In ultimele zile incerc sa-mi reconfigurez programul de pedalat cu o trezire matinala, pedalat in orele racoroase de dimineata si cu o pauza mai lunga la pranz pana cand trece caldura. In total se strang ceva mai multe ore de pedalat decat in Pamir, dar pauza lunga de la pranz in general face minuni pentru cheful de pedalat in ultima parte a zilei. Iar in dimineata asta chiar imi iese sa ma trezesc odata cu rasaritul si dupa ce strang repede tot calabalucul si atunci cand sunt pe bicicleta chiar e suprinzator de racoare si trebuie sa pun ceva pe mine pe coborarari.

Prind urcarea spre ultimul pas de dinainte de desert oarecum pe racoare, si cand ma uit la altimetru vad ca sunt din nou aproape la 1700 de metri. Stau sa ma gandesc ca urmatorul pas pe care il voi avea de trecut va fi undeva in Caucaz, iar pana atunci sunt 2000 de kilometri de desert si de stepa. Si totusi dupa o luna in munti nu pot sa zic ca-mi displace gandul de a pedala pe plat si eventual pe asfalt bun, dar singura teama e ca la un moment dat plictiseala si monotonia o sa ajunge sa se joace cu moralul si cu cheful de pedalat.

La munte mereu ai satisfactia unui pas urcat si peisajul se schimba constant, mereu ai lucruri interesante de fotografiat si mereu esti curios ce se ascunde dupa urmatoarea serpentina. In schimb atunci cand ai un drum drept cu peisaj neschimbat, unde o poza facuta de dimineata arata la fel ca o poza facuta la mijlocul zilei si cu una facuta seara, parca treaba sta altfel. Si stiu prea bine la ce sa ma astept dupa desertul Karakum de anul trecut din Turkmenistan.

Dar pana acolo vine momentul pauzei de masa care de data care se nimereste la o ceaihana plina de tiristi si unde au un singur fel de mancare, un fel de tocanita cu carne de oaie. La masa stau de vorba cu Nursultan, un tirist de 50 de ani care face de doua ori pe saptamana drumul dintre Mubarak si Denau transportand metan. Ca o paranteza despre Uzbekistan oamenii au rezerve foarte mari de gaz si numarul de masini care functioneaza pe propan / metan e foarte mare, si la fel, numarul locurilor in care poti alimenta e mai mare decat numarul benzinariilor. Toate bune si frumoase pana cand vezi pana si mini-autobuze si mini-autocare care au pe acoperis butelii masive cu gaz, dar aparent functioneaza si numarul incidentelor nu pare sa fie prea mare.

In rest, tot ca o paranteza Nursultan a facut armata in Ungaria in anii 80 si la fel ca si toti uzbecii intalniti pana acum e mandru de Uzbekistan si crede ca in toate tarile din jurul lucrurile stau mult mai rau. Propaganda functioneaza si Karimov, presedinte de peste 20 de ani chiar cred ca e sustinut de aproape toata populatia Uzbekistanului.

Trece si pauza de masa si ajung intr-un orasel mai mare cu bazar unde petrec ceva vreme facand cumparaturile pentru seara asta si unde tot localnicii sunt curiosi sa afle de unde vin si incotro ma indrept. O tanti care vinde mirodenii invarte de zor o suveica in vreme ce eu ma invart in cautare de oua, rosii, apa, pepeni si in cele din urma si mirodenii.

Pe seara dau de un loc de cort de 5 stele, dotat cu un mic parau cu apa calduta in care pot sa intru cu totul si care vine la pachet si cu 4 pusti uzbeci care nu vorbesc decat uzbeka si care imi analizeaza fiecare miscare pana cand se lasa seara si pana cand trebuie sa se intoarca acasa la parinti.

Date:

Distanta: 105km.
Diferenta de nivel: +1100 / -500.
Obiective: 4.
Moral: 6.

Trezirea cu noaptea in cap.

Ultimul pas pentru urmatorii 2000 de kilometri.

Detalii.

Pranzul zilei, pentru putin peste 2 dolari.

Siesta, cu o carte virtuala buna in fata.

Suveica.

Spectacolul serii, cicloturistul oprit la marginea satului.

Inapoi in locuri cu poluare luminoasa.