Category Archives: Berlin

Tegel Crosslauf

Despre cum poti sa-ti castigi painea din alergat, RCT Tegel Lauf

Anul acesta am fost la fix doua concursuri pana acum, maratonul de scari si Zugspitze Ultratrail. Si dupa Zugspitze, mi-am dat seama ca la concursurile de munte nu prea are nici un sens sa merg, sa conduc sute de kilometri, pentru a-mi parea ulterior rau ca nu am avut unde sa ma antrenez pentru concursuri de genul acesta.

Astfel incat dupa 3 luni in care ne-am ocupat fie cu cataratul, fie cu ceva cicloturism, in toamna am reinceput sa alerg ceva mai constant prin padurea care e aproape de locul in care stam si pe stadion. Initial aveam un plan sa incerc sa vad cat de rapid pot sa fiu pe 10 kilometri, si poate daca as fi participat la o cursa potrivita as fi avut poate sperante la un 38 – 38:30. Dar aproape a trecut toamna, si fiind ocupat cu planificarea expeditiei si rearanjarea site-ul nu am ajuns la nici un concurs, pana la cel din titlu.

RCT Lauf cred ca e una din putinele curse din Berlin care chiar seamana mult cu o cursa de trail-running, cu multa poteca prin padure si cu multe mici urcusuri si coborasuri. Am participat la ea amandoi si anul trecut, ne-a placut, si anul acesta cu o zi inainte cand nu aveam nici un plan pentru un weekend gri si intunecat, ne-am hotarat sa participam din nou.

Astfel incat iata-ne dimineata la start, Mihalea la cursa de 10 kilometri, eu si Stefan la cea de 20 de kilometri (pe principiul more pain for the same money, taxa de inscriere fiind aceasi pentru toate cursele). Eu eram intr-un fel curios sa vad cum o sa evolueze timpul la final dupa ce a trecut un an petrecut prin campiile berlineze, fara un teren de joaca propice. Si dupa ce anul trecut m-am taiat destul de tare pe a doua jumatate, m-am hotarat ca anul acesta sa alerg mai nemteste, cu un ritm in minte si pastrand ceva energie de rezerva.

DSC_0259.jpg

E ceva mai mult noroi prin padure anul acesta in schimb, nu deranjant, dar sunt cateva momente in care framanti podeaua cu picioarele. Se da si startul si ma incadrez in plutonul 2, la 10 metri de tipul care a condus constant prima tura. Cu tipul respectiv m-am intalnit si la maratonul de scari in aprilie, unde eu am fost aproape de a abandona, iar el a iesit in cele din urma pe 2. De data aceasta in schimb urmez planul, incercand sa tin un ritm constant si ramanand in expectativa in prima jumatate..

Se termina si prima tura, si la inceputul celei de-a doua ture ma simt bine si incep sa accelerez putin, depasindu-l pe tipul care condusese pana atunci. Mi se pare fascinant cat de usor iti dai seama daca persoanei care alearga langa tine ii e greu sau usor, dupa felul in care respira. Preiau conducerea pentru 2 kilometri, pana cand vine din spate cel care avea sa castige cursa, un neamt inalt cu un fizic filiform de alergator.

La fel ca si la depasirea anterioara, imi dau seama destul de repede ca e mai in forma si nu are sens sa tin ritmul lui. Astfel incat il urmez la 20 de metri in spate, incercand sa nu ma indepartez prea tare. Totul merge ok pana la kilometul 14 cand reusesc sa ma imprastii cat sunt de lat in unul din putinele locuri in care era suficient namol ca sa te mozolesti pana la gat.

Ma duc ca o sanie aterizand pe burta si desi cazatura in sine e fara alte urmari, cand incerc sa ma ridic mi se pun crampe la gambe si dureaza putin pana cand reusesc sa ma conving ca trebuie sa ma ridic si sa continui. Intre timp ma depaseste si tipul care avea sa iasa pe locul 2, care ma intreaba daca totul e ok si care ma depaseste cat timp eu lupt cu crampele de la picioare. In acelasi timp a fost bine pentru ca am avut de cine sa ma tin pentru ultimii 5 kilometri, chiar daca mi-am dat seama ca nu mai am energie sa-l depasesc. Dar fara el ca si iepure ar fi fost foarte tentant sa o las mai moale.

La final ajung pe locul 3, in 1h:23m:24s pentru 20 de kilometri, cu 20 de secunde mai mult ca anul trecut dar daca as scadea cazatura din ecuatie, timpul ar fi fost probabil identic. Cu alte cuvinte dupa aproape un an fara munte nici nu am avansat nici nu am retrogradat la capitolul timp. Daca e bine sau daca e rau e greu de spus, pe de o parte probabil am castigat un pic de viteza pe plat, in detrimentul fortei la urcare si a tehnicii la coborare.

La finish in schimb atmosfera e expeditiva, la fel ca si la celelalte concursuri la care am fost pana acum. Premierile se petrec in paralel cu finalul altor curse, si oamenii organizeaza totul intr-un interval de 3-4 ore de la datul numerelor pana la premiere, astfel incat la ora 12:00 din nou totul e pustiu in zona.

Atmosfera cred ca e oarecum similara la toate concusurile mai mici (chiar daca in cazul acesta “mic” inseamna cam 500 de participanti in total la toate probele). Oricum e la o lume distanta de atmosfera din Romania, dar chestia asta nu are neaparat de-a face cu concursurile sau cu organizarea, ci cu modul nemtilor de a fi. Totusi intre concursurile organizate de comunitati si mega cursele cu 5000-10000 de participanti le-as alege intotdeauna pe primele.

RCT Tegel

Strangerea de mana de final, uneori atipica pentru nemti.

DSC_8079.jpg

Si acum revenind la titlu blogului, mi se pare foarte amuzant in ce constau premiile simbolice la aceste curse mai micute, in cazul acesta intr-o punga cu tot felul de alimente de la un supermarket care sponsoriza concursul. Cu alte cuvinte banane, iaurt si binenteles si o paine mare si neagra, astfel incat am ajuns sa-mi castig macar pentru o saptamana, painea din alergat. Dupa amiaza am petrecut-o intr-un tur al tunelelor folosite de oameni pentru a fugi din Germania de Est, despre care a povestit Mihaela mai pe larg aici.

Monumentul soldatului sovietic Berlin

Iarna in Berlin

Un pic mai multe poze aici.

La fel ca multe din orasele din tarile nordice, si la fel ca multe din orasele apropiate de ocean Berlin-ul are o clima destul de mohorata iarna. Imi imaginez ca asa aratau si iernile in care Hans Christian Andersen a scris “Fetita cu chibrituri”, posomorate, gri, intunecate. Vorbeam cu colegii de la munca din Suedia, si am inteles ca poate sa fie si mai deprimant, dar ca in acelasi timp si viata oamenilor evolueaza in functie de anotimpuri, iar oamenii de-abia asteapta venirea primaverii, moment in care izbucnesc in trait ca sa zic asa.

Totusi din cand in cand in momentul in care se anunta o zi cu soare, parcurile se umplu de oameni si lumea se grabeste sa profite la maxim de cele cateva ore cu soare. Cam asta am facut si noi sambata asta, pe langa alte indeletniciri casnice. Ce e intersant e ca toate lacuri mai mici sunt complet inghetate, si peste tot lumea iese cu patinele si saniile, joaca hochei. Alta chestie interesanta e ca la marginea fiecarui laculet e un colac de salvare si o scara, cu care sa poti sa scoti eventualele victime in cazul in care se sparge gheata.

Scara si colacul pentru salvarea patinatorilor.

Pe gheata.

Hockey showdown.

O pata de culoare.

Monumentul soldatului necunoscut.

Tot din categoria istoriei recente din Belin, am vizitat in timpul plimbarii un monument sovietic al soldatului necunoscut, ridicat destul de aproape dupa cel de-al doilea razboi mondial. Din categoria faptelor istorice interesante, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, in batalia pentru Berlin au murit in 10 zile 70.000 de oameni, 20.000 de soldati germani, 22.000 de soldati sovietici si 30.000 de civili. In 10 zile cat un mic oras de provincie.

Tot din categoria faptelor interesante, monumentul e ridicat in mijlocul Berlinului, fix in fata Reichstag-ului care a zacut in ruine vreme de cateva zeci de ani, si a fost construit cu marmura din fosta cancelarie al celui de-al treilea Reich.

Iarna in Grunewald

Ultima alergare in Berlin din 2012

In sambata inainte de mini-concediul din Romania, am reusit sa facem o alergare cat se poate de hivernala prin Grunewald, care s-a transformat pentru cateva ore intr-un adevarat Weissewald. A inceput sa ninga fix cand am inceput noi sa alergam, si a nins a de sfarsitul lumii pentru urmatoarele doua ore. Am avut timp sa trecem si pe la peronul 17, despre care am scris intr-o alta postare, si sa stam sa analizam placutele comemorative cu transporturile care s-au facut de aici in timpul celui de-al doilea razboi mondial.

In perioada de mijloc a transporturilor.

Juden.

Bancuta singuratica.

Desi clar nu a fost cea mai buna vreme pentru antrenament, a fost totusi o tura foarte placuta. Mi se par geniale alergarile pe ploaie sau pe ninsoare, alergari la care in primele 5 minute te intrebi de ce faci, raspunsul venind in schimb destul de repede. Pana la urma nu exista vreme proasta, ci doar mai multe tipuri de vreme buna. Cam aceasi fascinatie o am si fata de turele ploaioase sau cu ceata de la munte, in care lipsa privelistilor e suplinita de atmosfera, si in care daca apare totusi o limpezire a zarilor atunci aceasta e mult mai de efect decat intr-o tura doar cu vreme buna. Si da, e ceva extrem de placut la o alergare prin ploaie sau prin ninsoare.

Ninsoare spornica.

Ce se aseaza si pe genele si pe sprancenele noastre.

Lacul diavolului, a ajuns sa inghete si iadul

Am apucat sa facem un detour si le lacul Diavolului, care era totusi de data aceasta complet inghetat, iar imaginea unui nenica care se invartea singur cu patinele pe lacul inghetat dar totusi acoperit de un mic strat de zapada pe el a avut ceva deosebit. Locuri pustii la ora la care am trecut noi pe acolo, cu doar cativa ratacititi care se bucurau si ei de ultima ninsoare a anului. In timpul acesta in Bayern isi facea deja aparitia valul de caldura care a ajuns sa topeasca zapada cam din toata Germania.

Patinatorul singuratic.

Ziua eu am incheiat-o alergand pana la Dahlem, muzeul de etnografie unde am mai petrecut cateva ore terminand expozitia dedicata lumii islamice, si incepand expozitia dedicata amerindienilor. Ultima vizita la muzeu pe 2012.

Strase des 17 Juni

Iarna in Berlin

Dupa un weekend petrecut prin munti polonezi a urmat si un weekend petrecut in Berlin, cu destul de multa zapada prognozata, cu o duminica in care am fost la vot si in care am fost la un concurs de alergat de-a dreptul hivernal, si cu o sambata pe care am petrecut-o mutand si curatand prize la un panou de catarat.

Una peste alta a fost un weekend in care nu s-au petrecut prea multe, si in care am stat cuminti asteptand zapada care aparatent a cazut in cantitati considerabile in Harz, unde probabil vom merge weekend-ul urmator.

In schimb dupa operatiunea de sambata, in care am participat la curatare/reechipare a unei sali de catarare ce apartine de DAV Berlin am ajuns la concluzia ca nu e chiar asa de simplu sa gandesti si sa faci un traseu de catarere. Mi se pare mult mai simpla varianta de la bouldering, in care mai mult arunci o groaza de prize pe perete dupa care te apuci sa gandesti trasee. In schimb in momentul in care trebuie sa te apuci sa alegi prize de o singura culoare, sa gandesti miscari, sa gandesti pozitii ok din care se poate asigura, lucrurile nu mai sunt deloc simple. Oricum cu chiu cu vai am facut pana la urma si un traseu de catarat care sa fie cat de cat coerent.

Duminica dimineata ar fi trebuit sa fie un concurs de 20km printr-o padure de la marginea Berlinului, dar pentru ca in momentul in care am ajuns acolo vremea prevestea un mic viscol si pentru oamenii m-au trecut din greseala la cursa de 10 kilometri, am participat pana la urma la distanta de 10 kilometri. Tinand cont ca traseul era practic o bucla de 5 kilometri care se repeta de 2-3-4 ori in functie de distanta nu pot sa zic ca am regretat decizia. Mike a iesit si de data aceasta pe 4 la 10km, un loc 4 cu care a tot avut tangente anul acesta.

In schimb timpul nu a fost deloc stralucit, de 40:30 (pe locul 10 la 10km, dar inaintea primei fete), dar tinand cont ca tot traseul a fost pe zapada si pe un semi-viscol nu e chiar asa de rau. Pe la kiloemtrul 7-8 chiar ma bucuram ca nu eram la cursa de 20km, dar totusi dupa ce am terminat cursa si m-am schimbat parca imi parea rau de kilometrii respectivi. Asta e deocamdata a venit iarna si e cam greu cu antrenamentul cu afara, si nu prea sunt convins sa-mi fac un abonament pentru a alerga pe banda. In schimb zilele trecute ne-am luat un trainer pentru bicicleta, cu o sa ne tot jucam daca vremea o tine in acelasi ritm.

La concursul de duminica dimineata.

In schimb toata ziua de sambata a nins ba mai viscolit, ba cu fulgi mari ca-n povesti astfel incat dupa vot am profitat de ocazia si am facut o mica plimbare prin Tiergarten pentru niste poze. Daca ninge continua sa ninga la fel si in noaptea asta probabil maine seara o sa scoatem pentur prima data schiurile prin padure.

Pana atunci cate poze dintr-un Berlin inzapezit:

Ma gandesc la munca necesara pentru a aplicat pe fiecare copac luminitele.

Bradul de craciun berlinez.

Viscol.

Privind in adancime.

Strazi pustii.

Iluminat pe gaz, cam chior in noptilei intunecat dar cu un farmec aparte.

San Soucci din Potsdam

Potsdam, Sansoucci, Dahlem si inca un weekend in Berlin

Un pic mai multe poze aici.

E al treilea weekend consecutiv pe care l-am petrecut in Berlin, in primul rand datorita prognozelor mohorate si posomorate si datorita zilelor scurte. In primele weekenduri mi s-a parut grea si apasatoare de weekend petrecut pe langa casa, si e destul de greu sa gasesti ceva nou si interesant de facut, la fel cum gasesti de obicei intr-o calatorie. Nu ajuta nici pozele si jurnalele prietenilor din Romania, care au avut parte de o luna noiembrie cu weekend-uri frumoase, cu mari de nori, cu cer senin si cu culori aprinse.

Daca initial planuiam pentru ziua de sambata o tura cu bicicleta printr-o zona inca nedescoperita, incurajati de o prognoza generoasa ce anunta 2 ore de soare, pana la urma am facut o plimbare mai scurta prin Potsdam, inconjurand Sansoucci-ul si invartindu-ne putin prin cartierul olandez din Potsdam. Vremea a fost aproape la fel ca in toate zilele din ultima luna, inchisa, mohorata, apasatoare, umeda, si complet nepotrivita pentru poze. Pe cat de frumoasa e lumina din timpul verii si al toamnei timpurii, pe atat de opaca e in zilele innorate de noiembrie.

Pedaland spre Potsdam

Copacul perfect pe malul Havel-ului.

Cine?, eu?

Imbasibil.

Aliniati.

Prin cartierul olandez.

Sansoucci.

Amintiri de Schoenbrun

Arcasul.

Sambata seara am fost din nou la catarat la unul din panourile de catarare din Berlin, unde pe langa descoperirea unor trasee frumoase am apucat sa ne jucam si cu un slackline din sala. Incet, incet, in cateva luni probabil o sa reusesc sa fac si cativa pasi legati pe sfoara. E foarte interesant ca si miscare, si e un proces de invatare si pentru corp si pentru minte. Deocamdata trebuie spus ca Mike se descurca mai bine decat mine, si are un simt al echilibrului ceva mai dezvoltat.

Duminica am fost la un brunch (combinatie intre mic dejun si pranz), pe care l-am castigat la concursul de acum 2 saptamani. Brunch-ul era organizat de un club de canotaj, si era foarte interesant sa vezi debarcau mosii din club din barci de 4-5 pesoane, pe o vreme nu neaparat prietenoasa si calda. Trebuie spus ca mi se pare ca in general germanii imbatranesc mai bine decat alte popoare, si in general vorbind cu oamenii de cele mai multe ori sunt tentat sa le dau mai putini ani decat au de fapt. Sigur nu e legat de alimentatie, pentru ca mancarea traditionala germana e destul de departe de idealul de sanatate construit in ultima vreme, dar in schimb poate sa fie legat de faptul ca in general fac ceva mai multa miscare decat alte popoare.

La brunch.

Dupa brunch, dupamasa a fost rezervata Calatoriei spre Soare-Rasare, cu alte cuvinte am vizitat in Dahlem o sectiune dedicata lumii islamice, principalele zone fiind cele din Asia-Centrala. Vizita s-a potrivit pestre momentul in care am si citit nuvela lui Hesse, astfel incat cu imaginatia putin aprinsa mi-am imaginat si eu mica mea calatorie spre soare rasare, prin spatiu si prin timp. Trecand prin sate islamiste saracacioase de la poalele Himalayei, incercand sa inteleg separarea familiei si mai ales a femeilor de lumea reala, pana la foste triburi nomade a caror formare in state a fost puternic influentata de dominatia rusa, pana la deserturi, cu corturi in care am baut ceaiuri extrem de dulci (combinatie de ceai verde cu menta, intamplator sau nu si combinatia mea preferata), pana la broderiile imbricate si elaborate ce sunt facute in orasele de negustori de pe drumul matasii, pana la covoare traditionale atat de legate e identitatea nationala incat apar pe steag-ul Turkmenistan-ului, pana la ritualurile sufiste si la importanta religiei in viata de zi cu zi.

Poarta tipica musulmana din una din regiunile muntoase.

Perdea.

Care aparent joaca un rol foarte important, femeile putand privi din interiorul casei fara a fi vazute.

Broderii.

Port traditional.

Covoare turkmene

Forme tribale.

Mantia celor 1000 de stele.

Peticit

O fotografie de acum 100 de ani, intre timp si subiectul, si fotograful au murit de mult, si copii lor, si probabil si copii copiilor lor. Si totusi exista o legatura, intre privirea femeii din fotografie si privitorul de astazi. Gandul poate sa zboare la viata femei respective, la intinderi nemarginite si pustii, la vestminte colorate, la copilaria ei si la copii ei, la o lume complet diferita.

Pe atat de greu de inteles, pe atat de fascinant pentru o calatorie de cateva ore, mai ales cu putina imaginatie si visare de care din fericire nu am dus lipsa in dupamasa respectiva. Cu ocazia asta s-a intrupat si mai bine in mintea mea o idee, sau poate nu neaparat ideea pentru ca ea exista demult, cat mai mult hotararea de a o incepe.

Grunewald in mijlocul toamnei

Alergare prin padure, catarare, sauna, Dahlem si dervisi rotitori

Un pic mai multe poze aici.

Urmeaza din nou descrierea unui weekend mai neinteresant petrecut prin jurul casei. Zilele au devenit suficient de scurte si de friguroase cat sa nu ne mai motiveze sa conducem cate 200-250 de kilometri pana la cel mai apropiat munte. Pur si simplu nu prea se mai merita, tinand cont ca la 4 e deja intuneric, si tinand cont de faptul ca luna noiembrie pana acum a fost destul de inorata si de posomorata.

Astfel incat cu greu in ultimele doua weekend-uri am ramas prin jurul Berlinului, si am incercat sa ne gasim activitati cu care sa ne umplem cele doua zile. Sambata am imparit-o intre o alegare mai lunga prin Grunewald, printr-o padure in care aproape toate frunzele au cazut, sub un cer posomorat si putin cam deprimant, mai ales ca sunt convins ca la 200-300m deasupra ar fi fost senin. Asta e, daca nu e nici un deal de 200-300m in jur pe care sa te urci stai sub plafonul mohorat de nori. Totusi padurea arata in continuare fascinant, imi place la nebunie cand mai adie cate o pala de vant si incep sa se mai scuture frunzele pe deasupra ta. Sunt convins ca o sa arate fascinant si la iarna, eventual sub luna plina si cu zapada scartaind sub picioare.

Pe covorul de frunze.

In asteptarea iernii.

Singuratica.

Seara am petrecut-o la o sala de catarare din Berlin, unde a fost si mike si unde am ramas placut surprinsi de numarul de trasee usurele, si de varietatea lor (oamenii au un fel de structura de plastic turnata, care imita pe alocuri destul de bine stanca). Am profitat de mersul la sala pentru a o initia-o si Mike in sauna (sau masina diabolica de tortura dupa cum a denumit-o), practic sala de catarare avand la subsuol si o sauna, accessul fiind inclus in biletul de intrare la sauna. Sunt putin curios daca o sa scrie si ea o postare despre experienta.

Duminica a fost rezarvata din nou unui muzeu, tot Dahlem-ului (Muzeul de etnografie). Si dupa duminica aceasta am ajuns la concluzia ca e de departe cel mai interesant si captivant muzeu pe care l-am vazut pana acum. Trecand peste imensa cantitatea de informatii interesante prezentate, si peste felul in care sunt gandite expozitiile, cel mai fasciant lucru e cum in corpul unei singure cladiri trairile, credintele si traditiile din 5 continente. Intr-un moment esti intr-o grota budista din asia-centrala, reconstruita in interiorul muzeul cu piesele originale, si pictate intr-o tonalitate bizara de verde-albastru, dupa care la cateva coridoare distanta esti in mijlocul unei mici piatete ceremoniale maiase, cu piloni masivi de granit pe care sunt reprezentate diferite zeitati, dupa care la alte cateva coridoare distanta esti in lumea insulelor Polineziei, plimbandu-te printre cladiri si barci traditionale originale, reconstruite la scara, pentru ca la alte cateva coridoare distanta sa fii in mijlocul Africii, sau in mijlocul lumii islamice.

Doaman cu coasa.

Zeu mayas deloc impresionat.

Atat de multe zeitati, atat de multe traditii, atat de multe feluri diferite de a vedea lumea, de a vedea normalitate. Pana la urma felul in care vedem lumea, in care simtim arta, si prin care percep normalitatea sau anormalitatea lucrurilor e profund influentat de societatea in care traim. E ca un fel de lentila prin care percem totul, si muzeul mi se pare fascinant tocmai pentru ca iti permite ca pentru o scurta perioada de vreme, sa incerci sa vezi lumea si prin alte lentile. Poate sa intelegi, poate sa accepti, poate sa ramai profund descumpanit. Dar totusi sa percepi ca exista atat de multa diversitate, incat e absurd sa sustii ca doar ideile tale, doar dumnezeul tau, doar felul tau de a vedea lucrurile sunt cele drepte si adevarate.

Mici statuete de lut ars

Ganditorul fericit.

Si ganditorul tatuat.

Impreuna cu ciudatul zeu-liliac.

Intr-o coliba tipica din Polinezia.

Zona dedicata navigatorilor

Fara sa stim, duminica am nimerit la inaugurarea unei sectiuni dedicate lumii islamice, si cu ocazia inagurarii a fost si un mic mic concert si o mica demonstratie al unui grup de islamisti sufisti care traiesc in Neukoln. Ca o mica paranteza, fara sa avut prea multe cunostinte despre ce inseamna sufism inainte, tot ni s-a parut foarte interesant, si cu ocazia asta am vazut pentru prima data si dervisi rotitori. Pe scurt, sufisti sunt mistici islamici care cred ca prin diferite ritualuri se pot apropia de dumnezeu in timpul existentei pamantesti. Curentul a existat in paralel cu islamismul clasic, pamantesc, care era in acelasi timp si modalitate de organizare a societatii. Practic e ceva intre calugari, asceti, samani, in anumite forme de organizare semand si cu manastirile noastre, sau cu calugarii budisti.

O sa mai revenim cu siguranta in Dahlem, e un loc in care poti sa te pierzi cu usurinta, si pentru care ai nevoie de foarte multe zile pentur a-l explora cu adevarat. Daca stau bine sa ma gandesc noi am fost deja de 5 ori, si abia am apucat sa vedem partea destinata Asiei, Americii Centrale si Polineziei.

cros12_31

Un weekend in Berlin, cu un concurs si cu muzee

Dupa aproape 4 luni de zile de colindat weekend de weekend am ajuns din nou sa petrecem un weekend din Berlin. Vremea posomorata si friguroasa de noiembrie, cuplata cu zilele scurte nu lasa prea mult loc pentru ture interesante, desi planuri sunt suficiente deocamdata asteptam sa vina zapada, dupa care primavara.

In acelasi timp de fiecare data cand petrec un weekend pe langa casa, am un sentiment de timp pe care puteam sa-l petrec intr-un fel mai interesant, intr-o mica aventura de weekend pe undeva. Pe de alta marte mai sunt si situatiile intoarse, in care in timpul unei mici aventuri de weekend iti doresti sa fii in casa la caldura, dar totusi privind in spate peste ani chiar si weekend-urile in care ti-ai dori sa fii acasa ti le amintesti mult mai clar decat weekend-urile petrecute acasa.

Totusi pe langa vremea pospmorata mai era si un alt motiv pentru care am ales sa ramanem in Berlin weekend-ul acesta, si anume un concurs de alergare in care traseul se desfasura doar pe poteci intr-o padure de la periferia berlinului. De data aceasta am convins-o si pe Mike sa participe, ea participand la 10km in timp ce eu participam la 20km. De stiut habar n-aveam cum arata traseul, pentru era in cam in alt colt al berlinului, astfel incat era o ocazie buna sa vedem si un coltulet de Berlin in care nu mai ajunsesem pana acum.

Concursul a fost complet diferit fata de celalalt la care am mai participat in Berlin, un concurs de 10km cu 10000 de participanti, in comparatie cu un concurs cu 500 de participanti la toate probleme. De fapt tot concursul a avut o tenta de concurs de familie, fiind organizat de un club de canotaj pana la urma (ca fapt divers clubul respectiv de canotaj a fost fondat in 1886, iar concursul de alergare pe care l-au organizat era la a 33-a editie).

De inscris m-am inscris la cursa de 20km, pe principiu deja popular “More pain for the same money”, taxa de inscriere fiind aceasi pentru toate distantele, si destul de modica pentru taxele percepute de obicei la concursurile din Germania, respectiv 7 euro. La start la distanta de 20km lume incredibil de putina, cel putin in comparatie cu cei veniti pentru 10km. De fapt cred ca in Germania distanta de 10km e clar cea mai populara distanta, din punct de vedere al numarului de participanti, si de curse organizate pe distanta aceasta.

De antrenat nu pot sa zic ca am avut vre-o motivatie deosebita in ultima luna, dar de iesit mai iesit la alergat, problema fiind in schimb ca nu am avut vointa si motivatie sa fac alergari mai lungi. Asta pe de o parte, pe de alta parte se si face lumina mult prea tarziu si intuneric mult prea devreme pentru alergari mai lungi. Dar revenind la ziua cursei, stiam ca anul trecut se scosesera timpi in jur de 1h20 pentru primii 3, asa ca speram si eu poate la un loc 3. Partea buna cu concursurile mici e ca nefiind premii, si nivelul e ceva mai redus astfel incat nu te trezesti la starti cu etiopieni sau oamenii de prima clasa, astfel incat imediat cu s-a dat startul am incercat sa ma tin de primii 3, dupa care de primii 2, dupa care de primul, cu care am alergat cot la cot prima tura. Omul era canotor in primul rand, si din punctul acesta de vedere avea o constitutie cam atipica, fiind mult mai lat in umeri fata de alergatorul tipic, si in acelasi timp cu un stil de alergat putin mai ciudat.

Totusi omul mergea ceas, avand un ritm constant, si alergand foarte bine pe portiunile care erau in usoara urcare. In mod ciudat recuperam pe portiunile in coborare sau de plat. Iar ca denivelari desi nu foarte multe cred ca 2-3 kilometri din tot traseul erau destul de valuriti pentru un traseu din campia berlineza. Totul a mers ok, pana la sfarsitul primei ture cand am reusit sa pierd contactul cu tipul de pe primul loc, si cu aceasta si ritmul. Traseul de 20km repeta de doua ori traseul de 10km, si problema a fost ca dupa startul la 20km la 30 de minute distanta s-a dat startul si la cursa de 10km, astfel pe tot parcursul celei de-a doua ture am tot depasit oameni de la cursa de 10km. Problema era ca traseul avea in mai multe locuri caracter de single trail, astfel incat de fiecare data cand depaseai trebuna sa iesi in stanga sau in dreapta, si pierdeai putin din ritm si din viteza.

Ah, si cat de mult am urat cat de nemteste erau indicatii kilometrii care pareau sa se scurga atat de incet. Sincer prefer sa alerg putin in necunoscut, fara sa stii in fiecare moment cati kilometri au trecut si implicit cati kilometri mai sunt. Mai chinuit, cu un ritm mult mai prost decat in prima parte si tot depasind sute de concurenti de la cursa de 10 kilometri totul merge ok pana in ultimul kilometru si jumatate, cand vad cu coada ochiului cum venea destul de serios un concurent, ce parea sa fie la 20 de kilometri. Accelerez, si cu un ultim kilometru mai mult decat anaerob reusesc sa termin in cele din urma cursa pe 2, in 1h23m, la putin sub 2 minute decat tipul care a iesit pe primul loc. Dupa o prima jumatate in care eram cot la cot, 2m diferenta pe 10km spun destul de mult de diferenta din felul in care am mers in a doua jumatate. Totusi dupa cum zicea si tipul care a iesit pe primul loc, am avut noroc ca nu au venit primele doua locuri de anul trecut, care au scos atunci 1h16m respectiv 1h20. Mike a iesit si ea pe locul 4 la categoria ei, la mai putin de doua minute de locul 3.

Ca fapt divers, la revitalizare dupa concurs pe langa ceai cald aveau si paine cu untura, incredibil de buna (dar de care mike s-a aratat complet dezgustata). Trebuie investigat de unde se poate cumpara untura de pus pe paine la ei, pentru ca trebuie spus ca a mers foarte bine combinatia de paine neagra si untura.

In rest atat sambata si duminica am petrecut timpul care ne-a mai ramas culturalizandu-ne prin muzeele berlinului (unul de pictura, unul de etnologie), doar ca din pacate am reusit sa uit aparatul acasa de data aceasta astfel incat nu am facut nici un fel de poze.

Ravensbruck bike tour

Ravensbruck si Wesenburg

Un pic mai multe poze aici.

Cred ca e primul jurmal de multa vreme pe care apuc sa-l scriu duminica seara, desi a fost vorba de tura de doua zile. Dar cum tot am ajuns ceva mai devreme decat de obicei astazi (ora data inapoi in weekend, si intuneric la ora 7), am zis ca totusi sa scriu si cateva randuri despre weekend-ul care a trecut.

Luna asta se implinesc 3 luni in care n-am petrecut nici un weekend in Berlin. Am avut parte si de vreme buna, si de weekend-uri frumoase, si de ture in care am explorat in cateva luni lucrurile din jurul Berlinului decat unii berlinezi intr-o viata. Vorbind saptamana trecuta la o bere cu cativa colegi de munca, oamenii povesteau de vremurile de acum 20 si ceva de ani, si despre posibilitatile relativ reduse ale locuitorilor Berlinului de Vest. Si m-a surpins ca oamenii spuneau ca nu aveau nici un sentiment claustrofobic, desi erau inconjurati de un zid si singura posibilitate de a calatori era ori pe o autostrada destul de lunga spre Germania de Vest, fie zborul cu un avion. Si sentimentul cred ca s-a propagat putin si in zilele noastre, si oamenii chiar se simt foarte bine uneori o viata intreaga in cartierul in care s-au nascut, cu concediile normale de 1-2 ori pe an.

Totusi pana acum am incercat sa profitam la maxim de timpul petrecut aici, si trebuie spus ca Brandenburgul si Meklenburg-Vorpommen sunt land-uri care ne-au placut foarte mult. E uimitor cat de putin sunt populate si cat de multa padure si salbaticie poate fi gasitata atat de aproape de Berlin. Probabil daca eram pasionati de sporturi de apa, de caiac/canoe ar fi fost raiul pe pamant.

Revenind la weekend-ul ce tocmai care a trecut, prognoza de vineri nu era prea incurajatoare, un front de aer rece coborand peste Germania, si aducand temperaturile prin jurul valorii de zero grade. Totusi de weekend-ul trecut visam la o tura de bicla din care sa mai prindem franturi din toamna colorata, care din pacate e cam pe terminate.

Astfel incat am lasat-o pe Mike sa deseneze un circuit de 2 zile, intr-o zona plina de padure si de lacuri in nordul Brandenurgului, foarte aproape de granita cu Meklenburg-Vorpommen. Vremea posomorata de sambata dimineata nu ne-a motivat sa plecam prea devreme, astfel incat sambata am reusit performata aproape negativa de a pedala 50 de kilometri toata ziua. A contribuit si vremea posomorata, frigul, un vant potrivnic, si o vizita ceva mai lunga la lagarul de concetrare de la Ravensbruck.

Io zic ca ma prinde postura.

Prin paduri de fag.

Covorul de frunze acoperind complet pistele.

Mar 100% german.

La Ravensbruck nu am avut timp sa vizitam intreg complexul, in schimb am zabovit ceva mai mult timp intr-o cladire in care au trait in perioada lagarului o serie de comandati ai lagarului. Casa/cladirea a ramas in mare parte neschimbata, si era amenajata ca un muzeu despre tot ofiterii SS care au fost intr-un fel sau altul responsabili de ce s-a intamplat acolo. Ce e deosebit la Ravensbruck, fata de alte lagare de concentare, e ca a fost gandit ca un lagar de concentrare pentru femei. Au trecut pe aici de-a lungul existentei sale aproximativ 140000 de oameni, din care au supravietuit intre 15000 si 30000. Au murit aici la fel de multi oameni cat populatia unui orasel nu foarte mic.

Muzeul e socant pentru ca detaliaza biografia, trecutul, marturii despre toti cei care au fost in pozitii de conducere in lagar. E uimitor cand stai sa te gandesti ca ofiterii traiau impreuna cu familia si copii, in case echipate la un nivel ok, in timp ce la nici 300 de metri existau baraci de lemn in care femeile batrane si cele care nu mai puteau sa munceasca erau lasate sa moara. In vreme ce la mai putin de 1 kilometru exista un sat/orasel ce isi ducea mai departe existenta. E o limita foarte fina aici intre responsabilitate si complicitate.

De la fereastra comandatului.

Revenind la tura, dupa ce trecem de Ravensbruck, gasim si un loc ferit de pus cortul, unde petrecem o noapte cu muuulte ore de somn, si ne urnim mai departe la drum cu greu a doua zi dimineata. In schimb avem parte de data aceasta de o zi cu soare, si chiar se simte la capitolul confort termin. Doar labele picioarelor raman tot inghetate pe tot parcursul zilei.

Traseul in schimb e deosebit de frumos pana in Wesenburg, serpuind prin paduri de fagi si printre lacuri. Profitam de locuri, de soarele bland si facem muulte poze cu iz de toamna, ne oprin si pe un ponton pe malul unui lac unde am fi putut sa stam probabil toata ziua la soare. Din Wesenburg in schimb urmeaza lunga intoarcere spre Zehdenick, unde recuperam kilometri si pentru ziua de dinainte. Apusul, frigul si luna plina ne gasesc pedaland pe un drum judetean, cu cativa kilometri ramasi pana la masina si cu stoluri de pasari aranjate in V ce pareau sa fi gresit directia, zburand spre nord.

A doua zi dimineata, noi si bruma.

Bancuta si locul de masa.

Asteptandu-si suratele.

Prin lumina blanda a diminetii

La soare.

Nori de toamna

Si o poza si cu pozarul.

Blazonul Brandenurgului, un vultur nu foarte prietenos.

Umbre de uriasi.

Spre locurile de iernat.

In schimb trebuie spus ca dupa weekend-ul care tocmai a trecut probabil vor urma si weekend-uri petrecute macar partial in Berlin. A devenit prea frig pentru catarat, poate si pentru bicicleta daca nu e macar un pic de soare. Astfel incat asteptam zapada (care a cazut deja in sud), si ne ascutim schiurile.

City Nacht

Cei mai rapizi 10 kilometri, Vatenfalls City Nacht

Desi in ultimii 2 ani de zile am tot participat pe la concursuri, pana in weekend-ul care a trecut nu am participat la nici o cursa de sosea de 10 kilometri, care aparent e una din cele mai populare distante pentru cursele de alergare. Atat de populare, incat oamenii organizeaza cam cate una la fiecare 1/2 weekend-uri prin Berlin, intrerupte ba de cate o cursa de 5 kilometri, ba de cate un semi-maraton, ba de cate un maraton. Intr-un fel nici nu e de mirare tinand cont cati oameni vezi alergand in fiecare zi, mergand cu bicicleta sau cu rolele.

Cand am ajuns aici, am zis ca se merita incercate cateva concursuri si pe la ei, pentru a vedea exact cu ce se mananca, si sper sa ajung la cateva concursuri de alergat, de inot, sau poate si un triatlon (aici e mai complicat pentru ca oamenii au o taxa exorbitanta pentru distantele mai lungi daca nu esti inscris intr-un club de triatlon). Astfel incat impreuna cu mai multi colegi de la munca, care m-au cooptat de la alergarea de grup in fiecare vineri la pranz, m-am inscris si la cea mai populara cursa de 10 kilometri din Germania. Si oamenii nu glumesc cand zic cea mai populara, la start fiind inscrisi peste 10000 de oameni, mai multi decat la maratoanele de oras din alte parti.

Acum despre cursele de 10 kilometri, nu pot sa zic ca am fost niciodata un prea mare fan nici al curselor pe plat, nici al distantelor scurte. Intr-un fel din punct de vedere psihic mi se pare ceva mai usor un maraton, cand stii ca mai ai momente in care trebuie sa o lasi mai moale, chiar fiind recomandat sa o lasi mai moale la inceput pentru partea a doua a concursului. La o cursa de 10 kilometri trebuie sa mergi mai mult sau mai putin ceas, fara nici un moment de respiro, dar pe de alta parte nu trebuie sa cari apa dupa tine, sau gel-uri, sau sa faci carbo-loading… Alt motiv pentru care nu imi plac e faptul ca alergi in general pe sosea in orase, si nu in mijlocul naturii, iar din punct de vedere al constitutiei pe mine cel putin ma avantajeaza putin profilele alergarilor montane, unde trebuie sa ai ceva muschi care sa traga si la deal si sa te duca si la vale.

Dar, (desi dupa toate motivele de mai sus pare cam improbabil sa existe si un dar), totusi e ceva si la alergatul pe plat, si anume viteza si fluenta miscarii pe de o parte, si pe de alta parte finish-ul anaerob, care se intinde pe o durata mult mai lunga decat la maratoane. Mi se pare ca de la o anumita viteza incolo mecanica alergatului se schimba complet, cel putin la mine, si doar crescand viteza incepi sa calci diferit, mai pe mijlocul talpii, mai putin infranat. Doar plamanii, inima, si muschii sa te tina. Si mental e mai greu, pentru ca intensitatea e mult mai mare si pentru ca nu mai alergi poetic de unul singur prin padure, ascultand pasarile cum cand si admirand peisajul.

Balansand cele de mai sus, am zis ca nu strica sa ma inscriu, si chiar m-am chinuit sa fac cateva antrenamente mai specifice, respectiv ceva intervale si ceva simulari de cursa. Intr-un fel e pacat de stadionul care e chiar langa noi, pentru a nu-l folosi macar odata pe saptamana pentru un antrenament mai specific, iar cu ocazia asta mi-am reamintit cat de grele, si cat de utile sunt intervalele, de felul in care simti cum iti ard plamanii dupa un antrenament serios, sau mai des cel putin in cazul meu de stomacul care se intoarce cam pe dos, si de nevoia urgenta de a gasi un wc. Sincer sunt curios ce se intampla cu stomacul in momentul in care alergi mai tare, pentru mi se pare cam improbabil ca acum 10000 de ani cand alergai de lei prin savana sa-i ceri leului 2 minute de piua pentru a merge la toaleta.

Revenind la antrenamente si la concurs, tinand cont ca aveam ca repere de timp doar amintirile unor ture mai rapide prin jurul ior-ului (ceea mai rapida amintire fiind de 39 de minute pentur 3 ture), nu pot sa zic ca aveam vreun target la ambitios, poate doar sa scot sub 40:00, cu cat mai putin cu atat mai bine. Pe de alta parte concursul nu e unul din cele mai rapide concursuri, avand destul de multe curbe si ceva urcare. Problema a fost in schimb ca concursul fiind sambata seara nu prea ma incanta sa pierd ziua de sambata cu activitati mai odihnitoare, astfel incat inainte de concurs am pedalat cam 60km pana la Potsdamm si inapoi, unde am gasit alte stanci faine pentru catarat, dar despre celelalte activitati din weekend-ul asta intr-o alta postare.

Ca organizare oamenii au fost foarte bine organizati (nemteste binenteles), cu zone distincte de start in functie de timpul pe care il declarai, cu ridicare pachetului foarte bine pusa la punct, cu fooooarte multi oameni pe margine care incurajau, cu tobosari in mai multe puncte, cu furtune pe traseu, cu fiecare kilometru indicat si multe alte mici detalii. Seara, inainte de concurs am alergat pentru facut pentru prima data si o alergare de incalzire asa cum trebuie, cu colegii de la munca, dupa care ne-am dus fiecare la blocul lui, asteptand startul. Dupa target-ul pe care l-am declarat eu am ajuns in zona A, si dupa felul in care arata toata lumea de acolo cred ca departajarea se facea dupa sub 40 de minute sau peste 40 de minute, oricum cam toata lumea din zona parea ca stie ce face si ca are ce cauta acolo.

Zambitor si asortat inainte de start, am zis ca incaltamintea pe care o am oricum nu are cu ce sa se asorteze, asa ca macar sa fiu curcubeu…

Din pacate nu prea am nici o ustensila care sa calculeze ritmul cu care ma deplasez, ci doar ceva ce mi se pare mai util, turatia la care functioneaza motorasul, cu alte cuvinte pulsul. L-am folosit si pe la ultimele maratoane, unde stiam ca daca depaseam 171-172 nu era bine, motorasul protestand la un moment dat prin reducerea destul de drastica a turatiei. In schimb inainte de cursa nu aveam nici o experienta un unei curse scurte alergate, pentru a sti cum sa-mi calculez efortul.

Startul se da aproape nemteste, cu 2 minute intarziere (apropo de chestia asta, un aeroport care trebuia sa fie gata anul asta in Berlin a fost intarziat cu un an, iar deutsche bahn-ul are mai multe intarzieri cumulate decat in cam toti anii de pe acum, si din cate am observat oamenii nu sunt chiar punctuali in general). Atmosfera super misto la start, cu o groaza de oamenii care incurajeaza, cu muzica, cu tobe putin mai in fata, cu oamenii plecand tare, cu adrenalina care te impinge de la spate si care te face sa te simti ca plutesti. Si care iti trimite si pulsul la niste valori pe care nu le-am mai vazut de mult in timpul unui concurs, adica pe la 178.

A durat destul de putin pana cand am trecut linia de start, cam 15 secunde, iar dupa am tot inceput sa depasesc prin exterior. Si totusi ritmul mi se pare ceva cam rapid, sau cel putin ceasul asa pare sa imi spuna, dar primii 2 kilometri se scurg cam cu aceasi intensitate, pana cand trec si de ultima echipa de tobosari, si pana cand lucrurile se mai rarefiaza. De la kilometrul 4 incolo incepe o portiune mai anosta si cam lipsita de oamenii care sa incurajeze, si ma gandesc si eu ca pentru a nu muri putin mai incolo sa incerc sa reduc si eu intensitatea si pulsul pana pe la 174-175, pentru a pastra ceva rezerve si pentur ultimii 2 kilometri. Aici nu mai merge gandul de pe la startul maratoanelor, “unde fugiti voi asa?, lasa ca ne vedem mai incolo”, aici nu exista mai incolo, sunt doar 40 de minute in care trebuie sa dai totul si sa ajungi stors la final.

Pe la kilometru 6 ajungem din nou la zona de start/finish, din nou o groaza de oamenii care incurajaza, ne luam un ultim boost de adrenalina, si pornim pe urmatorii 2 kilometir care sunt intr-o usoara urcare, si care se transforma pentru mine intr-un mic chin. Si incep sa incolteasca in minte tot felul de ganduri de genul de ce ai pornit asa de tare, uite ai putea sa o lasi mai moale ca sunt si altii care incetinesc, ganduri ce trebuiesc imediat din minte. In schimb e greu sa mai accelerez, si ma agat de oameni care par sa merga cat de cat constant.

Si e intr-un fel mai greu si mai intens la maraton, dar pe de alta parte aici pot sa incerc sa ma concentrez mai bine la miscari. Un fel de mantra fizica, care sa-ti goleasca mintea de gandurile despre incetinire. Si constientizezi fiecare pas, si forma de alergare pe care o ai (care nu era cea mai stralucita in momentul respectiv), si felul in care respiri. Si chiar ajuta, si uite-ma facand si ultimul 180 de grade al cursei, si pornind pe ultimii 2 kilometri care sunt si putin la vale. Cand zic putin la vale cred ca fost vorba cam de 10m diferenta de nivel tot concursul, dar totusi sunt putin la vale.

Si ma simt chiar bine pe bucata asta, cel putin in comparatie cu cei 2 kilometri de dinainte, si chiar pot sa cresc ritmul depasind pe rand oameni. Dar totusi mental din nou e aceasi tentatie de a incetini, ce trebuie constant alungata. Apare de multe ori si pe la maratoane, uneori merge alungata, alteori nu, dar parca la cursele mai scurte unde intensitatea e mult mai mare si tentatia e mult mai mare.

Si intr-un fel acolo se face diferenta, atunci cand fiecare particica a organismului tau striga dupa oxigen si te implora sa incetinesti, in momentul in care mintea incepe sa fabrice scuze si motive pentru a incetini, iar cheia e daca in momentul respectiv reusesti sa ignori toate astea, sa calci pedala de acceleratie si sa te incordezi din toata fiinta si te lansezi mai departe cu fuleu.

Si cateodata devine mai usor, si durerea dispare, si nu mai simti ca te sufoci si zbori mai departe, simtind forta, eleganta si energia fiecarui pas, si simti ca traiesti. Esti atunci ca Zatopek in finala de 5000m din 52, sau ca orice alt atlet care se lanseaza cu fuleu pe ultima turanta, zburand pe langa adevarsari, si ajungi la final invingator.

Una peste alta ultimii 2 kilometri cred ca au fost unii din cei mai intensi de pana acum pentru mine, si probabil nu am alergat nici pe departe atat de repede precum mi se parea ca alerg, dar cu toate astea mi s-au parut foarte tari ca experienta si ca intensitate. Turatia motorasului a stat constant peste 182 pe ultimii 2 kilometri, media intregii curse fiind 179, valori pe care sincer nu credeam ca o sa le vad in timpul unui concurs la mine. Timpul, de 38:43, e departe de a fi spectaculos, dar nu e nici foarte rau, si ma gandesc la el mai mult la un inceput si la cum pot sa-l imbunatatesc. Locul, 175 din 10000, nu e nici el rau, pana la urma sunt primii 1.75%. Dupa concurs ca bautura de rehidratare bere fara alcol de la organizatori, ca doar suntem in germania, dupa care am ajuns la timp acasa pentru a vedea finalul cursei de 10000m de la olimpiada. Alt calibru, alte mize si alte motivatii, dar oare aceleasi sentimente si experiente?

Grunewald

Cu bicla pe langa Havel, si inca un pic din muzeele berlineze

Inca unul din jurnalele restante (Mihaela a pus deja jurnalul aici), despre inca un weekend petrecut prin imprejurimile Berlinului, din motive de vreme instabila. Sambata am petrecut-o in parte pe biciclete, explorand Potsdamm-ul si o parte din Havel Radweg, in timp ce ziua de duminica am petrecut-o parcurgand pana la capat Muzeul de arta asiatica de la Dahlen, si chiar am reusit sa intram si un muzeul de etnologie.

Prin Potsdamm nu am apucat sa ne plimbam foarte mult, si mare parte a timpului pe care l-am petrecut pe acolo l-am petrecut in Sansoucci, un fel de parc imens foarte interesant din Potdamm, fosta resedinta de vara a marilor electori si a regilor Prusiei.

Ce m-a surprins putin la Potsdamm, si dupa aceea la Werder, a fost prezenta unor mori de vand construite dupa tipicul olandez, si citind putin din istoria prezentata pe langa ele am aflat ca in secolul 18, datorita unor facilitati acordate de regii prusiei a existat un numarul destul de mare de imigranti olandezi, adusi pentru a construi mori de vant pentru macinarea granelor, si pentru asanari si pentru constructii de canale. Suficient de multi incat in exista si in zilele noastre un mic cartier in Potdsdamm denumit cartierul olandez.

La fel Potdamm-ul e ceva mai unitar decat Berlin-ul ca arhitectura, si probabil se vede faptul ca nu a fost bombardat la fel de mult ca Berlin-ul in cel de-al doilea razboi mondial. Pe de alta parte a fost 30 de ani in spatele zidului, iar anii de socialism si-au lasat amprenta cu unele cartiere si blocuri ce arata destul de muncitoresc.

Din Potsdamm am continuat catre Werder, pe o pista de bicicleta ceva cam aglomerata pentru gusturile noastre, dar destul de pitoreasca, mergand pe malul intortocheat la Havel-ului. In Werder din nou o pauza cu o mica explorare a orasului vechi, care e asezat pe o insula in mijlocul raului dupa care am ales ca si cale de intoarcere o varianta mai putin clara si mai salbatica printr-o zona care mi-a adus aminte de tura pe care am facut-o in delta in primavara. Acelas peisaj cu canale, salcii, lacuri si locuri de scaldat. Pe ultimii kilometrii am fost binenteles alergati de ploaia zilnica regulamentara din Berlin, dar de care am reusit pana la urma sa scapam cat de cat neudati.

Ziua de duminica se anunta si mai ploioasa, astfel incat a fost rezervata din nou muzeelor, mai exact continuarii muzeului de arta orientala din cadrul muzeelor Dahlem. Mi-a placut foarte mult si partea a doua a muzeului, dedicata artei chinezesti si japoneze, cu tablouri si alte obiecte de arta create acum sute de ani, dar care mi se pare ca au design foarte atemporal si simplist, putandu-se incadra foarte bine si astazi intr-o expozitie.

Branderburg Tor, varianta Potsdam

Una din morile de vant olandeze, inca functionale, cocotata pe un piedestal.

Hoinarind prin Sanssouci.

Alta moara olandeza, de data aceasta in Werder.

Arhitectura tipica din Branderburg.

Ne luam si o mica portie de salbaticie pe ziua de azi.

Franturi de delta.

Capatul din bronz al unei securi ceremoniale de acum 4000 de ani, folosita printre altele si la sacrificii umane. Interesanta expresia modelata pe secure, cand e pusa in context.

Vas chinezesc de acum 7000 de ani, acum 280 de generatii, intr-un fel stai sa te gandesti ce gandeau si ce fel de viata aveau oamenii atunci, iar arta poate fi un fel de legatura atemporala, si e interesant ca stai sa te gandesti ca privesti in vitrina ceva facut cu atat de multa vreme in urma.

Zeul unui rau din China, trist si incatusat. Statuia statea la capatul unui pod ce traversa raul, si a fost asezata dupa niste serioase lucrari de indiguire. Totusi din cand in cand, mai reusea si zeul nostru trist sa ma scape din catuse.

Din scoala artistilor specializati in lucrari in bambus.

Portelan japonez de acum 300 de ani, cu un design incredibil de simplist si de modern in acelasi timp.

Din aceasi categoria a artei japoneze atemporale.

Harnasament ecvestru, in varianta japoneza.

Una din partile componente ale unei sabii japoneze.

Din categoria picturilor, la fel foarte simpliste dar in acelasi timp naturale.

Doi corbi in noapte.

Un pic mai multe poze aici.