Apuseni, 2006

Un pic mai multe poze aici.

Urmeaza inca un jurnal de acum multa vreme, aproape 7 ani de zile daca stau bine sa ma gandesc, 7 ani de cand am terminat facultatea si de cand cand am devint dependent. Imi imaginez o intalnire similara cu cea de la alcolicii anonimi, in care zic “Ma numesc Radu si sunt dependent de munte din 2006”, “Salut Radu!”. Practic tura care urmeaza a fost prima din ceea ce s-a transformat mai mult sau mai putin intr-un stil de viata, un stil de viata al razboinicilor de sfarsit de saptamana, care traiesc din weekend din weekend, amintindu-si de weekend-ul care a trecut si planuind aventura pentru weekend-ul care urmeaza.

Practic dupa terminarea facultatii am vrut sa-mi iau o vara “sabatica”, in care sa ies de mai multe ori prin muntii nostrii inainte de a incepe sa caut un job in toamna. Si prima iesire mai lunga din vara respectiva a fost o excursie lunga, in stilul expeditionar deja consacrat, in Apuseni la Padis. Era a 4 oara in ultimii 5 ani cand mergeam acolo, era si locul in care am fost pentru prima data la munte, a fost un loc frumos care cred ca s-a schimbat prea mult in ultimii ani de zile.

De data aceasta nu suntem decat 4, eu, unchiul meu Norica, Edy si fratele lui mai mic. Transportul din Sudrigiu in rezolvam la fel ca si in alti ani, intreband din usa in usa cine urca spre Padis, si ca si in alti ani calatorim intr-o remorca, de data aceasta de Aro, pe lungul forestier ce urca la Padis.

Aici in acelasi stil expeditionar, petrecem o dupamasa stabilind tabara de baza in jurul unei vetre de foc deja existente, strangem lemne de foc, mesterim facaletul pentru mamaligile ulterioare si incheiem seara, la fel ca urmatoarele 6 seri in jurul focului. Mi se pare fascinant sa stai in jurul focului, e o experienta ancestrala care cred ca e intiparita destul de bine in subconstientul oamenilor, mai greu e in schimb cu mirosul dupa ce ajungi din nou in campie sau si mai rau intr-un mijloc de transport in comun.

Holul facultatii.

In stilul expeditionar.

Indeletniciri casnice pe langa tabara de baza.

In zilele care au urmat am facut pe rand circuitele clasice pe care mai fusesem si in anii anteriori, Circuitul Somesului cald, Cetatile Ponorului, Piatra Galbenei, Lumea Pierduta, Poiana Frumoasa, Cheile Somesului Cald, Circuitul Groapei de la Barsa. Zona mi se pare fascinanta si privind in spate imi dau seama ca am o restanta de care trebuie sa am grija in viitor, si anume Speologia. Pentru ca paradoxal desi imi place si libertatea verticala a muntelui, imi place sa ma si ramuiesc prin maruntaiele pamantului.

Iar ramuitul acesta in momentul in care nu prea stii cu ce se mananca speologia, sau pana unde poti continua intr-o pestera, sau daca o sa nimeresti calea de intoarcere poate sa aiba un farmec destul de aparte. Astfel incat si acum ne-am aventurat cam prin toate locurile la care accessul e destul cunoscut. Dintre toate cea mai impresinonanta a fost trecerea prin Cetatile Ponorului, avand momente in care cu putina imaginatia te poti inchipui prin minele din Moria. Cea mai aventuroasa a fost o mica explorare a Ghetarului de Barsa, sau mai bine zis a pesterii din spate prin care am ajuns impreuna cu Norica pana la o cascada subterana, pe care am fi putut sa o coboram dar fara coarda nu stiu cum am fi urcat-o inapoi. Tot din Ghetarul de la Barsa imi amintesc un moment in care mergeam in intr-un fel de sprait printr-un fel de canion stramt vertical ce se ducea destul de mult sub noi.

Intr-un fel de aici vine si farmecul Apusenilor, o combinatie dintre minunatii subterane, un relief domol si oarecum pastoral, focul de la sfarsitul fiecarei zile, baia de seara in rau, mamaliga cu branza cumparata de ciobani in fiecare seara, si bucuria de a te murdari si de a explora ca un copil galeriile unor micute pesteri.

Tot tura aceasta e si prima tura in care am avut aparat de fotografiat, un Canon S2 IS cumparat la mana a doua care m-a servit cu increde vreme de aproape 4 ani de zile, si care pentru vremea respectiva oferea o calitate destul de acceptabila. Totusi privind in spate regret ca nu am avut un DSLR in momentul respectiv. Totusi a fost inceputul unei relatii de lunga durata, intre mine si un aparat de fotografiat, descoperind fara aproape nici un fel de experienta anterioara in domeniu ca nu sunt chiar anti-talent. Astfel incat privind in spate chiar si din prima tura cu un aparat de fotografiat au iesit destul de multe poze ok.

Privind spre cheile Somesului Cald.

Din vremea in care inca mai pozam flori.

Unchiul meu cu Vibram Five Fingers, doar ca fara vibram. Am avut profesor bun.

Aici testand aderenta pe un mic canion.

Pe la izbuc, prin poienile tipice din Apuseni.

Focul viu.

Si lumina din mijlocul zilei.

Baciul de la care cumparam branza in fiecare seara. Am mancat si o jintita foarte buna in ultima zi de aici.

Che vegheaza.

In postura de explorator de pesteri noroit, fericit, si putin obez.

Prin Cheile Galbenei.

In cascada.

Privind Padisul de odinioara.

Pastorala.

Pentru noutati din calatorii si pentru idei de aventuri mail-ul ramane cea mai sigura varianta.

Postari similare

Din nou in Piatra Mare, pe muchia Ciorga

Discutiile preliminare pentru weekend sunt ba pline de avant si idei, ba lancezesc, pierzandu-se intre alte filmulete, poze, idei, linkuri, pana cand, vineri seara pun piciorul in prag si chem la apel amatorii pentru o tura de weekend in Piatra Mare. Cristi si Muha spun prezent si pentru ei ar fi a treia oara, in […]

Pe poteci in Cozia, intre iarna si primavara

Prima drumetie pe anul acesta, din nou pe potecile din Cozia si prima tura fara claparis si fara bicicleta dupa multa vreme.

Din Bishkek pana 4200 de metri, pe varful micului cosmonaut

O mic aventura de o zi pe langa Bishkek, cu o urcare de 3400 de metri si cu o vreme de cristal.

One thought on “Apuseni, 2006

  1. Foarte bine ca le scoti de la naftalina memoriei.
    Inca de pe atunci se intrevede talentul la pozat si la manevrat setari (eu nici acum nu scot apa laptoasa 😀 )

Leave a Reply to MeetTheSun Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *