Dimineata ma trezesc cu acelasi gand care imi va ramane pe creier in urmatoarele zile, si anume daca e deschis pasul de 3200 de metri prin care trebuie sa trec. Iar faptul ca pe varfurile de 3000 si ceva de metri par sa aiba destul de multa zapada nu e deloc incurajator. Nu pot decat sa sper ca muntii devin suficient de arizi pe masura ce inaintez catre est. Cam pe aici ar trebui sa fie singura problema cu zapada, mai departe din cate am vorbit cu Maxime si Nanang in Pamir nu e zapada aproape deloc.

Dimineata strang cortul pe un vant ce se anunta potrivnic si pornesc din nou la deal spre un pas intermediar de 1800 de metri. Acum, despre vantul potrivnic, mi se pare ca daca nu e foarte puternic si daca sunt pe urcare nu e chiar asa de rau, caci numai bine te zvanta putin si nu te supraincalzesti. Mult mai naspa e un vant din spate care sa bata cam cu aceasi viteza cu care urci la deal, atunci chiar ca fierbi in suc propriu.

Pe masura ce urc trec, din vara in primavara, si pe langa fiecare sat se vad din nou copaci infloriti si verdele crud al primaverii. Urcarea e lunga si continua, dar din fericire asfaltul e bun, iar privelistile sunt absolut geniale, chiar daca de fiecare data cand vad varfurile inzapezite ma gandesc la pasul ce ma asteapta. Coborarea e una din cele mai faine coborari de pana acum, pe asfalt bun, cu extrem de multe serpentine, cu peisaje superbe, fara a fi nevoie sa franezi prea des. Jumatate de zi a trecut si s-au strans deja 50 de kilometri.

Daca pe plat aveam in minte in fiecare zi cifra de 100 de kilometri acum cand relieful a devenit mai muntos si cand drumurile sunt mult mai proaste, numarul a scazut la 80. Si intr-un fel in fiecare seara sunt putin mai multumit de ziua care a trecut, daca sunt aproape de numarul respectiv. In schimb deasupra muntilor se strang nori de furtuna si eu ma grabesc in speranta ca voi reusi sa scap de ea. Daca stau bine sa ma gandesc, ultima ploaie pe care am prins-o pe drum a fost in Turkmenistan, dar nu tin neaparat sa ma intalesc din nou cu ea, chiar daca statistic ar cam fi timpul.

Drumul bun in schimb se termina incredibil de brusc, suficient cat sa ma intreb ce s-a intamplat si daca sigur trebuie sa o iau inainte pe drumul rupt si plin de praf si pietre ce se vede in fata. Iar din punctul aceasta inainte tot drumul pe restul zilei a fost o extrem de ciudata alternanta de bucati rupte cu scurte bucati bune. La un moment dat am facut si legatura si mi-am dat seama de ce. Cam toate bucatile rupte sunt in locurile in care drumul taie un versant si unde sunt alunecari de teren. Poti sa faci tu drumul cat de bine vrei, daca te trezesti constat cu cataroaie in mijlocul lui, la un moment dat tot o sa se rupa.

Ritmul de inaintare scade simtitor, mai ales ca ma tot joc cu presiunea in roti pentru a gasi o combinatia care sa aiba suficienta amortizare dar care sa nu imi muste din camera la hopuri mai mari. Si cica asta ar trebui sa fie oficial autostrada, autostrada Pamir, cand drumul e mai prost decat drumul de Plaiul Foii in cele mai proaste zile. Si daca de pe acum a inceput asa, imi dau seama ca urmatorii kilometri pana in Khorog o sa fie tare interesanti.

Ploaia dispare in departare, si cum nu mai trebuie sa fug de ea, ma opresc la masa la una din bodegile pe care le gasesti in satele de pe drum. Se numesc oshhona, si mancarea princiapala pe care o servesc e Osh, un fel de mancare de orez cu morcovi, carne si alte verzituri. Doar ca de data asta nu au Osh ci doar 2 feluri de mancare care habar n-am ce sunt, aleg la nimereala unul din ele si 10 somoni mai tarziu (mi se pare foarte tare cum se numeste moneda om Tadjikistan) ma trezesc in fata un un fel de ciorba foarte consistenta ce a mers la suflet. Iar bodega era asezata foarte interesant sub un copac imens, o bodega foarte estica de altfel.

Seara vine mai repede decat ma asteptam, caci timpul zboara atunci cand trebuie sa fii atent la drum si cand peisajele sunt faine, asa ca incep sa ma uit de un loc de cort. In unul din putinele locuri mai largi gasesc un loc fain deasupra vaii si deasupra drumului, doar ca trebuie sa urc bicicleta cam 50 de metri pe un versant inierbat destul de abrupt. Noroc cu ciobanul ce isi avea oile putin mai sus care tocmai a venit din sat si care ma ajuta impingand si el din spate monstrul de 40 de kilograme.

Ultima zona mai plata pentru multa, multa vreme.

Plantatie.

Si din nou turta dulce.

In loc de suprize turbo la gumele de mestecat.

Unduit.

La poalele muntilor.

Presedintele, photoshop-ul si livada.

In floare, de data asta fara presedinte.

Ultimii kilometri cu asfalt bun.

Furtuna fierbe.

Si dus a fost asfaltul.

Masa de pranz, cu lagman, un fel de ciorba extrem de consistenta.

Si micul restaurant la umbra unui copac imens.

Singuratic.

Negru, verde, alb si-albastru.

Unul din cele mai faine locuri de cort de pana acum.