Maraton 7500

7500

7500 e unul din cele mai paradoxale concursuri la care am participat pana acum. E genul de concurs in timpul caruia ai o carca de momente in care te intrebi cine te-a pus sa partici, si in care stai sa te gandesti serios daca vrei mai participa anul urmator. Cred ca pe undeva pe la inceputuri cred ca au aparut ceva greseli de proiectare, astfel incat uitam foarte repede durerea si greutatile si ramanem cu partea frumoasa. Si pe masura ce trec orele dupa ce ai trecut linia de sosire, pe masura ce trece febra musculara si pe masura ce trec zilele probabilitatea sa te mai inscrii inca odata incepe sa creasca, astfel inca acum la 3 zile parca un an de asteptat mi se pare prea mult. La anul am zis ca neaparat trebuie sa-mi iau o aparat foto mic care sa si filmeze cu care sa inregistrez ceva sfaturi pentru viitor ( de genul nu cumva sa te mai puna necuratul sa te mai inscrii si la anul).

Si anul acesta ca si anul trecut am facut echipa cu Dani, echipa Picioare Zburatoare. Dani e un alergator foarte ok de sosea, unde alerga mai bine ca bine. In iarna am mai facut echipa impreuna cu el si cu inca un prieten la Semimaratonul Gerar, unde amandoi m-au alergat in ultimul hal si unde din cauza mea probabil au ratat podiumul, amandoi fiind mult mai bine pregatiti. La 7500 si in general pe munte lucrurile se schimba putin, si conteaza destul de mult experienta de mers la munte, sa stii cum sa pui piciorul, sa stii cum sa-ti mentini echilibrul la vale, sa urci bine.

Dupa cum zicea si Suca nu prea ai cum sa te antrenezi pentru asa ceva, si ar fi fara sens sa faci asta pentru ca ti-ai distruge organismul. Cu Dani singurul antrenament pe care l-am facut a fost cu doua saptamani inainte, cand am urcat odata pe Bucsoiu si am prins o vreme de iarna in mijlocul lui iunie, si cam asta a fost tot. Una peste alta in timpul antrenamentului ne-am simtit ceva mai slab pregatiti ca anul trecut, astfel inca tinta pentru anul acesta era sa scoatem sub 24 de ore.

La start concurenta era considerabil mai mare decat anul trecut, pe langa Dani Spulber si Fane mai erau si Galiteanu cu Palici, Zsolt si Alin, Balan si Nusu, si Mosoiu si inca un fondist. Toti pe la maratoane inaintea noastra asa ca nu ne facem iluzii de podium. Totusi e bine ca amandoi avem chef de alergat si eu chiar ma simt in forma. E foarte faina senzatia pe care o ai la inceputul unui maraton dupa un carbo-loading facut cum trebuie, parca pur si simplu te simti cu bateriile pline. Dar pe parcursul a 24 de ore bateriile trebuie reumplute de cateva ori, am un arsenal destul de sanatos de gel-uri facute in casa (adica combinatie de miere cu melasa si putina sare), impreuna cu ceva activatoare si gel-uri normale pentru a mai schimba gustul.

Picioare Zburatoare la start.

Numaram la unison startul, si incepe si aventura de anul acesta. Dani nu a dormit prea bine in noaptea dinainte, dar somnul ar trebui sa fi fost compensat de noptile anterioare. Lumea din nou mi se pare ca pleaca destul de tare la start, astfel incat pana incepe urcarea spre saua Laptici tot depasim oameni. Noi incercam si de data aceasta sa tinem un ritm cardiac cat mai constant, in cazul nostru 80 la suta din pulsul maxim al lui Dani. Privind acum in retrospectiva 80 parca totusi e cam mult, si a fost cam imposibil de tinut in partea a doua a turei, asa ca probabil un 75-78 ar fi fost mai intelept. Plecam ca si anul trecut fara bete pe prima parte a turei un de se poate alerga mai mult, nici pe mine nici pe Dani nu ne incanta alergatul cu betele astfel incat hotaram sa le luam pe tura a doua.

Incercam sa scurtam drumul spre cabana din Valea Dorului, si cu ocazia asta ne facem fleasca de la roua, dar totusi ajungem mult mai bine decat anul trecut, cand am reusit sa ratam startul cu cateva minute. Nu suntem cu mult in spatele primelor echipe, le vedem cum urca panta abrupta inaintea iesirii din creasta. Coborarea spre cota 1400 merge mai bine decat anul trecut, de data aceasta luand-o pe traseul turistic reusim sa economisim ceva timp fata de anul trecut. Inainte de 1400 ne interesectam cu Zsolt si cu Alin care ratacisera putin traseul, si mergem impreuna cu ei o scurta perioada.

Pe portiunile abrupte merg eu putin mai bine, iar pe zonele plate sau cu panta domoala Dani alearga putin mai bine, astfel incat ne tragem unul pe altul in functie de inclinatie traseului. Urmeaza si al doilea punct de control, unde sunt Cornel si inca o fata, dupa care urcarea pe Piatra Arsa. Soarele incepe sa arda si in ritmul de mers al lui Dani incepe sa se vada oboseala. Ritmul de urcare e undeva spre jalnic, dar incerc sa-i duc putin trena si sa-l motivez. Pe urcare ne prind din urma si Dani Spulber si Fane, impreuna cu care ajungem impreuna la punctul de control de la Piatra Arsa. Si ei par obositi, Dani nu a prea alergat anul acesta iar Fane are ceva nopti nedormite fiind tatic de cateva zile. Tot la Piatra Arsa ne intalnim din nou cu Alin si cu Zsolt care se hotarasera sa abandoneze, Alind avand probleme cu un tendon dupa maratonul din Apuseni.

Toropiti de caldura de pe Piatra Arsa.

Tot pe undeva pe aici incep sa regret si costumatia pentru concurs, eu fiind complet in negru, intr-o zi torida de iulie pe platoul Bucegilor. Clar nu a fost cea mai buna idee dar nu am putut sa iau tricoul de ciclism pentru ca nu aveam loc de inca o bluza si nu aveam heatere. Asta e, suflec bluza pana deasupra coatelor si ii dau inainte pregatit de treaba.

Urmeaza si coborarea pe Jepii Mari, unde anul trecut ne-am miscat foarte bine. Anul acesta in schimb lucrurile nu merg la fel, si din nou dureaza destul de mult pana Dani ajunge la un ritm ok de coborare. Incerc sa-l trag dupa mine, cu sfaturi si incurajari, astfel incat a doua parte incepe sa mearga mai bine si ne revenim in cele din urma la ritmul planificat.

Jos la intrarea pe Jepii Mici inca un check-point cu doua fete foarte binevoitoare unde alimentam si cu apa, si unde descoperim ca desi ni se parea ca mergem prost distanta fata de primele 3 echipe nu a crescut foarte mult. Toate 4 echipe suntem intr-un interval de 20 de minute unii de altii, ceea ce nu e mult deloc. Asa ca in timp ce urcam incep sa ni se infiripe ceva sperante de loc 3. Pe urcare alimentez cu religiozitate la fiecare trecere a apei, cred ca am baut in total cam 2 litri de apa pe toata urcarea. Urcam mai bine ca anul trecut dar Dani se chinuie putin sa tina ritmul si se plange de primii carcei pe care ii dregem cu un praf numit Anti Carcel. Totusi Dani arata foarte obosit incat ma sperii putin cand ma mai uit in spate din moment in moment, parand parca mai mult mort decat viu.

Sus din nou Adi si Zsolt cu incurajari, cica primii nu sunt cu foarte mult in fata. In schimb iar ne ajung din urma Dani Spulber si Fane aproape de cabana Caraiman, dar pe portiunea mai plata care urmeaza pe drum spre Babele reusim din nou sa ne distantam. La Babele dam de Muha cu incurajari binevenite.

