Un pic mai multe poze aici.

Intr-un concediu de craciun/revelion in care nu am am foarte mult timp, si care a fos tot timpul pe fuga, am incercat totusi sa ajung si de cateva ori si la munte. A fost mult de alergat in concediu, de la prieteni la familie, de la familie la alti prieteni, aproape seara de seara, astfel incat a fost putin cam complicat de gasit o mica fereastra de timp si pentru munte. In acelasi timp eram pus in aceasi dilema din Octombrie, iar efectul Bucurestiului asupra starii de sanatate a fost cam acelasi (desi de data aceasta pe langa aerul poluat din Bucuresti am mai adaugat inca un suspect pe lista, si anume o pisica care cred ca ma saboteaza de cativa ani).

Fereastra a venit in cele din urma pe 28, o zi in care pe langa o tura la munte erau in plan si doua intalniri cu prietenii. Astfel incat iesirea trebuia sa fie intr-un loc accessibil, dar in acelasi timp si vertical, pentru ca in ultimele lui muntii din Germania s-au asemanat mai mult cu niste dealuri mai inalte decat cu munti.

Astfel incat dupa o trezire extrem de matinala, sunt din nou in primul tren de dimineata spre munte, inter-regio-ul de 5:45, care descopar cu surpindere ca face extrem de putin pana in Busteni. Exceptand pretul poate putin cam piperat in comparatie cu o masina plina, tot mi se pare foarte tare ca in 1h45m poti sa ajungi din Bucuresti la poalele muntelui, indeferent de trafic si de conditiile meteo. Si in acelasi timp in compartie cu germania mi se pare incredibil cat de usor e sa legi discutii cu colegii de compartiment.

Dimineata in Busteni ajung odata cu rasaritul soarelui, si aleg ca si varianta de tura probabil cea mai scurta tura care poate sa te urce pana pe platou si sa te si coboare in interval de cateva ore: urcat pe Valea Alba si coborat pe Jepii Mici. Un fel de tura de rememorare, cel putin cea cu urcatul pe Valea Alba, pe care am fost si prima data cand am fost in Bucegi, si pe care am revenit de nenumarate ori ulterior. In acealsi timp era si destul de scurta si se potriveste si cu planurile de intoarcere in Bucuresti cu IR-ul de 15:06.

Sunt singurul care sa da jos din tren si care are si planuri de urcat pe munte, astfel incat imi dau seama ca toata ziua probabil voi fi singur cu gandurile mele. Mai sus de Busteni zapada pare sa fie pe duca, si in nici un caz in stare buna pentru ski, fiind transformata de caldurile din ultimele zile intr-o varianta cam inghetata si cu destul de multa crusta. Totusi sunt urme spre Refugiu si spre Valea Alba, astfel incat inaintez destul de repede, mai putin in momentul in care o iau direct pe o serie de urme spre scurtatura spre Valea Alba.

Rasarit.

Cred ca iarna cel putin, e mult mai indicat sa o iei pe la copacul uscat de mai sus (pe unde au venit si celelalte urme, chiar daca e putin de urcat si de coborat in plus). Varianta mai de jos, dinspre vale, mi se pare mult mai usor de pierdut, cel putin pe timp de iarna. Am pierdut-o si eu de cateva ori, au pierdut-o si cei care au facut urmele, am incercat sa inot putin prin zapada pentru a reveni in poteca initiala dar mi-am dat seama ca nu merita efortul si ca mai bine continui pe urme.

Pana la urma reintru in poteca si ajung cam in 2h de la plecarea din gara la Verdeata, de unde Valea Alba se vedea complet acoperita si inghetata de sus pana jos. Fara urme, pentru ca vantul isi face mereu treaba peste noapte, dar cu zapada numai buna de urcat la frontali. Trec la coltari, si incep sa urc cu spor castigand repede altitudine.

Zapada bocna.

A trecut ceva timp in schimb de cand a trebuit sa trag de bocancii de iarna impreuna cu coltari, astfel incat resimt putin efortul, dar cu toate aceastea ritmul nu e deloc rau. Castiga inaltime, incep sa vad peste Baiului, incepe sa se vada si Ciucasul in spate, trec si de saritoare Carnului si de urmatoarea saritoare, complet acoperite, astfel incat in cam 1h30 de la plecarea de La Verdeata sunt sus pe platou, unde descopar si de ce Valea Alba e complet acoperita deja din decembrie. Pentru ca vantul a tot lucrat, si a suflat si indesat zapada de pe platou si de pe creste pe vai.

Peretele Vaii Albe, un alt loc care mi-e drag.

Urmele vantului.

Pe platou e din nou pustiu, fac un mic ocol spre Cruce pentru a face cateva poze cu Peretele Vaii Albe, dupa care iau directia Cabanei Caraiman. A urmat o coborare destul de chinuitoare pe Jepii Mici, cu zapada destul de mare pe jos si cam fara urme, si cu o pereche de bobanci care nu erau foarte cooperanti si care m-au ros in ultimul hal. In partea de mijloc ca vaii se vedea si urmele unor avalanse de primavara destul de recente, cauzate de scurgerea zapezii de pe versantii dinspre Caraiman, in zilele calduroase de dinainte.

La malaxor.

Ajung in cele din urma si in Busteni, cu destul timp cat sa prind interregio-ul de 15:06, dupa care inapoi spre Bucuresti pentru doua intalniri consecutive cu prietenii in seara respectiva. O zi plina si cu munte, si cu prieteni.

In Bucegi aveam sa revin inca odata si peste doua zile, cand am preferat caldura unei nopti in Bucuresti (dar probabil cu ceva probleme de respiratie), unei nopti ceva mai reci la refugiu. Am urcat la refugiu pe 29 seara, intr-o seara linistata cu o luna plina de toata frumusetea, pentru a cobora a doua zi dimineata pentru o alta iesire la munte in Piatra Craiului. Refugiul l-am gasit gol, suprinzator pentru o noapte de sambata spre duminica, cu acelasi miros familiar de vechi si de mucegai, si cu locul liber pe care imi placea de obicei sa dorm in momentul cand ajungeam la refugiu (priciul din stanga sus, partea din dreapta).

Si cu o vedere geniala spre valea prahovei, priveliste din care pana si sapuniera mea a reusit sa imortalizeze ceva. O tura scurta pe care as asemana-o cu un pelerinaj in muntii din Romania in care ma simt cel mai acasa.

De la refugiu.