Category Archives: Postavaru

Viscri

Pe biciclete prin Transilvania

Din nou de la mike citire povestea ultimului weekend prelungit, petrecut intr-o combinatie de cicloturism si alergat:

Un pic mai multe poze aici.

Se anuntau 3 zile libere asa ca si noi precum fluturii am prins aripi si am zburat mai departe de Valea Prahovei. Aveam in plan o tura de cicloturism destul de curajoasa din care stiam oarecum ca nu o sa putem face decat parti din ea caci era prea greu sa bifezi atatea obiective:

– 2x alergare in Bucegi

– Racos, Homorod, Rupea, Viscri, Mesendorf (obiective naturale+ biserici evanghelice fortificate)
– Cheile Varghisului
– Tusnad (pentru Lacul Sfanta Ana).
Pusi pe harta erau multi kilometrii si asa cum vom vedea destul de multi pe drumui neasfaltate, ce cu coburile pline si in miez de zi numai cu spor nu mergeau. Dar ne-am bucurat de fiecare moment fara sa fim presati de timp si asta cred ca ne-a incantat cel mai mult.

Sambata dimineata cadem rapusi de somn in Ploiesti si dormim in parcarea unei benzinarii cam 1.5h pana ne descopera soarele. Apoi ne oprim in Brasov pentru o scurta alergare caci in Valea Prahovei erau ceva nori amenintatori, iar la Azuga picura.

Astfel alergam o parte din semimaratonul CPNT de la Brasov (pe alocuri modificat):

Brasov- Treptele lui Gabony -Tampa -Saua Tampa-intesectie cu TA ce urca din Valea Cetatii (TG)- TA (pana la interscetia cu BA)- Poiana Stechil (BA)- Fantanita Dreptatii-Brasov (CA)

Ne delectam pentru inceput cu treptele lui Gabony ce ne conduc pana pe Tampa.Pe drum ne intalnim cu Marian, iesit la o scurta plimbare cu Toma. Cand ajungem sus pe Tampa incerc sa imi aduc aminte daca am mai fost vreodata pe aici. Stam la Belvedere, admiram Brasovul si muntii din jur.

Perspectiva asupra Brasovului de la bancuta de pe treptele lui Gabony

Stim amandoi ca sufletul nostru poate sa prinda usor radacini in acest oras atat de aproape de modul nostru de a fi. E un strop de civilizatie, o picatura mai mare de natura, e un loc unde ne-am simti liberi. Si fluturii albastrii trebuie sa zboare, nu?

Coboram in Saua Tampei

Dupa ce incheiem cei 13-14 km de alergare pe un traseu exceptional, umbros si nesperat de liber pentru samabata la pranz, ne urcam in masina si pornim mai departe.

Pe o poteca extraordinara la alergat

Ne oprim in Apata si schimbam mijlocul de locomotie din 75 cai putere, trecem doar la 2 picioare putere. Debuteaza tura de cicloturism cu urmatorul traseu:

Apata-Augustin (DJ 131B)-Racos (DJ 131C)-Homorod-Rupea (DJ 132)-Dacia (DJ 135A)-Viscri -Bunesti (DJ104 L)-Mihai Viteazu (DN 13/E60)- Archita (drum forestier)-Ulies-Sanpaul (DJ 133)-Ocland-Varghis-Baraolt-Aita Mare-Apata(DJ131)

Bike route 1622376 – powered by Bikemap

Apata-Augustin (asfalt)

Augstin-Racos (drum forestier)

Racos-Rupea-Dacia (asfalt)

Dacia-Viscri-Bunesti (drum neasfaltat)

Bunesti-Mihai Viteazu (asfalt)

Mihai Viteazu-Archita (drum forestier+drum de tractoare (push bike)+camp)

Archita-Ulies (drum neasfaltat); doar in sat in Ulies exista asfalt

Ulies-Sanpaul (drum neasfaltat)

Sanpaul-Baraolt-Apata (drum asfaltat)

In ritmul bicicletei vom avea mult timp sa analizam satele prin care trecem: Ormenis si Augustin de exemplu, sate amestecate de romani si tigani (instalati de regula in mijlocul satului in casele de sasi parasite). Drumul asfaltat merge bine pana in Augustin, dar nu ne oprim prea des caci nu prea avem cu cine face conversatie.

Bicicleta iti ofera timp si libertatea descoperirii in egala masura

Timpul s-a oprit in loc? Nici pe departe, el se scurge lasand urme adanci in spate si pana nici fierul nu i se poate opune

In Augustin ne lamurim ca drumul judetean de pe harta a fost “declasat” si a ajuns un biet drum forestier care nu mai este accesibil cu autoturismul. Bine, bine dar cu bicla se poate? Cica se poate, dar e greu. Asa ca pornim la drum. E tare interactiv drumul asta, un fel de Mongolia style. Drum forestier in toata puterea cuvantului, cu pietre, balti, noroaie, urcari pe foaia mica etc (bikemap nu calculeaza bine diferenta de nivel pe acest tronson pentru ca undeva intre km 20 si km 40 trebuie sa fie un “pic” impotant). Dar e frumos, iar Oltul si calea ferata ne sunt repere statornice. In rest, o padure nesfarsita de foioase, numai buna de stins arsita zilei dar populata de tantari. Miscarea era vitala, cum te opreai, erai napadit de tantari, mai ceva ca in Delta. Undeva in varful dealului suntem atrasi de o dara de fum (acolo nu au cum sa mai fie tantari). Dam peste o femeie ce pregatea o noua piramida de lemne pentru obtinerea mangalului (ceva detalii despre procesul de obtinere a mangalului am gasit aici).

O bucsa de langa Racos

Ne intrebam or fi fost si ei subiectii lui Sorin Onisor pentru seria acea de fotografii faine despre viata celor care muncesc la bocsele de mangal? O gramanda de mangal negru si prafos este gata, alta se construieste acum. E liniste aici si fumul a alungat tantarii. De pe coama dealului, din stanga, coboara barbatii cu 2 carute pline ochi cu lemne. Ma gandesc cat de diferita este viata aici, in locuinta de sub 2 aplecatori invelite cu ceolofan, cu foc, fum, si praf negru- o ocupatie aproape uitata.

Locurile de cort abunda si gasim cateva oarecum departate de tantarime. Ne-am opri ca tare-s faine si dupa legea lui Murphy la 20.30 cand o sa cautam loc de cort o sa gasim numai “bombe”. Dar parca e prea devreme sa ne oprim, e pacatde lumina ce o mai avem si merita sa profitam de zilele astea lungi de iunie.

Lacustra? Nu, doar un drum comunal

Coboram pana in Racos, trecem Oltul pe o punte tare fotgenica si ne interesam de drumul spre:

-coloanele de bazalt

-vulcanul de la Racos
cele 2 obiective naturale din zona.

Pe podul peste Olt

Suntem indrumati catre un drum proaspat asfaltat ce urca abrupt si iese repede deasupra satului aproape de vulcan. Aici gasim in lumina frumoasa a sfarsitului de zi cateva imagini tipice pentru satul romanesc: copilandrii ce aduna vitele de la pascut, vaci ce merg agale si netulburate spre case si cai frumosi ce au gustat franturi de libertate si alearga pe coama dealului.

Descoperim cu usurinta vulcanul si cariera de zgura, rocile diversificate (de la piatra ponce la tuful vulcanic) si lacul ascuns intr-un colt. Nu sunt neaparat spectaculoase, dar e interesant cand te gandesti ca muntisorii astia mici (Persani) au adapostit acum 10.000 de ani (in Cuaternar) niste vulcani si cat de tare s-a schimbat peisajul de atunci.

Vulcanul


In zona muntilor Persani au avut loc cele mai recente activitati vulcanice de pe teritoriul Romaniei (acum 10000 de ani inCuaternar). In zona se pare ca au existat mai multi vulcani, care la Racos ca si in partea estica a Persanilor au lasat urme vizibile: creterul si cloanele de bazalt, multe ape minerale, mofete, ape termale.

La Racos a existat un vulcan din al carui crater s-a exploatat mult timp zgura. Intre timp craterul a devenit rezervatie iar exploatarile s-au oprit.

Toate caladirile din zona Racos, inclusiv castelul sunt construite cu piatra ponce si tuf vulcanic. La fel de solid ca orice piatra masiva dar mult mai usor, datorita structurii spongioase produsa de bulele de gaz din timpul racirii lavei.

Mai descoperim si un lac ascuns intre pietre format din apele ploilor si din infiltratiile din panza freatica



Acum oamenii pasc vitele pe aici si noi punem cortul pe o pasune, chiar deasupra coloanelor de bazalt pe care le vizitam abia dimineata urmatoare.

Coloanele de bazalt


Coloanele de bazalt sunt un monument al naturii si sunt rezultatul ultimelor manifestari vulcanice din Carpatii Orientali (de acum 10.000 de ani, din Cuaternar). Zona a fost pusa sub protectie de catre Academia Romana. Coloanele reprezinta o scurgere de lava si sunt rezultatul racirii diferentiate a magmei, care in partea centrala a curgerii conserva mai bine temperatura si permite o racire de lunga durata.




Coboram de la ele pe cel de-al doilea drum (iarasi Mongolia style) care ne scoate inapoi in capatul satului si de acolo mergem la castelul Sukosd-Bethlen.

Castelul parasit


Castelul a fost construit intre anii 1667 si 1683 (exista si varianta 1664) de Bethlen Miklos. Odinioara era aparat de un zid cu 5 bastioane si un sant cu apa.

O Inscriptie de la 1700, asezata la intrarea in castel, arata ca in acel an constructia apartinea contelui Stefan Bethlen.

In 1856 castelul a ajuns in proprietatea familiei Bruckenthal care a renovat castelul si a infiintat aici o scoala agricola.

Dupa 1873 castelul devine proprietatea contelui Samuel Teleki.
In 1848-1849, castelul arde in urma unui incendiu.
In 1904 castelul si domeniul sau sint cumparate de catre obstea satului.
In timpul comunismului in camerele cu mobila luxoasa au fost mutate familiile inginerilor repartizati la Sanmiclaus, si ale mulgatorilor adusi de prin alte parti ale tarii. Au trecut 50 de ani, si in aceasta perioada cand in castel a functionat gradinita, inchisoare, cantina, carmangerie, sectie de sampanizare, frescele si stucaturile au disparut pe rand.





De vizitat, stim ca nu se poate dar parculetul din jur e chiar dragut amenajat si umbros. E un pas inainte insa dar mai sunt multe de facut in acest sens si este pacat ca nu se investeste in turism. Vom vedea mai tarziu exemplul de la Viscri si sunt sigura ca acelasi numar de turisti ar veni si in Racos daca lucrurile ar fi amenajate si locurile ar fi popularizate.

De la Racos pornim spre Homorod unde vroiam sa vizitam biserica fortificata.

Pe drumuri laturalnice

Dintr-un jurnal scris de Bogdan Balaban stiam exact unde sa mergem dupa cheie si localnicii ne confirma sfatuindu-ne sa o cautam pe “tanti Anja”. Care insa nu raspunde (poate o fi la slujba intr-un sat apropiat caci doar e duminica).

Asa ca plecam mai departe si ne multumim doar cu filmele de pe youtube. E si acolo o sursa de inspiratie si o vizita virtuala pe cinste.

Mai tarziu aveam sa aflam ca dl Thome (cel care se ocupa de biserica a murit, iar sotia sa nu mai este chiar in putere si momentan biserica sta mai mult inchisa si este greu vizitabila).

Pe drumuri ocolite continuam spre Rupea unde vrem sa vedem cetatea. Rupea e o localitate mult mai inchegata fata de ce am vazut pana acum (si mult mai mare) si pentru ca Radu ma lasa pe mine sa intreb de directie ajungem sa impingem bicicletele pe un drum cu lut cleios ce merge prin spatele cimitirului. Trebuia sa ne luam si azi partea de Mongolia style. Eu una am abandonat pana la urma push+carry bike si le-am impartit in 2: am carat ma intai coburile pana in varful pantei si apoi bicla separat. Radu s-a indarjit cu ambele la deal.

Cand in final am ajuns la zidurile cetatii, poarta am gasit-o inchisa si nici tipenie de om. Cica in zona se lucreaza si nici cetatea nu se poate vizita. Asa ca din parcarea noua si incapatoare o admiram pe la exterior si coboram apoi pe drumul bun de masina pe care trebuia sa si urcam.

Cetatea de la Rupea

Pe vremea dacilor, pe varful unei stanci de bazalt, se afla o cetate care se spune ca purta numele de “Rumidava”.
In veacul al XIV-lea, sasii au gasit cetatea in ruina (in urma navalirilor popoarelor migratoare) si au construit pe ruinele acesteia, in mai multe etape, o cetate taraneasca dandu-i aceeasi denumire pe care o foloseau localnicii: “Rupes= stanca/piatr” (mult mai tarziu ungurii au numit-o “Cohalom”, adica “gramada de piatra”). Cetatea are forma unei spirale ascendente. Sistemul de fortificare consta in trei incinte: Cetatea de Sus (construita inainte de colonizarea germana), Cetatea de Mijloc (ridicata in secolul al XV-lea) si Cetatea de Jos (care dateaza din secolul al XVIII-lea).



E clar ca nu ne-am inceput ziua sub auspicii foarte bune in ceea ce privesc obiectivele culturale dar in schimb ne-au placut drumurile si ritmul molcom de mers, senzatia aceea de a avea timp si de a nu avea un plan bine batut in cuie.

Locul linistii, pe undeva pe langa o localitate numita Dacia.

Radu vrea musai sa vizitam o biserica fortificata asa ca ne indreptam spre Viscri, mai ales ca este una din cele 6 biserici evanghelice fortificate aflate in patrimoniul Unesco.

Sat sasec in puterea cuvantului

Citisem pe net ca Viscri ar fi un sat de tigani (ma rog “romi traditionali”) dar mie mi-a dat impresia unui sat si a unor oameni obisnuiti cu turismul.

Casa fotogenica



Biserica fortificata pe langa faptul ca este frumoasa, umbroasa, amenajata, cu toate informatiile despre cheie etc la discretie este si un mic muzeu iar doamna de la intrare deschisa, binevoitoare,vorbitoare de limba engleza.








In sat am vazut si vreo 2 cafenele si multi oameni care vindeau soseste, caciuli si fulare din lana. Cat despre tigani, cred ca erau bine integrati in peisaj. E un sat ce se orienteaza spre turism si biserica face toti banii. Au fost 4 lei valorosi, si am stat in racoarea din turnuri, din cotloanele si firidele de piatra si din biserica si am explorat in voie muzeul construit ad-hoc, am citit explicatiile in romana si germana, am urcat in Turnul Slaninei si in clopotnita.

In interiorul “muzeului”


Aflam o multime de lucruri interesante despre ocupatiile din zona si organizarea satului





A fost o pauza binevenita si pentru noi si pentru cei 2 bividii parcati si ei la umbra.


Am vazut multe biserici fortificate in turul nostru cicloturistic si unele frumoase si deosebite ca arhitectura dar pentru a atrage turisti trebuie putina promovare, putina arhitectura si putine investitii.

O interesanta si atipica (supla) biserica fortificata din Bunesti

Biserica fortificata din Archita e o adevarata cetate

In orice caz a meritat ocolul, drumul de tara, urcarea pana la biserica suita putin pe deal si inconjurata de umbra.

Ne-am interesat si de soarta altor biserici fortificate din zona pe care doream sa le vizitam, de exemplu Mesendorf si cred ca se merita explorata zona aceea pitoreasca din podisul Transilvaniei.


De la Viscri avem un asfalt (rupt pentru masini dar bun pentru bicla) pana in drumul national pe care mergem 5-7 km pana in Mihai Viteazu.

Pe drumul laturalnic dintre Viscri si Bunesti

De aici avem o alta idee. A vazut Radu pe google maps o tentativa de drum (ce nu apare pe harta rutiera) peste dealuri -un fel de scurtatura spre satul Archita. Nimerim din prima pe el si cu ajutorul unor localnici din sat nici nu ne ratacim.

Drumul nostru serpuieste si se pierde sus pe deal

La inceput drumul proaspat refacut merge bine dar acel drum bun merge spre paduri si noi trebuie sa tinem tot stanga asa ca in curand nimerim pe un drum vai steaua lui pe care facem un push-bike pe cinste.

Push bike de incalzire

Un cicloturist normal nu se baga pe acolo, dar pe noi ne mananca in fund si ne mai si place. Dupa lupte seculare cu bicicletele incarcate (noroc ca nu era si noroi) dar pe niste dealuri de vis, ajungem in varf, langa o cruce indicata si de oamenii din sat.

Aici s-a incheiat push-bikeul

De aici ne asteapta doar coboarare si o coboare extrem de faina, pe 2 urme de roti de camion,fix prin camp si prin iarba.

Initial coboararea nu era promitatoare

Explorator



Cand mai deasa, cand mai inalta, cand ca o pasune, suntem liberi pe dealuri, noi si fluturii albastrii cu care impartim frumosul.

Dar se transforma curand intr-o plimbare

Cautand drumul.

Astfel nice and easy ajungem in Archita, un sat cu o populatie usor ciudata, ce iti da usor fiori. O amestecatura de romi,tigani romani,tigani unguri si ceva romani, niste magazine cu limonada la 2 l la 1 leu 60 de bani si din care mai mult de o conserva de fasole nu ne-am indurat sa cumparam.

Plecam repede, manati oarecum si de propriile noastre prejudecati.

Iesim la drumul principal ce are un aspect la fel de secundar ca cel de pe care am venit si printre gropi pedalam incet spre Darjiu. Intram curand in judetul Harghita si meditez cu Radu la drumurile pe care mergem.




Bine ati venit in judetul Harghita

Cei de la UE cand au dat verde aderarii noastre,sigur nu au ajuns si pe drumurile astea uitate de consilile locale, din sate uitate de primari, uitate de toti. Noi si fluturii albastrii ce hoinarim pe aici caci putine masini si acelea uitate de timp ridica praful de pe drum.

Ceea ce iarasi nu inteleg este urmatorul fapt: UDMR-ul are un singur crez politic dupa mine (sa fie la putere). Nu conteaza, se fac frate cu dracul pana trece mandatul. Cei din zona aleg evident unguri. Unguri primari,unguri in consiliul local. Deci banul trebuie sa pice. Si trebuie sa pice regulat de ani buni incoce…Si oare de ce nu se vede? Se pun si aici panouri si cam atat. Dar infrastructura cui ramane? Cel mai probabil a satenilor, care sincer ma mir din ce traiesc.

Oricum am aflat repede algoritmul de depistare a drumul asfaltat. Daca in satul X sunt un numar decent de masini bune (de la Logan in sus) apoi astea au venit pe asfalt. Daca nu dam decat de Dacii vechi si de rable atunci clar e drum de tara. Asa caci cu o scurta varietate pe bucata Darjiu-Ulies unde am avut asfalt,in rest drum de tara pana la Sanpaul. Ba chiar cel pe bucata Ulies-Sanpaul care trecea prin niste satuce si catune uitate de toti, mai putin de Dumnezeu a fost din cale afara de bombardat. Noroc ca avem fundurile tabacite si in jur era frumos. Lumina placuta de dupa 19, soarele prieten si campuri smaltuite cu flori.


Si insecte curioase

Si din fiecare balta starneam roiuri de fluturi albastrii. Parca acum au iesit cu totii din gaoce si isi traiesc la unison efemera existenta. Un astfel de camp smaluit in culorile ceramicii populare ne face cu ochiul si ne oprim caci simtul nostru zice ca pe aproape e si un fir de apa bun de spalat zaduful si tranpiratia unei zile muncite. Pana nici tantari nu sunt in zona si avem parte de un sfarsit de zi dupa sufletul nostru in care ne-am multumit simplu cu o conserva de iahnie cu carnaciori care pe buna dreptate mi s-a parut delicioasa si cu un mar cu biscuiti. E incredibil cum de multe ori ne multumim cu atat de putin si intr-un fel ma bucur ca nu suntem victime ale consumatorismului si putem gasi fericirea in lucruri atat de mici. Si fluturii albastrii au clipele lor de fericire.



Luni dimineata continuam pe drumul neasfaltat pana aproape de Sanpaul. Suntem uimiti de lumea paralela in care ne aflam, caci oamenii din zona Harghita si Covasna isi desfasoara parca viata dupa alte reguli si dupa alt orologiu. Desi e zi libera national, copiii merg la scoala si oamenii ies la camp. In sat e agitatie, mai trece un magazin mobil ca inainte de ’90 care ii atrage atentia lui Radu care nu se intoarce de la el cu mana goala, oamenii ne intreaba de sanatate, de unde venim, unde mergem, de unde suntem de loc etc si noi ne oprim cu religiozitate cam din 10 in 10 km ca sa cautam umbra.

Soarele era ce e drept ucigator


Arde macul, sa se-nsoare/Macul roscovanul



Stand pe o bancuta, analizam harta si ne inarmam cu curaj caci mai avem 2 dealuri de sarit. Primul chiar dupa paradisul pasarilor de la Sanpaul e batut de soare si noi suntem parliti ingrozitor astfel ca de abia il urcam.

Abia acum vad ce tricou galben de Turul Frantei am imbracat

Al doilea insa, desi o urcare mai lunga, trece prin inima unei paduri si ne scoate prin locuri umbrite si mai racoroase, sus pe un deal, unde se intalnesc deja foioasele cu coniferele.





Numai dupa schimbarea vegetatiei, dupa pasunile cu iarba mica si turmele de vaci Milka pot realiza ca am urcat ceva. Si aerul parca e o tara mai bland si intelegem repede ca trebuie sa punem punct turei si sa schimbam dogoarea pe racoarea si vantuletul de la munte. Asa ca lansati coboram in Varghis, lasam cheile pe alta data si continuam la foc continuu pana in Baraolt si apoi mai departe pe celalalt mal al Oltului spre Apata. Si cand am zis la foc continuu chiar nu am glumit. Am pedalat ca apucatii prin arsita si dogoare. Umbra nu mai era, asa ca singura cale era sa pedalam ca sa scapam de zaduf mai repede. Deja placerea disparuse si ramasese doar incrancenarea si lupta cu soarele pe care eram sortiti sa o pierdem de mai ramaneam mult in zona. Numai dupa aerul conditionat din masina si ceva inghetata ne-am revenit putin termic iar Radu, odata ajunsi in Bucegi chiar s-a tinut de cuvant si a mai bagat si o tura de alergare. Eu una imi stiam limitele, si ma multumesc sa dormitez la umbra si curent in masina. Nici soare nu vreau sa mai vad, nici de transpiratie suplimentara nu mai am loc si misiunea de a ma tine dupa Radu asa rupta cum sunt mi se pare curata nebunie. As putea face orice, plimbari ozonate, dar doar racoarea ma mai multumeste in prezent si gandesc ca vara asta a venit prea dintr-o data. Dar ce vara va urma!


O, lumea, daca nu-i o amagire,
ne este un senin vesmant.


Ca esti cuvant, ca esti pamant,


nu te dezbraci de ea nicicand.

O, lumea e albastra haina,

in care ne cuprindem, stransi in taina,
ca vara sangelui sa nu se piarda,
ca vraja basmului mereu sa arda.

Lucian Blaga-Vara de noiembrie

Semimaraton Brasov

Semimaraton Brasov, partea a 2-a

In zilele de dupa ecomaraton binenteles ca tentatia de a participa cat mai repede la un al concurs destul de mare, dar nu prea eram deloc convins sa merg la inca un semimaraton montan din Brasov in mai putin de o luna. Privind la numarul de persoane inscrise pe site cred ca nu eram singurul care avea dubii de genul acesta, in schimb prognoza pentru weekend m-a hotarat definitiv in cele din urma.

Partea buna la un concurs e ca indiferente de vreme, concursul se tine, si indiferent de vreme daca te inscrii de dinainte stii ca vei participa la el. Si privind in spate, multe din concursurile epice la care am fost pana acum au avut deobicei ca ingredient si vremea urata. Din punctul asta parca nu-mi pare deloc rau de un weekend cu vreme urata in care merg la un concurs, si intr-un fel o zi cu vreme perfecta mi se pare putin irosita pe un concurs care dureaza 2,3,4,5 ore..

Cu cateva zile inainte eram singur, dar reusesc sa o conving pe ultima suta de metri pe Mihaela Puiu sa vina si ea la concurs, se hotarasc si Mike si Claudia sa faca o tura scurta de alergare in Bucegi, astfel incat plecam in formatie de 5 din Bucuresti. Cosmin conduce ca un erou pe un drum neasteptat de liber, astfel incat ajungem in Brasov cam cand se deschid si inscrierile, asa ca avem timp sa o mai si lalaim putin prin Brasov cautand in loc de parcare mai aproape de Piata Sfatului. Primesc un telefon si de Florin Totalca, care era impreuna cu un prieten la 9:15 la Predeal, dau o fuga si-i inscriu si pe ei si fug inapoi la masina pentru a ma echipa de concurs.

Daca de obicei la plecarea in turele normale ma misc prea multe tabieturi, inainte de concurs mi-am facut un fel de ritual cu lucrurile pe care trebuie sa le fac: bandajarea cu leucoplast a degetelor cu probleme, bandajarea sfarcurilor cu leucoplast, biscuiti de la pepito cu ceai negru, pregatirea borsetei, lipirea numarului, mersul la toaleta, un puf din spray-ul impotriva astmului. Nu par multe dar daca le fac relaxat imi cam iau o ora, asa ca acum le fac cam pe fuga pentru ca ma cam asteapta Mihaela si Cosmin, si trebuie sa le dau numerele de concurs si lui Florin si celuilat baiat.

Binenteles ca putin grabit reusesc sa uit o chestie esentiala, adica spray-ul impotriva astmului, dar se rezolva repede la o farmacie din centrul Brasov-ului, reusesc sa dau si numerele, oamenii ajung cu 5 minute inainte de ora la care trebuia sa fie startul, asa ca ma relaxez un pic facand ture prin Piata Sfatului. Pana la urma startul se amana cu 15 minute, chestie de care nu pot sa spun ca mi-a parut sau m-a deranjat.

La start binenteles o groaza de fete cunoscute, dar lume incomparabil mai putina decat la ecomaraton. Si chiar imi place atmosfera mai intima de la concursurile mai mici, probabil la fel o sa fie si Hercules saptamana asta. Habar n-aveam exact de traseu, iar din sedinta tehnica a lui Smendre am inteles decat ca sunt vreo 4-5 puncte in care poti sa o iei aiurea asa ca sper sa am dupa cine sa ma tin, preferabil cineva care sa stie si traseu.

Se pleaca binenteles tare, dar dupa exerienta de la ecomarathon am vazut ca limita anaeroba la mine un pic mai sus decat o stiam anul trecut, astfel incat merg si eu putin mai tare, pe prima portiune de urcare ascendenta spre treptele lui Gabony. Identific pe rand si oamenii din plutonul meu, Vlad-Rosca, Mihai, Gica, Florin, Ioan si altii pe nu ii stiu exact dupa nume.

Totul merge ok pe platul in urcare, imi tin ritmul meu, Florin s-a dus mult in fata, la fel si Mihai, si eu incep sa-mi pun probeleme daca ritmul pe care il tin nu e pe jos. Intreb ceasul si-mi zice ca nu, asa ca tin mai departe acelasi ritm. Ajungem la bifurcatia traseelor de cros si de semimaraton, unde Marius reuseste sa greseasca traseul in fata mea si o ia pe traseul de la semi.

Treptele lui Gabony sunt sadice si de-a dreptul brutale la incetul concursului, si mi-au placut la nebunie. Iuhu, urc si urc bine, cate doua trepte odata, trangand pe alocuri de balustrada metalica din stanga. Cu pulsul prin balarii, brutal dar totusi eficient. Inainte de varf panta se mai domoleste si devine din nou alergabila, trec de Mihai si de Florin, si continui mai departe spre varf.

Oamenii de la CNPT au facut o treaba super ok cu organizarea, si infara de problema cu bifurcatia de la semi/cross era cam greu sa te pierzi, desi Tampa e brazdata de o groaza de poteci si de drumege. De sus coborarea incepe asa cum imi place mie, adica putin mai tehnica, si continua asa cum nu imi place mie, cu un forestier cam dur ca suprafata pentru gustul meu. Trec pe langa mine si Florin, si Mihai, si Ioan, pe care ii am in fata cand incepe coborarea pe curba de nivel de dupa primul punct de alimentare.

La primul punct de alimentare.

Poteca pe aici e absolut superba, e numai buna de alergat, imi place la nebunie. Eu sunt urma grupului de 4 si incerc sa ma tin de ei pe coborarea geniala prin padure, pana cand alergand fericit imi dau seama ca am uitat sa fac alta chestie importanta, si anume sa-mi leg cum trebuie sireturile. Simteam cum incep sa se dezlege, si totusi speram sa nu se dezlege pana la capat. Pana la urma n-am ce face si ma opresc sa le leg, prima data stangul si dupa alte 5 minute si dreptul. Nu-i nimic, urmeaza o noua urcare in care intru din nou in ritm si incep sa ma apropii de plutonul format de Mihai, Cristi Tutunea si Florin si putin in fata Ioan.

Cea de-a doua coborare iar merge foarte ok, cu motorasele turate numai cat trebuie, alerg o bucata cu Florin dupa care incerc sa ma tin de Mihai si de Ioan in momentul in care incepe coborarea mai abrupta. Reusesc intr-o oarecare masura, trec temporar de Ioan, aproape ma imprastii pe o curba de nivel mai noroita aproape de oras, dupa care ca intr-un carusel incep sa ne apropiem de ultima urcare. Tot pe Tampa, doar ca de data aceasta in serpentine, din pacate foarte alergabile. Nu prea mai aveam nici un chef de alergat, mi-ar fi placut sa pun capul in pamant si sa urc abrupt cu mainile pe genunchi, dar trebuie sa ma fortez sa alerg. Ioan se duce mult in fata, initial la fel si Mihai dar reusesc sa ma apropii de el pe sfarsitul urcarii. Balan ne incurajeaza de la cucurigu, din varful serpentinelor, in fata se vede o urma de Giga si de Ioan.

Din nou pe Tampa, din nou coborare care nu prea-mi place, pe forestier cam dur asa ca asteptam sa treaca pe langa mine la fel ca la inceput si Florin si Mihai, vad ca totusi nu se intampla si reusesc sa ma apropii de Gica si de Ioan. Incerc sa accelerez, dar se intreceau si ei intre ei si sincer in momentul respectiv nu am avut deloc dorinta de a forta pentru a-i ajunge din urma. Cam asa am mers ultimii 3 kilometri, cu 30-40 de metri in spatele lor, fara sa fortez dar trebuie spus ca nu a fost deloc usor sa ma tin dupa ei. Trecem si pe langa fanfara orasului pe ultimul kilometru, si pe cele mai strambe scari e care le-am vazut pana acum in viata mea, si ajung cam la aceasi distanta de oameni la sosire, in Piata Sfatului, dupa 2 ore si 2 minute, pe locul 8 la general si pe 5 la categorie, dupa o cursa in care am fost chiar multumit de cum am mers si de cum au tras motorasele. Sa vedem cum o sa fie in schimb saptamana urmatoare la Hercules, unde am o rafuiala cu portiunea dintre Inelet si Dobraia.

La final.

Dupa concurs au urmat lucrurile obisnuite, vorbit cu toti cunoscuti, paste, inghetata, festivitatea de premiere unde a dat si cativa stropi din ploaia anuntata. Imi pare bine si de alta chestie, ca am reusit sa o conving pe Mihaela Puiu sa mearga fara bete, si a mers chiar bine , ajungand pe locul 2 la categorie, asa ca am avut si un podium in masina.

Oamenii din CPNT au facut o treaba foarte buna cu organizarea, si e foarte interesanta ideea unui concurs care sa aiba punctul de start in centrul orasului, mai ales in centrul unui oras ca Brasovul. Multumim pentru organizare. Si raman in continuare putin invidios pe brasoveni care au literalmente Tampa in spatele casei.

Semimaraton Brasov

Semimaraton Brasov

Semimaratonul din Brasov a fost primul concurs de anul acesta din Romania la care ne-am hotarat sa mergem si la care s-a nimerit sa si ajungem. Altfel primul ar fi trebuit sa fie Postavaru Night, dar din mai multe motive nu am reusit in cele din urma sa ajungem la el.

Intr-un fel imi pare bine ca e stabilit de ceva vreme ca o sa participam la el, si ca nu mai trebuie sa ne batem capul cu planuri pentru weekend. De fapt daca stau bine sa ma gandesc in spate, in ultima perioada am ajuns concluzia ca nu are sens sa-ti bati prea mult capul cu planuri prea elaborate. De ajuns am ajuns cam prin toti muntii de pe langa noi, astfel incat e greu sa mai gasesti variante de ture noi, si totul depinde mai mult de muntii/locurile in care vrei sa ajungi in weekend-ul in care urmeaza. Iar partea frumoasa la alergat e ca trebuie doar sa te urci in tren/masina in directia muntelui, si nu se poate sa nu iasa o tura misto.

La fel si acum la semimaraton, ce conteaza pana la urma daca ploua sau nu, ce conteaza daca te noroiesti din cap pana in picioare, ce conteaza daca bate vantul, indiferent de conditii parca concursurile tot sunt faine, iar conditiile adverse parca le fac doar sa fie mai epice. Cu o exceptie, respectiv concursurile de MTB din zonele de campie care in conditii de ploaie se pot transformat intr-un adevarat iad namolos, pigmentat cu lectii de olarit pe ici pe colo. Am zis ca nu mai calcam pe la astea doar daca e complet uscat un saptamana dinainte si in ziua concursului.

Revenind la ziua semimaratonului, plecam destul de tarziu din Bucuresti, pe la 7, impreuna cu Gabi si cu Oana. Intr-un fel mi se pare chiar ok ca oamenii au pus startul la 12, ai timp sa nu pleci nici prea tarziu din Bucuresti, iar tinand cont ca era semimaraton daca mai era si startul la 9 cred ca de la 12 incolo am fi inceput sa ne plictisim pe acolo. Din punctul asta unii ar zice ca nu prea are nici un sens sa conducem 3 ore dus 3 ore intors pentru un concurs care dureaza in medie 2 ore. Dar una peste alta nu e vorba doar de cele doua ore de concurs, e vorba si de atmosfera si de a vedea/vorbi/glumi cu oameni care vin din toate colturile tarii. Si nu in ultimul rand e vorba si de a te intrece cu ei in cele 2 ore de concurs. Si in plus sunt altii care conduc 1000km pentru aceleasi doua ore de concurs, poate noi cu 320km nu ar trebui sa ne plangem chiar asa de mult in conditiile astea, dar tot nu pot sa nu fiu un pic invidios pe cei din Brasov care ies din casa si-si fac incalzirea pana la punctul de start.

Drumul trece repede, mai o vorba, mai o alta vorba, astfel incat ajungem mai repede decat ne-am asteptat in Brasov, la timp pentru a cauta Piata Unirii prin Brasov. Mai intrebam doi localnici care ne lamuresc cu lux de amanunte, mai era sa intoarcem pe sens unic, dar ajunge pana la urma in zona de start pe la 10:30. Aici ne intalnim cu Nusu, care ne lamureste cum sta treaba cu noroiul pe traseu, si care ma convinge alegerea cea mai inteleapta e sa iau cea mai prastie pereche de incaltaminte la mine.

Ne inscriem, incepe sa si ploua, si deja incepem sa contemplam perspectiva unui concurs petrecut pe ploaie de la inceput pana la sfarsit, asa cum zicea prognoza initial, si cam cu o ora inainte de start ne intoarcem la masina pentru a ne echipa. Mike declara triumfal ca genunchiul cu probleme nu are o zi prea buna, eu incerc s-o conving ca o sa vada ca nu o sa fie chiar asa de naspa dar una peste altul moralul nu e la cote prea ridicate.

Despre concursul asta nu pot sa zic ca am planuri/asteptari prea mari. Iarna nu a fost prea blanda cu noi, si a trecut pe rand cu o glezna data peste cap in decembrie, cu foarte multa zapada prin bucuresti ce nu a lasat prea mult loc de antrenament, si cu un ligament la genunchi intins la sfarsitul lui februarie si cealalta glezna busita. Dupa maraton Mike zicea ca imi place un pic sa ma vaiet, si astea de mai sus sunt un pic de scuza perfecta.

Totusi nu e chiar asa, si fiecare din componentele de mai sus inca mai dor pe ici pe colo prin partile esentiale, dar continui cu cel mai bun tratament pentru chestiile nu foarte grave, respectiv indiferenta. Cu suficienta indiferenta pana acum cam toate trec de la sine. Bine tratamentul trebuie aplicat ascultand si de ce zice corpul tau, in momentul in care il fortezi prea mult de obicei iti spune destul de explicit sa o lasi mai moale.

Astfel incat atitudinea dinaintea concursului era cam aceasi ca inainte de orice concurs la care am fost pana acum. Pur si simplu sa incerc sa fac tot ce pot mai bine cu situatia din momentul respectiv, adica cu bruma de antrenament care s-a pus pana atunci, cu ligamente care mai dor, cu felul in care te simti in ziua respectiva. Provocarea vine intr-un fel din a incerca sa gestionezi toate cele de mai sus in timpul concursului astfel incat in momentul in care treci linia de sosire sa fii multumit de cum te-ai descurcat.

Asta pe de o parte, pe de alta parte mai e si plutonul, pentru ca mergand la suficient de multe concursuri ajungi sa te intreci, sa depasesti si sa fi depasit cam de aceasi oameni in timpul unei curse. Sunt cei care ajung la final cam in +/- 5% din timpul pe care il scoti tu. Si sa ajungi inaintea oricaruia dintre ei e o mica victorie, si sa fii intrecut de vre-unul dintre ei e mica infrangere. Din plutonul meu fac parte, intr-o ordine oarecare mai mult sau mai putin aleatorie primele fete, Suca, Gica, Pepi, Istvan, Mihai Zavlog, Tale Andrei, Dani, Zsolt, Balan si multi altii. In functie de forma in care sunt unii mai scapa din pluton, temporar sau definitiv, dar cam acestia sunt oamenii care isi trag sufletul cand ajuns si ei pe la start, sau care ajung in momentul in care imi trag si eu sufletul, si imi place sa ma intrec cu ei.

Dupa romanele de mai sus, sa revin totusi la concursul propriu-zis. Despre traseu nu prea stiam prea mult, ceva franturi ramase de la o urcare pe bicla de la duathlon de acum doi ani, si ca incepe cu o urcare de 8.5 kilometri foarte alergabila. Alex zicea marti ca are panta medie cam de 6.5, asa ca am incercat si eu marti pe banda de curiozitate pentru a vedea in cam cat timp iese. Pana la urma dupa ce mi-am scuipat plamanii in ultimii 4 kilometri am ajuns in varful pantei, adica tot pe aceasi banda la 30 de centimentri de podea, dupa 46 de minute. Macar aveam un oarecare reper si un antrenament pentru sambata.

La start in schimb ploaia nu isi mai face aparitia, si apare chiar si soarele astfel incat si moralul oamenilor e ridicat. Atat de ridicat incat la start mi se pare ca toata lumea porneste mult mai tare decat ar trebui, sau poate pornesc eu mult mai incet decat ar trebui, cert e ca tot sunt depasit pe bucatita de dinaite de iesirea din oras. Merg cot la cot cu Suca o perioada, pana se duce si el in fata asa ca raman oarecum singur dandu-mi incetisor seama ca alergatul in panta nu e treaba chiar asa de usoara. Cel putin atunci cand am intrat pe forestier, avant in spate si un inceput mult prea rapid mi s-a cam taiat tot elanul. E cam unul din momentele in care iti vine in fiecare secunda sa te opresti si sa incepi sa mergi, dar cum toata lumea pe langa tine alearga cu spor (si sufera in tacere) ii dai si tu inainte purtat de val.

Nu sunt un mare fan al alergarii la deal sau al platului. Imi place sa urc prin locuri abrupte si sa cobor prin locuri accidentate. Imi place atunci cand ma ajuta gravitatie si cand nu trebuie sa muncesc prea mult pentru a cobora cu viteza, imi place la munte cu alte cuvinte, nu pe forestiere. Totusi ca sa vina partea de coborare trebuie sa si urci, asa ca iata-ne incolonati pe serpentinele forestierului.

Odata ce a inceput urcarea mai serioasa in schimb s-au cam stabilizat plutoanele, si distantele raman constante, ba chiar mai depasest la un moment dat cativa concurenti. La un moment dat ma depaseste si Daniela, care are in schimb un ritm chiar ok si care ma trage pe mine si pe inca 3 baieti dupa ea. La cateva din concursurile de anul trecut am descoperit ca nu e chiar asa de usor sa fii prima fata, pe de o parte, si pe de alta parte ca Daniela are un ritm chiar ok si foarte constant.

Printre noroaie.

Pana la urma totusi ii zic ca mai duc si eu trena o vreme, asa ca o iau si eu inainte, chiar incep sa ma departez putin. Pana cand aud ca se apropie cineva serios din spate, si in cateva secunde o vad pe Gianina care trece pe langa mine un ca acceleratul. Foarte concentrata, cred ca tocmai o depasise pe Daniela, si din spusele ei de dupa cursa atunci cand depaseste depaseste. E si asta o treaba, ca atunci cand depasesti sa te si departezi, nu doar sa depasesti pentru a te pune cu 5 metri in fata omului.

Sincer admir oamenii care in timpul unui concurs sunt super concentrati si cu o tinta bine stabilita in minte pe care o urmaresc, un timp pe urcare, un loc, un timp final, fiecare dupa tinta, numitorul comun fiind decat concentratia din timpul cursei. Mie unul imi place intr-un fel sa merg mai din scaunul din spate, sa mai schimbi o vorba, sa mai dai un chiuit in momentul in care iti place o portiune, sa exclami uite ce fain e pe aici in alta, sa mai filosofezi putin intre horcaituri si plamani scuipati.

Suca, exemplificand tehnica de urcare, capul in pamant dar privirea inainte.

Si noi aplicand aceasi tehnica.

In continuare ma tin de Gianina, care urca chiar foarte bine, ma mai intalnescu cu Cornel care urcase si el foarte bine pana acolo, mai dam si de noroiul mult-anuntat care nu a fost chiar asa de naspa.

Dam si de exploatarea forestiera de pe Schei. Sincer nu inteleg cum pot sa taie oamenii chiar atat de aproape de oras, adica totusi padurea respectiva nu e un fel de plaman al orasului?, Asta pe langa faptul ca din ce am vazut sambata nu parea sa fie defrisari minore.

Toata restul urcarii am mers oarecum cot la cot cu Gianina si cu Suca iepure in departare, untimii kilometri ai urcarii terminandu-i in 46 de minute, un pic mai bine decat pe banda. Poate pana la urma nu e banda cel mai prost mod de antrenament, pentru urcari cel putin. In punctul de alimentare apa in bidon, si ii dau la vale printr-o zapada numai buna de a curata noroiul de pana atunci.

Si brusc mai incepem sa si coboram, si aici incepe sa se schimbe un pic placa si desi glezna inca mai protesteaza cand calc aiurea pe ea, incep sa merg mai bine si sa depasesc oameni. Si chiar imi place portiunea asta, cam asa ar trebui sa fie trail-running-ul, iar poteca e chiar super faina de alergat. Alterneaza bucatele de urcari, cu bucatele de coborari aprupte si mici portini de plat. Dar per total e la vale, si gravitatia de ajuta si trebuie sa lucrezi impotriva ei.

A fost primul concurs la care am alergat cu ceas cu heart-rate monitor, si a fost o experienta interensanta, inainte de concurs stiam ca la peste 171 eu trec in anaerob, astfel incat tot concursul am incercat sa tin un 167-168 cu gandul de a accelera putin la sfarsit. La ce mi s-a parut foarte util, au fost momentele in care ti se pare ca-ti dai duhul, dar ceasul iti spune ca nu e chiar asa, si momentele in care te simti totusi foarte bine dar cand te uiti la ceas iti spune ca trebuie sa mai temperezi. E ca un antrenor care iti mai da cate o palma peste ceafa cand o iei prea tare sau cand o lasi prea incet.

Coborarea mers chiar bine, si in total de la la inceputul ei pana la finish cred ca am depasit cam 10 concurenti, si sunt curios cum ar fi fost daca ar mai fi tinut ceva concursul. Pe una din coborarile mai abrupte dau si de Alex, care mi-a fost iepure de la inceputul concursului. Trec pe langa el cam repede, vociferand un fel de incurajare de a da drumul mai tare la picioare, si dupa ajung din nou pe un forestier care nu amortizeaza chiar asa de bine si in care parca nu mai imi vine nici mie sa dau drumul prea tare la picioare. 2-3 serpentine si se vede orasul, dar habar n-am cat trebuie sa mergem pe curba de nivel si cam cand mai sunt 2-3 kilometri pentru a mai accelera un pic. Totusi merg ceva mai repede decat concurentii din fata, si mai depasesc pe portiunea respectiva 4 oameni. O ultima urcare abrupta pentru care sincer nu mai aveam foarte multa energie in momentul respectiv, si ajungem in oras cu un ultim semnal ca ar fi momentul sa accelerez, ceea ce si fac in schimb nu indeajuns pentru a mai prinde pe cineva din urma. Pana la urma am terminat pe 29, in 1h43m, cu o cursa de care chiar sunt multumit de cum am mers, si mai ales ca nu a scartait/durut nimic mai tare decat ma asteptam.

La final.

Singura nemultumire e ca a trecut cam repede, si parca ar fi mers un pic mai mult concurs pentru atata condus. Si dupa concurs binenteles din nou febra musculara, si promisiuni de a fi cu 5% mai rapid pana la ecomarathon, promisiuni ce probabil vor lua si calea celorlalte promisiuni pe care le-am mai facut dupa alte concursuri. Si pana la urma si lui Mike in ciuda genunchiului rablamentat i-a placut concursul, dupa cum povesteste aici.

Baiului

Zapezile mult asteptate, Postavaru, Piatra Mare si Baiului

Am plecat din Austria cu o mare strangere de inima, deoarece in ultimele doua zile iar s-a revarsat cerul asupra vestului Austriei. E drept, cu ceva vant, dar tot cred ca s-a asezat o groaza de pulver ce de-abia astepta sa fie tocat, dar noi trebuia sa ajungem din nou in Romania, astfel incat am lasat pulverul sa fie tocat de austrieci si de tura urmatoare de turisti, nu fara ceva parere de rau.

Partea buna in schimb a fost ca acelasi front apocaliptic a ajuns cu intarziere de cateva zile si la noi, astfel incat miercuri si joi norii au scuturat cam tot ce mai aveau in ei deasupra Romaniei. Astfel incat ma hotarasc sa sacrific o zi de concediu pentru o zi ce se anunta cu ceva pulver. Pana la urma nu e un targ destul de cinstit, cate o zi de concediu atunci cand stii ca va fi pulver. In Austria dai 5 zile de concediu pe 6 zile de schi, in schimbi poti sau nu sa ai noroc de pulver.

Marea dilema vineri era in schimb daca vom putea ajunge vineri la munte, dupa stirile despre drumurile blocate din diferite locuri din campia romana. Plecam devreme, pe la 6 din Bucuresti, eu si Corina, si ajungem chiar decent la 8 in Sinaia de unde il luam pe Paul, un fost coleg de facultate care acum sta in Sinaia. Se da cu placa de doi ani, si chiar se da foarte bine. Intr-un fel din nou stau sa ma gandesc cum e sa ai muntele in spatele curtii.

In Poiana a fost cum nu se putea mai bine, am tocat sistematic cam tot ce era de tocat. De fapt putea sa fie si mai bine, daca am fi ajuns cu o ora mai devreme, dar a fost foarte bine si asa. Pentru mine a fost prima data cand am fost la ski in Poiana, si pot sa zic ca mi-a placut. Ai si ceva partii cat sa nu te plictisesti, iar in partea superioara gasesti o groaza de variante de dat prin padure. Si odata cu experienta asta mi-am dat seama ca pentru conditii de genul asta nu ar strica niste schiuri mai scurte, si o casca, asta binenteles dupa ce am am avut niste contacte mai intime cu copacii. Ne-am intalnit si cu destul de multi cunoscuti din Brasov, care venisera de dimineata, skiau 2 ore dupa care mergeau la munca. Un mod numai bun de a-ti incepe ziua de munca dupa parerea mea.

O zi numai buna de ski.

Padurea magica

Chilling out cu Bucegiul in spate.

Aproape de sfarsitul zilei.

Hivernala.

Seara si noaptea am petrecut-o la Paul, urmand ca a doua zi sa o luam in directii oarecum disjuncte, Corina spre Padina si eu cu Mike, Laviniu, Irina si Mihaela spre Piatra Mare. Dar mai departe o las pe Mike sa povesteasca:

Am plecat inca de sambata porniti sa cautam pulver…Daca mai sus de 1800 m stiam ca nu o sa mai gasim, apoi in padure trebuia sa fie (aveam vesti proaspete de la Radu care vineri a muncit din greu, schiind in Poiana).
De plecat am plecat cu personalul, pardon acum ii spune regio(nalul) 3001….he, he de cand nu am mai mers la munte cu trenul si mai ales cu personalul….Cam din facultate, de cand personalul era cel mai bun prieten al studentului si cu 20 de lei aveai 2 zile la munte: dus-intors, si ceva mancarica, duminica la intoarcere…
Sambata:


Traseu: Dambu Morii-Cabana Piatra Mare (BG+PR (am ocolit canionul 7 Scari)-Dambu Morii (BR-Drumul familiar).


Echipa: Mihaela, Laviniu, Irina, Radu si Mike
In Sinaia am reusit sa “il facem” pe un taximetrist care si pusese ochii pe mine si pe Mihaela sa ne “agate” cu o cursa si ne-am inghesuit toti 5+schiurile in Logan si am ajuns cu bine la Dambu Morii de unde ne-am suit (prima data pe anul aceasta pentru mine si Radu) pe schiuri pentru tura!

Pentru Mihaela, gandisem noi o tura “comoda”, de initiere in ale schiului de tura, in Piatra Mare…pe la 7 Scari…Nebun o sa fie cel care merge cu noi in asemenea ture de initiere…sa nu ziceti ca nu v-am prevenit…

Ora 11 in Piatra Mare

Astfel fiecare pe schiurile lui pornim pe drumul forestier, depasim cateva persoane mai in varsta pornite intr-o plimbare, ne infocam rau de tot la soare caci pe aici nu se simtea gerul Bobotezii anuntat la munte si cu multa pasiune si entuziasm ajungem la Canion…nu ne-am miscat foarte rapid, am ras mult, ne-am asteptat rand pe rand, ne-am intrat in ritm, am restabilit legaturi demult uitate cu schiul de tura caci iarna trecuta a fost foarte trista la acest capitol (4 ture, o iarna intreaga).



Cum prin canion nu aveam ce cauta, am ocolit pe PR, ocazie pentru Mihaela sa descopere cum e cu intoarcerile pe schiurile de tura (Iki-urile mele, ceva cam lungi si grele pentru ea i-au dat ceva batai de cap). Dar vointa e mare si sunt curioasa ca la un moment dat sa le strang si pe Mihaela si pe Claudia in aceeasi tura sa isi vada una alteia clona: mici, cu codite, volubile, degajate, vorbarete si mai ales extrem de motivate…Sincer trebuie sa iti doresti mult de tot sa descoperi cum e schiul de tura ca sa te spetesti la deal (si inca ce deal si ce urcari au fost dupa canion), cu niste schiuri mai mari si mai grele si cu claparii de tura in picioare.
Poteca nu a fost deloc blanda si trebuia de multe ori sa ridicam inaltatorul de la legatura la maxim sau chiar sa le scoatem din picioare si era fun sa ma vad urcand cu schiurile in mana dar inca legate de picior, cativa pasi, apoi prin pulver sa ma caznesc sa pun din nou dynafiturile in picioare…

Urcarea a fost mai mult de antrenament (desi ritmul a fost confortabil) decat de initiere dar odata ce am intrat in hora am decis sa o jucam pana la capat...

Nu stiu insa nici pentru ce ne-am antrenat, nici pentru ce ne-am chinuit, in unele situatii, ramanand si eu uimita de inutilitatea momentului. M-am bucurat ca nu a venit niciun pinguin pe aici (poate Em sa mai fi gasit ceva satisfactie).

Am ajuns la un moment dat eu una, sa pun chiar schiurile pe rucsac in ultimele 20 de minute, caci eu, mergeam mai repede pe poteca, folosindu-ma de urmele de la urcare, decat pe schiuri, prin zapada proaspata…

In ultima jumatate de ora

Incercam astfel sa cresc putin ritmul pe ultima parte a urcarii pentru ca era tarziu si riscam sa ne prinda noaptea la coboare pe Familiar.

Iesim din padure manati de inserare

Ceea ce s-a si intamplat…Am ajuns la cabana putin inainte de 16.30 dar Oamenii Muntilor au avut nevoie de un moment de respiro asa ca am mai pregetat putin pe afara jucandu-ne cu cainii pana cand am fost toti gata, am dat jos focile si am blocat legatura.

Apus de la cabana Piatra Mare

Aici,la 1600 m am gasit si gerul Bobotezii, zapada facuse crusta si nu a fost nimic fun sa coboram pana la padure…Panta era prea domoala ca sa prindem viteza si sa viram, asa ca mai mult dadeam la bete, la vale. Prin padure a inceput slalomul printre brazi si a durat putin pana sa ne acomodam cu drumul. Oricum tura asta m-a convins ca nu am de ce sa particip la Semimaratonul din Piatra Mare la proba de schi de tura (exact traseul pe care l-am facut noi si pe care se scot timpi de 2 h (noua ne-a luat cam 7….)) pentru ca urci mult si din greu, iar la coborare, nu iti ramane decat sa pu schiurile paralele si sa ii dai viteza..de schiat nu prea schiezi, asa frumos, cum imi place mie, pe pante deschise, unde sa ai loc sa virezi dupa pofta inimii.

Normal ca ne-a prins si noaptea si cam jumate din drum l-am facut la frontala…

La masina evaluam strategia…nici noi si nici Oamenii Muntilor nu avem de gand sa mai dormim in masina/la cort, sa ne trezim maine si sa ne echipam din nou cu claparii reci, manusile ude si sa incercam sa punem pe schiuri niste piei inghetate.
Pentru inca o zi faina de schi ne trebuie un loc unde sa ne putem usca materialele…
Din fericire Laviniu si Irina (membrii CAR) gasesc locuri la Caminul Alpin, in Busteni, unde suntem si noi primiti ca invitati, asa ca acum ne putem relaxa….
O lasam pe Mihaela la gara in Sinaia si noi mergem sa mancam la un local de la iesirea din Sinaia, pe care il gasim acum modernizat. Localul (de langa o benzinarie, chiar inainte de bifurcatia spre Targoviste) si-a pierdut spiritul popular si arata putin intimidant la primul contact…muzica live, bar, mese frumos aranjate…Intram totusi sa ne convingem daca mai are sau nu sens sa mai oprim aici alta data…Preturile la unele produse au mai crescut, supele si ciorbele sunt ok, dar se servesc doar pana in ora 18.00. Eu am mancat pana la urma niste pastrav care a fost chiar bun dar cred ca acum, Casa Magica din Busteni e mai putin pretentioasa ca si preturi.
Oricum, cu stomacul plin si o cazare calda, viitorul zilei de duminica se anunta luminos.
Duminica– schi in Baiului

Echipa: Bubulu, Geo, Laviniu, Irina, Radu si Mike
Initial vroiam ca duminica sa mergem in Ciucas, dar cazarea de pe Valea Prahovei ne-a schimbat planurile. Asa ca Laviniu a vorbit cu Bubulu si ne-am lasat pe mana lui pentru tura de duminica.

Cum Bubulu stia ma bine locurile decat noi, a iesit o tura cu urcari mai usoare, mai putina alergatura, mai multe pauze si mai ales cu coborari mai faine sau mai diversificate caci am avut de toate de la crusta, la scoici si la pulver.
Am inceput, in absenta lui Bubulu sa urcam pe o poteca marcata cu TA, urmand niste urme de schiuri. Invingem frigul cu miscare si nu dupa mult timp iesim si la soare. Urcusul nu e greu, locurile sunt noi, eu sunt mereu in fata, cautand sa patrund cu privirea si mai in fata, dincolo de perdeaua copacilor, dincolo de cotul drumului.

O zi senina de iarna

E zapada, e multa zapada, asa cum nu am vazut de cand ne-am apucat de schi.

Imi place cum arata pe aici iarna si dezbrac locurile de blana alba si mi le imaginez vara, buna poteca de alergat trebuie sa fie pe aici…

Urcam ce urcam si nu nu mai oprim decat cand aflam ca am urcat prea mult….Da, dar nu e bai ca am urcat prea mult, acum trebuie sa coboram si tot ce am urcat, asa de mult, chestie care nu imi displace deloc…Asa ca mai pe un drumeag, mai prin padure, mai printre copacei, mai prin poieni si in permanenta prin mult pulver coboram…Mai dam 2 urcari si 2 coborari mai scurte pana aram toata panta si apoi coboram prin alte poieni pana in DN.

Coborarea asta ultima mi-a placut din cale afara…suficient de hotarata sa lasi schiurile sa curga singure la vale si pulver pana la genunchi. Oricat stateam pe cozi, tot intram mult prin zapada si coboram intr-un fasait continuu.


Ziua e luminoasa, poienile linistite dar distractia pe aici s-a terminat caci am umplut panta de S-uri…




Urme

Asa ca mergem la Gondola in Azuga…Irina si Laviniu au noroc ca tura e gandita de Bubulu si nu de Radu, ca altfel mai bagau o urcare pe Soria drept bonus, numai asa, de incalzire…
Dar pana la urma urcam gondola si apoi, doar putin pe foci…In Baiului frig tare, vant, zapada din cele mai dubioase, vreo 2 avalanse…ma rog, tot tacamul…

Una mare

Urcam pana pe varful Urechea si apoi ne lasam la vale spre padure, pe un picior cu crusta, scoici, zapada inghetata, ceva iarba….


Lunatic si rece

Negociez lucrurile mai sigura pe mine decat acum 2 ani cand am mai trecut pe aici, cu exceptia bucatii intermediare unde schiurile aveau vointa lor proprie, total opusa vointei mele…Ajugem iar la soare si in pulver, deasupra padurii de unde incepe distractia printre copaci…




Acum 2 ani pe aici am supravietuit, acum sper sa ma dau relaxata…2 ani e cale lunga, desi nu sunt multe ture la activ, poate am devenit mai curajoasa sau mai prietena cu schiurile si le pot struni mai bine. Oricum coboararea e chiar faina si toti concluzionam ca a fost si foarte scurta (ca orice lucru bun se termina repede), iar drumul pana la gondola, de dat la bete, a fost extrem de lung daca e sa il luam prin comparatie…
Ajungem la gondola pe noapte, noapte bine chiar, asa ca ne suim relaxati in masina si drumul pana la Bucuresti e liber.
Am lasat la urma sa povestesc despre iarna…Iarna aceea din povesti, iarna mult asteptata de cand ne-am urcat pe schiuri de tura, iarna cu zapada multa si proaspata, iarna cu nameti, cu troiene, cu coduri galbene care ii tin pe multi departe de munte. Iarna alba de pe dealuri pana in varf de munte, iarna luminoasa, iarna clara cu panorame pana hat departe, iarna cu soldati verzi imbracati in platose albe. Nu imi place iarna indecisa…imi place fie toamna senina, fie iarna hotarata…Imi place sa am mereu ce face la munte. Imi plac si zilele cand toarna fulgi din cer si in care stam acasa…atunci se creeaza premizele pentru ca stratul de zapada sa tina pana in primavara. Presimt ca iarna asta vom sta mult pe schiuri (altceva pana nu se aseaza zapada nici nu e de facut) si vom avea weekenduri pline.

Cheile Rasnoavei

Catarare si alergat in Cheile Rasnovului

De la Mike citire un jurnal restant din urma:

Cum si weekendul 7-8 mai si 21-22 mai erau dedicate alergarii am zis sa intercalam intre ele si ceva cocot. Am ales pentru acest deziderat traseele din Peretele Animalelor (Cheile Rasnovului) si avand in vedere ca eu una nu am parcurs prea multe trasee pe acolo, aveam de unde alege.




Ajungem tarziu in Poiana Inului caci fiind numai noi doi, nemotivati de vreo ora de intalnire, nu am plecat prea devreme de acasa, am condus batraneste si am ajuns pe la miez de zi. Alegem sa intram in Cotofana (5A) in care Radu pleaca cap si desfasuram 60 m intinsi.Cand imi vine randul nu inteleg nimic din lungimea plina de iarba si noroi. Ma gandesc ca de vina e mediul asta plin de vegetatie, mult diferit de traseele mult mai compacte totusi pe care le-am catart in Cheile Turzii. In plus stiu foarte bine ca ceea ce catar nu e cu nimic mai greu decat Turnul Ascutit sau Peretele Suspendat dar totusi mie imi vine greu.

In drum spre Peretele Animalelor.


Arcada din Cotofana, o lungime foarte frumoasa si expusa.

Deasupra arcadei.

In regruparea comoda, Radu ma consoleaza, si imi spune ca va urma o lungime frumoasa, cu stanca compacta etc. Lungimea e si scurta (25 m), si probabil ca ar fi si frumoasa daca nu ar fi in cea mai mare parte un traverseu. Am o fobie legat de traversee, si sincer cred ca mi-ar fi mai usor sa merg cap pe nebunii de genul asta decat secund. Secund fiind ma bazez pe siguranta corzii si pe faptul ca nu am cum sa cad prea mult. Insa traverseul e cam aceeasi dracie si pentru cap si pentru secund si aici ma simt atat de expusa secund fiind incat imi pierd repede tot elanul… Asa a fost si acum, caci cum au disparut pragurile de picioare si trebuia sa merg la aderenta, cu niste prize pentru maini chiar bune insa, lucurile s-au impotmolit, de fapt s-au blocat de tot si d-abia m-am tarat pe lungimea asta. Asa ca nu mai aveam de ce sa imi continui agonia si pe ultima lungime, cea mai grea, pe care nu prea speram sa gasesc ceva de catarat la liber si ii spun lui Radu ca mai bine ne retragem. Nu a fost deloc o zi buna de catarat, ba chiar a fost una la fel de proasta ca cea de pe Furci, cu astrele total nealiniate, si ar fi bine sa ma car mai repede de la baza peretilor si sa imi gasesc alta preocupare.
Cum pana seara nu mai sunt decat vreo 2 h, timp prea mult nu e pentru alte activitati, pe care le amanam integral pentru duminica.

Study time.

A doua zi in Chei incepe devreme, cand cu ochii impaienjeniti de somn deschidem supratenta cortului. Afara o vreme minunata, soare si roua sclipitoare pe firele de iarba verde. E 7.30 dimineata si e momentul sa ne dezmortim. Cea mai buna dezmortire ar fi sa dam o tura pana sus pe Postavaru. Prea ne imbie soarele si racoarea diminetii. Asa ca luam harta, borsetele si betele si plecam la deal. Alegem sa urcam pe BG(Spinarea Calului) si sa coboram pe PR, inapoi spre Cabana Cheia.

Dimineata pe racoare.

Sunt trasee noi pentru amandoi, in plus singura data cand am urcat in Postavaru la cabana, a fost la Postavaru Night, pe Drumul Rosu, in rest nu aveam habar ce ascundea acest munte.Teoretica BG incepe din Poiana Secuilor dar stiam din ture anterioare ca putem face jonctiunea cu acest traseu daca prindeam TR care trece prin Cheile Rasnovului, urca in Saua Spinarea Calului si coboara spre Timis.Tura de alergare, incepe cu cativa km de forestier si apoi continua cu o urcare sustinuta pe un valcel larg si nisipos pe care se scurge apa la ploi sau primavara cand se topeste zapada. Insa odata razbiti primii metri (ma rog cred ca sunt mai mult decat metrii, poate una, doua sute) avem o panorama superba spre Muntii Bucegi, inca inzapeziti pe versantul vestic.Apoi drumul urca continuu, mai mult sau mai putin abrupt, fara prea multe momente de respiro in saua Spinarea Calului. Bineinteles ca Radu ajunge primul si se si odihneste pana ajung eu. Bifurcatia e foarte clar semnalizata si marcajele BG vin frumos aliniate din vale si merg la deal. Le urmez si eu, si constat ca nu s-a mai mers de ceva timp pe aici, avand in vedere ca panzele de paianjen troneaza in jurul, dar mai ales inaintea mea.

Bucegiul inca acoperit de zapada.

Panta ramane sustinuta si rar gasim ocazia sa alergam. Totusi atunci cand pare greu, ne intoarcem privirea spre Bucegi, din care pe masura ce urcam ni se dezvaluie mai multe cotloane, mai multa zapada etc.
Locurile par dosite, poteca este pavata cu un covor gros de frunze, nerascolit, semn ca nu a pra fost batuta. Si se tot urca, prin padure pe frunze, prin padure pe grohotis, prin padure pe pamant, serpentine scurte in care urci cu capul in pamant. Radu dispare repede din campul meu vizual si atunci raman singura cu ipodul, cu betele in care ma opresc sa ma rezem, cu muntii din spate. Ma intreb cand ajungem oare in Poiana 3 fetite ca tot urcam…nu am nevoie de altimetru ca sa imi dau seama ca nu mai avem multa diferenta de nivel de castigat pana la cabana. In plus incepe sa ma deranjeze usor genunchiul stang. Imi dau seama ca m-am grabit din nou si nu i-am dat timp sa se refaca. Chiar trebuia sa ii las 2 saptamani intre EcoMarathon si Hercules ca sa trag speranta de la el. Asa ca incerc sa merg cat mai calculat si sa il protejez.


Din Poiana plina de branduse, unde stam la soare cateva minute, intram intr-o padure intunecoasa, unde poteca e ascunsa sub zapada. Indicatorul spune 25 min, asa ca slaba sansa sa le scurtam desi drumul e aproape plat, de fapt e o preafrumoasa curba de nivel…Cel putin jumatate din timp avem parte de zapada si nu de o palma de zapada, pe alocuri sunt 20-30 cm de zapada bine compactata. E chiar frig aici, caci respiratia e calda si scot aburi pe gura ca intr-o noapte de iarna. O alta jumatate e uscata si la final, chiar inainte de cabana chiar insorita.

Imi era oarecum frica de iesirea la cabana caci imi imaginam ca vom gasi o asociere galagioasa de turisti, muzcia, bere etc. Dar la masutele de lemn e liniste. Sunt cativa oameni, care privesc admirativ Bucegiul. Ne asezam si noi in fata unei sticle de Cola si a unor inimioare de turta dulce galzurate. Le savuram si uitam ca suntem in Romania…am putea sa fim in Austria sau in Italia sau in Franta. Imagini ca astea imi sunt faimiliare din vest. Ma bucur ca exista un asemnea loc si ma gandesc sa revin. Poate cu parintii, poate intr-o tura de initiere, poate cu pinguinii, poate cu bicicleta, avand in vedere ca panoul de scule de langa cabana spune clar ca ajung multi cu bicla pe aici.Cum nu cunoastem zona ne cam prindem urechile in marcaje si intrebam, mai ales ca aveam o combinatie de marcaje:CA+PA+PR. Speram doar sa fie bine marcate, sau potecile clare ca sa nu ne ratacim.In spatele cabanei gasim cu loc fain cu iarba, foisor si loc de joaca pentru copii…si iarasi imi vine sa stig “ e prea frumos la tine-n suflet”…sau la mine, sau pe munte, cine mai stie. Nici genunchiul nu ma deranjeaza, daca nu merg infranta asa ca tot la vale. Nu ma pot compara cu viteza lui Radu care dispare precum ghiuleaua din campul meu vizual dar e fun, si asta e tot ce conteaza. Ajungem curand in punctul in care parasim CA si intram pe PA/PR. Poteca prin padure e lata si aproape plana, seamana cu cea de la Poiana Izvoarelor si e foarte potrivita pentru alergat. Impecabil marcata, destul de des si cu marcaje proaspete, nu sunt probleme si vad semnele din mers. Nu e abrupta asa rulez talpa si nici genunchiul nu mai are ce comenta. Sunt entuziasmata si m-as intoarce aici cu bicicleta.S-ar lega o frumoasa tura de MTB pe care mi-o pun in cap.

Pauza la foisorul de la cabana.

Ajungem la un punctul in care potecile se bifurca: PA mai scurt, coboara in forestier si apoi la Cabana Cheia. PR ocolit, pe la Groapa de Aur dar cu mai putin forestier. In schimb indicatorul e chiar pesimist :2-3. Masuram pe harta, calculam si decidem ca nu e posibil, chiar daca se urca pana inapoi la cabana, asa ca mai mult intrigati ca sa vedem de unde provine timpul acela monstru plecam la drum. Mai coboram putin prin padure, prin poieni, urcam, cand la deal cand la vale, mai dam peste un indicator cu 3-4 h, peste niste izvoare providentiale caci ramasesem fara apa si tot asa. Poteca e foarte interactiva si cand ma convisesem ca trebuie sa revin cu bicla pe aici, ajungem la Aven (nimic impresionant, o groapa cu un bustean pe post de balustrada) si de aici incepe o super coborare, pe o poteca printre stanci, si apoi printr-un lastaris des, pe un grohotis marunt care coboara teava spre casele care se vad hat jos, in fundul vaii. Decid ca pana aici fu frumos dar trebuie sa gasesc o alta poteca de bicicleta si ma despart de Radu care baga carbuni ca sa recupereze masina de la Poiana Inului. Eu nu ma grabesc, ies la forestierul prafuit si incins, si gasesc un TA. Nu prea stiu ce e cu el, de unde vine, unde pleaca etc. Pe harta nu apare nimic, dar pare ca merge in directia cheilor, taind in diagonala drumul. Ceea ce nu e rau. Fiind cat de cat familiarizata cu zona ma gandesc sa il urmez. Constat ca e marcat proaspat, poteca nu e deloc batuta dar semnele sunt dese deci nicio grja cu ratacirile. Fentez astfel o bucata buna de drum si ajung la cateva sute de metrii inainte de bariera. Pe plat, ma doare genunchiul asa ca nu fortez, nu am de ce, nu e niciun concurs nimic. Ajung la Bolovanul Prostului si fac o cura cu miros de gratar pana vine Radu. Cum era mare aglomeratie in Chei plecam spre falezele de la Belvedere, unde eu ma chinui pe 2 din cele mai usoare trasee de acolo, iar Radu are ceva de rezolvat cu un 8- care nu ii iese legat neam, nici macar in mansa. Dupa ce isi lasa ceva sange pe pereti, declara ca nu e deloc o idee buna sa cateri dupa ce ai alergat si plecam pe inserat spre casa…

Incheiere de zi la faleza de la Belvedere.

Nu a fost nici pe departe un wekeend plin sau deosebit, dar a fost pur si simplu un weekend la munte si astept concediul de multe zile sa reeditez experienta cu sculatul mereu, in fiercare dimineata, intr-un loc nou.

Duatlon "Cetatea Brasovului"

De cand am auzit de duatlon, anul trecut dupa maratonul pietrei craiului mi s-a parut foarte interesant ca idee, iar la motivatie s-au adaugat si filmuletele foare reusite facute de om bun si de altii pe traseu. Desi nu am facut prea mare lucru in ultima vreme pe partea de antrenament in ultima luna si am iesit aproape doar la catarat m-am inscris la “Profi Masculin”, pe principiul unui raport pret/lungime traseu mai avantajos (desi raportul mentionat mai inainte merge mana in mana cu raportul pret/suferinta).

Ce a fost in timp foarte tare a fost ca din grupul nostru de prieteni au participat foarte multi, majoritatea fiind la prima participare la un concurs de genul acesta. Intr-o ordine complet haotica prezenti la linia de start au fost Em, Catalin, Mike, Adi, Florin, Vali, Muha la hobby, si Kya si Cerasela, Gabi si Alois, Andrei si Claudia la stafeta. Cel putin in momentul cand l-am auzit pe Andrei ca vrea sa participe impreuna cu Claudia trebuie sa recunosc ca am ramas cam fara cuvinte, si nu am fost singurul.

Revenind la povestea concursului, la mine a inceput in seara dinaintea concursului in momentul in care cablul de la deraiorul spate al “tancului rosu” a plesnit lasandu-ma cu perspectiva unui concurs de MTB cu un singur pinion. Dupa cateva telefoane gasesc salvarea Mihai Simian, la ora aceea fiind imposibil sa mai dau de vreun magazin deschis de unde sa gasesc asa ceva. In fine, schimbat cauciucuri, mai o pana, bagaje peste bagaje reusim sa ne culcam pe la 1 noaptea pentru 4 ore de somn. Dimineata montam cu success 4 suporti impreuna cu 4 bicle pe masina (aveam mici emotii daca vor incapea) si ne pornim la drum pe o vreme superba de toamna spre locul faptei. Oarecum presati de timp ajungem pe la 9, iau cablul de schimbator de la Mihai si ma apuc de reglat astfel incat dupa 30 de minute am functionale toate pinioanele si doua foi, cea mare si cea mijlocie, din oarece motive dubioase de constructie ale deraiorului fata foaia mica ramane in schimb inaccesibila cum a fost si pana acum.

Inainea startului.

Timpul trece repede cat stau sa reglez la bicla, astfel incat in ultimele 10 minute cobor si-mi las bicla in stand, ma intalnesc cu oamenii, ascultam sedinta tehnica si ne indreptam spre linia de start. Din punct de vedere al organizarii totul a fost foarte ok, si mi-a placut foarte mult locul in care au fost standurile, oarecum izolat de restul orasului, fara trafic si cu multa verdeata. Nici vorba de timp pentru incalzire, astfel incat ramane sa ma incalzesc pe traseu. In scurt timp ne inghesuim la start si dupa oficiala numaratoare in cor se da startul. Ca de obicei lumea pleaca destul de tare, prima portiune e in coborare si las picioarele sa curga depasind ceva concurenti, pana cand incepe prima portiune de urcare, unde parca motorasele nu trag asa cum ar trebui. Clar pentru MPC trebuie sa las ceva mai multe zile de odihna (acum ordinea a fost miercuri alergare, joi basket, vineri un pic de bouldering si intre ele destul de multa plimbareala cu bicla), Prima urcare merge totusi cum merge si din nou pe coborare mai depasesc cativa concurenti. Urmeaza cele 160 de scari care urca foarte abrupt inapoi in varful dealului, care au mers destul de bine prima data, dar nu extraordinar. Din nou o scurta coborare si ne indreptam din nou spre punctul in care se face tranzitia, care din unele motive ma tot asteptam sa apara mai repede, cand am vazut cat de mult ne-au ocolit m-am cam demoralizat, oricum alergarea nu a mers la fel de bine precum ma asteptam sa mearga.

Ajung in cele din urma in punctul de tranzitie, iau bicla, casca si borseta si dai cu bicla in spate la deal pe scari pana in punctul in care puteai sa te urci pe ea. Incerc fara succes sa urc pe foaia 2 prima panta destul de abrupta astfel incat ma apuc sa imping la ea cu spor pe primele serpentine destul de abrupte. In fata il vad pe catalin fata de care pastrez dinstanta constanta, desi in foarte multe portiuni el merge pe bicla. Urmeaza o scurta portiune de coborare, cu ceva pietre si radacini care imi pun la incercare tehnica precare. In schimb de la damburi la un moment dat imi sare lantul pe foaia 1, hopa stai ca nu e chiar asa de rau astfel incat pana la sfarsitul urcarii il las pe foaia 1. La un moment dat trece pe langa mine si Horatiu care tragea destul de serios, imi dau seama cat de praf sunt la bicla daca sunt prins din urma dupa primele 15 minute de traseu. Urmeaza un forestier ce serpuieste destul de aprupt, unele portiuni merg pe bicla, altele imping cu spor dar una peste alta la urcare nu sunt foarte multi care se departeaza sau care ma depasesc.

De la punctul de alimentare continuam pe drum pana la punctul de belvedere inainte de care am reusit sa si gresesc traseul de altfel foarte bine indicat, astfel incat fac un detour de vreo 10 minute pana la un fel de restaurant unde cativa oameni se uitau destul de mirati la mine. Incerc sa aflu pe unde au luat-o ceilalti, imi iau bicla in brate si ma duc sa-i intreb, oamenii zic ca inapoi pe drumul pe care am venit deci a mai fost probabil inca un aiurit ca mine care a ratacit traseul. Dai inapoi spre pe forestier pana la punctul de belvedere, inainte de care vine o bucata de urcare in cu biclele in brate urmata de alta bucata cu biclele in brate, cel putin pentru cei cu mai putina experienta pe coborare. Cu putin inainte de a trece din nou pe al punctul de alimentare imi iau o cazatura destul de artistica pe iarba in momentul in care furca s-a dus prea mult de la un damb si m-am dat peste cap, in schimb a fost fara consecinte mai grave decat cateva julituri si ceva iarba prinsa prin diferite locuri.

Pauza de hidratare la punctul de alimentare unde ma intalnesc cu Andrei, urmata de o scurta coborare urmata de o superba portiune de urcare pe un single-trail foarte fain. Cred ca din tot traseul portiunea asta mi-a placut cel mai mult, mai ales pentru ca mi s-a parut mai facubila pe bicla exceptand cateva portiuni mai abrupte. Pe urcare depasesc din nou cativa concurenti, printre care si doua fete care erau la profi feminim. Din pacate sau din fericire (pentru ca nu-ti mai scuipi plamanii la urcare) dintr-o mica poiana incepe o coborare ceva cam tehnica pentru maiestria mea inexistenta, astfel incat merg cu morcovul infipt destul de adanc si pe coborare sunt depasit cam de toti cei pe care i-am depasit la urcare. E fun, doar ca dupa cazatura de mai inainte am o teama destul de puternica de a nu ma duce peste cap. E foarte tare in schimb cum strangi experienta pe masura ce cobori, cel putin in cazul meu (cam asta a fost prima coborare mai serioasa dintr-un concurs, celelalte doua la care am fost pana acum fiind mai de campie – Prima Evadare si Fara Afalt).

In curand ne intersectam din nou cu traseul de la hobby, moment in care poteca incepe sa serpuiasca din nou pe o fata a versantului printre pietre si radacini, timp in care in stanga era o rapa destul de abrupta pe alocuri. Nu apuc sa merg 50m si il vad pe un nenica 10m in rapa mai jos, intr-o pozitie cam ciudata, cu capul in jos si cu picioarele prinse pe dupa un copac. Oprit era si Vali si dupa cateva cuvinte schimbate hotaram sa coboram impreuna cu un pusti dintre organizatori pentru a vedea daca e ok cel din rapa. Coboram cu ceva emotii acolo si il deblocam pe nenica, care in mod miraculos nu avea nimic in afara de ochelarii ce erau cam indoiti, si dupa ce ne chinuim un pic sa scoatem si bicla din rapa il repunem pe drumul lui. Vali mi-a povestit ca a vazut live faza, cu om bicicleta si bustean rostogolindu-se la vala simultan, brr.

Ne urcam din nou pe bicla dar nu apuc sa merg 50 de metri cand vad iesind din rapa din stanga un alt concurent, julit dar fara bicla. Il intreb daca e ok, nu are nimic in afara de faptul ca bicla e in rapa la 15m pe panta cam prapastioasa, omul spune ca are nevoie de o funie pentru a o scoate si de sus cam asa pare, il intreb daca pot sa-l ajut dar nu prea ar avea ce sa faca 2 oameni pe panta aia astfel incat pornesc mai de parte pe poteca. Cateva portiuni mai abrupte in care strang manetele de frana cam cu toate degetele, si in scurt timp ne despartim din nou de traseul de hobby, moment in care dau de un alt nenica care avea problem cu cablul de la schimbator, ii imprumut un imbus de 4 pentru a-l strange dar nu stu daca a reusit sa-l faca sa mearga chiar cum trebuie tinand cont ca avea mansonul spate lipsa.

Din nou ma asteptam ca traseul sa treaca din nou pe la start, pentru o pauza e rehidratare astfel incat in momentul in care imi dau sema ca intru din nou pe traseul din tura intai situatia devine destul nasoala cu hidratarea, aparad si primele semne ale crampelor. Din nou push-bike la deal, prind din urma 4 baieti din gura-humorului cu care mai schimb ceva vorbe la punctul de alimentare in timp ce golesc pahar dupa pahar. Si iar dai pana la belvedere, iar cu bicla printre pietre, iar single trail-ul superb la urcare urmata de coborarea care a doua oara a mers MULT mai bine, fiind incredibil cat de mult a contat coborarea de dinainte.

Impingand tankul rosu in zona de tranzitie.

Ajung destul de rupt la linia de start dupa ca, 3h de bicla, las bicla si dupa ce dau pe gat o groaza de apa incep a doua tura de alergare, care mi s-a parut si cam cea mai dura chestie din tot concursul, mai ales din perspectiva efortului acumulat pana atunci. Cu putin in fata mea a plecat un alt concurent de la profi care avea si el probleme mari cu crampele. La mine totusi nu e chiar asa de grav, si prin metoda pasilor mici si a ritmului crescut castig teren si il depasesc pe prima portiune de coborare. La urcare in schimb motorasele nu prea mai au cu ce sa traga, astfel incat sunt destul de multe bucati pe care le merg, e mai bine pe coborare unde pot sa las picioarele sa curga si gravitatia sa ma ajute.

Punctul culminat au fost scarile care urcate a doua oara dupa 3h30 de efort s-au dovedit un challange veritabil. Noroc cu balustradele si cu faptul ca puteai sa-ti tragi picioarele moarte in sus cu ajutorul bratelor. Cred ca au avut loc de un super spectacol cei care stateau pe bancuta de la jumatatea scarilor. Si sa nu uit smile-face-urile de pe scari pe care le blestemai in gand in vreme ce simteai cum iti iau foc muschii, nastrusnica idee ca sa zic asa.

Trec pana la urma si astea si umeaza ultima bucata a traseului pe care o alerg in ritm cam de relanti, in afara de sprintul inante de final, care ma pacaleste fiind oarecum in doua etape. Una cand intrii in zona de tranzitie si inca una la final-ul propriu-zis. A fost foarte fain sa fiu incurajat de toti pinguinii, in doua randuri chiar.

Sprintul de dinainte de final.

Cand am ajuns la final eram rupt de deshidratare si de efort, una peste alta probabil din cauza ca experienta mea de bicla e destul de limitata in momentul de fata l-am perceput ca efort cam cat un maraton montan, desi nu am tras la capacitate maxima tot timpul. Oricum mai dur fata de cum ma asteptam sa fie, si per total m-a cam daramat fizic destul de tare. Ca loc am terminat undeva spre coada, 18 din 27, dar chiar imi pare bine ca am participat la profi, traseul de bicla fiind chiar fain iar faptul ca l-am facut de doua ori a adaugat destul de mult la capitolul incredere. A urmat o seara cu o masa foarte faina in Brasov, cu povesti si discutii la un pahar de vin.

Medalia bine-meritata.

Poza regulamentara de biciclisti.

A doua zi a fost pentru mine, pentru Adi si pentru Florin dedicata escaladei la Belvedere, in timp ce mike a fost cu alt 3 prieteni pe valea galbinelelor. Mi-a placut la Belvedere, fiind chiar multe trasee faine in zona de incercat.

La Belvedere.

Lupul cel Rau

Mielul cel Bland si Muchia Iepurasului

A doua zi nu ne propunem sa ne trezim foarte devreme, iar planul zilei ramane sa-l stabilim de dimineata in functie de vreme. Avem destul de multe alternative, daca vremea este buna putem sa revenim in Peretele Animalelor sau sa mergem la escalada si sa exploram falezele deschise de Titus, iar daca vremea e mai ciudata putem sa mergem la o tura de alergat din zona. Dimineata avea sa aduca un soare tomnatic si un cer destul de senin, astfel incat ne hotaram sa revenim in peretele Animalelor. Urcusul trece repede, si in 20 de minute ajunge de la masina la baza peretilor, si din nou mi se pare incredibil cat de mult se comprima anumite distante pe masura ce trece timpul. Dupa o echipare rapida alegem sa intram pe traseul Mielul cel Bland, un traseu pe care fusesem prima data acum un an imprena cu Catalin, si care mi-a placut in momentul respectiv, desi tin minte ca a fost destul e solicitant. Atunci era primavara si peretii erau ceva mai curati, in schimb dupa o vara ploaiasa intreg peretele era napadit de iarba si de buruieni.

Intr-o frumoasa dimineata de toamna

Dupa o prima lungime in care ar fi fost ok de intrat cu o coasa sau cu o masina de tuns iarba, traseul devine totusi mai curat si chiar placut la catarat pentru urmatoarele doua lungimi, desi mai sunt momentele in care arunc smocuri de iarba in jos incercand sa curat cat de cat traseul. Mi-au placut mult si fata din a doua lungime de pe traverseu, si mai ales fisura de la inceputul celei de-a treia lungimi, in care am mers destul de mult in bavarareza si care e chiar faina la catarat. Per total mi s-a parut un pic mai usor decat Lupul cel Rau, desi Florin nu a prea fost de aceasi parere.

Florin pe fata de stanca din a doua lungime.

Iesirea comuna pentru traseele Muchia Iepurasului si Muchia Caprioarei, un frumos balcon aerian.

Odata ajunsi sus ne hotaram sa rapelam astfel incat la 15:00 suntem din nou la baza peretelui si ne hotaram sa mai intram in inca un traseu, alegand Muchia Iepurasului. Traseul merge repede, e primul traseu pe care merg cap schimbat impreuna cu Florin si se descurca foarte bine, astfel incat iesim din traseu dupa doua ore jumatate sub primele picaturi ale unei veritabile ploi de toamna care avea sa ne insoteasca pana in Bucuresti.

Mai jos sunt schitele ceva mai actualizate ale celor doua trasee, impreuna cu descrierile asociate:

L1 – 45m. Traseul pleaca initial pe o mica muchie inierbata desprinsa din perete, la baza careia e scris si numele traseului cu litere negre. Dupa aproximativ 10m se traseul se orienteaza usor spre stanga, pe partea stanga unui jgeab inierbat unde gasim si cateva pitoane, dupa aproximativ 25m ajungem intr-o regrupare intermediara ce poate fi folosita, dar trecem de aceasta pentru a gasi dupa alti 20m de teren usor in care alterneaza pragurile de stanca cu portiuni inierbate ajungem intr-o regrupare aflata sub o mica surplomba cu o fisura evidenta in partea stanga a ei.

L2 – 30m. Din regrupare traseul urmeaza vertical in sus un sistem de fisuri pentru aproximativ 10m, dupa care incepe un traverseu de aproximativ 15m spre stanga, ce implica trecerea unei fete compacte de stanca in care prizele de picioare sunt destul de absente. In ultima portiune a taverseului traseul urca si dupa escaladarea unei fisuri-diedru de 3-4 metri ajunge in ce-a de-a doua regrupare a traseului, regrupare cu pitoane foarte sanatoase.

L3 – 53m. Din regrupare ne orientam ascendent spre dreapta, urmand o fisura evidenta pentru aproximativ 15m, moment in care suntem nevoiti sa facem un traverseu dreapta de aproximativ 5m pe o fata compacta cu prize putine. Dupa ce prindem linia micului diedrul, mai urcam aproximativ 10m pana la regruparea aflata la baza arcadei ce e vizibila si de la baza peretelui. Urcam 10m pe la baza arcadei folosind-une de prize inverse pana cand o ocolim prin dreapta, dupa care continua usurel ascendent spre dreapta pe o fata cu stanca compacta si prize bune. Ajungem in regrupare dupa alti 15m, unde gasim si doua spit-uri echipate cu un mailon pe care le putem folosi pentru rapel, folosind ca un al doilea punct de rapel fie prima fie a doua regrupare (pentru corzi/semicorzi de 60m).

L1 – 57m Plecam de la baza traseului si dupa asigurarea primului piton urcam 15m in partea dreapta a crestei, dupa care urmeaza un traverseu ascendent spre stanga pentru a ajunge la baza unui diedru vizibil de la baza traseului. Dupa ce depasim diedrul vertical de 2-3m traseul continua cu o portiune inierbata si pamantoasa de 7m pana in prima regrupare a traseului, peste care putem sari daca avem corzi de 60m. Din aceasta regrupare traseul deviaza usor spre dreapta pentru a prinde din nou linia evidenta a crestei, si dupa alti 20m de catarare frumoasa pe creasta, pe stanca sanatoasa ajungem intr-o regrupare comoda situata intr-o portiune orizontala a crestei.

L2 – 60m Imediat dupa plecarea din regrupare traseul deviaza usor spre dreapta, aproximativ 1m pentru a reveni ulterior pe linia crestei, pe care inainta fara dificultati notabile pentru alti 25m pana intr-o regrupare intermediara destul de sanatoasa. De aici traseul urmeaza in continuare linia crestei pentru alti 5m dupa care traverseaza spre dreapta pe o fata neteda de stanca brazdata de o fisura orizontala. Dupa acesti mic traverseul continua in dreapta liniei crestei pentru alti 10m dupa care revenim din nou pe creasta pentru a intalni dupa alti 10m o regrupare comoda. Pentru a lega cele doua lungimi sunt necesare corzi de 60m, si asa a trebuit tras putin de ele pentru a ajunge in regrupare.

L3 – 20m Din regrupare urmam creasta pentru inca 10m pana intr-un brau inierbat situat la baza unui perete, pe care inaintam inca 10m pana in regruparea situata aproape de inceputul unui horn fragmentat si usor surplombat.

L4 – 40m Lungimea incepe prin escaladarea hornului, pe care alternam tehnicile de sprait cu scurte momente de ramonaj, si depasi rand pe rand mici praguri putin surplombate, pana cand dupa 20m un mic tavanel marcheaza sfarsitul hornului. De aici traseul iese in partea dreapta, depasind o mica surplomba cu prize sanatoase, intr-un pasaj aerian si frumos. dupa alti 15m traseul ia sfarsit la sfarsitul crestei, intr-o mic balconas aerian situat la marginea padurii.

Lupul cel Rau

Lupul cel Rau

Desi timpul nu e deloc de partea mea am zis sa ma chinui totusi sa incropesc un jurnal al uneia din zilele de weekend-ul trecut, cand am fost impreuna cu Mike si Florin in Cheile Rasnoavei. Mike a zis pas cataratului dupa 3 weekend-uri consecutive, si s-a delectat cu o tura de alergat in zona si cu multa relaxare, in timp ce eu si florin am fost din nou pe cateva din traseele din Peretele Animalelor.

Din toate traseele pe care le-am parcurs pana acum in zona Lupul cel Rau mi s-a parut cel mai frumos, exceptand prima lungime e destul de curat si de compact, si extrem de placut la catarat. Are foarte multe portiuni in care iti vine exclami de bucurie in momentul in care le cateri, si chiar am facut asta de cateva ori pe parcursul 4 lungimi de coarda. A fost si primul weekend dupa ceva vreme in care nu am carat obisnuitul harnasament de nuci si frienduri pe care il iau in momentul in care traseul e mai necunoscut sau mai neumblat. Pentru Florin avea sa fie al doilea traseu de alpinism de pana acum, dupa Trandafirul Negru de acum cateva luni bune, si s-a descurcat foarte bine.

Povestea zilei e destul de simpla, suntem destul de matinali si plecam sambata dimineata din Bucuresti, astefl incat la 8:30 suntem deja la capatul drumul forestier si ne echipam pentru traseu. Dupa ce trecem pe langa stana ce a aparut in poiana Inului urcusul merge foarte repede, nu stiu de ce traiam cu impresia ca e mai mult de mers pana la perete. Oricum fata de apropierea de 3 ore de weekend-ul trecut pentru a intra in traseul Furcilor e un mare bonus sa poti sa ajungi in 20-25 de minute la perete. Traseul a mers destul de repede, si exceptand un moment in care mi-au murit mainile cu 5m inainte de finalul traseului a mers destul de usor la liber. Repet inca odata ca traseul chiar e foarte frumos si foarte placut la catarat, dintre traseele pe care am fost pana acum e in top impreuna cu Lespezile Lirei si impreuna cu Muchia Bondarului. Pe retragere in schimb avea sa inceapa o burnita usoara care nu ne-a mai lasat sa intram intr-un al doilea traseu, astfel incat ne-am retras la masina pentru 2 ore de escalda la o faleza situata pe langa Bolovanul Prostului.

La inceputul unei frumoase zile de toamna

Tinta noastra pentru ziua de azi.

Pe superbul diedru din a treia lungime de coarda.

Florin bucurandu-se de expunere odata iesit pe muchia din dreapta diedrului.
Un alt motiv pentru care m-am hotarat sa mai scriu un mic jurnal dupa ceva vreme e ca am descoperit un programel destul de ok de facut schite, si m-am hotarat cu ocazia asta sa fac cate o schita pentru traseele pe care am fost pana acum si care au schite inexacte sau inexistente, impreuna cu descrierile asociate. Sper ca se vor dovedi utile si altora care ajung pe traseele respectiv.

Traseul Lupul cel Rau, 5B, 7-, 5+ A0

Intrarea in traseul e usor de gasit, fiind scrisa cu vopsea neagra, la 2 metri in dreapta se afla intrarea in traseul Cangurul, iar la alti 15 metri in dreapta Mielul cel Bland urmat de traseul Cotofana dupa alti 10m

L1. 55m Lungimea pleaca pe o zona murdara si friabila, cu destul de multa iarba, si urca relativ vertical in stanga unui jgheab pe care exista si o tentativa a sotilor Enache. Dupa aproximativ 25m peretele devine mai curat, si intalnim si o prima regrupare in fata unei portiuni mai verticale pe care o ocolim putin prin dreapta, unde dupa alti 10m intalnim inca o regrupare intermediara, inantea unui diedru evident pentru care trebuie sa urcam din nou putin oblic spre stanga. In momentul in care diedrul se termina trecem muchia si dupa 2 metri ajungem in regrupare.

L2. 45m Imediat din regrupare traseul urca o fata verticala brazdata de cateva fisuri, urmand dupa 20m o portiune mai putin inclinata de 5m inainte de o alta regrupare intermediara situata inaintea unei portiuni verticale ce se termina cu o mica surbplomba ce se escaladeaza fronta cu ajutorul prizelor bune. Dupa 45 intalnim o regrupare comoda situata putin in dreapta diedrului pe care continua traseul.

L3.-40m Din regrupare descataram cam 2 metri pentru a prinde linia unei fisuri diedru, pe care dam dupa 10m de alta regrupare intermediara fix inaintea unei arcade desprinse din perete ce formeaza im cu acesta un diedrul. Urcam initial in tehnica de diedrul, pentru ca dupa 10m sa iesim pe muchia din dreapta unde gasim cateva fisuri si prize sanatoase care ne ajuta sa depasim o portiune in care diedrul e mai spalat. In portiunea superioara se revine pe diedru. La iesirea din diedru gasim o regrupare nu foarte comoda, exista varianta sa regrupam aici sau sa mai traversam inca 5m spre stanga pana intr-o alta regrupare ceva mai comoda. In aceasta zona traseul se intersecteaza cu Diedrul Corbilor, ce continua pe un horn surplombat pe la baza caruia trecem.

L4 – 58m. Pleaca pe un diedru cenusiu cu stanca compacta, pe care urcam aproximativ 10m in tehnica de diedru inainte de a iesi din acesta pe muchia din dreapta, si continua intr-un traverseu ascendent spre dreapta unde atingem din nou pentru cativa metri linia unei arcade imense ce domina portiunea superioara a peretelui. De aici traseul face un traverseul destul de lung spre stanga, pana inaintea unei ultime portiuni verticale a traseului, la baza careia gasim si o regrupare comoda unde se poate regrupa (recomand totusi o regrupare aici deoarece altfel fara prelungirea corecta a semcorzilor frecarea acesstora poate deveni o problema). Ultima portiune verticala incepe cu o fisura verticala, urmata de o mica burta pe care o trecem frontal (unde mi s-a parut si pasul traseului, probabil cam 7-) , traseul deviind dupa aceasta putin spre stanga.

Cheile Rasnoavei

Dezmortirea de primavara in peretele Animalelor

Dupa weekend-ul care a trecut am ajuns la concluzia clara ca pozele din traseele de alpinism sunt in general poze nasoale. De ce? pentru ca sunt facute din pozitii incomode in care ti-e frica sa scapi aparatul, pentru ca nu ai nici un fel de perspectiva, nici un fel de suprapun ere de planuri si pentru ca pozezi acelasi amarat perete de stanca in fiecare poza. Cu toate astea pentru ca in general cam toate pozele sunt nasoale in momentul in care te chinuiesti sa le alegi pentru jurnal nu prea ai cum sa le diferentiezi, toate fiind cam la fel de nereusite. Astfel incat in momentul cand alegi pozele in loc sa alegi putine poze interesante te gasesti cu 20 de poze dubioase dar pe care nu ai cum sa le diferentiezi, toate fiind cam la fel de proaste calitativ, dar asta e trebuie sa te descurci cu ceea ce ai…

Revenind la povestire, am plecam din Bucuresti decat 3 pinguini spre cheile Rasnoavei, eu, mike si catalin, eu cu catalin cu ganduri de catare iar mike cu gandul de a rupe cursurile in doua. Alegem varianta Targoviste-Sinaia, proasta alegere astfel incat ajungem hurducaniti bine pe la 23:30 in Poiana Inului.

Dimineata ne trezim devreme, noaptea a fost destul de frig astfel incat pe folia de la cort e inghetat condensul, iar afara e destul de cancer pentru ceea ce ne asteptam. Facem echipamentul si ne urnim cu greu din loc si in mod surprinzator pe masura ce urcam si dam de soare lucrurile se incalzesc, astfel incat in momentul in are ajungem la baza peretului deja poti sa stai fara nici o treaba inr-o helanca.

Cortul nostru de expeditie la baza peretilor (acum sincer, sunt curios ce a avut in minte echipa de marketing cand a ales numele asta pentru un cort facut in romania pentru romania).

Semne ale primaverii.

Ne alegem primul target pe ziua de azi, Mielul cel Bland cu gandul sa rapelam inapoi din ultima regrupare pentru a scuti retragerea prin padure. Am mers cap primele 2 lungimi, una de 50m destul de usoara si una de 10m ce mergea intr-un traverseu spre stanga, iar catalin a mers cap ultima lungime care e de fapt si lungimea tehnica a traseului. Pe la jumatatea ultimei lungimi dam si peste un grup de lilieci inghesuiti intr-o fisura care chitaiau de nebuni cand m-am opriat de ei. Initiam am crezut ca e un cuib de cine stie ce pasare, dar mirosul pestinential din zona nu prea se incadra in imagine.

Primul target (gradele scrise pe stanca nu prea se potivesc cu realitatea din teren, traseele fiind in general ceva mai usoare decat cotatiile inscrise pe stanca).

Zapada inca mai staruia la baza peretilor.

In prima regrupare.

Cea de-a treia lungime.

Pana acolo jos.

De aici rapelam de doua ori, rapeluri lungi de 50m pana la baza traseului, unde intampinam ceva dificultati in recuperarea corzii care se incalcise binenteles in singurul maracine din zona. Ne chinuim si pana la urma dupa un hei-rup sanatos coarda se deblocheaza cu jumatate de maracine cu tot, proiectandu-ma in acelasi timp intr-un alunecus de cativa metri pe frunzele umede din padure, noroc ca a fost fara urmari in afara de un genunchi putin busit.

Rudi si Silvia inainte de arcada din Cotofana.

Al doilea target pe ziua de azi , Cotofana, pleaca cu cativa metri mai la dreapta si ajunge in in cele din urma in acelasi loc cu Mielul cel Bland. Plec din nou cap pe prima lungime, intinsa de 50m destul de usoara si cu la fel de multa iarba ca si prima lungime din Miel, dar parca putin mai sustinuta. A doua lungime mi s-a parut cea mai frumoasa din ziua respectiva, a mers Catalin cap astfel incat am avut ocazia sa merg destul de relaxat. Lungimea consta intr-o traversare de 10m pe sub o arcada urmata de o iesire in bavareza, cu miscari intinse si atletice dar cu prize bune. Din regrupare plec cap pe ultima lungime, care mi s-a parut din nou destul de tehnica. Posibilitati de catarare libera sunt, poate mai putin la traverseul initial, dar pasii au fost prea tehnici pentru mine pentru momentul acesta, astfel incat am mers in cea mai mare parte a lungimii din bucla in bucla.

Plecarea in traseul Cotofana.

Arcada din Cotofana.

Plecarea in a 3-a lungime.

Pe ultimul traverseu.

Rudi si Sivlia in a 2-a regrupare din Miel.

Dupa ce am ajuns sus au urmat inca doua rapeluri pana la baza traseului, de data aceasta fara incidente, si o retragere scurta la tabara de baza unde ne-am bucurat de un festin format din paste si alte bunatati.

A doua zi plecam tot de dimineata, cu gandul la Lupul cel Rau, dar afland ca inca o echipa voia sa intre in traseu in dimineata aceea alegem sa incercam Cangurul. Altfel pentru ca ne-am fi miscat mai incet ne-am fi aglomerat cu siguranta intr-una dintre regrupari, si a fost mai bine asa, pentru ca probabil nu am fi avut timp de un al doilea traseu pentru ziua de Duminica.

Dimineata luminand peretele Marelui H.

Plec din nou cap pe prima lungime din Cangur, lungimea a fost din nou intinsa si ierboasa, cu un pas ceva mai vertical dar cu un piton bine plasat si cu o traversare destul de dubioasa pe o brana inierbata. De aici ne schimbam si pleaca Catalin cap pe urmatoarea lungime, inainteaza pana la fisura de sub hornul final, fisura ce se cere trecuta la liber , pitonul salvator fiind undeva mult deasupra. Ultima lungime iese la un fel de mixt, Catalin prima parte si eu a doua parte, astfel incat jumatatea zilei ne prinde din nou rapeland spre baza traseului.

Un moment interesant a fost cand a intrat prima echipa in Lup, cand capul echipei de 3 a dislocat un bloc de piatra de marimea unei dormeze care a trecut destul de milimetric pe langa cei doi secunzi dupa care a inceput sa se rostogoleasca voios prin padure. In prag de primavara peretele e deocamdata destul de framantat fiind necesara un pic de curatenie de primavara, deci daca ajungeti in zona incercati cu constinciozitate fiecare piatra ce pare mai subreda.

Cu ce incepem ziua de Duminica.

In prima lungime din Cangur.

Ce-a de a doua lungime din Cangur.

Cataratori la iesirea din primul diedru din Lupul cel Rau.

Inainte de a trece muchia.

In momentul respectiv in Lup erau 3 echipe, si nici noi nu ne prea simteam in stare pentru un traseu ceva mai dificil, astfel incat ziua o incheiem cu clasicul iepuras, un traseu frumos care mi-a confirmat inca odata ca hornul de la iesire de munceste ceva, ajung in pozitii care mai de care mai dubioase de data aceasta.

Echipa in muchia Caprioarei, cu nori negri deasupra ce incepusera sa se adune in momentul respectiv.

La iesirea din Iepuras.

Si in cele din urma, sortand echipamentul in Poiana Inului.

Se vede ca a fost abia a doua iesire la catarat pe anul asta , la sfarsitul zilei de duminica ramanand cam fara piele pe degete, fiecare priza mai aspra sau care se cerea intepata provocand senzatii care mai de care mai neplacute. De asemenea luni am cam fost in pioneze, chestie relativ normala daca stau sa ma gandesc bine. Dar una peste alta a fost frumos, am muncit ceva weekendul asta, am vazut 3 trasee noi, am repetat un traseu fain.

Primavara a venit, se apropie vara cu planurile ei, dar pe de alta parte cand stateam atarnat in regrupari vazand cum se topeste zapada vazand cu ochii in Baiului si in Piatra Mare mie dor sa mai pun si schiurile in picioare, pentru cat s-o mai putea anul asta.