Din nou alfam ca primii nu sunt cu mult in fata, dar Dani are probleme cu carcei cand vrea sa se aseze asa ca pune de o mica sesiune de streching in fata Cabanei. Coborarea spre Babele merge in schimb din nou bine, poteca chiar e faina de alergat si poti sa inaintezi destul de repede. Ajungem jos la Pestera la 11:37, din nou cu 10 minute in spatele locului 3. De fapt ii si vedem pe Nusu si pe Balan care plecau fix in momentul in care noi ajungeam la Pestera.

Ajunsi din nou la Pestera.

Negrul chiar nu a fost deloc cea mai buna alegere.

O pauza scurta, in care luam dupa noi lucrurile pentru urmatoarele 7 ore, si ii dam sa pornim spre Omu. Si aici a urmat cea mai proasta decizie pe care am luat-o tura asta. Cand sa plecam stau putin in dubiu daca sa iau betele sau nu, in ideea ca daca am merge amandoi cu o singura pereche de bete ar putea sa o foloseasca Dani pe urcare si eu i le-as duce pe coborare sau pe portiunile mai tehnice. Manat oarecum de faptul ca ma simteam bine pana atunci, pana la urma hotarasc sa le las in tabara de baza. Plecam vijeliosi pentru a-mi da seama ca am uitat cheia de la masina astfel incat dau o fuga sa o recuperez in timp ce Dani o ia inainte.

Nu urcam foarte bine, astfel incat pe la jumatatea urcarii incerc sa iau rucsacul de la Dani pentru a mai grabi putin pasul, astfel incat urc jumatate de vale fara bete si cu ceva mai multa greutate in spate. Merge destul de bine ca ritm, in schimb incepe sa se instaleze o oboseala cam ciudata in coapse. Tot pe urcarea spre Omu incep sa-mi dau seama ca alegerea chilotilor s-ar putea sa nu fi fost cea mai fericita si apar primele ganduri de a incerca sa-i dau jos. Renunt pana la urma pentru ca ritmul era bun, in schimb pe ultima urcare spre Omu ii dau inapoi rucsacul lui Dani pentru a ma mai odihni putin. Ajungem la Omu la fix pentu a-i vedea pe Nusu, Balan si pe echipa lui Mosoiu cum coboara pe Cerb.

Din nou suntem in priza, la 10 minute de ei, astfel incat dupa o scurta pauza pornim la vale pe serpentinele de pe Cerb. Nu taiem serpentinele pentur a scuti putin genunchii, dar prima jumatate merge totusi foarte bine. Lucrurile se impotmolesc in schimb de la jumatate incolo, unde picioarele mele incep sa dea ceva semne de oboseala. Din Poiana Costilei prindem scurtatura pe care o stiam noi, care din cate am inteles nu e totusi cea mai rapida, si ne bucuram de putina odihna in timp ce trebuie sa mai mergem pe portiunile mai abrupte.

Ajungem la Gura Diham la 14:39, din nou la 10 minute in urma celor de pe locul 3. Pana aici am mers incredibil de bine, si aveam un avans de aproape doua ore fata de anul trecut, eram pe urmele celor de pe locul 3, alimentasem cum trebuie, toate pareau sa mearga cam dupa plan. Si totusi cum am inceput sa urcam spre Poiana Izvoarelor parca ceva s-a taiat simultan in amandoi. Pe drumul acesta acum doua weekend-uri am alergat cam 50%, anul trecut la concurs din nou am alergat o groaza. Acum nu am putut alerga mai mult de 10 metri pana la Poiana Izvoarelor. Imi dau seama ca in ritmul acesta o sa pierdem tot avantajul castigat de anul trecut astfel incat incerc sa cresc ritmul dar nu prea merge. Alergam pana la Pichetul Rosu, dar intr-un ritm de melc tarator, si abia astept sa inceapa urcarea mai abrupta spre La Prepeleac.

Avem un ritm execrabil, si chestia asta ma ingrozeste tinand cont ca mai e aproape jumatate de concurs in fata. Ajungem La prepeleac, si aflam ca echipa de pe 3 are 30 de minute in fata. Ca sa va dati seama cat de prost am putut sa mergem, pe un traseu care ne-a luat 1h40 am pierdut 20 de minute. Asta e, strangem din dinti si luam pieptisi in brate jungla de pe Bucsoiu. E bine macar ca e in umbra si nu murim foarte tare de cald. In schimb urcand tot fara bete muschii coapselor incep sa obiecteze putin, mai ales ca in anumite locuri trebuie facut pasi destul de mari.

Sus inainte sa iesim in creasta ne intalnim din nou cu Adi care ne incurajeaza, iar din spate apar din nou Fane si Dani Spulber. Nici nu e de mirare la cat de prost am mers pe aici. Eu sunt ramas fara apa, desi de la poiana izvoarelor am plecat cu 1 litru si ceva, si simt cum se instaleaza inceputul unei deshidratari. Ma salveaza Dani care avea ceva mai multa apa in platipus. De-abia astept sa ajung la Omu unde sa beau apa pe indestulate.

Urcand pe bucsoiu.

Sunt complet lesinat, si in momentul respectiv totul mi se pare atat de greu incat orice parte placuta a experientei incepe sa dispara undeva departe la orizont. Asta desi totul e superb in jur, soarele fiind deja unul bland. Totisi nici Dani, nici Fane, nici Dani Spulber nu merg mai stralucit. Mai schimbam o vorba, o gluma pana ce ajungem din nou la Omu.

Aici din nou incurajarile Muhai, e incredibil cat de bine e sa vezi un chip cunoscut atunci cand esti terminat. Incercam sa mancam ceva sticks-uri pentru a schimba gustul de dulce, alimentam cu apa, si stam cam 15 minute pana incepe sa ne ia frigul. Deja ne cam consolasem cu pierderea locului 4, asa ca intram intr-un fel de safe mode ce nu e deloc bun la ritm.

Poza de grup impreuna cu Dani si cu Fane si cu fetele de la Girls Sponser Team.

Dani si Fane pleaca spre Ciubotea, ii urma si noi dupa 5 minute. Tot avem un avans considerabil fata de anul trecut, si vom prinde toata coborarea pe lumina. Anul trecut Dani a coborat groaznic pe aici, nu ii prieste deloc relieful accidentat si bolovanos de pe Ciubotea. Nici anul acesta nu e diferit, astfel incat toata coborarea merg in suturi, in sistemul 2 minute coborat 10 secunde asteptat. Si stilul asta parca nu face deloc bine picioarelor mele deja obosite.

Pentru prima data de cand merg la concursuri simt cum incepe sa mi se instaleze febra musculara din timpul unui concurs. Coboram totusi bine, astfel incat din nou ne intalnim cu Dani si Fane jos la Ciubotea. Aici din nou pauza cam lunga, in care mancam din toate bunatatile de la refugiul salvomont, o supa geniala, cele mai bune paste e care le-am mancat anul acesta, si un ceai ce a intrat la fix. De mult n-am mai mancat atat de bine, mii de multumiri fetelor de la refugiu.

Cand incepem urcarea pe Gaura, soarele e la apus si in departare se vad genial toti peretii stancosi ai Bucegilor colorati in nuante care de care mai interesante.

Pauza cam lunga in schimb a fost un bun prilej ca febra musculara sa se instaleze mai serios, astfel incat alerg sontac sontac spre urcarea pe valea Gaura, care e indicata foarte bine de data aceasta. Febra musculara si o alta jena cauzata de chiloti nepotriviti pentru un asemenea ultramaraton. Astfel incat la inceputul urcarii incerc sa renunt la chiloti pentru a imbunatatii confortul zonei intime. Incercare desarta, desi pare uimitor chilotii au un rol functional extrem de important, respectiv cel de a impidica frecarea anumitor lucruri importante pentru baieti de pulpe. Astfel incat dupa o ora de urcat fac operatia inversa si continui intr-un stil ceva mai cracanat inainte.

Mergem fara frontala pana cand sarim muchia spre Valea Gaura, si le punem pe coborarea spre punctul de control. Si pe aici am alergat anul trecut, si acum nici o sansa. De mers tot intr-un ritm de melc mergem, Dani si Fane au deja 20 de minute in fata. Incerc sa mai cresc putin ritmul si sa-l motivez pe Dani, fac si ceva calcule din care imi da ca e imposibil sa ajungem in sub 24 de ore in ritmul in care mergem. Dar Dani nu prea are motivatie si chef de tras, astfel incat inaintam in ritm de melc pe Gaura.

Valea arata absolut genial, in lumina lunii ce cadea dinspre Crai, cu licurici adorimiti pe care puteai sa-i studiezi indeaproape, cu pereti de stanca intunecati care ii strajuiau marginile. Estetic, a fost cel mai frumos moment al turei, chiar daca ne miscam in ritm de Sisif. Iesim si in ultima caldare, ii vedem in departare pe Dani si pe Fane. Aici din nou ar fi trebuit sa putem alerga, dar nu prea se gaseste energie. In plus febra musculara incepe sa evolueze ingrijorator. Deja e cam la nivelul celei mai serioase febre musculare pe care am avut-o pana acum. Imaginativa cum e momentul in care te trezesti dimineata cu febra musculara grava, si incerci sa te ridici prima data in picioare. Cam asa ma simteam la fiecare pas mai serios. Practic mergand fara bete, coapsele au fost solicitate mult mai mult atat la urcare cat si la coborare, astfel nu e de mirare ca au inceput sa carcoteasca la fiecare pas.

Cand iesim in creasta se vad in vale si frontalele lui Pepi, si ale lui Gica, mosii dupa cum le ziceam noi atunci. Mergeau mai bine ca noi, si pentru mine era oarecum o certitudine ca ne vor depasi pana la sosire. Cred ca atunci cand i-am zis chestia asta lui Dani motivatia lui a inceput sa reapara. Tot pe urcare ii cer betele pentru a incerca sa-mi mai odihnesc coapsele.

Nu stam foarte mult la Omu, ne intalnim si cu Vali Zamfir care ne incurajeaza. Sincer cred ca sa fii voluntar sau spectator la Omu e foarte interesant, sa vezi cum se perinda echipe din 3 directii diferite. Iar in nopatea respectiva Bucegiul aratau maiestuos, cu frontale ce ilimpodobeau si pe Bucsoiu, si pe Doamnele, si pe Ciobotea, cu toate orasele luminate ce se vedeau in campie, cu un senin negru, cu un nor de furtuna din care tuna si fulgera spre ardeal. Superb, o imagine ce o sa ramana intiparita adanc pe retina. O imagine ce nu poate fi imortalizaata cu nici un aparat, o imagine ce trebuie traita.

La coborare imi dau seama ca e grava treaba cu febra musculara, in timp ce durerea imi cuprindea coapsele anchilozate. In rest nu aveam nimic, nu ma jena nici un genunchi, nu ma durea nici o glezna, nu facusem nici o basica, nu aveam decat cea mai grava febra musculara pe care am avut-o vreodata. In timpul unui concurs, fara nici o sansa sa treaca, doar sa se agraveze. Pe scurt coborarea pana in Gutanu a durut, a durut mult. Pe coborare i-am cerut din nou betele lui Dani pentru a mari putin ritmul. Am alergat cate ceva, am mers prin jnepenii cu care ne-am luptat cu spor, si in proportie de 90% ultima coborare spre Gutanu am facut-o la pas.

In punctul de control din nou un flacau entuziast, care ne pune stampila in timp ce noi ii vedem aproape la 10 minute pe Pepi si pe Gica, si putin mai sus pe Hoinari.

Aici lucrurile s-au schimbat din nou in schimb, lui Dani i-a revenit cheful de alergat si de tras asfel incat urcarea spre Saua Strunga a mers incredibil de repede. Exceptand o traversare de stana, in timpul careia a trebuit sa cadem la pace cu un cioban trezit de prea multe ori in timpul celor doua nopti pentru a-si calma cel 7 dulai. Alergam tot ce se poate alerga, astfel incat ne distantam fata de Pepi si de Gica pana in Saua Strunga. Din sa o dam la vale, coborarea merge in schimb greu, si alergam prea putin pe un teren pe care se poate goni in conditii normale destul de bine. Pe coborare parca nu prea imi vine sa cred ca in mai putin de ora se va termina.

Punand cap la cap ultimele 12 ore ale concursului, pot spune clar ca au fost pentru mine cea mai grea chestie pe care am facut-o a pana acum. Nu neparat din cauza ritmului in care a mers, cat din cauza faptului ca am mers fara bete mai mult de 80 la suta din traseu. Si pe ultimele doua coborari chiar a durut foarte mult. Probabil dupa 7500 picioarele mele vor trece printr-o sesiune destul de serioasa de remodelare din cauza febrei musculare. Nu am ajuns mai impuscat la sosire la nici un concurs de pana acum. Dupa 5 zile inca am febra musculara si muschii inca se chinuie sa se refaca.

Odata ajunsi in forestierul de dupa Padina acceleram si noi, si alergam aproape tot drumul pana la linia de sosire, pe care o trecem in aplauzele organizatorilor si a catorva concurenti adormiti care se pregateau de tura scurta de la Hobby. Momentul in care treci pe sub poarta e magic, iar linia de sosire vine ca un sfarsit si o binevenita izbavire a tuturor chinurilor de pe traseu. Uitandu-ma acum in spate pot zice fara indoiala ca merita, chiar daca in dimineata respectiva, complet rupt de efort nu eram la fel de convins. Per total am facut o cursa buna, de care sunt multumit, am scos in total 23 de ore, cu aproape 2 ore mai bine ca anul trecut. Si jumatate de cursa am fost pe urmele celor de pe locul 3. Multumesc Dani pentru ca ai tras de tine si pentru apa de la urcarea pe Buscoiu, pentru betele din ultimele ore, si in general pentru faptul ca ai fost un coechipier bun.

A urmat o zi in care am vorbit cu o groaza de prieteni. Ce imi place foarte mult la concursuri e faptul ca dupa concurs ajungi sa vorbesti o groaza cu oameni din toate colturile tarii cu care ai o groaza de lucruri in comun. De la jumatatea zilei incolo le astept pe Mike si Claudia care participau la tura scurta anul acesta. Acum un an Mike a tras de un genunchi rablamentat toata tura lunga, alergat prea putin, iar de data aceasta vrea sa il menajeze pentru concediul de o luna in care bietul genunchi o sa aiba o groaza de dus. Stiam ca au mers bine pe prima bucata, si ca erau primele la Omu, asa ca ma tot foiesc dintr-un loc intra-altul asteptandu-le pe fete. Sosesc dupa 10 ore, pe un binemeritat loc doi, dupa un concurs in care Claudia a avut foarte mult de tras de ea. Un jurnal mai poetic scris de ea puteti citi aici.

Dupa concurs am facut o plimbare de dezmortire pana la Padina, care brusc parea sa se fi mutat o jumatate de ora mai departe decat unde o stiam noi, unde ne-am delectat cu o mult-ravnita ciorba urmata de o bere rece, impreuna cu restul pinguinilor. Vali si Cristi au participat si ei la tura lunga, dar au avut aceleasi probleme cu iritatii in zone intime, astfel incat au fost nevoiti sa abandoneze dupa a doua urcare la Omu. Dar foarte tare faptul ca au incercat si au avut curajul sa se bage la un concurs de o lungime monumentala.

Duminica premierea, unde am fost strigati si noi deoarece s-au premiat si locurile 4 si 5. Sincer mi-a placut foarte mult chestia asta, si e chiar fain sa fii strigat, chemat in fata si aplaudat. Pentru noi cel putin conteaza mult mai mult decat valoarea materiala a premiilor, conteaza mult mai mult sa-ti fie recunoscut intr-un fel efortul, si faptul ca ai mers bine, si ca ai dat tot ce ai putut din tine. Fetele au urcat o treapta mai sus ca anul trecut, si bine le statea acolo, zambitorea si bucuroase. Chiar sunt foarte mandru de ele, mai ales ca stiu cat de mult s-au antrenat pentru concursul asta(adica deloc spre zero). Duminica am incercat sa mergem la catarat impreuna cu Nusu, Adi si Dani, dar caldura si faptul ca eram destul de impuscati ne-a facut sa renuntam destul de repede.

