Category Archives: Bucegi

Moeciu freeride arena, varianta 2021

In timp ce scriu jurnalul de fata in Brasov ninge serios pentru prima data dupa mai bine de o luna. A fost o luna care s-a simtit mai degraba ca o luna de martie si nu ca o luna din mijlocul iernii. O luna in care puteai sa combini alternativ schiul prin muntii inalti cu bicicleta prin zonele joase la temperaturi cat se poate de primaveratice, lucru pe care l-am si facut de altfel.

Partea buna fata de alti ani e ca totusi la peste 1500 de metri s-a format totusi o baza din zapada si chiciura cazuta in ultima luna asa ca macar nu ti-e frica ca o sa belesti schiurile. Partea proasta e ca tot procesul de inghet-dezghet din ultima perioada a transformat baza asta intr-o sticla lucioasa pe care nu ai cum sa-ti tii echilibrul fara o pereche de coltari sau de snowline-uri.

Planul pentru ziua de astazi e simplu: urcat cu schiurile in spate pana pe varful Bucsa, de aici cotit spre Padina Ski-Touring Arena, facut cateva coborari de pe Tataru, reintalnit cu Radu si Bogdana si coborat inapoi la masina. Planul a aratat bine primele 2 ore din tura, o ora de bocanit cu schiurile in spate si o ora de mers printr-o padure incarcata feeric. N-a mai aratat bine in momentul in care am iesit din padure si am inceput urcusul spre Bucsa. Combinatia de vant si gheata lucie ne -a facut sa uitam de Tataru si sa cotim catre cea mai domoala varianta de a cobori inapoi spre Moeciu, respectiv cea de pe traseul de la 4 Munti. Sa spunem ca nu mi s-a parut niciodata atat de interactiv coboratul pe o panta inghetata ce nu avea mai mult de 20 de grade.

In schimb la coborare am gasit poienile prin care ne-am jucat si acum 3 ani incarcate cu zapada numai buna de schi, asa ca intr-un fel varianta de a reconfigura tura nu a fost chiar nefericita. Trebuie sa recunosc ca tot arealul din partea superioara a vaii Barbuletului e foarte fain pentru schi de tura si ca poti sa te joci fara probleme pe aici o zi intreaga daca e zapada buna, iar orientarea de obicei iti asigura zapada buna. Priveliste faina spre Bucegi, stane, paduri de brazi, pante de 20-25 de grade, chiar nu pot sa vad ce ti-ai dori mai mult, mai ales atunci cand e pericol de avalansa prin alte parti. Bonus, daca e zapada poti cobori fara probleme pana putin deasupra vaii Bangaleasa pe schiuri, sau prin poieni chiar mai jos. Nu a fost cazul astazi, asa ca ultima ora am coborat-o tot cu schiurile in spate.

Track si date aici:
https://www.strava.com/activities/4585728030

Starea zapezii la plecare si moralul un pic la pamant in fata orei de carat in spate schiurile in clapari.
O ora si jumatate mai tarziu, pe schiuri la soare. In sfarsit incepe sa arate a iarna.
Vantul ne ia in primire atunci cand dam de pantele inghetate de pe varful Bucsa. Sa spunem ca aproape ca nu a mai ramas fir de zapada proaspata dupa ce vantul si-a facut de cap pe aici.
Spre varfuri.
Abruptul vestic al Bucegiului arata intr-un mare fel incarcat de zapada
In schimb vantul isi face de cap pana cand incepem coborarea spre Moeciu. Noroc ca temperaturile sunt cat de cat primaveratice afara.
Arena prin care ne-am dat dupamasa aceasta, cu zapada numai buna si un cadru idilic.
Un loc ce pare sa fie in alta tara, nu in Romania.
Sfarsit de zi, inapoi la primavara.

Valea Dorului mon-amour, prima zi de schi a sezonului

Inceputul acesta de sezon se anunta cat se poate de dezastruos in Postavaru si un jurul depresiunii Brasovului. Toate fronturile de precipitatii, ce au venit pana acum, au venit din sud si s-au oprit in Carpati, fix opusul anilor anteriori cand veneau de obicei din vest si se opreau si se scuturau in zona in care intoarce arcul carpatic.

Pe de o parte nu pot zice ca ma plang, am avut weekend-uri si zile in care ploua sau ningea in toata tara doar in Brasov nu, asa ca soselele au ramas momentan uscate si surpinzator de curate iar temperaturile au fost numai bune pentru iesit pe bicicleta. Trainerul e momentan abuzat doar de Mihaela si pentru mine adaptarea la frig e aproape completa si parca nu as vrea sa renunt la ea incepand sa transpir pe Zwift.

Sambata in timp ce invart pedala cursierei prin jurul Brasovului, strecurandu-ma printre stropi de ploaie la cateva grade peste 0 imi dau seama ca m-am dereglat complet. Zic asta pentru ca in cel mai dubios mod cu putinta pedala se simte chiar fain, kilometrii trec usor si ajung
inapoi acasa cu un nivel de endorfine ce sunt convins ca nu aveam cum sa-l culeg in fata watti-lor de pe Zwift. Sunt convins ca o parte din senzatie vine si de la confort, iarna asta e prima iarna cand am luat si eu haine serioase de ciclism de iarna. Varianta ieftina binenteles, respectiv Decathlon, dar hainele isi fac foarte bine treaba si schimba destul de mult experienta ciclismului pe timp de iarna.

Dar lasand rotile cursierei la o parte, ziua de duminica avea sa fie dedicata primelor viraje din sezon. Toate sursele (in care Dumitrel Marius e inevitabil implicat) spun ca la Sinaia e zapada suficienta si ca ninge in continuare. Webcamul de la cota 2000 arata o ceata pe care o tai cu cutitul in schimb.

La Busteni ploua de rupe, eu fac stocul de mancare pentru restul zilei si pornesc mai departe spre cota 1400. Zapada apare brusc pe la 1300 de metri si in interval de cateva curbe incepe sa arate neasteptat de bine. Urmeaza echiparea pe care am rafinat-o la Morning Glory si urcatul pe drumul de vara printr-o ceata numai buna de taiat cu cutitul. Zapada e grea si tasata, numai buna ca sa-ti aminteasca la primele viraje ca de fapt nu stii sa schiezi. Mai ales atunci cand nu vezi nimic si cand sus, jos, stanga, dreapta arata toate la fel de albe.

Asa ca fac ce ar face orice om cu capul pe umeri, raman sa invart foca printre braduti pe o bucata de 150 de metri diferenta de nivel pe care o am doar pentru mine si pe care reusesc sa ma asez cat de cat pe schiuri si sa-mi amintesc ca-mi place si sportul asta.

Numai bine intre timp spre Varful cu Dor pare sa se mai lumineze impingand focile la deal ajung aici fix in momentul in care ceata se crapa si incepe sa se vada marea de nori de sub noi. Spre sud padurea si brazii dinspre Vanturis arata genial complet incarcati de zapada, ceata alearga printre ei, si spre Furnica se vede un super halou. Totul arata ca in mijloc de iarna si Sinaia arata cum n-am mai vazut-o de multa vreme cu toate pantele complet acoperite de un strat indesat de zapada. Singura problema e ca inca nu e uniform si mai ai parte de denivelari si de suprinze dar talpile sunt ferite de pietrele ascunse sub zapada.

A doua parte a zilei a fost rupta din cu totul alt film, cu soare glorios, cu mare de nori sub noi, cu o multime de oameni iesiti la schi de tura pe toate pantele din jurul Vaii Dorului. Un paradis pentru schi de tura si pentru splitboard. Apusul a fost doar cireasa de pe tort.

In schimb e rost de intarit genunchii pentru a nu avea surpize sezonul ce urmeaza, nu de altceva dar miscarea rotunda si unidirectionala de la bicicleta nu prea pare sa ajute deloc la vale.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/4467765752

Prima urcare, printr-o ceata pe care puteai sa o tai cu cutitul.
Cateva ore mai tarziu, prima raza de soare vazuta de sub varful cu Dor.
Fiecare avem un pic de sfant in noi.
Glorie in stalp de teleschi, in halou. In departare se vede varful Furnica.
Urcare dupa urcare, marea de nori ramale la locul ei.
In departare Ciucasul iesind dintre nori.
Paradisul pentru ski de tura.
Spranceana si baietii de la bikeexpert tocand sistematic pulverul de pe Scandurar.
Stratila si baietii cu splitboard-ul. Un sport intr-o continua crestere.
#FaDragosteCuAparatul
Un zambet ce reflecta destul de bine cat de faina a fost dupamasa asta.
Ultima raza de lumina spre Baiului si spre Ciucas.
Apusul pentru care a meritat sa raman inca o jumatate de ora pe varf.

Deasupra norilor prin Bucegi

Tranzitia de la toamna la iarna, mie una, imi iese foarte greu. In noiembrie e nevoie de un mare efort de vointa sa ma extrag de la 18 -20 de grade si sa aterizez la 0 -2 grade cate sunt in fiecare dimineata afara. Am sperat si anul acesta la un noiembrie calduros, cum au fost ultimile doua, dar nu e cazul. In timpul iernii, la 0 grade imi e chiar cald, dar nu si in noiembrie cand intra in ecuatie ceata uda de Brasov ce acopera orasul pana pe la 13-14. Teoretic, cu putina vointa, daca urci pe Tampa sau in Postavaru, iesi la soare, dar in noiembrie, vointa aia e greu de gasit. Inca nu stiu cum am gasit-o sambata.

Ma mir si eu de mine, d-apoi Radu. Perspectiva de a pleca la 6 de acasa, sa conducem pana la Piatra Arsa, sa iesim deasupra plafonului inalt de nori, preferabil la rasarit si sa pealam o zi intreaba pe platou parea un plan bun pe hartie, dar mie imi parea ceva de neconceput caci asta insemna ca o sa fac frigul o zi intreaga. As fi mers la trekking, dar nu stiam cum e glezna, asa ca sunt atat de nehotarata incat imi e mai usor sa nu merg nicaieri. Radu insa e determinat sa ma scoata afara din casa, asa ca sambata la 5.30 dimineata este darnic in facut zgomot, aprins lumini si toate cele.

Evident ca imi sare somnul si articulez, cu jumatate de gura, ca merg si eu. Arunc in bagaj o groaza de haine, ce mancare gasesc prin frigider, o carte, o pereche de pantofi de trekking si ma instalez pe locul pasagerului din dreapta dand caldura la maxim. As putea sa sper ca vom ajunge la Piatra Arsa, vom fi tot in ceata si ne vom intoarce cuminti acasa, ca sa deschid sezonul pe trainer. Dar stiu ca sper degeaba. Globul de cristal, respectiv camera web de la Cota 2000 din Sinaia nu minte. Zice ca sus e senin. Se vad stelele. Noroc ca drumul pana la Piatra Arsa e lung si am timp sa imi adun tot curajul de care dispun ca sa fac fata zilei de astazi. Prognoza a avut dreptate si cam cu 2 kilometri inainte de Piatra Arsa iesim din nor.

E fascinanta tranzitia asta, desfurata pe repede inainte, cu ajutorul vitezei. In 30 de scunde si cam 500 m, ceata se coloreaza in galben pal, se subtiaza ca o esarfa veche de matase si se ridica precum o cortina, lasand in fata ochilor versanti pudrati cu chiciura si un cer impecabil de albastru. Radu se agita in sus si in jos, in stanga si in dreapta. Eu inca mai caut ceva curaj sa ies din masina. O fac cu toate hainele pe mine si chiar si cand plecam la drum nu intrevad vreo sansa sa dau ceva jos de pe mine prea curand. Totusi, la bariera ce marcheaza intrarea pe drumul spre Babele renunt la pufoaica si la pantalonii de fas. 100 m mai sus renunt si la hanorac.

La Babele deja imi suflec manecile de la bluza de lana si pot sa ma relaxez. Am destule haine in rucsac pentru coborare. E inca devreme si pe platou e pustiu. Tataru, Iezerul, Craiul ies usor din nor. Tot ce e sub 1900 m ramane sub plafon intreaga zi. Un alt mister al zilei este cum am reusit sa strangem 1300 m elevatie pe platou. Dar ne-a iesit si asta. Spre Omu e deja zapada, incepe la Cerdac. Alegem drumul de iarna, dar nu ajungem pana la Omu caci nu are sens. Ne oprim pentru o cura de vitamina D pe o movila cu iarba uscata ce strajuieste poteca ce merge spre Batrana.

De-a lungul zilei ceata a urcat constant si o vedeam cum isi croieste drum incet si sigur pe vaile de langa Omu. Asa ca ramanem cat mai mult timp la peste 2200 m unde parea sa fim in siguranta. Pe dupa-amiaza, lumina a inceput sa se schimbe si am pregetat pana la apus, vanand o glorie, pazind ceanul cu aburi din zona Caraimanului, ori asteptand cuminti nuantele rosiatice ale apusului. Ziua asta imi aduce aminte de zilele acelea glorioase de iarna- primavara, caldute, cu zapada firnuita, pe care canturile prind perfect, cu mare de nori la picioare si soare glorios deasupra capului. Nu stiu cate din acestea vor fi iarna asta, cate vom prinde pe munte, dar stim sigur ca o alta carantina nu ne mai prinde inchisi in casa.

Text si date aici:
https://www.strava.com/activities/4336760145

Text: Mihaela

Data 14 noiembrie 2020.

Prima raza de soare dupa o ora si jumatate de condus prin frig si ceata.
Pe platou e o atmosfera cat se poate de hivernala, polei pe drum, chiciura pe iarba si temperaturi pe masura
O ora mai tarziu incepem sa dam jos hainele cu care suntem infofoliti. In departare Leaota si in prim plan varful Tataru.
Inca putin pana la cruce, si un cer incredibil de senin deasupra noastra.
Primul golfulet la mare pe ziua de astazi, golfuletul Valea Alba.
Privind spre peretele Vaii Albe. Tare sunt curios cand vom ajunge din nou pe acolo…
Pe marginea prapastiei.
Incepe sezonul zadelor.
Urmatorul gofulet pe ziua de azi, mai degraba golful larg al Cerbului.
Omul si releul.
Una din bucatile uscate si fara zapada. Altfel era nevoie de destul de multa atentie pentru a ramane pe bicicleta pe aici.
Nenumaratele muchii ale Bucegiului iesind din ceata.
Acele Morarului in lumina calda a inserarii.
E timpul sa ne grabim sa gasim un loc fain pentru apus inainte de a lasa bicicletele sa curga la vale spre masina.
Reclamana nu foarte mascata, dar neintentionata, la Canyon.
Ultima raza de lumina

Malaiesti, varful Omu si valea Cerbului in ziua de vot.

Sunt departe de a fi un exemplu de implicare civica, dar mai cred si ca daca ai ocazia sa iti exprimi opinia si nu o faci, atunci nu ai niciun drept sa te plangi. Imi petrec o parte din timp oferind feedback, iar votul e si el un fel de feedback. Cred in tine, iti dau o sansa sau din contra, m-ai dezamagit (chiar daca nu te-am ales nici acum 4 ani), ia-ti jucariile si pleaca. Mi-ar fi placut sa votez pentru Brasov, orasul unde locuiesc in prezent, dar cum nu m-am mobilizat din timp pentru o viza de flotant, nu mi s-a parut nimic greu nici sa merg la Bucuresti si as fi mers si la Oradea, daca trebuia. O data la patru ani chiar nu e un efort atat de mare.

La 7 dimineata deschidem usa sectiei de votare, o preluam pe Muha si plecam spre munte. Dupa ploile de ieri, aerul este curat si toamna isi arata deja primele semne. Cativa copaci razleti au dat deja tonul schimbarii si stim cu totii ca urmeaza o luna de vis in natura. Nu trebuie sa mergeti pe munte. E suficient sa iesiti in parc, e suficienta o plimbare prin una din padurile din jurul orasului in care stati. Urmariti cum se instaleaza toamna, cum cuprinde copacul, frunza cu frunza si padurea, copac cu copac. Cum urzicile se inmoaie dupa primele brume, cum macesele isi transfoma rosul aprins intr-un sangeriu de noiembrie, cum iarba, atinsa si ea de primele temperaturi negative se ingalbeneste. Sunt infinite detalii, e o poveste cu nori, ceturi, ploi, cer albastru, vizibilitate pana hat departe, frig si umezeala dimineata contrastand cu un soare glorios la pranz si din nou frig muscator dupa apus. Bucurati-va inca de lumina si caldura, lasati-le sa se stranga in voi ca rezerve pentru lunile ce vor urma. Traiti clipa, alungati din minte pentru o luna cenusiul de noiembrie si luati-va bilete in primele randuri ale spectacolului. Cu alte cuvinte, petreceti timp afara.

Cam asta planuisem si pentru azi. O tura lunga si tihnita in Bucegi, alaturi de o mana de prieteni. Suntem usor analfabeti cand vine vorba de plante si animale, dar stam binisor la capitolul vreme si lumina. In fond nici nu e greu. O zi cu ploaie, insotita de o scadere a temperaturilor, nu poate sa insemne decat un singur lucru. Cer albastru, nori spectaculosi, lumina frumoasa, aer proaspat. Vantul a luat cu sine umiditatea din aer si plimba norii de altitudine de colo colo.

Urcusul serios ce incepe fix la masini ne determina sa ramanem repejor la tricou. Poteca larga ce merge spre Poiana Izvoarelor ne da ragazul sa admiram padurea. Sus e (inca) verde, jos e mereu covoul de frunze galbene ce nu dispare niciodata de aici. La mijloc sunt trunchiurile drepte si frumoase ale fagilor, luminate sporadic, cu pete albe ce se multiplica parca la infinit.

La Poiana Izvoarelor pregetam cat pentru 2-3 poze si o scurta baie de soare. Poteca spre La Prepleac este linistita. Dubios de linistita pentru o zi de weekend. La fel si la cabana. Cativa oameni in sala de mese, cativa afara. Liniste nu e, caci vantul coboara pe Valea Malaesti si nu iti da prea multe optiuni unde sa te ascunzi. Asa ca il combatem cu un ceai cald si o prajitura dulce . Am sta mai mult, caci e una din putinele ore ale zilei in care Malaestiul e scaldat in soare, dar plecam goniti de vant.

Totusi urcusul spre baza hornurilor e calm, caci suntem feriti de pragurile naturale ale vaii. Serpentinele finale ne vor oferi un preview al situatiei din creasta, care nu se arata asa dramatica. De fapt, pe varful Omu se putea sta fara probleme, cu ajutorul soarelui. Si cand ne-am saturat de stat si de vant, am pornit la vale. Pe Cerb. Cea mai cea vale. O proba pentru genunchii oricui. Dar cu vorbe mestesugite, impletind vanatoarea de balene cu povestile cu munti, o dovedim si pe aceasta si ajungem, inca pe lumina, la masini.

O tura s-a incheiat, dar gandurile zboara rapid spre altele caci atat eu, cat si Radu, suntem determinati sa nu lasam toamna cea de-o frumusete vremelnica, sa ne scape printre degete.

Text: Mihaela

Track si date aici:
https://www.strava.com/activities/4120332968

releul costila
Ora 10 dimineata si o parcare suprinzator de goala la Gura Diham.
poiana izvoarelor
Vreme de tricou, in ciuda prognozei cu vant si frig. Ce e drept, acolo unde e soare sau atunci cand ii dai cu spor la deal…
Pe Tache, cel mai frumos traseu spre Malaiesti.
Postavaru
In departare: Postavaru si primele semne ca padurea incepe sa se schimbe in tinuta de toamna.
vot 2020
Macar un metru de autostrada ca premiu de fidelitate de la statul roman.
In imparatia de stanca.
imparatie de stanca
In departare, Turnul Malaiesti cu cele cateva trasee extrem de putin frecventate…
Castigam rapid inaltime, sub noi, in depresiunea Brasovului soarele straluceste din plin.
bulgare de zapada
Primul bulgare de zapada pe anul asta.
Zabrele inghetate si in departare releul de la Costila.
releul costila
Infofoliti luam pauza de masa la 2500 de metri cu una din cele mai faine privelisti din Bucegi
varful omu
Cei 4 muschetari, cu fotograful 5.
valea cerbului
Coborarea pe valea Cerbului. De fiecare data cand vin pe aici si ma uit in jos mi se pare ca trebuie sa ajung in strafundurile pamantului.
valea cerbului
In departare Azuga si Neamtului si o vizibilitate cum nu mi-a mai fost dat sa prind din primavara. E buna si vremea rece si toamna la capitolul atmosfera clara…

Perseidele la Tiganesti, intre doua zile de munca

Perseidele din vara covidului au fost de fapt doar un motiv pentru a strange mai multi oameni faini pentru o seara de august petrecuta pe sus. Vara se apropie de sfarsit, chiar daca zilele calde cu care e binecuvantat Brasovul nu par sa anunte asta. Dar din experienta altor ani stim ca ele nu tin mult si mai ales combinatia de zi lunga si zi calda e pasare rara pe munte. Asa ca strangem o mana de prieteni cat sa indulcim cu o vorba lunga abruptul urcus al Ciubotei si plecam in sus cu tinta Tiganesti, unul din putinele refugii din Bucegi de unde se vad fain si apusul si rasaritul.

Forestierul se scurge repede sub talpi si panta de desupra refugiului Salvamont ne regleaza rapid ritmul. Atat cel de deplasare cat si cel de vorba. Padurea imi pare lunga, mai lunga decat mi-o aminteam probabil si datorita faptului ca mereu am mers pe aici in (aproape) alergare. Urcusul abrupt nu m-a inspirat sa calc prea des prin locurile astea, cu exceptia concursurilor de alergare la care am participat cu ani in urma. Dar totusi iesim la un moment dat si la lumina, iar deschiderea vaii, coltanii abrupti care o strajuiesc, verdele pantelor de iarba si cerul albastru spala amintirea padurii neinteresante.

Prag dupa prag, idei pentru noi ture, locuri faine de cort, pe toate le bifam in gand. Cat noi avansam in sus, soarele o ia in jos si ne intalnim undeva sub varful Scara unde pregetam putin pentru a admira apusul. Culori blande, culori calde ce se topesc unele in altele, o alta zi ce se incheie frumos. Ajungem la refugiu fix cu ultima geana de lumina si pentru un sfert de ora cochetez cu ideea de a dormi afara. E cam singura sansa de a vedea Perseidele, altfel stiu ca o sa intru in refugiu, o sa imi intind salteaua si o sa adorm cat ai zice stea. Ceea ce s-a si intamplat, ajutata fiind de o pereche de antifoane care nu imi lipsesc din rucsac.

Daca stele cazatoare nu am vazut, macar ma mobilizez pentru rasarit. Cat asteptam sa se iteasca soarele, pun repede de o cafea si scot din bagaj resursele de dulciuri , cat sa ne incepem ziua cu dreptul, mai ales ca in fata ne sta o lunga coborare pana in Bran. Cum eu am facut traseul, am lasat pentru coborare varianta cea mai domoala- Clincea. Plec cu Suzi inainte si cum ne merg picioarele, asa ne merge si gura, si in 1h40 suntem la masini, gata sa ajungem la munca la timp, cu plinul de munte facut.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/3908532697

https://www.strava.com/activities/3910204571

La plecare, intimidati putin de cei 1500 de metri de urcare.
Lumina faina deja la iesirea din padure.
Jocuri de nori si lumina atunci cand iesim din caldarea superioara.
Speram ca soarele sa mai iasa odata din spatele norilor in seara asta.
Norocul pare sa ne surada.
Pozitia perfecta pentru a poza in fata apusului.
Ultima geana de lumina.
Contre-Jour si culori
Ajuns la refugiu, cu luminile din tara Barsei deja aprinse.
Asteptand Perseidele. Trebuie sa mentionez ca nu trebuia asteptat prea mult pentru a vedea meteoritii. Iar unii dintre ei chiar ofereau un adevarat spectacol. Din pacate era mult complicat sa le si prinzi in memoria aparatului foto. O sa ramana totusi in memoria noastra.
A doua zi, o dimineata calda, cafeaua de dimineata si prima geana de lumina.
Tic-tac.
Picture in picture
Aproape ca la mare. Doar ai munti in loc de mare.

Magura Branului intre ploi

Sa spui ca vremea a fost schimbatoare in ultimele saptamani in Brasov ar fi o subestimare serioasa. Deja ne-am consolat cu cele 3 ploi pe zi si de la trecerea de la soare glorios la nori negri de furtuna in interval de cateva ore. Cu toate astea daca reusesti sa te strecori printre ferestrele de ploaie poti avea parte de un cer cat se poate de spectaculos si de o atmosfera mai senina decat am vazut vreodata in iunie.

