Category Archives: Austria

DSC_5246

Granatspitze si o zi in jurul lacului alb, la schi de tura, in Austria

Atunci cand ajungem pe schiuri de tura la Weisssee, dupa un urcus de aproape 1000 de metri decretam de comun acord ca statiunile mici din Austria au farmecul lor. Bine, atunci cand spun statiuni mici ele tot sunt cat o Poiana Brasov, dar lipseste senzatia de industrie, cu telescaune peste telescaune si cu hoarde de schiori gata sa atace partiile pe care o intalnesti in alte parti. Iar caldarea in care te lasa telescaunul aduce un pic a Balea, cu singura mentiune ca mai adaugi 500 de metri varfurilor si crestelor din jur.

Iar unul dintre varfuri, Granatspitze, cu putin peste 3100 de metri e tinta noastra pentru ziua de astazi. Urme facute avem si in sinea noastra ne bucuram ca nu e chiar terra incognita, caci nu e de joaca cu crevasele si mai ales cu pantele unde poate fi si ceva risc de avalansa. Mereu sunt de parerea ca primele ture facute intr-un munte nou e bine sa fie facute cat mai aproape de drumul batut, cel putin pana cand iti faci o idee asupra felului in care stau lucrurile.

Au trecut ceva ani de la ultimul concediu de schi din Austria, ani in care schiul de partie a trecut pe un loc complet secundar si in care am dedicat putinele zile cu zapada ok schiului de tura. Dar atunci cand vezi ca in Alpi ninge de rupe, ca se anunta o iarna serioasa si la noi si atunci cand nu ai alte idei mai crete pentru a fugi la caldura, brusc varianta unui concediu prelungit la schi in Austria nu mai suna chiar atat de rau. In plus, cum anul acesta zilele libere de Craciun si de Anul Nou au cazut cum nu se poate mai bine, gandul de a pleca intr-un excursie de 9 zile folosind doar 3 zile de concediu e chiar tentant, asa ca Ajunul Craciunul ne gaseste in masina, pregatiti sa infruntam cei 1500 de kilometri de condus pana in Austria.

Soarele de Decembrie straluceste deasupra noastra, zapada scartaie rece sub focile schiurilor, iar noi ne croim drum sub pereti de stanca si urcam cu spor spre Granatspitze. Pe langa noi trec cateva rachete autohtone, cu schiuri usoare si cu echipament de fuga, si cu ocazia asta imi amintesc din nou cat mare e diferenta intre un echipament de race si unul normal. Translatat in biciclete ar fi diferenta intre o cursiera de 7 kg si una de 14 kg, nu ca s-ar face cursiere de 14 kilograme.

Ne regrupam pe platoul de sub varf, in departare peste granita cu Italia se vad cele trei Cime din Lavaredo si inainte de a porni la vale, cu o coborare de 1500 de metri in fata, un nou gand ni se infiripa in minte: Cum ar fi sa mergi la schi de tura pe langa cele trei Cime? Dar pana acolo mai avem zile bune in fata si deocamdata e timpul sa stergem putin praful si de pe tehnica de schi de partie.

Serpentine abrupte pe ski-route-ul care ar trebui sa ne urce pana la Weisssee.

Serpentine abrupte pe ski-route-ul care ar trebui sa ne urce pana la Weisssee.

Urcand cu spor pe schiuri de tura, printre varfuri de 3000 de metri.

Urcand cu spor pe schiuri de tura, printre varfuri de 3000 de metri.

Liniste si pace.

Liniste si pace.

In primul plan Lacul Alb, alb la propriu in mijloc de decembrie.

In primul plan Lacul Alb, alb la propriu in mijloc de decembrie.

Soare de decembrie, si in departare singurul telescaun ai statiunii de schi.

Soare de decembrie, si in departare singurul telescaun al statiunii de schi.

Tot la deal.

Tot la deal.

Schiuri proaspat scoase din tipla, si grija cuvenita.

Schiuri proaspat scoase din tipla, si grija cuvenita.

Castigand rapid altitudine.

Castigand rapid altitudine.

Planuri si schiori.

Planuri si schiori.

Unii urca, altii coboara deja.

Unii urca, altii coboara deja.

Desfocirea si pregatirea de coborarea de 1500 de metri diferenta de nivel.

Desfocirea si pregatirea de coborarea de 1500 de metri diferenta de nivel.

Via Classica, Fleischbank

Wilder Kaiser – ziua 6, Via Classica din perete vestic din Fleischbank

Jurnalul Mihaelei aici.

Aceasta a fost ziua in care Mihaela cred ca era convinsa ca o sa ne prindem urechile, ca vom face multe ore pe traseu si multe ore pe retragere, ca o sa ni se ia de catarat si alte scenarii apocaliptice. In acelasi timp din zilele anterioare de catarat am vazut ca daca ne propunem, putem inca sa ne miscam repede pe trasee de mai multe lungimi de coarda de dificultate mult mai mare, si eram si mai convins ca traseul chiar e unul foarte, foarte frumos. Cred ca pana la urma si Mihaela avea macar o urma de indoiala fata de scenariile apocaliptice, pentru ca altfel ar fi zis un nu categoric si nu ar fi fost de acord sa ne trezim cu zorii zilei pentru a intra primii in traseu.

Pentru noi cel putin, in mod clar, experienta cataratului, si mai ales a alpinismului, e mai mult sau mai putin solitara. Nu ne face nici un fel de placere sa ne inghesuim la o faleza plina de oameni, sau sa stam prin regrupari cate 3-4 oameni, asteptand sau descurcand sforile incurcate. Poate e o meteahna din Romania, unde in traseele de alpinism esti de cele mai multe ori singur.

Oricum ideea e ca si in Wilder Kaiser, la fel ca si in Alpi, lumea intra in general in trasee pe undeva pe la 8-9, poate ceva mai devreme pentru traseele lungi. Iar daca vrei sa ai traseul doar pentru tine ori intri mai deveme si te misti repede, ori intri mai tarziu si te misti la fel de repede ca sa nu te prinda noaptea. In timpul saptamanii in Wilder Kaiser totusi nu e nici o problema, sunt suficiente trasee pentru a avea loc toata lumea. In weekend pe rutele populare in schimb, lucrurile pot deveni destul de aglomerate.

Astfel incat profitand de presimtirile apocaliptice ale Mihaelei chiar reusim sa ne trezim odata cu zorii zilei, si plecam la 6 fara ceva de la masina. Incepem cu acelasi urcus pana aproape de Stripsenjochhaus, urcus ce incepe sa capete o tenta oarecum ritualica. E interesant cand stai sa te gandesti cati mari cataratori din istoria alpinismului au urcat cu coarda in spate pe aceasi poteca. Poate atunci poteca era mai ingusta, locurile ceva mai salbatice, dar activitatea si libertatea erau aceeasi.

Ajungem la baza traseului, intre perete si o limba de zapada, si incepem sa ne miscam cu destul de multa repeziciune pe primele lungimi care sunt ceva mai usoare. Daca e un lucru care imi displace la alpinism, atucni acela e senzatia de legare si de ingreunare pe care o ai in regrupare sau in perete atunci cand te misti incet. In schimb traseul de astazi, Via Classica, de 600m, 15 lungimi de coarda si V ca dificultate e la fix pentru a ne permite sa ne miscam repede. Cu siguranta cu ceva antrenament poti sa ajungi sa te misti repede si pe trasee mai grele, dar nu e visul meu sa petrec prea multe ore intr-o sala da catarat cu aer inchis si miros de magneziu. Dar deocamdata putem sa traim mica noastra aventura si pe trasee mai usurele.

Si lungimile curg una dupa alta, la inceput cateva lungimi de incalzire, dupa care diedre si fisuri frumoase, cu stanca sanatoasa si cu o linie foarte clara a traseului. Pe nesimtite ajungem cam la jumatatea traseului, de unde urmeaza cele mai frumoase 3 lungimi ale traseului, un horn/jgeab de 100m ce se termina cu 30m de catarare frumoasa, atletica pe fisuri bune.

Chiar e foarte frumos, si ma bucura nespus ca atat si eu cat si Mihaela putem sa ne bucuram de traseu si de catarare. Cel mai probabil intotdeauna o sa fie intre noi o diferenta intre capacitatile fizice, poate in parte datorita diferentelor hormonale dintre baieti si fete sau poate din cauza ca avem pareri destul de diferite despre antrenament. Si totusi la catarat in concediul acesta diferenta si traseele alese au fost la fix pentru a ne putea bucura amandoi de trasee si de catarare.

Ultimele 3 lungimi sunt din nou mai usoare si ajungem in mod suprinzator ajungem la sfarsitul traseului dupa doar 7 ore, astfel incat pentru moment presimtirile sumbre ale Mihaelei se spulbera si putem sa ne mai relaxam putin. Totusi ziua nu s-a terminat, si pentru ca am urcat pana la cucurigu trebuie sa ne dam si jos de aici.

Lucru care nu e chiar atat de simplu, pentru ca trebuie sa urcam si mai la cucurigu, pe varful principal, dupa care sa rapelam, dupa care iar sa urcam intr-o sa, dupa care iar sa rapelam, si dupa care sa coboram pe o poteca ce pare interminabila pana in poteca principala. Daca tot concediul pe traseele de catarare ne-am miscat in timpii, uneori chiar si mult sub timpii estimati, la coborare am reusit sa ne miscam in mod constant mai incet. De fapt daca stau bine sa ma gandesc mult mai incet.

Totusi locurile sunt extrem, extrem de spectaculoase, prilej de cateva poze ce par rupte cu adevarat din imparatia de piatra. Iar Elmauer Tor (poarta din Elmau), si coborarea de acolo spre Stripsenjochhaus arata intr-un mare fel. In stanga ai vestitul perete vestic din Fleischbank (echivalentul peretelui din valea Alba pentru bavarezi), unde nu putine generatii de alpinisti si-au incercat puterile.