Podiumul la elite masculin, impreuna cu locurile 4 si 5.

Fetele noastre la hoby feminin.

Nu in ultimul rand toate respectele pentru CPNT pentru unul din cele mai bine organizate concursuri de pana acum. Tinand cont de lungimea traseului as zice cel mai bine organizat. Dar nu organizarea sunt cele mai importante, ci mai mult pasiunea si faptul ca oamenii chiar pun foarte multa pasiune in ceea ce fac. In toate posturile am fost intampinatid e volutari binevoitori, si chestia asta conteaza imens. Pana si in mijlocul noptii baiatul din Gutanu a fost foarte deschis si incurajator. Pentru asta si pentru tot efortul, multe multumiri oamenilor de la CPNT.

Si iar am scris romane, dar chiar au fost multe de povestit si am trait mai multe experiente in 23 de ore decat intr-o luna legata, am inspirat mai mult aer curat decat alti oamenii intr-un an, am transpirat cativa zeci de litri de apa, am ramas in minte cu amintiri intiparite mai adanc decat la orice alt concurs de pana acum, si pentru toate astea era putin pacat sa nu scriu, chiar daca nu ma prea pricep asta. Si nu, nu e nimic deosebit sau extraordinar in ceea ce facem noi, mult mai importat e faptul ca o facem cu pasiune, si pana la urma nu conteaza ceea ce faci atat timp cat o faci cu toata inima.

Pentru noutati din calatorii si pentru idei de aventuri mail-ul ramane cea mai sigura varianta.

Postari similare

Ecomarathonul din Moeciu, 4h46m de caldura, crampe si transpiratie

Am zis sa scriu jurnalul acum cat timp memoria experientei e inca proaspata si cat timp detaliile nu incep sa se estompeze. Pentru mine a fost al doilea maraton dupa cel din toamna trecuta din Piatra Craiului, si din punctul meu de vedere a fost o experienta complet diferita ca si cursa. Dar in primul […]

Maratonul Pietrei Craiului
5 ore, 31 de minute, 37 de secunde

Imi place sa alerg. E unul din sporturile care mi se pare ca te munceste cel mai mult, mai ales daca alergi din toata inima si dai tot ce poti din tine. Comparabil si poate ceva mai bun e inotul, in schimb pentru a alerga nu ai nevoie mai de nimic in afara de o […]

Fisura Suspendata… din nou…

Plecam tarziu din Bucuresti, plec impreuna cu Catalin si Ciprian care ma lasa in Busteni si continua spre Cheile Rasnoavei si ma intalnesc cu Victor pe la 10 la caminul alpin. Planul era cam la limita, 2h30 pana la intrarea in traseu, 4h pe traseu, 1h30 coboratul pana la refugiu, 1h pana inapoi la caminul […]

2 thoughts on “7500

  1. Cred ca trebuie sa am o sedinta tehnica cu voi ca parca prea seamana unele dureri. Poate aflu si eu cum sa mai lecuiesc din ele… mai ales din carcei.

    Ce-mi place la jurnalul tau ca mai tot timpul reiese ce “greu” va miscati si in realitate ati scos 23 de ore un timp mai mult decat bun in care evident ca n-ati mers incet 😀

    Si chiar trebuie o lista cu sfaturi in care dupa ce incluzi tu betele, tricoul alb, chiloti tehnici, adaug si eu sosetele tehnice si eventual ceva puternic anti-carcel…

  2. Radu,
    Ti-am spus-o si atunci ti-o spun si acum: A-ti fost o echipa extraordinara.
    Sa participi la 7500 Bucegi este o realizare dar sa-l mai si termini sub deja este peste imaginatia mea.

    Ma bucur ca am putut sa va fiu de ajutor, numai si prin incurajari si iti garantez ca le-am facut din toata inima.

    Multa sanatate si spor in a scapa de febra musculara 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *