Category Archives: Baiului

Azuga

In cautarea coborarilor cu pulver prin Baiului

A venit iarna. In timp ce deschid poteca prin pulverul indesat ce trece de jumatate de metru, muncind pentru fiecare metru imi vine greu sa cred ca in urma cu 5 zile toata Romania era aproape uscata si eu pedalam 180 de kilometri pana la Slatina. Iar acum tot muntii stau sub un strat gros de zapada, si cum in urmatoarea perioada am un program mai flexibil pot iesi si in timpul saptamanii pentru a profita de zapada. Nu singur, caci in conditiile acestea de zapada proaspata ar fi cel putin periculos ci intr-o companie selecta a altor oameni care au program flexibil in caz de zapada si care nu iubesc instalatiile. Si astfel ne-am gasit cei 4 muschetari de Baiului, Bubulu, Balan, Dani Spulber si eu.

Cum ajung putin mai devreme la intrarea in traseu (triunghiul albastru care urca direct din DN1 din Azuga catre Baiului) apuc sa sparg poteca pe prima bucata si sa dau cateva viraje pana cand ajung si ceilalti. Cred ca toti stim cu e sa pui schiurile in picioare pentru prima data intr-un an si sa te dai la vale, si cum e cand stai in fata primelor viraje si incerci sa-ti aduci aminte cum se facea. Ultima data am fost pe schiuri am fost iarna trecuta in Vent, la o tura superba pe schiuri de tura pe varfuri de peste 3000 de metri. Dar de atunci antrenament 0, astfel incat pot decat sa sper ca nu o sa-i tin in urma pe oameni in tura de azi, mai ales ca la sfaturile lui Bubulu care zicea de zapada mare am venit cu schiurile late si claparii grei, amandoua ajung la 4 kilograme pe picior. Macar nu sunt singur, si Bubulu avand un setup destul de greu. In schimb Balan si Dani intra clar in categoria raceri.

Si dupa cateva viraje stangace parca incep sa-mi aduc aminte cum e face, desi muschii neantrenati pentru miscare protesteaza si ar trebui caliti in cateva ture de genul acesta. Si dupa ce ne reunit plecam din nou la drum, facand morisca pentru a deschide poteca. Partea frumoasa e cand iesim din padure si din plafonul de ceata si cand putem sa privim peste drum la Bucegiul acoperit de zapada. Si tare bine ii mai sade.

De aici pe creasta in schimb vantul a inceput deja sa-si faca treaba si sa mute zapada de colo colo, astfel incat nu e la fel de muncit la urme dar ochii incep sa se uite dupa cum a batut-o vantul, pe unde a strans-o, pe unde e zapada ok de coborat. Mergem pe mana lui Bubulu care prbabil a vazut coclaurile astea in toate conditiile de zapada si a strans o experienta incredibila, si mergem catre Cazacu unde coboram pe un picior-fata de cam 500 de metri de nivel tare fain si cu zapada ok.

Si cum mai avem timp mai urcam odata pana aproape de varful Urechea si mai prindem o coborare pe fata din stanga, la fel de faina pe care daca am fi avut mai mul timp am fi facut-o de mai multe ori probabil. Dar se lasa seara, si pentru a nu imbratisa copaci pe intuneric prin padure coboram pe piciorul Urechea pana inapoi in statiune, dupa care cu schiurile in spate sper gara. in total 16 kilometri cu 1300 de metri diferenta de nivel, fara nici un fel de instalatie si prin zapada mai mare.

Nici ca puteam sa visez un inceput de sezon mai fain, si chiar daca a fost un pic de tras si la deal si la vale pentru a tine pasul cu oamenii, si chiar daca azi o sa fac o febra musculara cum nu am mai facut demult nu regret nimic, si sper doar sa-i fi tinut prea mult in urma pe oameni. Dar gata cu carat pietrele de moara la deal, daca se mai aseaza zapada data viitoare trebuie sa incerc si setup-ul mai de fuga, cu TLT 6-le si cu Iki-urile cu TLT Speed. Ca incheiere trebuie spus ca e zapada, dar e multa si sub stratul extrem de sanatos nu e nimic si vantul sa o tot mute zilele urmatoare, deci mare grija.

Sapand poteca prin omat.

Sapand poteca prin omat.

Poteci neatinse.

Poteci neatinse.

Padurea de argint.

Padurea de argint.

Incarcat.

Incarcat.

Racer.

Racer.

Deasura norilor.

Deasura norilor.

Fritz.

Fritz.

Inaintand pe creasta.

Inaintand pe creasta.

Privind catre Sinaia.

Privind catre Sinaia.

Gata de coborare, Jackal vs Atomic.

Gata de coborare, Jackal vs Atomic.

Fu fain?

Fu fain?

40 de zil de Postavaru intr-un sezon.

40 de zile de Postavaru intr-un sezon.

Inca deasupra norilor.

Inca deasupra norilor.

Ultima coborare.

Ultima coborare.

Alb si negru.

Alb si negru.

Poiana Marului

Perspective, Crai si Bucegi..

Mike a fost din nou mai harnica si a scris mai devreme jurnalul din weekend:

Un pic mai multe poze aici.



Afara e noapte si aerul este curat dupa ploaie. A turnat din cer, ploaie de vara cu bulbuci cam 15 – 20, poate chiar 30 de minute. Acum s-a oprit si incercam sa ne mobilizam sa ne pregatim dormitorul pentru diseara. Pana una alta dau o raita in padure, cobor pe micul drum de pamant pe care nu merg acum prima oara, in cautarea unui brad propice. Dar ochii raman agatati de o arcada…e o arcada mica, in spatele careia domneste un albastru inchis dar limpede, in care se oglindeste triunghiular muntele. Sunt intrigata de descoperire pentru ca arcada asta nu a fost niciodata aici…Nu imi dau seama de unde a aparut pentru ca stancile sunt mai incolo, aici nu e decat padure. Si in plus nu imi amintesc sa fie vreo platforma aici de pe care sa ai asa deschidere…belvederea a mai departe. Totusi, desi raman agatata de realitate, ceva ma cheama, ma atrage in necunoscut. Pasesc prevazatoare spre arcada, pas cu pas, pentru ca vreau sa inteleg…Sub noi e mare de nori? Si de cand sunt norii atat de albastrii si de imobili?

Ajung pe margine si descopar ca stau pe marginea unui ochi de apa format in pamantul reavan de la ploaia torentiala. Umbra mea nu se vede pentru ca e inghitita de umbra mare si neagra a bradului din spate, care asa triunghiular cum este, poate fi lesne confundat cu un varf. E umbra marelui varf…Viata mea are sens in umbra muntilor. Acolo este libertate, acolo este dragoste, acolo este sensibilitate, acolo e curaj si intelegere. Stiu ca oricum vom face, vom trai cu muntele in suflet si vom tanji si vom munci sa ne intoarcem la el. Pentru ca parca doar acolo prindem sens. Suntem niste copaci cu tulpini inca firave dar cu radacini puternice, ce odata ce s-au incovrigat pe dupa stanci si au ajuns la un fir de apa, s-au pietrificat si copacul lor si-a gasit rostul.

Si noi ne gasim rostul in fiecare weekend, cu fiecare loc nou sau vechi in care mergem. Pentru ca nicio zi nu e ca alta si trairile, oamenii, vremea sunt diferite de la zi la zi, de la saptamana la sapatamana, de la luna la luna.
Astfel sambata am plecat pe biciclete din Zarnesti,impreuna cu Laviniu,Irina si Vladintr-o tura usoara, fara pretentii:

Zarnesti-Poiana Marului-Sinca Noua-Holbav-Vulcan-Tohan-Zarnesti, cam 60 km si fara prea mari diferente de nivel, pe drumuri asfaltate sau drumuri de tara.


Bike route 1575469 – powered by Bikemap



Ne bucuram de padurile cu verde crud, de umbra copacilor aruncata generos peste noi, de urcarile scurte, de coborarile in viteza, de drumul cu trafic putin. Momente de pauza sunt multe, pentru ca Radu si Vlad au DSL-urile cu ei si ne tot trag in poze si cand nu ne trag in poza, atunci ne regupram noi, si tot asa.

Spre Sinca Noua

In Sinca Noua urcam pana la bisericuta de lemn si hoinarim putin prin cimintirul de acolo. Cruci noi si cruci simple si vechi “dintr-un lemn”.

Asa mi-ar placea sa arate locul meu de veci

Morminte uitate intr-un colt, cucerite de iarba, altele ingradite, umbrite de tei ori decorate cu flori…E o mica gradina aici. Narcise, lalele, irisi toate vegheaza linistea. Nici noi nu o tulburam ci ne asezam obositi la umbra pe treptele racoroase. Slujba s-a terminat, biserica e inchisa dar au ramas lumanarile, marturii calde ale trecerii oamenilor pe acolo.

Bisericuta de lemn din Sinca Noua

Eu cu Radu si cu Vlad plecam si spre Viaductul Podul Ilii si drintr-o data ideea unei ture pe bita ne incolteste in minte.

Pe Viaduct-parte a unei foste cai ferate

Pe drumuri de tara-fost terasament


Apoi pornim mai departe, ne intoarcem putin sa prindem drumul spre Holbav. Un drum si mai pustiu. In primul sat unde ajungem ne oprim la birt. Pe 2 bancute, la umbra, stam si radem cateva beri. Nu ne dam plecati caci la soare e torid. Parcam chiar si bicicletele la umbra si nu avem energie pentru nimic altceva decat sa picotim, sa dormitam si sa ne hidratam.



Cu greu plecam dupa 16, fara sa fim convinsi ca s-a dus caldura. Totusi gasim pana la urma un ritm decent, pentru ca, la o anumita viteza obtinuta cu efort minim, aerul cald ne ventila totusi multumitor.

Spre Holbav

Drumul pietruit merge pana in Holbav, traversam satul si urcam pe deal.



De aici avem promisa o privelista spectaculoasa cu norii albi si inalti ce se ridicau in jur. Pe langa nori, sau mai presus de ei, am gasit insa Craiul.
De fapt nu tot Craiul, doar Piatra Mica si Varful Turnu. Dar cum arata varful Turnu…Niciodata dinspre Zarnesti sau de sub creasta nu l-am vazut asa…Intotdeauna il priveam doar dinspre partea impadurita. Acum insa aveam de-a face cu o piramida destul de voluminoasa si stancoasa, ceva ce aminteste de o tura de pe tabla de sah, probabil perspectiva care i-a generat si numele.
Apoi, pe coboararea spre Vulcan descoperim si Bucegii, in intregime.



Nu e o imagine noua, dar Bucegii mi se par extraordinari indiferent din ce parte ii privesti. Si dinspre abruptul prahovean arata intr-un mare fel dar si dinspre Rasnov sunt impunatori. Nu sunt mari, nu sunt din cale afara de inalti dar sunt compacti si mie una imi sugereaza statornicie.

Perspective.





Echipa-cu Bucegii in spate

Tinuta de biciclist (se observa sapca in loc de casca)

Din Vulcan, mergem pe asfalt kilometrii buni pana in Zarnesti de unde ne despartim. Irina, Laviniu si Vlad pleaca spre casa. Eu si Radu plecam sa punem cortul caci duminica aveam de gand sa profitam de vremea frumoasa ce se anunta pana in 12 si sa facem o tura mica si pe munte.

Duminica, ora 8.00 dimineata ma gaseste pe peronul garii din Busteni…Gara mea mica si atat de draga. Urmaresc sarpele de fier cum intra in gara si din el coboara 3 muntomani…Nu sunt prea multi ca doar vremea se anunta tulbure. Unul dintre ei este si Claudia si cum nu avem timp de stat, sarim repede in masina si ne oprim in Azuga. Avem timp sa vorbim pe drum, momentan trebuie sa plecam cat mai repede in tura, sa o terminam cat mai repede ca sa ne ploua cat mai putin/deloc.


Traseul de azi este in mare parte cel descoperit in primavara la schi de tura: Azuga-Valea Limbasel-Clabucetul Taurului-Garbova-Clabucet Plecare-Muchia Susai-Cabana Susai-Clabucetul Azugii-Piciorul Cenusaroaiei-Valea Limbasel-Azuga.


Harta-made by Claudia

De data asta speram sa ne miscam mai repejor caci nu avem toata ziua la dispozitie, suntem manati de ploaie. Dupa 3-4 km pe forestier, incepem sa urcam pe versantul impadurit…

Balaureala- By Claudia


Radu zice 200 m, eu zic ca diferenta de nivel din fundul vaii pana pe culme e mult mai mare…Si asa e, urcam, urcam, urcam… Radu se cam plictiseste cu noi dar nu ne poate lasa singure pe aici caci sunt mari sanse sa ne ratacim. Trebuie sa ne scoata la o poteca clara. Balaurim cu mare stil, ne luam portia de balaureala, mai bine acum la inceput de tura decat la final. Si oricum pentru turele cu Radu e musai sa se defineasca inainte de tura o constanta K, unde k= ratacire. Dupa vreo 500 -600 m diferenta de nivel ajungem in final in muchie si acolo descoperim o poteca frumoasa, napadita de frunze pe care mergem cu usurinta si care ne scoate imediat sub varf intr-o poiana plina cu narcise, ceea ce ii da de lucru Claudiei.

Alergator in gradina de narcise (by Claudia)

Si chiar erau frumoase narcisele astea-by Claudia


Nu am mai ajuns demult pe varful acesta, mic, neinsemnat, usor accesibil dar care ofera perspective faine asupra muntilor din jur: Bucegii, Postavaru, Piatra Mare, Clabucetul Auzugii, Baiului.

Alegem sa ne tragem in poza cu Bucegii-multumim Claudia


E un tur de orizont complet si perspectiva ma ajuta sa ii arat Claudiei traseul ce ne sta in fata.


Pe Cocosul

Marcajul (TA) care vine din Azuga, ocoleste mai nou varful si e pacat sa nu urci pana sus pentru ca ai ce vedea. Radu pleaca glont la vale, ca el are doar de alergat. Noi plecam mai domol, coboram la Garbova unde e liniste si apoi intram din greseala in padure pe marcajul TA. Cum marcajul usor, usor se incadreaza pe o linie descendenta urcam putin si iesim chiar sub vechea cabana arsa. Un monstru tacut si trist ce vegheaza imprejurimile si se vede de peste tot. In egala masura imi place linistea de aici pe timpul verii. Noi incepem sa coboram pe partia Cocosul si pe la jumatatea ei facem dreapta urmand marcajul CA.



Drumul/poteca de pe Muchia Susai este extrem de alergabil(a) si se preteaza foarte bine chiar si la MTB. Soarele inca ne insoteste si distantele se scurg incredibil de repede daca e sa comparam cu tura de schi. La Susai gasim iarasi liniste. Se pare ca pe toti i-a speriat prognonza. Si pe noi ne sperie putin culoarea cerului spre Clabucetul Azugii (cum spunea Claudia, daca se uita peste ochelari era gri inchis, daca se uita prin ochelari era albastru inchis spre vinetiu-nici nu stiai ce varianta sa alegi) dar dupa un Granini de portocale rece ne asternem la drum. Ne incercam norocul destul de tare, dar de ce nu? E ca la 7500 la tura lunga, odata ce te-ai apucat sa cobori pe Ciubotea, sigur vei face si ultima urcare la Omu si vei termina concursul. Daca ne asternem la drum nu mai exista cale de intoarcere cu toata ploaia de pe lume.

Spre Clabucetul Azugii -pe forestier

Pe drumul de pamant spre Clabucetul Azugii avem parte si de soare si de tunete si de 2-3 stropi calzi astfel incat nu stim ce sa mai credem. Totusi zburam parca printre crengi, frunze, punctele cheie pe care le stiam dinmartie trec pe langa noi in viteza si mai repede decat as fi crezut incepem sa urcam spre varf. Dar nici aici nu urcam pana la capat caci iarna nu-i ca vara si noi gasim acum o poteca faina ce merge de-a coasta si ne scoate direct la stana de sub varf de pe Piciorul Cenusaroaiei. Totusi si de aici avem aceeasi panorama frumoasa la care se adauga si Muntii Neamtului. Bucegii s-au mai scuturat de nori si frontul, parca se scurge pe deasupra Vaii Prahova, printre munti.



La stana, cu un fragment de Bucsoi si unul de stana

Ne angajam pe picior si tinem poteca evidenta ce coboara sustinut (si destul de repede pana in firul apei-pe Valea Limbasel) de unde alergam ultimii 4 km, cot la cot, sporavaind despre una si despre alta asa cum numai fetele pot sa faca.


La intersectia cu Valea Azugii ne asteapta Radu care si-a terminat tura de alergat mult mai devreme si tragem toti 3 linie, fericiti ca am fost pe o insula de soare. Decidem sa nu ne incercam si mai mult norocul, mai ales ca aveam niste evadati de recuperat de la concursul din Baneasa. Dupa Sinaia prindem din urma frontul si Doamne cum ploua, fara oprire pana aproape de Ploiesti. Ne minunam si noi de ce noroc am avut si cum s-au aranjat toate weekendul acesta-ca margelele pe sfoara.


Baiului

Din Comarnic pana in Sinaia, partea a 2-a

Daca sambata am facut tura luand-o prin partea de vest a Vaii Prahovei, pentru ca aveam o jumatate de zi libera de la munca am zis sa incerc si varianta prin est, prin muntii Baiului. De data aceasta in schimb sunt singur, si am si un target anume, respectiv sa prind ultimul tren care se intoarce din Sinaia spre Bucuresti.

Asa ca plec de la munca in pauza de masa, si ma sui intr-un personal care se misca cu viteza melcului turbat spre munte, ajungand in Comarnic pe la 16:20. Macar a fost ieftin, biletul fiind 15 lei. De aici am cam 4 ore pentru a prinde ultimul tren din Sinaia, care pleaca la 21:06.

O mica pauza de cumparaturi, dupa care trebuie sa incep alergarea din pacate pe un DN1 foarte aglomerat si plin de gaze de esapament. Dupa 2 kilometri fac stanga, pe una din stradutele Comarnicului care incepea sa urce pe un versant, si dupa un pic de invartit printre stratude si livezi pline de copaci inverziti, prind in cele din urma un forestier ce pare sa mearga in directia buna.

Din pacate dupa 20 de minute descopar ca nu prea exista o muchie continua care sa plece din Comarnic spre Baiului, si trebuie sa cobor pana in firul unei vai si sa urc din nou, avand parte si de un pic de boschetareala in tot procesul. In schimb de aici traseul a fost alergabil cam 100%, fara nici un fel de probleme de orientare. La inceput urc pe un forestier care serpuieste pe un versant sudic din Baiului, si pe masura ce castig altitudine prind si forestierul care vine din Creasta principala. Mi se pare foarte tare cat de usor poti sa ajungi aici, cel putin ca si timp.

Pe creasta principala in schimb se cam termina bateriile, mai ales atunci cand descopar ca Piscul Cainelui nu e muchia care ma asteptam sa fie. E plin de branduse in schimb pe aici, si lumina e foarte faina, cu aproximativ o jumatate de ora inainte de apusul soarelui. Fiind in schimb cam cu o jumatate de ora inainte de apusul soarelui, trebuie sa ma si grabesc pentru a ajunge pe lumina in Sinaia. Coboarea pe Piscul Cainelui e geniala in schimb la alergat, chiar o recomand ca o varianta ideala de a cobora din Creasta Baiului, poteca avand inclinatia numai buna pentru asa ceva.

Pe strazile inflorite ale Comarnicului.

Acolo sus trebuie sa ajungem, si mai departe.

Si dupa o ora, tusti sus.

Drumuri serpuite.

Portret de alergator la apus.

Baiul Mare la apus.

In Sinaia incerc sa gasesc fara success o pizzerie care sa prezinte incredere, dupa care ma urc in rapidul de 9 (la care pretul biletului a fost putin cam usturator) si dupa o ora jumatate de studiat chestii pe Kindle ajung inapoi in Bucuresti.

Un RT laconic, despre cum poti petrece o dupa-masa la munte, in timpul saptamanii.

Slanic

Pe dealurile Slanicului.

Tot de la mike citire, jurnalul uneia din primele ture de alergat de anul acesta. Desi initial eram intr-o oarecare criza de idei, pana la urma a iesit o tura foarte frumoasa pe culmile din jurul Slanicului, prin locuri prin care ma plimbam si acum 15 ani.

Un pic mai multe poze aici.


Aveam nevoie de o idee pentru weekendul asta…. O idee de primavara ca si noi suntem in ton si am renuntat la tot echipamentul de iarna…Deci doar alergare, bicicleta si catarat… destule activitati oricum… Vremea se arata “vantoasa” asa ca bicicleta pica…Mergem la o zi, alegem sambata, dar e tare greu sa ne mobilizam… saptamana trecuta am esuat lamentabil si am dormit pana la 11.00 ramanand in Bucuresti…Sapatamana asta eram cat pe ce… Ne sculam la 9.00, facem ceva curatenie si pe la 11 plecam in directia Valea Prahovei… Am ales sa mergem la alergat. Prima tura de trail-running pe anul acesta. Mie mi-a inghetat entuziasmul in ton cu zapada de la munte…Revad o alergare din Ciucas cu multa udatura la picioare, asa ca prevzatoare pun haine de schimb in rucsac. Din fericire Radu are o idee- Slanic, asa ca reconfiguram. Stie el niste dealuri pe care se plimba acum 15 ani cand mergea la Salina sa isi trateze astmul.In Salina am mers de multe ori, mai ales iarna, e un fel de destinatie de urgenta pentru zilele cu vreme proasta… Dar eu una, desi mi-am dorit, nu am ajuns sa vad ce e dincolo de asfalt…Partea buna la alergare e ca inghesui tot intr-un rucsac, pui apa in bidon, iei 2 napolitane si gata. Totul se face in 15 minute si se desface la fel de repede…


In Slanic e cald si soare,asa ca renuntam repede la geaca, eu raman chiar la tricou caci aveam de biruit un deal…Nu era decat un deal obosit, dar are sanse reale sa ma dovedeasca acum la inceput de sezon.




Din fericire dealul e mic, ajungem repede sus si avand vizibilitate ne facem planul…pe muchia asta inainte, apoi pe muchia aia la stanga, apoi pe varful acela impadurit si de acolo coboram in vale…


Vale? Vale ai spus? Pai hai sa ajungem mai repede acolo ca deja sunt pe avarie cu apa din bidon…





Nu e cald, vantul adie cat sa te racoreasca, e inceput de traseu si debordam de energie…Genunchiul meu stang incepe sa protesteze dar ma lamuresc repede ca sunt toanele de inceput de sezon…Lasa dragule, urcam, coboram, ca asa se face antremanentul, nu stand in casa…

Cu exceptia mai multor regrupari si a doua pauze, pe varful impadurit am ajuns repede..De acolo insa trebuia sa cautam coborarea spre firul vaii. Am ajuns in mijlocul padurii, calcand peste covorul de frunze inca amortit, apoi intr-o poiana unde am dat nas in nas cu Mtii Tatarul (inca cu petice bune de zapada) si cu zapada si cu noroiul…Cam asa trebuie sa fi fost mai sus de Posada pe unde vroiam noi sa mergem….

Undeva departe sunt primii munti vazuti de Radu acum 15 ani

Nu prea mai e elan de alergat si cautam o poteca ceva, sa ne coboare in vale…O gasim in zona unei stani si ne lasam in voia ei…Pe Radu mai repede, pe mine mai incet, ne aduce deasupra unui drum forestier…Eu deja suspectez demult ca Radu doar s-a prefacut cu accidentul (glezna, genunchiul). Stiu eu ca astea nu se vindeca asa de la sine, si avand in vedere ca nici la Maraton la Roma nu am reusit sa ajung inaintea lui, iar aici zburda ca un caproi…e ceva putred la mijloc…

Drumul forestier e Mordor…noroi- ud, cleios si lipicios. Ajungem dupa cam 2 km la Manastirea Crasna…Lasam in urma Mordorul si urcam inspre Manastire unde e curat luna si soare….



Ne perpelim, ne incalzim, mancam toate dulciurile, am mai sta pe banca, asa pititi si feriti de vant dar ora e inaintata si nu stim cat mai balaurim pana in Slanic…Urcam pe drumul din spatele manastirii unde vazusem un drum, ce mergea pe culme si cobora domol. Vroiam sa il gasim prin padurea mare…Doar ca am calculat gresit numarul de muchii si am ajuns pe o muchie mai la nord (desi in padure eram siguri ca eram cu o muchie mai la sud).


N-a fost sa fie, asa ca iarasi coboram, acum inspre satul din vale…Locurile sunt curate, primavara a venit pe aici doar cu pamant batut de vant, iarba si pasari. Lumina e placuta si simt ca balaureala e pe final. Doar ca mai aveam un hop…drumul nostri se termina intr-un rau fara pod, pe care il trecem prin vad….A fost rece apa :).


Ajungem apoi repede pe ulitele satului si defilam alergand pana la biserica…Ba mai si intrebam unii oameni despe drumul spre Slanic…Nu ratam nici birtul satului si nici babutele care stau pe banca in fata casei, asa ca maine o sa fim subiectul principal de barfa in sat! Ajungem la biserica, iesim din satul Schiulesti pe alta ulita, prindem un drum de tara,vedem culmea buna pe care vroiam noi sa ne intoarcem dar continuam pe poteca ce cobora spre Slanic…poteca chiar faina de picior, cu cateva locuri de belvedere…Stam pe iarba pana ce soarele se lasa dupa muchie si coboram si noi…Deja ma dor si genunchii si ligamentele din zona inghinala…sunt cam ruginita dupa iarna asta…Cele 3-4 ore planificate de acasa tind sa se transforme in 6h pana ajungem la masina, dar au fost 6 h in care mi-am adus aminte de ce imi place sa alerg. Pe asfalt, Radu are vant in pupa, eu plumb in picioare, asa ca pleaca inainte sa ia de mancare…Alerg pana in dreptul Minei, dupa care ma opresc si imi tarasc hoitul obosit la masina…Cam trist bilantul 25 de km zic in sinea mea, 6 h aproape…Unde sunt vremurile de alta data?

Vin ele in curand…Punem motorasul la treaba, ungem tot cu ulei de mecanisme fine si ne bucuram la maxim de weekendurile de primavara ce ne stau inainte….

O saptamana luminoasa sa aveti!

Traseul (schitat pe Wandermap):

Radu zice ca sunt ceva mai multi km (30-32), dar diferenta de nivel e corecta






Slanic-urcare prin sat deasupra grotei miresii-culmea din vestul localitatii, in directia schiulesti, apoi stanga pe o culme scundara, de legatura cu un varf imoadurit, aflat mai la vest, coborare in valea cu manstirea crasna, manastirea crasna-urcare pe dealul din spatele manastirii si coborare apoi in scheulesti. De la Biserica, dreapta pe drum de tara si poteca paralela cu drumul asfaltat, iesiti in drum la primele case din slanic si parcurs localitatea.



Hike route 1489598 – powered by Wandermap

Clabucetul Azugii

Clabucetul Azugii

Pe masura ce au trecut anii punctele albe de pe harta muntilor din Romania incep treptat treptat sa dispara pentru noi. Chestia asta e cu atat mai adevarata pentru muntii care sunt relativ aproape de Bucuresti, astfel incat gasirea unei turecare sa mearga printr-un loc prin care n-am mai fost nu e deloc usoara.

Totusi de multe ori locurile pe unde n-ai mai fost sunt de foarte multe ori chiar sub nasul tau, cum e si Clabucetul Azugii, unul din varfuletele de pe care ai probabil cea mai buna priveliste cu Neamtului, Baiului si Piatra Mare. Intr-un fel ideea turei mi-a venit din curiozitatea de a vedea si ziua cum arata locurile prin care am mers in urma cu cateva luni noaptea, cand am facut trecerea din Cheia spre Azuga. In momentul respectiv mi s-au parut interminabil de lungi Muntii Neamtului, si eram curios cum arata varfurile si varfuletele peste care am trecut. Pe langa asta tura parea sa fie destul de usoara pentru genunchiul si glezna mea care sunt inca oarecum in pioneze.

Stiu ca teoretic pentru ligamente cel mai bun remediu ar trebui sa fie repausul, sau macar o activitate fizica in care miscarile sa fie cat de cat controlate, dar parca perspectiva de a sta departe de munte mai multe weekend-uri nu e foarte roza. Astfel incat incerc un fel de recuperare activa, care sunt sigur ca o sa dureze mai mult decat varianta repausului, dar in care reusesc totusi sa mai fac cateva ture/plimbari la munte.

Revenind la ziua de sambata, plecam in formatie de 4 din Bucuresti, eu, Mike, Vali si Muha in ideea de a face o plimbare in zona Predeal/Susai/Clabucetul Azugii. In Predeal ajungem cam primii, cu ceva inainte de deschiderea telescaunului, in schimb pana reusim sa plecam efectiv se animeaza treaba si prin statiune. Totusi in comparatie cu weekend-urile aglomerate e destul de putina lume, poate si din cauza ca e destul de dimineata.

Urcam cu spor pe partial Cocosul pana in portiunea superioara, de unde cotim stanga pe o muchie prelungita pe care ajungem dupa cam o ora si jumatate de Susai, alt loc in care nu ajunsesem pana acum. Zona in schimb e chiar ok si de alergat si de bicicleta, si chiar mi-a placut muchia pe care merge traseul, muchie acoperita de o padure destul de deasa cea mai mare parte a timpului.

Urcand pe Cocosul, arata incredibil de bine partia dimineat.

Caldura mare.

La Susai reusim sa trezim toata populatia de “catei” din zona, care din punct de vedere al dimensiunilor doar catei nu sunt, dar care se dovedesc destul de prietenosi pana la urma. De aici luam ca azimut Clabucetul Azugii, un varfulet singuratic despadurit ce se gaseste intre Susai si Azuga.

Zapada e destul de mare, in schimb beneficiem de urmele unui snowmobil care mersese pe acelasi traseu cu cateva zile inainte, astfel incat inaintam cu destul de mult spor pe piei. Pe la jumatatea drumului vremea incepe sa se burzuluiasca putin, cu ceva nori si cu ceva vant, dar nimic ingrijorator in comparatie cu vijeliile din weekend-urile trecute.

Catre Susai.

Pe un picior pe care sigur ar fi foarte misto si la alergat/bicicleta.

Opera vantului, zis si sfarma lemne.

La urcare genunchiul si glezna s-au comportat destul de bine, problema e in schimb pe micile portiuni de coborare in care piciorul cu pricina e cam blegit, si cand glezna da semne de protest din cand in cand. De pe Clabucetul Azugii ne despartim, eu cobor pe piciorul Cenusaroaiei, in speranta de a ajunge la Garbova, si de aici la Predeal pentru a recupera masina. Mike, Vali si Muha coboara pe un alt picior care ar trebui sa ajunga ceva mai aproape de Azuga.Coborarea pe Cenusaroaia a mers cam in ritmul melcului turbat, nu din cauza ca nu era pretabil pentru ski, ci din cauza piciorului care incepea sa protesteze din ce in ce mai mult.Dar ca ski chiar e fain pe acolo, mai ales daca e zapada mare, e o coborare de 400-500m diferenta de nivel pe un picior destul de lat si cu o padure nu foarte deasa.

Aproape de Clabucetul Azugii.

In schimb odata ajuns in drumul care merge spre Azuga, nu prea am bunghit nici o poteca viabila care sa urce spre Garbova. Am avut o tentativa de a urca pe un fel de poteca, dar pana la urma poteca a cam disparut si neavand foarte multa dorinta de aventura in momentul respectiv m-am intors in drumul principal, in speranta de a gasi si alte poteci.

In schimb in decursul escapadei respectiva am avut parte de o intalnire interesanta cu un pui de speriat de caprioara, care in schimb din cauza zapezii mari nu prea reusea sa se departeze foarte repede de poteca pe care mergeam eu. Daca va intrebati ce fac caprioarele in conditii de zapada mare, puteti urmari filmuletul de mai jos pentru a vedea ca situatia nu e prea roz nici pentru ele. Filmuletul e facut cu un compact fara zoom, iar saracul pui de caprioara era cam la 5-10 metri de poteca pe care mergeam eu.

Odata ajuns in drum in schimb nu dau de nici o alta poteca evidenta spre Garbova, astfel incam continui pe drum pana in Azuga, unde mai am chiar timp si de o mica urcare pe partie inainte de ajunge Mike, Vali si Muha. Aparent piciorul pe care au coborat ei, chiar daca i-a scos mai aproape de Azuga, nu era deloc pretabil pentru schi, astfel incat au trebuit sa-si ia schiurile in carca la un moment dat. Tura s-a incheiat cu recuperarea masinii din Predeal prin intermediul unui taxi, cu o masa copioasa in Sinaia si cu obisnuitul drum spre Bucuresti.

Inchizand partia in Azuga

Una peste alta tura a fost chiar faina, iar daca nimerea si poteca spre Garbova ar fi iesit un circuit chiar misto care cred ca e foarte fain de facut si la alergat si pe bicla. Asta e, poate urmatoarea data. Acum urmeaza urmatorul pas in recuperarea activa, respectiv maratonul de la Roma, care va fi primul maraton pe care imi propun sa-l fac oarecum la pas pentru a nu busi nimic in plus. Si chiar e un maraton la care ai la ce sa te uiti pe traseu….

Piscul Cainelui

Un pic mai multe poze aici.

In ultimele doua ierni pe vremea asta pentru a putea schia cat de cat ok trebuia sa-ti cari schiurile in spate pana pe la 1400-1500 de metri, iar iarna asta avem nameti cat casa in toata tara. Intr-un fel chiar daca a batut vantul si zapada e pusa haotic pe sus, e un mic paradis pentru schi de tura. Poti sa alegi orice munte care are padure si sa faci un traseu turistic, si sa cobori pe schiuri fara griji pana la casele oamenilor sau pana in DN dupa caz.

Cam asa am facut si noi weekend-ul asta, in formatie extrem de extinsa am plecat sa vedem cum sta treaba prin Baiului, sa descoperim daca s-a mai pastrat vre-un fel de pulver prin padure de weekend-ul trecut. Pe sus stiam din noi ca nu e doar crusta si placa ciudata, asa ca daca ar fi rost de schi tot prin padure trebuia sa mai fie. Iar daca nu era rost de schi tot mergea o plimbare frumoasa pe Piscul Cainelui.

Ajungem dimineata pe la 9 la locul faptei, si dupa cam o ora de mosmondit prin frig si de reglat una alta reusim in cele din urma sa ne urnim pe un frig cumplit din Sinaia. Chiar e iarna adevarata, nu doar din punct de vedere al zapezii cat si din punct de vedere al temperaturilor, astfel incat pana cand reusim sa ne incalzim cat de cat la urcare tot ne plangem de degete inghetate.

Pana la urma din planurile noastre marete pentru ziua de sambata nu s-a ales prea mare lucru, dar macar am tocat sistematic toata zapada de pe piscul Cainelui. Mai era un pic de pulver ramas pe jos, si mai pe sus un fel de zapada transformata prin care se putea schia cat de cat ok. In schimb padurea era larga cu destul de multa zapada, astfel incat am facut 2-3 coborari de 300m diferenta de nivel, fiecare dupa cum s-a simtit. Cel mai erou a fost Cristi, care la a doua iesire pe schiuri din viata lui s-a vazut pus in situatie de a face primele viraje printre copaci pe o zapada care nu era chiar usor de schiat. Si s-a descurcat uimitor de bine, la a doua coborare mergand chiar destul de cursiv.

Marea echipare.

Urcand cu spor.

Baobab de Sinaia.

In rest o parte din noi am urcat pe Pisc pana am iesit din padure, prilej pentru cateva poze si pentru a vedea cat de multa zapada poate sa fie pe sus. In zona de dupa iesirea din padure zapada aveam cam 1m 20. Sincer la cum se anunta vremea cred ca o sa schiem din zapada asta pana mult in vara fara nici un fel de probleme.

Parasind siguranta padurii.

Baiului

Zapezile mult asteptate, Postavaru, Piatra Mare si Baiului

Am plecat din Austria cu o mare strangere de inima, deoarece in ultimele doua zile iar s-a revarsat cerul asupra vestului Austriei. E drept, cu ceva vant, dar tot cred ca s-a asezat o groaza de pulver ce de-abia astepta sa fie tocat, dar noi trebuia sa ajungem din nou in Romania, astfel incat am lasat pulverul sa fie tocat de austrieci si de tura urmatoare de turisti, nu fara ceva parere de rau.

Partea buna in schimb a fost ca acelasi front apocaliptic a ajuns cu intarziere de cateva zile si la noi, astfel incat miercuri si joi norii au scuturat cam tot ce mai aveau in ei deasupra Romaniei. Astfel incat ma hotarasc sa sacrific o zi de concediu pentru o zi ce se anunta cu ceva pulver. Pana la urma nu e un targ destul de cinstit, cate o zi de concediu atunci cand stii ca va fi pulver. In Austria dai 5 zile de concediu pe 6 zile de schi, in schimbi poti sau nu sa ai noroc de pulver.

Marea dilema vineri era in schimb daca vom putea ajunge vineri la munte, dupa stirile despre drumurile blocate din diferite locuri din campia romana. Plecam devreme, pe la 6 din Bucuresti, eu si Corina, si ajungem chiar decent la 8 in Sinaia de unde il luam pe Paul, un fost coleg de facultate care acum sta in Sinaia. Se da cu placa de doi ani, si chiar se da foarte bine. Intr-un fel din nou stau sa ma gandesc cum e sa ai muntele in spatele curtii.

In Poiana a fost cum nu se putea mai bine, am tocat sistematic cam tot ce era de tocat. De fapt putea sa fie si mai bine, daca am fi ajuns cu o ora mai devreme, dar a fost foarte bine si asa. Pentru mine a fost prima data cand am fost la ski in Poiana, si pot sa zic ca mi-a placut. Ai si ceva partii cat sa nu te plictisesti, iar in partea superioara gasesti o groaza de variante de dat prin padure. Si odata cu experienta asta mi-am dat seama ca pentru conditii de genul asta nu ar strica niste schiuri mai scurte, si o casca, asta binenteles dupa ce am am avut niste contacte mai intime cu copacii. Ne-am intalnit si cu destul de multi cunoscuti din Brasov, care venisera de dimineata, skiau 2 ore dupa care mergeau la munca. Un mod numai bun de a-ti incepe ziua de munca dupa parerea mea.

O zi numai buna de ski.

Padurea magica

Chilling out cu Bucegiul in spate.

Aproape de sfarsitul zilei.

Hivernala.

Seara si noaptea am petrecut-o la Paul, urmand ca a doua zi sa o luam in directii oarecum disjuncte, Corina spre Padina si eu cu Mike, Laviniu, Irina si Mihaela spre Piatra Mare. Dar mai departe o las pe Mike sa povesteasca:

Am plecat inca de sambata porniti sa cautam pulver…Daca mai sus de 1800 m stiam ca nu o sa mai gasim, apoi in padure trebuia sa fie (aveam vesti proaspete de la Radu care vineri a muncit din greu, schiind in Poiana).
De plecat am plecat cu personalul, pardon acum ii spune regio(nalul) 3001….he, he de cand nu am mai mers la munte cu trenul si mai ales cu personalul….Cam din facultate, de cand personalul era cel mai bun prieten al studentului si cu 20 de lei aveai 2 zile la munte: dus-intors, si ceva mancarica, duminica la intoarcere…
Sambata:


Traseu: Dambu Morii-Cabana Piatra Mare (BG+PR (am ocolit canionul 7 Scari)-Dambu Morii (BR-Drumul familiar).


Echipa: Mihaela, Laviniu, Irina, Radu si Mike
In Sinaia am reusit sa “il facem” pe un taximetrist care si pusese ochii pe mine si pe Mihaela sa ne “agate” cu o cursa si ne-am inghesuit toti 5+schiurile in Logan si am ajuns cu bine la Dambu Morii de unde ne-am suit (prima data pe anul aceasta pentru mine si Radu) pe schiuri pentru tura!

Pentru Mihaela, gandisem noi o tura “comoda”, de initiere in ale schiului de tura, in Piatra Mare…pe la 7 Scari…Nebun o sa fie cel care merge cu noi in asemenea ture de initiere…sa nu ziceti ca nu v-am prevenit…

Ora 11 in Piatra Mare

Astfel fiecare pe schiurile lui pornim pe drumul forestier, depasim cateva persoane mai in varsta pornite intr-o plimbare, ne infocam rau de tot la soare caci pe aici nu se simtea gerul Bobotezii anuntat la munte si cu multa pasiune si entuziasm ajungem la Canion…nu ne-am miscat foarte rapid, am ras mult, ne-am asteptat rand pe rand, ne-am intrat in ritm, am restabilit legaturi demult uitate cu schiul de tura caci iarna trecuta a fost foarte trista la acest capitol (4 ture, o iarna intreaga).



Cum prin canion nu aveam ce cauta, am ocolit pe PR, ocazie pentru Mihaela sa descopere cum e cu intoarcerile pe schiurile de tura (Iki-urile mele, ceva cam lungi si grele pentru ea i-au dat ceva batai de cap). Dar vointa e mare si sunt curioasa ca la un moment dat sa le strang si pe Mihaela si pe Claudia in aceeasi tura sa isi vada una alteia clona: mici, cu codite, volubile, degajate, vorbarete si mai ales extrem de motivate…Sincer trebuie sa iti doresti mult de tot sa descoperi cum e schiul de tura ca sa te spetesti la deal (si inca ce deal si ce urcari au fost dupa canion), cu niste schiuri mai mari si mai grele si cu claparii de tura in picioare.
Poteca nu a fost deloc blanda si trebuia de multe ori sa ridicam inaltatorul de la legatura la maxim sau chiar sa le scoatem din picioare si era fun sa ma vad urcand cu schiurile in mana dar inca legate de picior, cativa pasi, apoi prin pulver sa ma caznesc sa pun din nou dynafiturile in picioare…

Urcarea a fost mai mult de antrenament (desi ritmul a fost confortabil) decat de initiere dar odata ce am intrat in hora am decis sa o jucam pana la capat...

Nu stiu insa nici pentru ce ne-am antrenat, nici pentru ce ne-am chinuit, in unele situatii, ramanand si eu uimita de inutilitatea momentului. M-am bucurat ca nu a venit niciun pinguin pe aici (poate Em sa mai fi gasit ceva satisfactie).

Am ajuns la un moment dat eu una, sa pun chiar schiurile pe rucsac in ultimele 20 de minute, caci eu, mergeam mai repede pe poteca, folosindu-ma de urmele de la urcare, decat pe schiuri, prin zapada proaspata…

In ultima jumatate de ora

Incercam astfel sa cresc putin ritmul pe ultima parte a urcarii pentru ca era tarziu si riscam sa ne prinda noaptea la coboare pe Familiar.

Iesim din padure manati de inserare

Ceea ce s-a si intamplat…Am ajuns la cabana putin inainte de 16.30 dar Oamenii Muntilor au avut nevoie de un moment de respiro asa ca am mai pregetat putin pe afara jucandu-ne cu cainii pana cand am fost toti gata, am dat jos focile si am blocat legatura.

Apus de la cabana Piatra Mare

Aici,la 1600 m am gasit si gerul Bobotezii, zapada facuse crusta si nu a fost nimic fun sa coboram pana la padure…Panta era prea domoala ca sa prindem viteza si sa viram, asa ca mai mult dadeam la bete, la vale. Prin padure a inceput slalomul printre brazi si a durat putin pana sa ne acomodam cu drumul. Oricum tura asta m-a convins ca nu am de ce sa particip la Semimaratonul din Piatra Mare la proba de schi de tura (exact traseul pe care l-am facut noi si pe care se scot timpi de 2 h (noua ne-a luat cam 7….)) pentru ca urci mult si din greu, iar la coborare, nu iti ramane decat sa pu schiurile paralele si sa ii dai viteza..de schiat nu prea schiezi, asa frumos, cum imi place mie, pe pante deschise, unde sa ai loc sa virezi dupa pofta inimii.

Normal ca ne-a prins si noaptea si cam jumate din drum l-am facut la frontala…

La masina evaluam strategia…nici noi si nici Oamenii Muntilor nu avem de gand sa mai dormim in masina/la cort, sa ne trezim maine si sa ne echipam din nou cu claparii reci, manusile ude si sa incercam sa punem pe schiuri niste piei inghetate.
Pentru inca o zi faina de schi ne trebuie un loc unde sa ne putem usca materialele…
Din fericire Laviniu si Irina (membrii CAR) gasesc locuri la Caminul Alpin, in Busteni, unde suntem si noi primiti ca invitati, asa ca acum ne putem relaxa….
O lasam pe Mihaela la gara in Sinaia si noi mergem sa mancam la un local de la iesirea din Sinaia, pe care il gasim acum modernizat. Localul (de langa o benzinarie, chiar inainte de bifurcatia spre Targoviste) si-a pierdut spiritul popular si arata putin intimidant la primul contact…muzica live, bar, mese frumos aranjate…Intram totusi sa ne convingem daca mai are sau nu sens sa mai oprim aici alta data…Preturile la unele produse au mai crescut, supele si ciorbele sunt ok, dar se servesc doar pana in ora 18.00. Eu am mancat pana la urma niste pastrav care a fost chiar bun dar cred ca acum, Casa Magica din Busteni e mai putin pretentioasa ca si preturi.
Oricum, cu stomacul plin si o cazare calda, viitorul zilei de duminica se anunta luminos.
Duminica– schi in Baiului

Echipa: Bubulu, Geo, Laviniu, Irina, Radu si Mike
Initial vroiam ca duminica sa mergem in Ciucas, dar cazarea de pe Valea Prahovei ne-a schimbat planurile. Asa ca Laviniu a vorbit cu Bubulu si ne-am lasat pe mana lui pentru tura de duminica.

Cum Bubulu stia ma bine locurile decat noi, a iesit o tura cu urcari mai usoare, mai putina alergatura, mai multe pauze si mai ales cu coborari mai faine sau mai diversificate caci am avut de toate de la crusta, la scoici si la pulver.
Am inceput, in absenta lui Bubulu sa urcam pe o poteca marcata cu TA, urmand niste urme de schiuri. Invingem frigul cu miscare si nu dupa mult timp iesim si la soare. Urcusul nu e greu, locurile sunt noi, eu sunt mereu in fata, cautand sa patrund cu privirea si mai in fata, dincolo de perdeaua copacilor, dincolo de cotul drumului.

O zi senina de iarna

E zapada, e multa zapada, asa cum nu am vazut de cand ne-am apucat de schi.

Imi place cum arata pe aici iarna si dezbrac locurile de blana alba si mi le imaginez vara, buna poteca de alergat trebuie sa fie pe aici…

Urcam ce urcam si nu nu mai oprim decat cand aflam ca am urcat prea mult….Da, dar nu e bai ca am urcat prea mult, acum trebuie sa coboram si tot ce am urcat, asa de mult, chestie care nu imi displace deloc…Asa ca mai pe un drumeag, mai prin padure, mai printre copacei, mai prin poieni si in permanenta prin mult pulver coboram…Mai dam 2 urcari si 2 coborari mai scurte pana aram toata panta si apoi coboram prin alte poieni pana in DN.

Coborarea asta ultima mi-a placut din cale afara…suficient de hotarata sa lasi schiurile sa curga singure la vale si pulver pana la genunchi. Oricat stateam pe cozi, tot intram mult prin zapada si coboram intr-un fasait continuu.


Ziua e luminoasa, poienile linistite dar distractia pe aici s-a terminat caci am umplut panta de S-uri…




Urme

Asa ca mergem la Gondola in Azuga…Irina si Laviniu au noroc ca tura e gandita de Bubulu si nu de Radu, ca altfel mai bagau o urcare pe Soria drept bonus, numai asa, de incalzire…
Dar pana la urma urcam gondola si apoi, doar putin pe foci…In Baiului frig tare, vant, zapada din cele mai dubioase, vreo 2 avalanse…ma rog, tot tacamul…

Una mare

Urcam pana pe varful Urechea si apoi ne lasam la vale spre padure, pe un picior cu crusta, scoici, zapada inghetata, ceva iarba….


Lunatic si rece

Negociez lucrurile mai sigura pe mine decat acum 2 ani cand am mai trecut pe aici, cu exceptia bucatii intermediare unde schiurile aveau vointa lor proprie, total opusa vointei mele…Ajugem iar la soare si in pulver, deasupra padurii de unde incepe distractia printre copaci…




Acum 2 ani pe aici am supravietuit, acum sper sa ma dau relaxata…2 ani e cale lunga, desi nu sunt multe ture la activ, poate am devenit mai curajoasa sau mai prietena cu schiurile si le pot struni mai bine. Oricum coboararea e chiar faina si toti concluzionam ca a fost si foarte scurta (ca orice lucru bun se termina repede), iar drumul pana la gondola, de dat la bete, a fost extrem de lung daca e sa il luam prin comparatie…
Ajungem la gondola pe noapte, noapte bine chiar, asa ca ne suim relaxati in masina si drumul pana la Bucuresti e liber.
Am lasat la urma sa povestesc despre iarna…Iarna aceea din povesti, iarna mult asteptata de cand ne-am urcat pe schiuri de tura, iarna cu zapada multa si proaspata, iarna cu nameti, cu troiene, cu coduri galbene care ii tin pe multi departe de munte. Iarna alba de pe dealuri pana in varf de munte, iarna luminoasa, iarna clara cu panorame pana hat departe, iarna cu soldati verzi imbracati in platose albe. Nu imi place iarna indecisa…imi place fie toamna senina, fie iarna hotarata…Imi place sa am mereu ce face la munte. Imi plac si zilele cand toarna fulgi din cer si in care stam acasa…atunci se creeaza premizele pentru ca stratul de zapada sa tina pana in primavara. Presimt ca iarna asta vom sta mult pe schiuri (altceva pana nu se aseaza zapada nici nu e de facut) si vom avea weekenduri pline.

Escalada

Veliko, Tabachka si Valea Fiarelor

Un jurnal doi intr-unu, despre ultimele doua weekend-uri. In fiecare din ele am descoperit cate o noua zona de catarat din Bulgaria, care pentru mine se rezuma pana acum la Basarbobo, foarte la indemana si poate tocmai din cauza aceasta si destul de frecventat.

Acum doua weekend-uri am fost impreuna cu Rudi,Corina,Victor si Cataline la Veliko Tarnovo (Marea Tarnoava pe romaneste), loc frumos cu destul de multe faleze de catarat si cu foarte multe trasee de toate dificultatile. Singurul dezavantaj cred ca e faptul ca oriunde te-ai catara e si drumul nu foarte departe, iar zgomotul masinilor e amplicat de faptul ca totul se gaseste intr-o vale, astfel incat nu se poate spune ca e un loc foarte linistit de catarat.

Pe o fisura foarte frumoasa si estetica la Veliko.

In rest am avut parte de o vreme primaveratica, cu putin cam mult vant dar si cu mult soare. Duminica in schimb vremea a fost destul de instabila, cu mai multe adverse de ploaie care au cam udat faleza la care eram, astfel incat am renuntat destul de repede si ne-am indreptat atentia catre vizitarea cetatii din Veliko Tarnovo, cu vestigiile din timpul celui de-al doilea imperiu bulgar (pe undeva pe la 1200). Cetatea e partial reconstruita si e extrem de interesant amplasata, pe un platou stancos inalt de cateva zeci de metri inconjurat aproape din toate partile de un rau.

Weekend-ul urmator destinatia avea sa fie Tabachka, care mi-a placut foarte mult datorita linistii pe care am gasit-o acolo. Practic nu e nici un drum foarte circulat prin zonaiar faleza e in apropierea unui sat detul de pustiu si lipsit de activitate. De fapt singurul localnic pe care l-am vazut toata ziua a fost un cioban bulgar care plimba cateva caprite prin zona, echipat cu un amuzant scaunel pliabil. Traseele din nou variate, nu la fel de multe ca la Veliko dar totusi suficiente pentru a te tine ocupat o zi intreaga.Oricum sunt cateva trasee frumoase care se merita incercate. Totusi anumite trasee au cateva prize sapate, cele mai usoare cel putin.

Odihna si efort.

Discutand despre un traseul interesant, ce ne-a dat ceva batai de cap.

Oricum mi-au placut iesirile la escalada, dupa o iarna in care nu prea am avut parte de iesiri la stanca. Si are intr-un fel si escalada farmecul ei, cu trasee si miscari frumoase, cu felul relaxat si comod in care se desfasoara iesirea, cu concentrarea pe care o ai atunci cand incerci un traseul mai greu. E interesant si interactiv in acelasi timp, momentul in care incercand cap un traseu nou treci de punctul de la care nu mai exista varianta descatararii pana in dreptul buclei, si in acelasi timp nu stii daca vei gasi continuarea miscarilor, sau daca o vei gasi in timp util. Si chiar e un punct pe traseele mai grele cel putin, pe care daca il depasesti descatararea prea mai e posibila, si nu ai decat varianta continuarii in sus pana la confortul psihic al urmatoarei bucle. Binenteles depinde si de trasee si de felul in care sunt batute, sunt si trasee batute extrem de prietenos, dar si trasee mai generoase cu spatiul dintre asigurari.

Ziua de duminica avea in schimb sa fie dedicata bicicletei. Componenta oarecum neschimabta, adica eu, Mike, Rudi si Corina, iar traseul unul clasic si frumos de sosea, respectiv Campina->Sotriile->Comarnic->Secaraia->Valea Doftanei->Paltinu->Sotriile->Campina, in totalitate de sosea. Traseul e chiar frumos, lipsit de trafic intens, in afara de scurta portiune comuna cu DN1, si strange pe parcursul celor 63 de kilometri aproximativ 1800 de metri diferenta de nivel. Oameni iesiti la trebuire campului, carute trase de cai, soare si ceva vant, urcari care au scos un pic sufletul din noi si coborari rapide cu serpentine insiruite, cam de asta am avut parte in ziua de Duminica. Un jurnal mai detaliat a pus mike aici.

Pe drumuri de tara

Un binevenit adapost de vant.

Corina urcand spre Secaria

Rudi pe aceasi urcare.

Poza de familie.

Pe bancuta din fata magazinului comunal din Secaria.

Zambete de final.

Caruta cu fan

Circuit de biciclit pe langa Campina

E de fapt un circuit de care Em a aflat de la Horatiu, in urma cu o luna si ceva, si din felul in care ni l-a prezentat Em (rescpectiv descrierile foarte vivace despre cum era sa-si dea duhul pe urcarile de pe traseu) am zis ca trebuie sa ajung si eu la un moment dat pe acolo.

Ce sa zic despre traseu, e intradevar interesant si strange peste 1800m diferenta de nivel ascensionala in 63 de kilometri, avand in concluzie cateva urcari si cateva coborari destul de abrupte.Mi se pare modul ideal de a petrece o jumatate de zi prin aer curat si pe sosele mai putin circulate.

Acum un pic despre biciclit, desi nu pot sa zic ca am prea multe taine cu sportul asta tot mi se pare extrem de intersant cresterea exponentiala a intensitatii efortului pe masura ce creste panta. Dupa cum zicea Em, daca pe plat e incredibila eficienta bicicletei pe masura ce creste inclinatia pantei parca bicicleta se transforma intr-o masina de tortura ce iti suge energia intr-un mod extrem de abrupt. Pana la urma ea poate duce oricat, limitarea vine in schimb din capacitatile tale de a produce energie.

Am incercat sa dau toate urcarile continue si fara “Granny Gear”, dar cu ceva gen almost-granny gear, adica foaia de mijloc si pinionul mare. Ce sa zic, urcarile au fost cel putin solicitante, incercand sa alternez ridicarile din sa cu momenete cu cadenta mai mare pentru a relaxa pe rand diferite grupe de muschi, asta in timp ce pulsu urca la valori pe care le-am mai intanit decat la intervalele de alergare. Delicioase au fost si portiunile de coborare, desi in afara de cateva portiuni nu prea puteai lasa bicicleta sa curga din cauza posibilitatii de a te intalni cu o masina ce urca din sens opus.

Ca peisaje traseul e foarte frumos, habar nu aveam ca sunt atat de multe case si sate imprastiate pe culmea ce urca spre baiului dinspre campina, iar noi am prins momentul in care erau foarte multi localnici iesiti la cosit, mirosul de fan insotinandu-ne o buna parte din drum. Bine in tandem cu mirosul de fan era si mirosul de balega, pentru ca fanul trebuie si el carat cu ceva, respectiv cu carute trasee de cai cu ciucuri colorati la urechi, ce lasau un urma lor lucruri mai mult sau mai putin frumos mirositoare.

Prin sate imprastiate pe dealuri.

Despre cat de brusc se poate termina asflatul, observati si urmele de frana ale lui Em.

Drumul serpuieste prin poieni largi si frumoase.

Printre fanete proaspat cosite.

Intalnim si carute incarcate cu fan.

Ajunsi la barajul de la Paltinu, sunt foarte curios daca pana la urma e permis sau nu scaldatul in el.

Cireasa de pe tort a fost urcusul pe Valea Fiarelor, ce insumeaza 250m diferenta de nivel pe o distanta foarte scurta, si are e extrem de sustinuta in partea mediana, de departe cea mai tare urcare pe care am facut-o pe bicla pana acum, asta nu ca as fi facut foarte multe. Una peste alta tinand cont ca turele de bicla pe care le-am facut anul asta le numar pe degetele de la o mana m-am descurcat onorabil, pana la urma ca si la inot tot inima si plamanii sunt baza si pot sa compenseze pana la un punct pentru niste grupe de muschi mai putin antrenati.

O bine-meritata bere Azuga la terminarea urcusului de pe Valea Fiarelor.

Traseul facut poate fi vazut pe bikemap si pe garmin aici:

Garmin Track
Bikemap

Baiului iarna

Pledoarie pentru ski de tura – o plimbare prin Baiului.

Echipa: Mike, Radu, Adi, Cristi, Cioc.

Din nou un weekend cu cod galben anuntat pentru weekend, cu zapada multa si risc 4 de avalansa. Ne hotaram cu greu pana la urma sambata dupa-masa sa incercam o tura prin Baiului, mergand pe ideea ca vom vedea la fata locului cum sta treaba. Astfel incat dupa un drum foarte scurt ajungem valea prahovei (mi se pare incredibil ca in doua ore poti sa fi de la usa casei la munte, cel putin cam asa e daca pleci sambata/duminica foarte de dimineata, mai problematic e cu intoarcerea totusi.

Astfel ne gasim duminica dimineata in Busteni 5 cutezatori, Eu, Mike, Adi, Cristi si Cioc, pregatiti sa infrunte nametii din munti Baiului. Ca traseu ne gandisem initial sa urcam pe muchia Zamora dupa care sa coboram spre Azuga pe undeva, in functie de starea zapezii. Pana la urma pentru ca forestierul care urca pe Zamora era plin de sleauri de tractoare alegem sa urcam pe Valea Fetii, urmand ca la un moment dat sa facem stanga spre o culme care urca spre Varful Cazacu.

Serpuind pe drumul forestier.

Vremea a fost superba in prima parte a zilei, Valea Fetii fiind deosebit de frumoasa si de salbatica, destul foarte putin umblata. Pana in momentul in care am iesit in muchie tura a avut un aer de balaureala/aventura, cu speriat mistreti din culcusul lor, cu mai multe treceri acrobatice ale raului, cu o vaiuga destul de abrupta pe care am urcat cu ceva dificultati. A fost un prilej de poze deosebite, fara un DSLR de data aceasta, ci cu credinciosul meu S2 IS. Sincer mi-ar fi placut sa am un dslr cu mine in dimineata respectiva, si sunt curios ce poze ar fi iesit, la anumite cadre se vede o lipsa de claritate venita din partea unui obiectiv built-in si din cauza unui senzor vechi de 6 ani. Oricum una peste alta probabil cel mai mult din toata tura mi-a placut urcatul prin portiunea larga a vaii Fetii, are un aer deosebit valea, iar stratul de zapada care tapeta copacii o facea deosebit de frumoasa.

Treceri arstice ale unui parau, aici Adi intr-un spagat gratios.

Mike nu se complica, metoda fortei brute.

Din categoria privind la cer.

Bis.

Reaching out.

Strecurandu-ne printre crengi incarcate.

Urme de schiuri printr-o padure inghetata.

Wide view.

Soare si nori.

Fiecare pe unde poate.

Dupa inca o trecere a paraului.

A urmat o urcare interactiva printr-o vaiuga pentru a iesi in muchie, o pauza intr-un cadru natural superb. Cred ca locul din care se vad cel mai bine Bucegii sunt Baiului, iar perspectiva asupra versantului prahovean e geniala. In schimb cum am iesit din padure am gasit zapada din ce in ce mai putina. Desi a nins destul de mult (prin padure erau cam 60-70cm) de zapada pe sus vantul a spulberat cam toata zapada din locurile expuse si a mutat-o formand placi de vant in zonele de acumulare. In schimb pe muchii e destul de safe, pe muchia pe care am urcat noi spre Cazacu se vedeau fire de iarba in foarte multe locuri, la fel si la coborarea de muchia Urechea.

Coborarea pe muchia Urechea a fost din nou faina, cu toate ca m-am imprastiat artistic de cateva ori. Clar mai am o groaza de invatat la capitolul off-piste. Oricum a fost chiar misto sa-i vedem pe oameni cum cobora, oamenii schiaza chiar misto, cine stie poate peste vreo 20 de ani o sa reusim si noi sa schiem asa, who knows. A fost foarte faina si prima portiune de padure, zapada chiar faina in partea superioara, in schimb jos era un fel de crusta dubioasa intarita, crusta ce ne-a cam depasit nivelul tehnic.

Vaiuga interactiva.

Perspectiva asupra Bucegiului.

Moment de respiro.

Mai de aproape.

Cu un fuior de nori ce vestea frontul ce se apropie.

Privind spre Bucegi.

De acolo venim.

Plutind la vale.

Ziua am inceiat-o cu o coborare pe Sorica in Azuga, coborare ce nu prea m-a impresionat, in afara de portiunea superioara unde era zapada cat de cat ok. In rest zapada intarita cu ceva zapada artificiala pe jos, una peste alta scump pentru 14 de lei cat a fost urcarea. Intoarcerea inapoi in Bucuresti a fost in schimb destul de criminala, nu am mai prins niciodata pana acum o coada atat de compacta intre Azuga si Sinaia.