Category Archives: Apuseni

DSC_1580

Apuseni, navingand pe langa Platoul Ciumerna, Piatra Cetii si Cheile Rametiului.

Peste noapte s-au risipit norii si cerul s-a limpezit. Prin plasa hamacului in scurtele momente in care ma intorceam de pe-o parte pe alta priveam stele ce se tot indeseau.

Lumina ma trezeste pe la 6 si cum ma simt destul de odihnita m-as cam scula, ca sa pedalam de toate orele de lumina. Dar trag cu urechea si pare ca toata lumea doarme, asa ca stau cuminte in banca mea, pardon, in hamacul meu, si pana la urma ma fura din nou somnul.

Mancarea ramasa de la masa de seara se transforma in mic-dejun si urmand simtul de orientare al lui Radu iesim din Poiana Ascunsa cu destul de putin efort daca e sa ma intrebati pe mine, respectiv cu o noua sesiune de push bike pentru Cristi si Octavian. Intersectam un marcaj BR si studiind Google Maps gasim un drum care ar urma sa ne coboare fix la Iezer la Ighiel. Elanul ne-ar putea fi din nou curmat de un obstacol neprevazut, respectiv ceva noroi de exploatare, dar din fericire e de scurta durata si drumul forestier devine din ce in ce mai bun, pana ce ne gasim deasupra iezerului- cel mai mare lac de baraj natural calcaros din tara. In mod suprinzator pe aici domneste linistea si fumul de gratare, respectiv ecourile manelelor lipsesc cu desavarsire. Aproape ca as pregeta mult si bine aici, o seara si o dimineata pe malul lacului, privind doar cum se joaca lumina, citind, scriind. Dar weekendul nostru prelungit se incheie curand, seara zilei de azi si dimineata zilei de maine ar trebui sa ne gaseasca din nou acasa.

Pentru a ajunge la casele noastre avem doua variante: cea directa (asfalt spre drumul national Teius-Aiud) sau sa incercam sa gasim o combinatie de forestiere, drumuri de caruta si poteci care sa mearga cumva paralel cu drumul national, urcand culmi si coborand vai (in total ar fi cam 3 culmi de sarit) astfel incat sa ajungem cat mai aproape de Aiud. Cristi, Octavian si Vali aleg varianta scurta, eu si Radu continuam sa ne dam de toate orele de lumina si ne despartim de baieti in Galda de Jos. Continuam drumul spre Cetea iar de acolo spre Raicani si Tecsesti. Drumul e in mare parte ciclabil, dar cand si cand mai avem parte si de o portiune de push bike. E pustietate mare pe aici. Aflam ca din Poiana Galdei venea un alt drum, praticabil auto, ce se va uni mai in fata cu drumul nostru, dar faptul e consumat, asa ca nu ramane decat sa il pun aici la catastif pentru o data urmatoare. Si zona asta pare din ce in ce mai parasita si natura isi reintra rapid in drepturi. Mi-a ramas pe retina imaginea unei case de lemn, cu acoperis din fan prin care crescuse un copac. Metafora la vedere a unei naturi mai puternice si a vremelniciei omului.

Coborarea spre Valea Manastirii e destul de directa si brutala si nu impresioneaza cu nimic. Serpentinele drumului ce urca spre Ramet se vad pe versantul opus si Radu ma ameninta cu o urcare de zile mari. La cat de bine e tersat insa drumul ma indoiesc totusi sa nu fie ciclabil. Serpentinele sunt in general de bun augur. Mai problematic e cu liniile directe.

Segmentul cu pricina se dovedeste a fi o urcare frumoasa, ciclabila dar provocatoare, care te tinea mereu in priza, concentrat, fortandu-te sa iti alegi bine trasa si nu doar sa dai la pedale. Segmentul aferent pe Strava se numeste Ramet (Alpe d’Huez) si se continua la putina distanta de unul mai scurt, numit sugestiv si foarte romaneste “spre AB04VACA”.

La magazin in Ramet descoperim cu stupoare ca e deja ora 19.00, dar opresc cat pentru o cola si niste alune. Apoi blana la vale pe drumul judetean ce tine o culme lunga si ne scoate in mai putin de o ora de coborare rapida si legata in centrul Aiudului.

Au fost fara indoiala 3 zile pline care nu au facut decat sa ne aprinda curiozitatea. Din planul de acasa am facut mai mult partea de aventura si am lasat pentru o data ulterioara partea de adunat kilometri.. Chiar daca jumatatea ramasa are mai multe drumuri, culorile toamnei ii vor da o nota in plus de sarm, si o fac inca de pe acum interesanta pentru o noua aventura de septembrie in Trascau.

Text: Mihaela.

Traseu: Poiana Ascunsa-marcaj BR- Iezerul Ighiel- Ighiel-Ighiu- Cricau-Galda de Jos- Cetea- spre Tecsesti- Fata Pietrii- Valea Manastirii-Ramet-DJ107L-Aiud

Date si track: aici

Cateva detalii tehnice

Pentru planificarea turei am folosit in principiu Strava heat map, iar la fata locului, Bikemap, Google maps si evident indicatiile localnicilor

Echipamentul a fost in mare similar cu cel pe care l-am avut in tura de la Chisinau, dupa cum urmeaza:

1. In Seat bag
– sac de dormit de vara
– hamac
– 1 pereche colanti lungi din polar (pentru dormit)
– 1 bluza cu maneca lunga de dormit
– 1 pereche de ciorapi de schimb+ 1 pereche groasa de ciorapi pentru dormit
– 1 bandana
– 1 pereche chiloti
– 1 pufoaica
– o camera de rezerva prinsa de cadru, multitool, petice, leviere, pompa, lumina spate
– frontala
– perie de dinti, pasta de dinti mica, spray anti-capuse, crema de soare, sapun mic
– un sac mic si compact de la Salomon, care se poate face rucsacel, pentru cumparaturile de seara si transportat mancarea la locul de campat, agatat bagaje seara, cand pun hamacul etc
– un lant/antifurt (poate fi inlocuit cu ceva mai compact)
– 2 saci menajeri de tras peste salteluta/ seat bag in caz de ploaie.
– power bank, cablu telefon, cablu ceas.

2. Pe ghidon: salteluta+ cordeline+ carabiniere pentru hamac

3. 2 bidoane de apa.

4. Un rucsac de 20 l in spate in care am pus in principiu mancarea, foita de vant si o bluza cu maneca lunga, acte, servetele etc

Ce as mai fi avut nevoie: crema anti-frecare (am imprumutat de la Vali).

Masa de dimineata, in fata stanei din Poiana Ascunsa care ne-a servit drept adapost.

Masa de dimineata, in fata stanei din Poiana Ascunsa care ne-a servit drept adapost.

Branza proaspata, rosii, castraveti, paine buna, usturoi, sare si doua conserve mai putin fericite.

Branza proaspata, rosii, castraveti, paine buna, usturoi, sare si doua conserve mai putin fericite.

Iezerul Ighiel, unul din putinele lacuri de baraj natural pe calcar din Romania.

Iezerul Ighiel, unul din putinele lacuri de baraj natural pe calcar din Romania.

Echipa si lacul.

Echipa si lacul.

Pauza la micul punct de belvedere de deasupra lacului.

Pauza la micul punct de belvedere de deasupra lacului.

Din campie inapoi spre Piatra Cetii.

Din campie inapoi spre Piatra Cetii.

DSC_1539.jpg

Navingand pe drumuri numai bune de biciclit.

Navingand pe drumuri numai bune de biciclit.

Miros de salcami si de pini incinsi, o combinatie cel putin imbatatoare.

Miros de salcami si de pini incinsi, o combinatie cel putin imbatatoare.

In cautarea drumului pierdut.

In cautarea drumului pierdut.

Masa de pranz, pe una din culmile ce merge spre manastirea Rameti.

Masa de pranz, pe una din culmile ce merge spre manastirea Rameti.

DSC_1575.jpg

Ultima urcare a zilei, urmata de o lunga si rapida coborare pana in Aiud.

Ultima urcare a zilei, urmata de o lunga si rapida coborare pana in Aiud.

Apuseni, 2006

Un pic mai multe poze aici.

Urmeaza inca un jurnal de acum multa vreme, aproape 7 ani de zile daca stau bine sa ma gandesc, 7 ani de cand am terminat facultatea si de cand cand am devint dependent. Imi imaginez o intalnire similara cu cea de la alcolicii anonimi, in care zic “Ma numesc Radu si sunt dependent de munte din 2006″, “Salut Radu!”. Practic tura care urmeaza a fost prima din ceea ce s-a transformat mai mult sau mai putin intr-un stil de viata, un stil de viata al razboinicilor de sfarsit de saptamana, care traiesc din weekend din weekend, amintindu-si de weekend-ul care a trecut si planuind aventura pentru weekend-ul care urmeaza.

Practic dupa terminarea facultatii am vrut sa-mi iau o vara “sabatica”, in care sa ies de mai multe ori prin muntii nostrii inainte de a incepe sa caut un job in toamna. Si prima iesire mai lunga din vara respectiva a fost o excursie lunga, in stilul expeditionar deja consacrat, in Apuseni la Padis. Era a 4 oara in ultimii 5 ani cand mergeam acolo, era si locul in care am fost pentru prima data la munte, a fost un loc frumos care cred ca s-a schimbat prea mult in ultimii ani de zile.

De data aceasta nu suntem decat 4, eu, unchiul meu Norica, Edy si fratele lui mai mic. Transportul din Sudrigiu in rezolvam la fel ca si in alti ani, intreband din usa in usa cine urca spre Padis, si ca si in alti ani calatorim intr-o remorca, de data aceasta de Aro, pe lungul forestier ce urca la Padis.

Aici in acelasi stil expeditionar, petrecem o dupamasa stabilind tabara de baza in jurul unei vetre de foc deja existente, strangem lemne de foc, mesterim facaletul pentru mamaligile ulterioare si incheiem seara, la fel ca urmatoarele 6 seri in jurul focului. Mi se pare fascinant sa stai in jurul focului, e o experienta ancestrala care cred ca e intiparita destul de bine in subconstientul oamenilor, mai greu e in schimb cu mirosul dupa ce ajungi din nou in campie sau si mai rau intr-un mijloc de transport in comun.

Holul facultatii.

In stilul expeditionar.

Indeletniciri casnice pe langa tabara de baza.

In zilele care au urmat am facut pe rand circuitele clasice pe care mai fusesem si in anii anteriori, Circuitul Somesului cald, Cetatile Ponorului, Piatra Galbenei, Lumea Pierduta, Poiana Frumoasa, Cheile Somesului Cald, Circuitul Groapei de la Barsa. Zona mi se pare fascinanta si privind in spate imi dau seama ca am o restanta de care trebuie sa am grija in viitor, si anume Speologia. Pentru ca paradoxal desi imi place si libertatea verticala a muntelui, imi place sa ma si ramuiesc prin maruntaiele pamantului.

Iar ramuitul acesta in momentul in care nu prea stii cu ce se mananca speologia, sau pana unde poti continua intr-o pestera, sau daca o sa nimeresti calea de intoarcere poate sa aiba un farmec destul de aparte. Astfel incat si acum ne-am aventurat cam prin toate locurile la care accessul e destul cunoscut. Dintre toate cea mai impresinonanta a fost trecerea prin Cetatile Ponorului, avand momente in care cu putina imaginatia te poti inchipui prin minele din Moria. Cea mai aventuroasa a fost o mica explorare a Ghetarului de Barsa, sau mai bine zis a pesterii din spate prin care am ajuns impreuna cu Norica pana la o cascada subterana, pe care am fi putut sa o coboram dar fara coarda nu stiu cum am fi urcat-o inapoi. Tot din Ghetarul de la Barsa imi amintesc un moment in care mergeam in intr-un fel de sprait printr-un fel de canion stramt vertical ce se ducea destul de mult sub noi.

Intr-un fel de aici vine si farmecul Apusenilor, o combinatie dintre minunatii subterane, un relief domol si oarecum pastoral, focul de la sfarsitul fiecarei zile, baia de seara in rau, mamaliga cu branza cumparata de ciobani in fiecare seara, si bucuria de a te murdari si de a explora ca un copil galeriile unor micute pesteri.

Tot tura aceasta e si prima tura in care am avut aparat de fotografiat, un Canon S2 IS cumparat la mana a doua care m-a servit cu increde vreme de aproape 4 ani de zile, si care pentru vremea respectiva oferea o calitate destul de acceptabila. Totusi privind in spate regret ca nu am avut un DSLR in momentul respectiv. Totusi a fost inceputul unei relatii de lunga durata, intre mine si un aparat de fotografiat, descoperind fara aproape nici un fel de experienta anterioara in domeniu ca nu sunt chiar anti-talent. Astfel incat privind in spate chiar si din prima tura cu un aparat de fotografiat au iesit destul de multe poze ok.

Privind spre cheile Somesului Cald.

Din vremea in care inca mai pozam flori.

Unchiul meu cu Vibram Five Fingers, doar ca fara vibram. Am avut profesor bun.

Aici testand aderenta pe un mic canion.

Pe la izbuc, prin poienile tipice din Apuseni.

Focul viu.

Si lumina din mijlocul zilei.

Baciul de la care cumparam branza in fiecare seara. Am mancat si o jintita foarte buna in ultima zi de aici.

Che vegheaza.

In postura de explorator de pesteri noroit, fericit, si putin obez.

Prin Cheile Galbenei.

In cascada.

Privind Padisul de odinioara.

Pastorala.