Spre sfarsitul coborarii ne prinde si o ploaie, care din motive oarecum neintelese in momentul respectiv ma enerveaza la culme, dar pe care o iert in momentul in care apare apare un curcubeu de toata frumusetea. Ajungem in cele din urma la masina, obositi dar multumiti, si seara o petrecem in aceeasi parcare a aurolacilor de la Griesner Alm, cu ganduri pentru a schimba imparatia de piatra germana cu una italiana.

Peretele estic din Fleischbank

Poarta catre Elmau.

Pe stanca sanatoasa si aderenta.

Vertical

Scapati de presimtirile apocaliptice.

Pe retragere.

Poarta catre Elmau, in portiunea superioara.

Vertigo.

Un curcubeu aproape dublu.

Sageata multicolora.

Pe langa Fritz-Pflaum Huette

Wilder Kaiser – ziua 5, drumetie pana la Fritz-Pflaum Huette

Jurnalul Mihaelei aici.

Ne trezim de dimineata, si dupa ce terminam toata mancarea pe care o mai aveam la noi ne luam la revedere pentru o perioada de la Stripsenjochhaus, si pornim in pas de plimbare catre masina. Dupa doua zile de catarat pe trasee lungi corpurile noastre obisnuite cu peretei de 20-30m cer o pauza, astfel incat vom umple ziua in care se anunta si ceva precipitatii cu un traseu de trekking in zona.

Oricum un pic de varietate nu strica, si e un prilej bun de a ma mai juca putin cu dslr-ul pentru ceva poze. In ultimele zile am revenit la aceeasi frustrare legate de la pozele de la catarat, si anume faptul ca mi se pare de multe ori imposibil sa faci poze interesante la catarat. Problema cea mai mare ca esti legat de intr-un loc, nu poti sa te misti pentru a compune un cadru, si nici subiectul de pozat nu are in general prea multa libertate de miscare.

De fapt poti sa faci poze interesante, dar trebuie sa pleci chitit pentru chestia asta, sa te asezi in locul in care trebuie, eventual sa astepti lumina potrivita si ai si subiectul interesant de pozat. In traversee, in locuri expuse chiar poti sa faci poze foarte interesante, dar trebuie sa faci ceva munca de cercetare inainte.

Nu e cazul in schimb in momentul in care esti pentru prima data intr-un masiv, cand nu stii pe unde merge traseul si cand mai esti si presat de timp sau de ploaie pentru a ajunge mai repede sus. Cu siguranta poti sa faci si atunci poze, doar ca probabilitatea ca sa iasa ceva care sa insemne ceva si pentru oamenii care nu se catara e destul de mica.

Dar pentru ziua de azi nu trebuie sa-mi fac probleme de genul acesta, astfel incat ingreunat cu dslr-ul ne apucam sa urcam cu spor pe o poteca destul de verticala catre un varf estic din Wilder Kaiser. Si in momentul in care zic verticala ma refer la ceva mai abrupt decat Padina Popii la o cu totul alta dimensiune. Lumina nu e prea potrivita, si desi soarele e ascuns din cand in cand de nori e o caldura de nedescris, mai ales in portiunea initiala unde nu adie deloc vantul.

Dupa un urcus extrem de abrupt de aproape 1000m diferenta de nivel in schimb ajungem in acelasi peisaj selenar care caracterizeaza portiunea superioada a Wilder Kaiser-ului. Un fel de platou glaciar strajuit cam din toate partile de muchii stancoase, si cu poteci firave care infrunta in anumite locuri versantii abrupti.

In schimb din neatentie ratam locul din care pleca poteca spre varful pe care voiam sa ajungem astazi, dar ne bucuram in schimb de locurile salbatice si complet pustii, si ajungem la una din cabanutele izolate din Wilder Kaiser, Fritz-Pflaum Hutte. E deschisa doar in timpul weekendului, in schimb daca esti membru de club alpin si daca iei legatura cu filiala care o ingrijeste se poate face rost de cheie si in timpul saptamanii. Iar cabanuta e asezat absolut genial, fix in fata Predigstuhl-ului, privind catre un perete aproape vertical de peste 600m.

Cum tot am ratat poteca catre varf ne oprim pret de o ora pe langa cabana, caci locul e chiar frumos si merita o pauza mai lunga. In plus nici nu ne grabim nicaieri astazi, caci coborarea nu e foarte lunga si in seara asta avem in plan doar ceva cumparaturi pentru zilele urmatoare. In schimb indoiala e mare pentru ziua de maine, cand eu as fi vrut sa incercam sa intram in Via Classica, un traseul de V cu 600m si 15 lungimi de coarda, in care Mihaela era convinsa ca o sa murim. Bine poate nu neparat ca o sa murim, ci doar ca o sa ne prindem urechile pe acolo.

Dupa ce facem si cumparaturile, si dupa o furtuna pe cinste ne intoarcem din nou in parcarea Griesnar Alm, pe care o botezam in mod original parcarea aurolacilor cataratori, datorita populatiei pestrite care isi facea locul pe acolo. E putin ferita de parcarea principala, printre gramezi de pietris, cu pereti de stanca masivi fix in fundal.

In weekend e destul de plina de dubite VW de acum cateva zeci de ani, de zornait de carabiniere si de fete obosite si multumite dupa traseul din ziua respectiva. Sincer ma simt mult mai in largul meu aici decat in orice camping, unde ai parceluta clar delimitat intre motor-home-uri si oameni care isi beau tacticos cafeluta de dimineata.

Inceput noros de zi, si un la revedere de la cabana.

Momai peste momai.

Ajunsi in caldarile glaciare.

Fritz-Pflaum Huette.

Pe bolovanul fotogenic.

In parcarea aurolacilor cataratori.

Apus la Strisjochhaus

Wilder Kaiser – ziua 4, soclul din biserica mortilor

Jurnalul ceva mai detaliat al Mihaelei, aici.

Dimineata dormim pana tarziu, pentru ca vremea se anunta buna pentru urmatoarea saptamana si pentru ca pentru ziua de azi nu avem in plan nici un traseu epic. Astfel incat lancezim pana pe la 8 pe priciuri, dupa care iesim in cele din urma pe terasa din fata cabanei pentru a imbuca ceva si pentru a alege totusi un traseu pentru ziua de azi.

Trebuie spus ca in cele 3 zile petrecute la cabana ne-am simtit ca acasa, si desi eram cam singurii de pe acolo veniti cu destul de multa mancare in traista ne ne-am simtit deloc stingheri. Iar cabana chiar e asezata genial, cred ca e una din putinele cabane unde poti admira si rasaritul si apusul, iar cazarea la priciuri mi se pare ca e la preturi chiar modice (10e / persoana / noapte).

Pana la urma ma hotarasc sa intram intr-un alt traseu clasic din zona, traseul Fiechtl din Soclu, de 320m, 11 lungimi de coarda si 5+. Soclul acesta are avantajul ca incepe ceva mai de jos si la sfarsitul traseului nu ajungi chiar pe acoperisul Wilder Kaiserului (doar daca vrei, pentru ca poti continua in sus pe alte trasee), si in consecinta retragerea e ceva mai facila. Si in plus se anunta cu mai multe lungimi de catarat decat traseele din ziua anterioara.

Dibuim pana la urma intrarea in traseu, si intr-un ritm nu prea grabit descoperim pe rand lungimile de pe traseu. Astfel incat se insiruiesc una dupa alta o traversare expusa dar pe prize bune, o lungime cu o iesire putin surplombata, cateva lungimi nu prea interesante pe la mijlocul traseului, si cireasa de pe tort, tocmai cand ma gandeam ca traseul a trecut prea repede si ca nu am catarat prea mare lucru un horn epic de 60m.

Una peste alta ori am eu o problema cu hornurile si cu tehnica de a le parcurge, ori inaintasii nemti posedau o tehnica desavarsita, cert e ca am luptat ceva pentru a trece de lungimea respectiva. Pentru ca era oarecum lipsit de prize si putin surplombat, mai ales in portiunea finala, pentru ca asigurarile erau cam din 10 in 10, pentru ca nu prea imi venea sa intru in sprait pentru ca nu eram sigur ca voi gasi o continuare viabila mai in sus, pentru ca gandul de a aluneca si de a ma lua la smirghel pe tot hornul nu era deloc roz. Motive sunt destule, cert e ca mi s-a parut mult mai greu decat lungimea de 5+. Interesant a fost si finalul, hornul terminandu-se cu o surplomba serioasa si destul de inspaimantatoare care era evitata pe ultimii metri.

Una peste alta, desi am iesit jdrelit in ultimul hal (poate nu e chiar cea mai buna idee sa ramonezi in pantaloni scurti si tricou), traseul mi s-a parut foarte frumos si variat si chiar il recomand. Ca bonus e si o retragere curata care nu dureaza mai mult de o ora.

Ajunsi inapoi la cabana si cu ceva energie ramasa ma hotarasc sa fac un drum pana la masina pentru a lua DSLR-ul in speranta unui apus frumos. Dupa o coborare in fuga, si o urcare in forta ajung la timp pentru a prinde apusul, chiar de pe un varfulet de 1800m pe care e construit un mic foisor si de unde ai o privire de ansamblu catre Wilder Kaiser. Suntem singuri la foisor si nu bate nici o pala de vant, in schimb in departare se vad cum un front avanseaza dinspre vest si acopera soarele inainte ca acesta sa apuce sa apuna. Momente frumoase si linistite, pana cand in cele din urma racoarea serii ne alunga inapoi la cabana. Maine se anunta ceva ploi si dupa 3 zile de catarat simtim si noi nevoia de a lua o pauza.

La inaltime, pe soclu.

Eu cu siguranta nu eram atat de zambitor pe aici.

Si iesirea din horn.

Nu prea se vad zgarieturile, dar pentru mine experienta hornurilor clar e o experienta destul de fizica.

Cercuri, cerculete.

Inapoi la cabana, de data aceasta cu dslr-ul

In stanga peretele vestic din Fleischbank, pe care vom ajunge in zilele urmatoare.

Un apus precipiatat.

Wilder Kaiser.

De la fereastra.

Catarare la Strisenjochhaus

Wilder Kaiser – ziua 3, ziua hornurilor in biserica mortilor

Ne trezim dimineata la Stripsenjochhaus pe o vreme perfecta, si cu o priveliste incredibila in fata. Peretii de pe partea nordica a Wilder Kaiser-ului arata intr-un mare fel, si am ramas la aceeasi idee si dupa ce ne-am intors si din Dolomiti. Si fix in fata cabanei, ridicandu-se brusc de la 1500m pana la 2200m se inalta Totenkirchl, biserica mortilor. As zice ca e de-a dreptul o catedrala la dimensiunile pe care le are.

Dupa incercarea nereusita din ziua de dinainte, astazi ne hotaram sa ne cataram cat mai mult, pe trasee de grade ceva mai mici, intre 4+ si 5- , pentru a ne obisnui cu stanca si cu stilul de catarare din zona. Nu stiu cum se face dar in ultima perioada de fiecare data cand am iesit la catarat am iesit in zone cu stanca diferita, de la granitul din Harz la calcarul gaurit din Ith si la gresia din Elvetia Saxona. Si de fiecare am observat ca de obicei primele trasee sunt de reacomodare cu stanca, cu felul in care se formeaza prizele, cu aderenta diferita, cu stilul diferit de asigurare.

Catre catedrala de stanca.

Astfel incat plecam de dimineata de la cabana spre Totenkirchl, cu cartea cu topo-uri in mana si cu o zi intreaga cu vreme buna in fata. Pentru inceput ne alegem un traseu de gradul 4+, numit Crist-Fick Kamin, care cica a fost pentru multa vreme un benchmark pentru gradul 4+. Avantajul e ca e si la umbra, usor de ajuns la el, si se poate cobora in rapel pe linia traseului. Acum poate ar trebui sa spun ceva si despre sistemul de cotatii si gradele de escalada din Wilder Kaiser si din Dolomiti (mi s-au parut oarecum echivalente, cu singura diferenta ca in Dolomiti in general prizele sunt ceva mai mari si traseele mai verticale). Practic, cel putin pe traseele clasice de la gradul 4 / 4+ incolo chiar incepi sa te cateri, poti sa ai si hornuri suprombate, si mici burti de trecut, sau fete cu prize ceva mai mici. Toate acestea combinate cu faptul ca nu exista portiuni cu iarba (fata de Romania unde pe lungimile usoare in care regula celor 30 de fire e de baza), face ca dincolo de gradul 4 catararea sa fie chiar placuta.

Revenind la traseul nostru, se dovedeste ca e intradevar foarte frumos si placut la catarat, si dupa 150m, 5 lungimi si 3 ore mai tarziu ne gasim din nou la baza traseului cu pofta pentru mai mult. Si uitandu-ma in carte, gasesc un alt traseu cu un nume interesant (Krafftkamin – un nume ce sun fix ca hornul fortei, desi are un f in plus), care promite sa ne aduca in jumatatea superioara a peretelui.

“Hornul fortei” se dovedeste ceva mai interactiv in schimb, cu un traverseu pe o fata spalata si cu un horn spectaculos surplombat care se trecea intr-un sprait aerian, dar totusi lungimile curg, astfel dupa inca 120m si inca 4 lungimi ne gasim la sfarsitul traseului pe prima terasa intermediara. De aici mai traversam inca 3 lungimi catre un ultim traseu pe ziua de azi care in mod deloc suprinzator e tot un horn (ce e drept avea si o fisura foarte frumoasa pe prima lungime, care mi-a adus aminte de diedrul din Lespezile Lirei), si dupa inca 100m si inca 4 lungimi ajungem in cele din urma pe terasa intermediara si decratam la unison ca ne-au ajuns hornurile pe ziua de azi. Problema e ca dupa 400m de urcat in inaltime suntem ca la cuca macaii si trebuie sa ne mai si dam jos de aici, astfel incat urmeaza o retragere destul de lunga si intortocheta, care se face pe cel mai simplu traseul care urca pe varf,Fuehrerweg sau traseul ghizilor, si care imbina putina descatarare cu ceva rapeluri.

In ultima parte a zilei am catarat mereu in soare si am avut ca insotitori tacuti un fel de ciori de munte cu ciocul galben, care se inaltau deasupra noastra folosind curenti termali ce se formau pe versantul stancos, dupa care plonjau cu o viteza uimitoare inapoi in vale (pot plonja cu viteze de pana la 200km/h). Uneori treceau extrem de razant fata de perete, si se intampla ca de multe ori sa ma gandesc ca e de fapt o piatra care venea de sus, asta cel putin primele dati pana in momentul in care a fost elucidata sursa zgomotului. Insotitori tacuti si prapastiosi ai bisericii mortilor.

Specificul stancii din zona.

Pe prima terasa.

Pe una din regruparile comode din ultimul traseu, cu cabana mult sub noi.

Odata ajunsi sus, trebuie sa si coboram.

Pe drumul ghizilor.

Catre cabana.

Privind catre Fleischbank, vom ajunge si acolo peste cateva zile.

Dimensiunea lucrurilor, e si Mike mica undeva in coltul din stanga jos.

Baia de soare de la apus, la cabana.

Catarat in Wilder Kaiser

Wilder Kaiser – ziua 2, incarcand marea cu degetul la catarat

Instinctul si ratiunea, oare care dintre ele are dreptate, si inca pe mana careia dintre ele ar trebui sa ne incredintam hotararile si deciziile. O regula si o desparire clara e greu daca nu imposibil de gasit, in schimb sunt convins ca sunt momente in care instinctul incearca sa-si spuna parerea mai mult decat de obicei. Si in general atunci ar trebui sa-i dam ascultare, mai mult decat orice ar gandi ratiunea in momentul respectiv.

Englezii ii spun si “gut feeling”, sentimentul din stomac, si mi s-a intamplat de mai multe ori pana acum sa am sentimentul visceral ca ceva nu e in regula. Paradoxal sunt situatii care vazute prin ochii ratiunii par extrem de riscante, si totusi instinctul nu se alarmeaza, si te simti in siguranta. Si exista si situatiile de la polul opus, cand desi ratiunea incearca sa te convinga ca totul e in regula, instinctul urla cu toata forta ca nu e asa. Petrecand suficient de mult timp pe munte ajungi sa ciulesti urechile si sa-i dai ascultare, si sunt convins ca in momentele respective instinctul are intotdeauna dreptate. Sau poate e doar ingerul pazitor care te roaga sa-i dai totusi si lui o sansa sa-si faca treaba.

Suntem in primul nostru traseu de catarat in Wilder Kaiser, un traseu deschis relativ recent, nu foarte dificil dupa schita (5+), dar intr-un stil ceva mai liber. Poate ar fi trebuit sa se aprinda putin beculetul in momentul in care am gasit primul piton in ce-a dea doua regrupare, dupa cam 60m de traseu si dupa o lungime de 5- care a parut clar mai dificila si pe care am avut ceva dificultati in a pune ceva mobile relevante.

Acum ar trebui sa fie pasul traseului, fix la plecarea din regruparea cu un piton, un friend intepenit pentru eternitate de cineva inaintea mea, si la un tanc care nu suna complet a plin. Urmeaza un piton de factor, care te ghideaza in schimb aiurea catre o supromba la care nu am prize de iesire. Ma enervez si dupa cateva incercari da a inainte frontal imi spun in gand ca nu are cum sa fie pe aici, consult putin schita si cautand alternativele gasesc o varianta care pare abordabila pe undeva prin stanga. Da, pe aici pare sa fie intr-adevar, si dupa cateva miscari ies undeva in stanga pragului, unde mai pun un anou dupa un mic tanculet de stanca iesit cam 1.5 cm din perete. Incerc sa-l intepesc si sa-l asigur cu o nuca, si un folosesc ulterior si ca priza fiind cam singura varianta de a inainta mai sus. Cuvantul dubios ar fi potrivit pentru a descrie increderea mea in ingineria respectiva.

Norocul vine cand mai urc inca 1 metru si jumatate si dau de pitonul salvator din schita, unul din cele 3 de pe traseul de 110m. E la fix pus ca sa-ti dea ceva siguranta, cam la 6 metri de regrupare si la 5 de primul piton. Doar ca nici de aici nu pare prea usor, si ar trebui facuta din o traversare in stanga peste o mica burta, fara prize foarte evidente. Din nou nu pare banal si dupa ceva incercari si cateva momente de odihna in pitonul respectiv incep sa se aprinda beculetele care spun ca ceva nu e in regula. Nu era nici greu nici usor, si ratiunea spunea ca uite ce piton bun avem aici. Poate ca din cauza putinului timp petrecut pe munte in ultima perioada vocea instinctului nu a fost chiar asa de usor de auzit, asa ca adunand ceva curaj mai incerca inca odata, de data aceasta cu o secvente de prize putin diferite.

Nu, nu merge nici asa din pacate, si incep sa descatar pana inapoi sub piton pentru o alta incercare, doar ca de data aceasta cand pun pana pe bucla ca sa ma pun in zelb aud un Ding, si raman cu el in mana. Pitonul in care era toata increderea mea. Nu e nici prima si sunt mai mult ca sigur nici ultima cazatura la alpinism (cele de la escalada in principiu nu prea se pun), dar a fost prima in care in vreme ce zburam prin aer am apucat sa-mi zic in gand “Oh, shit!”. In general pana acum se rupea o priza, sau un piton sau oricum erau suficiente asigurari si prea putin timp pentru a contientiza ce se intampla pana in momentul in care ma oprea coarda.

De cazut de acolo nu aveam cum sa cad, dar daca as fi cazut in pitonul de deasupra regrupari m-as fi lovit destul de frumos in pilonul pe care era si regruparea din cauza pendularii. Nici o brana care era cam 15 metri sub mine nu arata foarte bine. Deci zbor, in timp ce zbor imi dau seama ca nu e prea roz situatia, strig un “Mike!” speriat, trec pe langa anou si nuca, ding sare si nuca care avea rolul de a tine anoul pe loc, dar anoul ramane pe loc (un anou mai special care are proprietatea de a ramane ceva mai lipit de stanca, destul de iubit in Elvetia Saxona), si ma opresc in mod neasteptat dar fericit cam la nivelul regruparii, harscaind cu genunchii in schimb destul de bine stanca aderenta. Revin in regrupare, putin speriat refac in gand ce s-a intamplat, imi dau seama ca fara ciocan nu prea am cum sa bag pitonul la loc (desi nici pana astazi nu stiu daca a iesit doar pitonul, sau daca si piatra desprinsa care il tinea a plecat la vale), si cum nu voiam sa testez inca odata cat de bine sta anoul acolo sunam retragere si cu moralul la pamant si cu toate corabiile inecate rapelam spre baza traseului si plecam cu coada intre picioare inapoi la masina.

In zilele urmatoare aveam sa descoperim ca pe traseele umbate dracul nu e nici de departe atat de negru, dar ca e destul de important sa fii atent la schita si la descrierea traseului pentru a-ti da seama de specificul lui.

Morala ar fi de pe de o parte ca in momentul in care poti sa pui asigurari mobile e bine sa o faci, chiar daca ar trebui sa urmeze un piton sanatos. Asta nu inseamna sa pui pe fiecare lungime toate mobilele pe care le ai, si din nou experienta si instinctul iti spun in momentul in care s-ar putea sa ai nevoie de ele. Celalata morala ar fi ca e de preferat sa asculti de “sentimentul din stomac” atunci cand iti spune ca ceva ne e in regula, in general din proprie experiente are dreptate.

Acum la revenind la restul zilei, traseul fiind la cuca macai a venit si Em pentru o tura de trekking, si urcarea a trecut extrem de repede sporovaind despre vrute si nevrute, iar seara dupa ce l-am lasat pe Em in gara in Kufstein, am plecat catre “Costila” Wilder Kaiserului, cabana Strinsenjoch, situata genial la baza marilor pereti nordici din masiv.

Desi am urcat cu ultimele raze de lumina, din momentul in care urcam pe vale eram cu gatul sucit dupa varfuri si pereti. Arata intr-un mare fel Wilder Kaiser-ul vazut de pe valea Kaiserbach, pereti verticali de 600-700 metri, varfuri semete cu nume putin amuzante ce par sa se ridice direct din vale (Scaunul de predica, Banca de carne, Biserica Mortilor). Aici au catarat Dulfer si Buhl, si multi alti nenumari din istoria alpinismului. Aici era baza de pregatire pentru mari pereti din Alpi. O si ce baza de pregatire este… Astfel incat usor usor inima a inceput sa se entuziasmeze usor si am inceput sa recuperez corabiile scufundate in anticiparea zilelor urmatoare.

Catre traseel de catarat, sunt doar 1000m de urcat din sud, deci trekiing-catarat-trekking

Caldura mare, mon cher..

In regruparea cu pricina.

Poate alta data.

Piele versus Smirgel

Scaunul de predica.

Urmele apusului de la Stripsenjoch.

La alergat in Wilder Kaiser

Wilder Kaiser – ziua 1, explorand muntii salbatici ai craiului (in varianta germana).

Urmeaza o serie de jurnale mai mult sau mai putin scurte ce vor detalia in parte concediu nostru din vara aceasta. Nu am de gand sa fac aceasi greseala ca dupa primul concediu din Mont Blanc si din Dolomiti, cand desi mi-am propus sa fac acelasi lucru am reusit sa-l aman suficient de mult pentru a nu le mai scrie nici pana in ziua de astazi.

Astfel inca desi s-ar putea sa para multe si plictisitoare, am de gand sa scriu cateva randuri macar despre fiecare zi in parte.

Dupa 600 de kilometri de condus si o noapte petrecuta la Em plecam in formatie de 3 catre Wilder Kaiser, un masiv pe cat de mic, pe atat de spectaculos. Un fel de Costila a alpinismului german si austriac, cu extrem de multe trasee de toate tipurile, cu pereti de pana la 700 metri inaltime, si cu un relief ce nu se preteaza neaparat la alergat.

Daca ar fi sa aleg doar cateva cuvinte despre concediul nostru i-as zice “Concediu in imparatia pietrei”, pentru ca senzatia ne-a insotit aproape continuu de la inceputul pana la sfarsitul concediului.

Dar acum revenind la prima zi, dupa o plecare nu prea matinala din Augsburg, si un drum de aglomerat pana in Kufstein, dupa gasirea unui camping si dupa ceva cumparaturi ne gasim in sfarsit la ora 2 la poalele muntelui, din partea sudica, si cu timp suficient pentru a ne consuma energia alergand pe munte.

In vale e caldura destul de mare, astfel incat pana la prima cabana, Gaudeamushuette (o cabana cu ceva istorie academica) transpiram din greu sub soarele ce bate inca in mod necrutator. E prima tura de “alergat” pe munte in care am si D600-le dupa mine, in rucsac, intr-o husa in care sta destul de bine si in care nu-mi rupe nici o coasta in momentul in care alerg cu el in spate. Cine spune ca nu poti sa alergi cu un dslr in spate? Poti chiar foarte bine atunci cand telul principal nu e scoaterea unui timp foarte bun. Dezavantajul in schimb e ca de fiecare data cand vrei sa faci o poza trebuie sa umbli la rucsac si in felul acesta numarul pozelor realizate pe parcursul unei zile a scazut, dar probabil procentul pozelor care se merita pastrate a crescut putin.

Revenind acum la alergat si la munte, dupa cateva luni bune in care cea mai inalta denivelare pe care am vazut-o poate fi asemuita cu destul de mare usurinta cu un deal, faptul ca acum suntem pe munte si ca urcam cam fara nici un plan stabilit catre o sa de la 2100 de metri se simte genial. La fel de faina si senzatia ca avem un concediu de 16 zile in fata, cu vreme buna anuntata pentru urmatoarea perioada.

Iar muntele chiar e genial si din tura de alergat cu destul de multe pauze mai identific trasee pe care le vazusem si in ghidul de catarat pe care il avem dupa noi. Si e incredibil ca de multi pereti sunt in zona, cat de putina iarba este, cat de curati sunt si cat de sanatoasa pare stanca. Dar astazi e zi de alergat si de facut poze, o sa fie timp suficient zilele urmatoarea si pentru catarat.

Plecand tarziu, gasim muntele destul de liber si in partea a doua a zilei suntem intr-un complet contratimp fata de restul turistilor care se indreapta ori catre cabane, ori inapoi catre masina. Uneori e foarte faina senzatia sa ai muntele doar pentru tine, sa fi undeva sus de tot atunci cand apune soarele, stiind ca daca dai drumul la picioare poti sa ajungi in mai putin de o ora la masina.

Traseul zilei nu a fost foarte lung, in schimb destul de denivelat, cu o urcare frumoasa intr-o sa la 2000 de metri, cu ceva portiuni de via feratta (abordate binenteles in adidasi si in echipament de trail-running) si cu o senzatia foarte placuta de a fi din nou pe munte dupa atata vreme. Seara s-a terminat la povesti intr-un camping intr-o atmosfera extrem de placuta de vara, cu greierii cantand si cu muntele pe care tocmai urcasem in departare. Si cu o portie de paste devenite necomestibile dupa ce au fost invaluite de un sos arrabiata mult prea picant chiar si pentru gusturile lui Em. Masuri de urgenta au trebuit sa fie luate, pastele au fost spalate si un alt sos a fost sacrificat pe altarul burtilor infometate.

Cortul nostru intins pe un generos loc in camping, si Wilder Kaiser-ul in spate

Cu gandul la 7500 si la oamenii de acolo.

Cautand rasuflarea.

Catre peretii de piatra.

Si catre Gruetenhuette.

O floare din imparatia de piatra.

Decupaj.

Apune soarele, si ce daca…

Poteci pitoresti.

Tara Milka.

Privind catre Zugspitze

Zugspitze Ultratrail, 100km / 5400m, alergand din amintiri

E doar kilometrul 45, si planul incepe sa se naruie. Sau as putea spune ca e deja kilometrul 45, pentru ca primii au trecut ca de obicei destul de repede. Dar cel putin locurile sunt superbe, si in sfarsit dupa ce primii kilometri am alergat printr-o ceata laptoasa si umeda, acum incepe in sfarsit sa se imprastie ceata, si in timp ce urcam pe o vale ce imi aduce aminte de Bucegi, si incepem sa vedem si noi in jur.

E penultima urcare mai mare, pana la 2000 de metri. Dupa aceasta vine o portiune de 30 de kilometri in care alergi mai mult la vale, sau pe plat. Aici poti sa castigi mult daca ti-ai pastrat energia, sau poti sa suferi o perioada mai indelungata daca nu poti sa alergi. Dar inainte de asta mai e putin de urcat pana in sa, si putem sa ne bucuram de poteca, de locuri.

Pentru ca traseul e superb, e un fel de UTMB in varianta Zugspitze, mai scurt pentru ca Zugspitze e si el mai mic, cu diferenta mai mica de nivel din aceasi cauza. Practic traseul inconjoara masivul, si a fost croit astfel sa mearga pe poteci cat mai frumoase. Mai sunt si bucati de forestiere, de urcat pe partie, dar in cea mai mare parte sunt poteci extrem de frumoase si extrem de pretabile la alergat. Iar Zugspitze e extrem de frumos si spectaculos ca si munte, desi initial nu aveam asteptari prea mari. Seama cu un fel de Piatra Craiului supradimensionat ca suprafata, si cu inca 700m de stanca peste cei 2200m ai Craiului.

Revenind la cursa, cand am plecat de la start planul a fost sa incerc sa tin un puls cat mai constant de la inceput pana la sfarsit, alegand de data aceasta ceva in jurul valorii de 150. Si totul a mers bine pana pe la kilometrul 45, cand organismul parca a schimbat viteza la o treapta interioara. Dintr-a 4 in a 3-a, si astfel s-a restabilit pragul la 140. Si automat scade si viteza de deplasare, kilometri trec mai greu si ajungi sa tragi mai mult pentru fiecare kilometru.

Suficient de greu si suficient de mult pentru a ma intreba ce Dumnezeu caut aici, intrebare care apare inevitabil din cate am observat la cam orice maraton. Si incep sa ma intreb ce sens are participarea la un ultramaraton de munte cand in luna dinainte nu am avut nici un chef de antrenament, si in momentul in care muntii adevarati sunt mult prea departe pentru a face ture alergare pe ei.

Tot acum stau sa ma intreb daca nu ar fi fost mai intelept ca in ziua de dinaintea concursului sa fi stat cuminte si sa nu fi urcat la o cabana la 1600m pe un munte mai mic de langa Zugspitze. Poate as fi avut mai multa energie acum, si poate as mai fi castigat cativa kilometri inainte de momentul in care as fi ramas fara energie. Pe de alta parte data tot am batut 670 de kilometri pana aici, e pacat sa nu faci nimic intr-o zi cu vreme buna.

M-am inscris la concurs (de fapt m-a inscris Mihaela) din ianuarie, si chiar eram curios sa vad cum arata si cum e organizat un ultramaraton afara din tara. Marea problema e ca dupa ultramaratonul de scari aproape o luna am fost pe bara si inca o luna nu am avut nici un chef de antrenament. Si chiar daca as fi avut chef de antrenament sa ma invart cateva zeci de kilometri prin padurile berlineze nu e chiar visul meu. Am nevoie de munti, de privelistea de pe varf, de apusuri si rasarituri frumoase, de alergatul la vale. Astfel incat fara nici un fel de motivatie cea mai lunga tura de alergat de dinainte de concurs a avut 17 kilometri, cu fix o saptanana inainte de concurs. In afara de asta catarat, bicicleta, cicloturism, activitati ce nu sunt cel mai bun antrenament pentru un ultramaraton pe munte.

Dar acum ajunge cu scuzele patetice si cu lipsa de motivatie, si un momentul in care mai ai un maraton si jumatate nu ajuta cu nimic sa te gandesti “cum ar fi fost daca”. La fel ca si de foarte multe ori in viata, cel mai simplu si eficient e sa incerci sa te descurci cu ceea ce ai, sa inveti lectiile si sa mergi mai departe. Lamentarile sunt inutile, mai ales in momentul cursei.

Deocamdata trebuie sa vad daca pot sa recuperez ceva din amintirile de acum 2 si 3 ani de la 7500. Problema e ca amintirile respective sunt legate si de un nivel ceva mai bun de antrenament pe care il aveam atunci, de mai multe zile petrecute pe munte, si in cazul zilei de astazi datele si asteptarile nu prea se potrivesc.

Totusi din amintiri vad cu surpindere ca atunci cand e vorba de urcat abrupt la peste 1500 metri amintirile ajuta, si chiar si fara bete ma misc mai repede decat plutonul in care sunt si depasesc oameni. La fel si pe coborarile abrupte, chiar daca de data aceasta planul e sa nu dau drumul la picioare prea tare pe coborari pentru a menaja muschii pentru partea a doua a cursei.

Vine si kilometrul 50, suntem fix la jumatatea cursei si urmeaza o coborare pe un forestier pe care iti vine sa dai drumul la picioare si totusi nu prea, un fel de drumul de vara ceva mai domol. Ce e totusi interesant la concursurile din afara e ca fiind mult mai multi participanti, in general nu esti singur pe traseu, si depasesti sau esti depasit.

In cazul meu in partea a doua a cursei sunt cam tot timpul depasit, nu de foarte multi oameni dar totusi constant. Nu ajuta deloc la moral, mai ales cand esti cu bateriile pe 0. In schimb pot sa observ ritmul de invidiat pe care il au unii concurenti care ma depasesc. Nici prea repede nici prea incet, ca un metronom care incet incet toaca kilometri. Putin invidios si demoralizat imi dau seama ca asta trebuie sa incerc sa gasesc si eu, un ritm cu care sa pot sa alerg pana la nesfarsit.

Cred ca la fiecare ultramaraton pe langa foarte multa vointa e nevoie si de o abilitate de a rezolva problemele care apar pe drum. Pentru ca oricat de mult te-ai antrena, e foarte greu sa te lovesti te toate situatiile care pot aparea in ziua concursului. Si in momentul in care apare o problema, e bine sa incerci sa o rezolvi din timp. Daca apare o problema pe care nu stii cum o rezolvi in timpul unui concurs, cel mai probabil va aparea din nou, si din nou, pana cand vei invata lectia.

In cazul meu din categoria lectiilor pe care nu le-am invatat pana acum e nutritia, si si de data aceasta ca si in ultimele 2 concursuri lungi la un moment dat am ajuns cu bateriile pe 0. De data aceasta cam devreme, adica la kilometrul 55, putin dupa jumatatea traseului, unde e si un punct de alimentare generos cu sezlong-uri, doctori sau mancare de tot felul. Si cu toate astea dintre toate lucurile care sunt de mancare pe acolo nu-mi face nimic cu ochiul. De fapt aproape nimic, pentru ochesc intr-un colt de masa rosii cu sare, care intra absolut genial. Dar cata energie pot totusi sa-ti dea niste rosii cu sare.

Problema cea mare la orice cursa de anduranta e sa stii ce sa mananci astfel incat sa tii corpul cam tot timpul alimentat cu carbohidrati. Daca ajungi sa mergi doar pe grasimi ritmul scade drastic, si felul in care percepi efortul se schimba si el. Si pe masura ce trec orele si rezerverele pe care poate le aveai se termina, devine din ce in ce mai greu sa alimentezi motorasul.

Desi la toate punctele de alimentare aveau la discretie gel-uri de la high5 si batoane solite, in cazul meu dupa 8-9 ore mi se pare foarte greu sa convingi stomacul sa pofteasca si sa digere ceva. Nici acum nu sunt sigur ce e mai intelept, sa bagi cu forta sau sa astepti sa ti se faca pofta dupa chestii. Tind totusi sa cred ca prima varianta.

De la kilometrul 55 pana la kilometrul 65 traseul e plat, poate chiar putin la vale, si dupa ce reusesc sa ma urnesc cu greu de la punctul de alimentare reusesc sa mentin un ritm oarecum constant de 8-9km/h, pe undeva pe la 7 minute pe kilometru. Sunt unii care alearga mai repede, putini care alearga mai incet, unii mai vorbareti, altii mai putini.

De fapt in acelasi stil nemtesc ceva cam rece din cate am observat tipii nu sunt prea vorbareti. Iar dintre straini m-am intalnit cu 2 italieni care in dulcele stil latin palavrageau incontinuu, am mai alergat ceva si cu doi unguri care era si ei destul de vorbareti. Pana cand avand ritmul ceva mai rapid s-au departat si s-au pierdut in zare.

Apropo de unguri, mi se pare absolut fascinant ca au atatia alergatori e distante lungi (cred ca au fost in jur de 20 la concurs), mai ales tinand cont de faptul ca nu prea au nici un fel de munti mari in tara lor. Iar cativa dintre ei sunt chiar foarte buni.

Punctul de control de la kilometrul 65 vine cu aceasi greata si dupa cateva bucati de cascaval cu sare si de apa plec mai departe. Urmatorul punct de alimentare e relativ aproape, la kilometrul 71, dar pana acolo avem de urcat 400 de metri diferenta de nivel. Traseul e absolut superb pe aici, serpuind printre mici lacuri si paduri, pe poteci numai bune de alergat.

Deocamdata alternez alergatul cu mersul, si mi se pare foarte frustrant in momentul in care alti concurenti cu bete trec pe langa mine intr-un fel de mars rapid. Mana si picior opus, impreuna cu un ritm bun te pot duce cu 6-7 km/h, chiar si atunci cand drumul e intr-o usoara urcare. Nu-i nimic, lectia e invatata si poate data viitoare voi lua si eu bete dupa mine. Totusi cea mai buna solutie mi se pare sa fii suficient antrenat si sa pot alerga continuu pe portiunile respective.

Pepene rosu!!!, la punctul de alimetare de la kilometrul 71 au pepene rosu. De departe cea mai buna chestie pe care am mancat-o pana acum in timpul unui concurs. Pe de o parte are si apa pentru hidratare, are si un gust racoritor, e si natural, si intra foarte bine chiar si in momentul in care nu ai chef de nimic foarte dulce. Totusi nu stiu cat de multa energie poti sa iei din pepene rosu, dar cel putin pe primii kilometri de dupa punctul de alimentare pare sa fi functionat cat de cat.

Pana la urmatorul punct de alimentare sunt 10 kilometri, si daca primii 4-5 trec oarecum din inertie pe o serie de forestiere in urcare usoara, ultimii se scurg extrem de greu, cu o coborare destul de tehnica pana in fundul pamantului, la 865m altitudine. Si binenteles ca am coborat pana aici doar pentru a urca din nou la 2000m, pentru a 3-a oara in timpul concursului, dar de data aceasta dupa ce am deja 80 de kilometri in picioare. Dar pana sa vina urcarea, la punctul de alimentare de la kilometrul 81 mai intra aproape jumatate de pepene rosu, care intra la fel de bine ca si la punctul de alimentare de dinainte.

E ora aproximativ ora 20:00, si mai sunt 20 de kilometri pana inapoi in Grainau, si stau sa ma gandesc cat de mult pot sa dureze pana la urma 20 de kilometri. Sunt totusi 20 de kilometri cu o urcare de 1200m diferenta de nivel, si dupa un concurs destul de lung. Sper in minte ca totusi macar portiunea de coborare sa fie ok si sa pot da drumul la picioare.

Dar deocamdata e de urcat, destul de domol la inceput dar pe masura ce trec kilometri si panta se accentueaza, ajungand la un moment dat sa urcam pe un versant destul de salbatic al muntelui,pe serpentine ce imi aduc aminte de jepii mari. Inainte de serpentine la un moment dat trecem si peste un canion extrem de spectaculos, pe un pod suspendat la 50m deasura firului apei.

Soarele apune, si spectacolul e pe cinste. Cerul s-a luminat si desi suntem pe versantul sud-estic al muntelui sus pe varfurile stancoase se pot vedea fuioare de ceata colorate in mod spectaculos de ultimele raze de soare. Sunt momente frumoase si in conditii normale, dar mai ales in momentul in care esti obosit, dupa multe ore de concurs ele par sa se imprime mult mai adanc in memorie. Oboseala, extenuarea, lupta continua dintre vointa si vocea care iti zice sa renunti, toate se combina pentru a deschide larg portile perceptiei si ale sufletului.

Si dupa 3 ani imaginea rasaritului pe care l-am vazut la 7500 din Saua Strung e mai mult decat plina de viata, mai puternica decat orice fotografie, cu nori spectaculosi ce se scurgeau dinspre platou catre Valea Ialomitei. La fel probabil toti cei care au participat la 7500 la tura lunga isi aduc aminte de urcarea pe Valea Gaura, pe noapte, cu un cer plin de stele deasupra, undeva pe un versant pustiu al muntelui. Sunt experiente pe care poti sa le traiesti decat ultramaratoanele pe munte, singura conditie fiind sa fii deschis pentru a absorbi tot ce e in jur. Si sunt experiente care vor ramane cu mine multi ani de acum incolo.

Ma incapatanez sa nu scot frontala pana la punctul de alimentare de la kilometrul 90, pentru ca aici oricum o sa iau o pauza putin mai lunga, din nou doar cu pepene rosu si cu apa. Aici in punctul de alimentare dau de alta basfemie alimentara iubita la nemti, floricelele dulci. Clar trebuiau sa se consulte si cu alte popoare si trebuiau sa aiba si unele sarate.

De aici urmeaza o ultima urcare de 400m diferenta de nivel, pe o partie de schi pana la 2000m, si inca 6 kilometri de coborare, dintre care 4 kilometri in care sunt de coborat 1000m diferenta de nivel. Afara a iesit si super luna, de dimensiuni considerabil mai mari weekend-ul asta, si odata ajungs in saua de la 2000m ajungem sa vedem sub noi si Garmish-ul si Grainau-ul. Arata de aici de sus fix ca Sinaia si Busteniul de pe valea Prahovei, undeva la peste 1000m sub noi, cu o luna plina deasupra capului.

Coborarea merge in schimb destul de greu, nici nu pot sa zic ca ma deranjeaza ceva, dar nici nu ma grabesc prea tare la vale. In plus poteca e destul de tehnica pe alocuri, cu ceva noroi si cu umezeala destul de multa.

Pe alocuri miroase extrem de puternic a menta, mai ales in portiunile in care din cauza umiditatii a inceput deja sa se puna roua pe plante. Din loc in loc sunt voluntari si salvamontisti, care stau de planton in punctele cheie pentru a dirija concurentii. Si mai toti au cate un foc, atat de imbietor in momentele respective. Unii sunt mai plin de viata, o parte din ei s-au culcat deja, altii incurajeaza. Stau sa ma gandesc ca e probabil singurul concurs de pana acum in care nu am facut nici o crampa musculara, mergand destul destul conservativ.

Pe la 1000m traseul trece prin cateva pajisti atarnate deasupra vaii, unde dau din nou de cativa oameni care incurajeaza, de data aceasta cu o talanga destul de insistenta. Cand ma apropii disting silueta unei vaci care se scarpina linistita si zdranganea din talanga. Nu-i nimic, danke shoen vacuta pentru incurajarile neintentionate.

Pe ultimii doi kilometri reusesc in sfarsit sa dau drumul la picioare, kilometrii fiind mai mult pe plat sau intr-o usoara coborare. Si ii alerg chiar suprinzator de repede, tinand cont de distanta de pana acum, cu 6 minute 30 pe kilometru, trecand in cele din urma linia de sosire in 17 ore si 48 de minute.

Cred ca in momentul in care te inscrii la ultramaratoane, pe langa declaratia pe proprie raspundere ar trebui sa primesti si un avertisment de genul “Atentie, poate crea dependenta”. Pentru ca concursul acesta de la care nu aveam nici un fel de asteptare, aproape nici un fel de target, pentru care nu am avut nici un chef sa ma antrenez, mi-a placut extrem de mult.

Nu am gasit aceasi atmosfera de la 7500 in schimb, oamenii cu care mi-ar place sa ma intrec sunt la 2000km distanta, dar totusi mi-a placut foarte mult ca experienta si clar pot sa-l recomand pentru oameni care vor sa incerce o cursa foarte frumoasa, dar mai scurta si fara conditiile UTMB-ului. Si desi pare departe cu cateva bilete low-cost pana in Munchen se ajunge foarte repede.

Si din categoria lectiilor inca neinvatate, ramane problema mancarii in timpul unui asemenea concurs. Poate la un moment dat voi gasi si o solutie pentru ea, daca nu lectia se va prezenta de fiecare data pana cand o voi invata.

Mai jos e un filmulet de la concurs, in care chiar apar si eu in jur de 0:50.

Si cateva poze facute in drumetiile de vineri si duminica.

Potrivirea la imbracaminte a fost pur intamplatoare.

Vizavi de Zugspitze.

Poteca serpuitoare.

La inaltime.

Pe acolo alergam maine.

La inscriere.

Partenklamm.

Mioritica de Bavaria.

Ski Similaum

Similaum si Hauslabkogel

Un pic mai multe poze aici.

Jurnalul ceva mai detaliat si mai plin de informatii utile al Mihaelei aici.

Mihaela a scris jurnal dupa jurnal saptamana trecuta, astfel incat nu mai pridideam sa aleg pozele pentru a avea ce pune in jurnal. La primele doua am incercat si am reusit sa scriu si eu 2 jurnale paralele, dar la al treilea m-am declarat invins si l-am amanat pentru saptamana aceasta. Totusi daca ma gandesc putin a trisat, o parte din jurnale fiind scrise deja e Kindle, iar finisarea lor a facut-o la munca.

Cred ca e foarte important sa scrii jurnalele si istorisirile la distanta cat mai mica de momentul in care se petrec lucrurile, altfel pe masura ce trece timpul intensitatea amintirilor si a experientelor incepe sa se estompeze. Nu uiti datele si locurile, dar amintirea trairilor incepe sa fie din ce in ce mai diluata. Pe de alta parte sunt momente in care chiar nu ai timp sa te asezi si sa scrii, mai ales in momentul in care alte activitati se inghesuie si iti umplu saptamana.

Revenind acum la continuarea istorisirii, dupa 2 zile petrecute la 2700m la Vernagthuette, ne trezim de dimineata si descoperim cu bucurie ca fereastra de vreme buna se prelungeste cu inca 2 zile, pe care vrem sa le umplem la maxim. Astfel incat dupa aceasi trezire matinala care ne-a intrat in sange, si dupa un mic dejun frugal ne asezam pe schiuri si pornim la vale, din pacate pe o crusta tocata si inghetata bine de tot peste noapte. Nu pot spune ca e schi ce facem in dimineata asta, mai ales cu rucsacii pe care ii avem in spate, ci mai mult un fel de supravietuire si o incercare de a cobora cat mai mult pe schiuri. Pe ultimele serpentine ale drumului din cauza lipse zapezii ne luam in cele din urma schiurile din spate.

Ajunsi inapoi in vale, privind catre Vent.

Ajungem in cele din urma la masina pe la 10, a doua oara inapoi la 2000m in 5 zile. De data asta stim ca ne asteapta un Tiramisu de supermarket pe care l-am pastrat special pentru momentul respectiv. Si tare bun a fost, chiar daca putin cam inghetat de gerul de peste noapte. Sunam sa facem rezervare la Martin Busch Huette, o alta cabana situata la 2500m pe fundul unei alte vai din zona.

Refacem bagajele, de data aceasta cu ceva mai putina mancare, si ne urcam din nou pe schiuri pentru o scurta coborare pana in Vent, de unde incepe urcarea catre cabana. Dupa o scurta urcare pe o partie de 500m lungime, intram pe un drum forestier ce serpuieste pe marginea unei vaii largi. Vremea e neasteptat de buna, iar in departare se vede Similaum (3606m), varful pe care vrem sa urcam maine. Arata foarte tare valea, de dimensiuni mult exagerate raportata la vaile glaciare din muntii nostrii.

Poteca e extrem de prietenoasa cat tine forestierul, Mike chiar glumeste ca poate dam de prima cabana care e aprovizionata cu snowmobil-ul. In schimb totul sa naruieste cand dupa un cot al vaii ni se infatiseaza un traverseu imens, contiunu pe o poteca rascaita si inghetata de toti cei care coboara pe schiuri de la cabana. Toate in mijlocul zilei, intr-o atmosfera inabusitoare fara nici un fel de vant, astfel incat singura varianta e sa continui sa te misti cu o viteza cat de cat constanta pentru a se mai misca aerul pe langa tine. Sau tu pe langa aer, pentru a fi ceva mai exact.

Fix inainte de cabana dam si de cateva portiuni inghetate si iar punem coltarii de schiuri, si in jur de 15:30 ajungem la cabana. E fix ora la care toata lumea ajunge inapoi la cabana, cand incepe sa se umple sala de mese si cand muntele incepe sa redevina pustiu. Desi sunt ceva cam obosit de cele doua varfuri de ieri, tot mi se pare rau de vremea buna si dupa ce ne gasim priciurile ma urc din nou pe schiuri pentru a profita de ultimele ore de lumina.

In anumite momente stau putin sa ma intreb daca nu cumva sunt putin bulimic la capitolul munte. Cam la asta ma gandesc si acum cand urc catre un varf de 3400m, Hauslabkogel, in vreme ce Mihaela sta pe terasa cabanei si citeste, iar toti ceilalti oameni de la cabana au inceput sa manance si sa petreaca in sala de mese. Suntem plecati de azi dimineata de la alta cabana, pe traseu de 10 ore, si totusi indemnat de cerul senin si de vremea superba nu pot zice ca a fost suficient. Sau cel putin inca nu.

Urcand catre Similaum.

Inca putin pana la cabana.

Macar am din nou urme, in schimb zapada in partea inferioara e aceasi crusta pe care am coborat si de dimineata, astfel incat entuziasmul si dorinta mea de a ajunge pe varf nu sunt la cele mai inalte cote. In schimb pe masura ce urc lumina devine din ce in ce mai blanda, cerul din ce in ce mai albastru si imi dau seama ca merita urcusul pana aici, si ca nu mi-as dori sa fiu in nici o alta parte. 2800m, 2900m, incep din nou sa vad peste muchiile din jur, 3000m si dau si de pulverul mult cautat, 3100m si imi dau seama ca desi e cam tarziu (18:30), as avea totusi timp sa ajung sa varf, 3200m urc pe partea umbrita a ghetarului, e frig dar cu motoarele turate la maxim urc in ritm de concurs intr-o intrecere cu lumina si cu apusul soarelui, 3300m, tot ritm de concurs intrerupt de cateva momente fotografice, si in cele din urma la 19:10 ajunge in cele din urma pe varf.

Un varf doar pentru mine, fara nimeni in jur, cu nesiguranta apusului si a luminii care nu mai dura chiar asa de mult, intre varfuri de peste 3500m, cu o coborare in fata. Acum pot sa spun ca e indeajuns, si din momentul respectiv stiu ca tot drumul de 800km din Berlin s-a meritat pe deplin, si ca urmeaza de acum incolo e un fel de bonus.

Similaum in lumina blanda a inserarii.

Ajuns pe varf.

Totul incepand cu prima coborare de 500m diferenta de nivel prin pulver, pe micul meu culoar strajuit de urmele celor care coborasera de pe varf cu cateva ore inainte. Schiez prin albastrul crepusculului, cu miscari care incep sa se lege in ciuda doagelor prea subtiri, cu ultima geana de lumina care inca se mai vede pe Similaum, cel mai inalt varf din zona la 3600m. Si din nou nu-mi doresc sa fiu in alta parte, si imi pare bine ca nu am ramas la soare la cabana, si stiu ca in orele respective am fost pe drumul cel bun.

Seara revin in schimb la indeletnicirile momentului, inca sub visarea momentului de acum o ora. Aici intervine din nou avantajul schiului, la apus esti singur pe un varf, iar peste o ora esti in prispa cabanei fierband la primus masa de seara. Care in seara asta a intrat incredibil de bine, un orez cu gulas care ne-a uns pe suflet.

Urmatoarea zi dimineata din nou aceasi trezire matinala, si aproape reusim si de data aceasta sa plecam primii de la cabana. Din fericire din nou avem urme si urcam in urma unei alte echipe, un mos si o baba pe undeva pe la 50-60 de ani care urca in anumite momente cu mult mai mult spor decat urcam noi. Si e din nou frig, probabil pe undeva pe la -10/-15 grade, cel putin pana in momentul in care iesim la soare. Probabil dintre toate varfurile pe acesta am urcat cel mai repede, profitand la maxim de urmele inghetate din zilele anterioare, si de zapada buna de urcat.

Pe platoul dinaintea varfului.

Varful ne pacaleste in schimb cu scara si dimensiunile, incat dupa un moment de genul “chiar sunt 500m diferenta de nivel pana pe varf?”, si dupa o ora de mers ne dam seama ca harta are dreptate si ochii nostrii sunt cei care ne insala. Ajungem in locul in care se lasa schiurile si ultimii 100m diferenta de nivel ii urcam cu coltari si piolet, desi e zapada buna si nu ar fi neparata nevoie, dar daca tot i-am carat pana aici macar sa ii si folosim.

Dimineata e superba si intru intr-o mica frenezie fotografica, incercat sa surpind cat mai mult din jur. Si acum fata de zilele alterioare avem repere, vedem varfurile pe care am urcat sau am vrut sa urcam in zilele de dinainte, stim nume, stiu vai, stim locuri. O noua pata alba de pe harta noastra a devenit mai cunoscuta, dar uitandu-ne in jur ne dam seama ca nu ajunge o viata pentru a cunoaste toate petele albe din muntii pe care ii vedem in jur. Oricum momentul e sublim, nu bate vantul de loc, si chiar daca in anumite momente impartim varful cu inca 2 echipe (dintre care in una din ele era si un mos trecut bine de 60 de ani) e loc suficient pentru toata lumea. Mi-a placut mult mai mult decat pe Mont Blanc, si sunt convins ca sunt multe varfuri din Alpi care sunt la fel de frumoase la momentul potrivit.

Folosind tot echipamentul din dotare.

Buna dimineata soare.

Privind in departare.

Zabovim putin pe varf, dupa care urmeaza o coborare superba pe ghetar, perfecta pentru a incheia cele 7 zile petrecute pe munte. Atat de perfecta incat nu rezist si mai urc inca odata de la 2700m pana la 3300, pentru a o repeta. Acum chiar sunt convins ca nu poate fi o incheiere mai perfecta, si ca ultimele zile nu aveau cum sa fie mai pline decat cum au fost, mai ales ca un front de precipitatii incepe deja sa invaluie masivul dinspre vest.

Si incheierea perfecta, fix pe mijlocul pantei.

La cabana urmeaza o masa de pranz formata din paste, strudel si Cola, dupa care vine in sfarsitul momentul in care trebuie sa coboram pentru ultima data la masina. De data aceasta pe schiuri pe traverseul rascait, printr-o zapada cam fleoscaita, pe o vreme care s-a stricat iremediabil. Ajungem in cele din urma la masina, si dupa o scurta deliberare dupa ce aflam cum o sa fie vremea ne hotaram sa coboram pe Valea Oetz-ului, in cautarea unui camping si in asteptarea unei zile cu vreme buna. Si totusi pana acum au fost 7 zile superbe, petrecute peste 2500m, cu multe varfuri, si cu mult bronz hilar, cu zapada foarte buna, cu singuratate dar si cu cabane faine, 7 zile perfecte.

Momente perfecte.

Ski Fluchtkogel

Vernagt Huette, si varfurile din imprejurimi

Ceva mai multe poze aici.
Jurnalul Mihaelei, cu ceva mai multe informatii utile aici.

Intr-o postare anterioara am povestit despre zilele petrecute la o alta cabana din zona, pline de ture dar sarace in poze, din cauza vremii nefavorabile. Pentru zilele petrecute la Vernagt Huette in schimb alegerea si bibilirea pozelor a durat in schimb mult mai mult decat scrierea jurnalului.

Practic dupa frontul ce a adus ceva zapada proaspata au urmat 4 zile cu vreme perfecta, in care am apucat sa vedem si noi in sfarsit cum arata muntii in care ne-am invartit mai mult ca si chiorii in zilele de dinainte. Revenind la istorisire, dupa aceasi trezire matinala la Hochjoch Hochspitz a venit vremea sa facem cale intoarsa pana la masina pentru aprovizionare, si pentru a urca la o alta cabana din zona.

E ultima zi din vacanta de Pasti, si cam toata lumea coboara de pe munte, lucru care inseamna ca in zilele urmatoare nu vom avea niciun fel de problema cu rezervarea locurilor la cabane. Ziua incepe cu un frig de mijloc de iarna, si cu drumul inapoi prin acelasi canion pe care am urcat la cabana, de data aceasta mai mult fara urme si in conditii mai dubioase. Am mers cam tot timpul cu coltarii de schiuri, iar pe ultimii 10 metri ai canionului am folosit pentru prima data toata tehnica din dotare, cu alte cuvinte coltarii si pioletii inchiriati de la DAV Berlin. Mi se pare foarte tare ca poti inchiria echipament (pe langa imprumutarea cartilor din biblioteca clubului alpin german), la preturi cel putin modice de genul 0.5 / 0.75e / zi.

Matinali cu schiurile pe poteca de deasupra canionului.

Deschizand urme si folosind toata tehnica din dotare.

Ajungem in cele din urma la masina, unde dupa o masa de dimineata destul de imbelsugata si dupa reumplerea rucsacilor cu mancare pentru 2 zile incepem din nou urcusul catre Vernagt Huette, cabana aflata la 2700m inaltime. Pe fundul vaii murim de cald, de intlanim cu toti cei care coboara dupa vacanta de Pasti de la cabana, ne intalnim din nou cu grupul din Dresda, si ne bucuram de faptul ca putem sa vedem si noi in sfarsit cum arata muntii din jur.

Eu sunt oarecum grabit, prognoza pentru marti nu e prea fericita, astfel incat as vrea sa incercam sa urcam pe un varf din zona pentru a profita la maxim de ziua de vreme buna. Mike in schimb are probleme cu un deget mic care e ros de o pereche de ghetute interioare mult prea uzate, astfel incat nu e cu moralul foarte sus. Traseul pana la cabana ne confirma din nou parerea pe care ne-am format-o in prima zi, si anume ca de multe ori traseele care ajung la cabana sunt mult mai expuse avalanselor si alunecarii decat trasee care pleaca de la cabana in sus. In schimb dupa 3 zile de vreme urata moralul meu e cel putin ridicat, si incep sa identific varfurile pe care se poate urca de la cabana.

Tot inainte, varful din dreapta fata, Fluchtkogel.

Pe traseul ce duce la cabana.

Ajungem in cele din urma la cabana, care arata foarte tare si ne place mai mult decat Hochjoch Hochspitz, si dupa ce imi catapultez continutul rucsacului pe prici ma hotarasc sa plec mai departe catre Fluchtkogel, un varf de 3500m aflat destul de aproape de cabana. E deja 4 si ultimii intarziati apar la cabana, in vreme ce eu plec mai departe catre varf, curios sa vad cum arata muntii din jur si de sus. Poate nu e cea mai sigura varianta singur pe ghetar, cu nu foarte mult timp inainte de lasarea intunericului, dar in acelasi timp am urme, si lucrurile merg repede.

Vernagthuette.

Iar intr-un fel chiar ma bucur de muntele pustiu de la ora aceasta, de lumina blanda a inserarii (ma rog, cat de bland poate sa fie la 3000m cu atat de multa zapada in jur). Si mi se pare incredibil cu orizontul se tot largeste pe masura ce castig inaltime, cum ajung sa vad peste muchia din fata, peste alte muchii. Ajung intr-o sa din care se deschid privelistile catre Brandenburg Haus, cel mai inalt refugiu din Austria la 3200m, deschis doar vara, si catre o puzderie de munti spre Elvetia. Deocamdata imi sunt complet necunoscute siluetele, si senzatia e ca te gasesti in mijlocul unei imense “mari de munti”, practic cat vezi cu ochii in toate directiile par sa se intinda masive muntoase de dimensiuni considerabile.

In acelasi timp avantajul muntilor nostri e ca muntii fiind mai izolati, au un inceput si un sfarsit, iar anumite lucruri cum ar fi spre exemplu traversarea meridionalilor, au sens, un inceput si un sfarsit, o directie. Aici in schimb in nemarginirea de varfuri de muchii ce par aruncate intr-un haos total, mi-e greu sa-mi imaginez lucruri similare.

Brandenburger Haus.

Inceputul coborarii de pe varf.

Ultima suta de metri inainte de varf merge destul de greu, poate din cauza inaltimii, poate din cauza orei destul de tarzii. Pana la urma am plecat de dimineata de la cabana la 6, am coborat la 2000m, am urcat cu rucsaci destui de grei pana la 2700m, iar acum sunt la 3500m pe un varf frumos, estetic, intr-un moment in care nu bate deloc vantul, dupa 3 ore in care n-am intalnit pe nimeni, si nimeni nu se vede in jur. E absolut superb, si in afara de cateva poze si un filmulet destul de slab calitativ nu prea pot face altceva pentru a imortaliza momentul, dar in momentul respectiv mi-ar fi placut sa pot sa-l impart cu cineva. De fapt chiar am incercat sa fac asta, si am incercat sa o sun fara success pe mama mea, desi foarte rar in momentul cand termin un traseul sau in momentul in care sunt pe un varf dau telefoane.

Solitar.

Si crucea de pe varf.

Si de data aceasta cu simbolul florii de colt.

Legat de semnalul in zona, in vai sau pe langa cabane semnalul e ca si inexistent, in schimb in momentul in care castigi inaltime problema se rezolva. Renunt la telefon si trimit un mesaj laconic pentru a evita o panicare ulterioara, si dupa inca cateva poze ma pregatesc de coborare. Coborarea a fost superba, am gasit si eu bucatica mea de ghetar cu pulver neatins, si in 30-40 de minute era inapoi la cabana, la timp pentru a admira inrosirea crestelor. Mi se pare genial cat de repede poti ajunge pe schiuri de pe varf, inapoi la cabana, pe un traseu care facut cu rachete ar dura probabil la fel de mult ca si urcarea. 2 ore si jumatate de tras de schiuri la deal, dar doar o jumatate de ora pentru a cobora inapoi.

La cabana din nou ne hidratam cu Cola si cu Bere, si dintre cele doua inca mi se pare ca intra mult mai bine Cola, si dupa o scurta incercare de a descifra un set de carti in germana cadem la orizontala intr-un somn adanc.

Urmatoarea zi ne trezim din nou cu primele raze de lumina, si data aceasta plecam primii de la cabana. Stiam ca prognoza e cam neclara pentru astazi, si voiam sa profitam la maxim de orele de senin si de vreme buna. Tinta pentru astazi e Hochvernagtspitze, alt varf de 3500m. In prima parte avem urmele celor care au urcat ieri pe varf, dar in a doua jumatate urmele sunt acoperite de vantul de peste noapte, astfel incat trebuie sa deschid din nou poteca.

In stanga in planul indepartat, varful pe care vrem sa ajungem.

Si totusi suntem destul de mici.

Urcand cu spor.

Pe aici?

Oricum nu e chiar asa de greu, e devreme si temperatura e numai buna pentru a raci motorasele atunci cand deschizi urme. Si de data aceasta suntem singuri, abia tarziu undeva mult in spate se vad inca 2 echipe care voiau sa incerce si ele acelasi traseu. La fel ca si ieri locul in care castigam cu adevarat inaltime e ghetarul, care urca pana la 3500m, strajuit din ambele parti de 2 turnuri imense stancoase. Urcarea merge cu ceva mai mult spor decat in seara de dinainte, si iata-ne ajunsi pe un platou la 3400m, inaintea unei creste care merge catre varful propriu-zis. Din nou avem parte de urme acoperite, si dupa ceva chinuieli in a urca pe o portiune mai abrupta ajungem in cele din urma pe mica crestulita care duce pe varf. De aici inca putin pana intr-o mica sa unde se lasa schiurile si ultima portiune o fac doar cu pioletul si cu aparatele de fotografiat catre momaia de varf. Cam aceeasi inaltime ca si ieri aceasi zona dar privelistea e total diferita, de aici avand o vedere mult mai clara catre Pitztal si catre Wildspitze.

Si omul de piatra de pe varf, cu Wildspitze in fundal.

Ma intorc la mike, si ne pregatim de coborare, in temperaturi ce ameninta sa fiarba apa din sistemul de racire. E uimitor cum atunci cand bate vantul iti doresti sa nu mai bata, dar atunci cand soarele te rotiseaza pe toate partile singurul lucru pe care ti-l doresti e o pala de vant. Nu-i nimic, urmeaza coborarea, si daca nici o pala de vant nu isi face mila de noi vom rezolva problema schiind la vale.

Zapada e buna, geniala de fapt, si dupa o pauza de 2 luni de pauza incep sa-mi amintesc cat de cat miscarea. Si din nou trec prin aceasi dilema, aceea de a-mi dori un schi mai lat pe portiunile de coborare. In schimb dupa ce se termina ghetarul incep si portiunile de crusta, care totusi nu ne deranjeaza prea tare. La coborare ne intalnim cu celelalte doua echipe, ne multumesc pentru urme, iar privind la ei cum urca prin temperaturile tropicale imi pare chiar bine ca am plecat de dimineata de la cabana.

Totusi e inca devreme, si imbiati de un set de urme foarte fotogenice ce coborau de pe ghetarul care urca de pe Hintere Brochkogel(3600m), ne hotaram sa urcam si noi pana unde avem chef pe ghetarul respectiv. Eu fac un detour pana la cabana pentru a lua o sticla cu apa iar Mike o ia inainte spre ghetar. E fix mijlocul zilei, si pentru a ajunge de la cabana pe ghetarul mult dorit trebuie sa merg pe o vale inzapezita, pe care din nou nu adie nici o pala de vant, si nici un nor nu e pe cer, iar zapada e uda si incepe sa se lipeasca de piei. O experienta completa a puiului rotisat in cuptor, completata de problema bronzului si fetei arse din zilele de dinainte. Practic cred ca data te dezbracai in pielea goala in 10 minute ai fost ca dupa o zi de plaja, astfel incat incerc cat de cat sa-mi salvez nasul si fruntea deja arse din zilele anterioare.

La rotisat.

Si salvarea.

Ajung in cele din urma la mike care se adapostise la umbra unei mici cornise, si cu bateriile reimprospatate cu apa de la cabana si cu 4 portocale pornim mai departe pe ghetar. ajungem din nou la 3300m, Mike se hotaraste sa ma astepte intr-un loc cu o priveliste superba, in vreme ce eu ma hotarasc sa incerc sa urc astazi si pe Peterson Spitze, un alt varf de aproape 3500m. In schimb pentru a ajunge acolo trebuie sa ies intr-o sa, cu un urcus destul de abrupt si cu o mica portiune de zapada inghetata unde imi pun schiurile pe rucsac si urc la clapari si la piolet. Alt varf, de data aceasta complet inzapezit, o priveliste din nou diferita (de data aceasta zaresc si un OZN ce pare sa fi aterizat pe munte, probabil o statie finala a unei telecabine) si o vreme perfecta ce nu da nici un semn ca ar vrea sa se strice.

Din nou pe ghetar.

Urmam noi la coborare.

Contemplare.

La coborare dupa bucata inghetata am parte de o crusta deja inghetata in portiunea de sus, dupa care din nou pulver pe ghetar, si din nou crusta sub 2900m, dar un peste alta coborarea a meritat urcusul din a doua parte a zilei. La cabana ajungem relativ devreme de data aceasta, la 5 astfel incat avem timp sa incercam un Bergsteigeressen (mancarea muntomanilor), si un Gulash si multe multe lichide care sa compenseze pentru rotisarea de peste zi. Maine schimbam din nou cabana, pentru a incerca sa urcam pe Similaun, un alt varf de 3600m din zona.

Sfarsit de zi.