O mare parte din plimbarile facute in cautarea unei lumini perfecte le-am insotit fie cu rumegatul gandurilor in ritmul pasilor pe poteca, fie cu cate o carte ascultata in fundal. Pentru seara asta e randul “Sufletelor moarte” ale lui Gogol, o carte care pare in mod egal si actuala cat si rupta dintr-o cu totul alta lume. Natura umana nu se schimba in cateva generatii si probabil acesta e si motivul pentru care literatura buna ce se indeletniceste cu explorarea ei nu va imbatrani niciodata. In capitolele din seara asta aflu printre altele si ca ironizarea rusilor apropo de folosirea francezei si a englezei in vorbirea curenta era cat se poate de valabila si acum 160 de ani.

Revenind la plimbarea din seara asta, traseul e cel mai bun exemplu ca nu trebuie sa mergi departe pentru a avea parte de privelisti cat se poate de spectaculoase. Magura Branului e probabil locul nostru preferat pentru plimbareli fara pretentii. Felul in care se vad de aici atat Craiul cat si Bucegiul, cat si pitorescul inca intact al poienilor si al potecii ne fac sa nu ne plictisim de micul munte ce leaga cele doua masive. Iar un urcus pieptis ce pleaca din Bran te duce in mai putin de jumatate de ora intr-o poiana cu o deschidere frumoasa spre Bucegiul de peste drum. La fel de bine se zaresc toate culmile ce coboara spre Rucar-Bran si toate satele asezate intre ele.

Cateva gospodarii razlete si inca locuite sunt asezate in unul din cele mai pitoresti locuri din zona. Totul e imbracat intr-un verde crud ce face complet uitata seceta si praful de la sfarsitul lunii mai. Liliacul e inca inflorit pe aici, in departare se aud talangile vacilor si in rest e o liniste aproape completa. Bucegiul e in schimb in continuare acoperit de un nor negru din care se zaresc in scurte momente varfuri inzapezite. In cele din urma fereastra de soare se termina si din vest se apropie urmatorul val de ploaie asa ca grabesc pasul spre DN coborand pe poteci stiute pana in Simon, trecand printr-o lunca incredibil de plina de vegetatie. La sfarsit, cu primele picaturi de ploaie in aer sunt luat si prima data dupa multa vreme la autostop pentru a recupera masina. Din umorul zonei: De unde sunteti? intreb eu, Din Bran?. Nu, din Zarnesti, daca eram din Bran nu te luam la autostop, raspund cei doi.

Track si date aici (4km / 400m +/-):

https://www.strava.com/activities/3549173100

Sau direct in format GPX aici.

Verde crud de primavara si fanetele pitoresti de deasupra Simonului.
Raza de soare si satul de poveste. Trebuie spus ca per total Simonul pare ca s-a dezvoltat ceva mai fericit decat Moeciul alaturat.
Sa te tot plimbi pe poteci ce arata astfel.
Pe-un picior de plai.
In departare, nori de ploaie peste Leaota.
Liliacul inca plin de viata la inceput de iunie.
Gospodariile zonei.
Gradini la mare altitudine.
Ultima raza de lumina stinghera si varfurile inzapezite ale Bucegiului.
Orice lucru fain nu dureaza mult, norii negri de ploaie se apropie dinspre vest si e timpul sa grabesc pasul spre vale.
O fereastra cu una din cele mai faine privelisti de la noi din tara.
Sfarsit de tura.

Saua Strunga reverse.

La 1500 de metri deasupra noastra nori negri se strang peste varfurile inzapezite ale Bucegiului in timp ce noi pedalam intre culmile de deasupra Branului. In jur totul e de un verde crud dupa ploile din ultima saptamana, iar noi ne intrebam daca vom reusi sa scapam neudati pe ziua de azi. Temperaturile sunt si ele de toamna tarzie si nicidecum de inceput de vara.

Si cu toate astea stau sa ma gandesc ce diferenta de spirit si de moral e fata de acum 2 saptamani cand tot ce faceam se petrecea pe o raza de un kilometru in jurul casei. Cat de repede se re-obisnuieste omul cu binele si cu libertatea si cat de repede se schimba gandurile pe care le ai atunci cand poti sa planuiesti macar intr-o oarecare masura viitorul. “Ziua cartitei” din carantina e de mult uitata si deja incepi sa te gandesti la ture, la trasee, la aventuri, la timp petrecut cu oameni pe care nu i-ai mai vazut de mult. Viata pare sa revina la normal desi intr-un fel in cele doua luni intr-un fel parca s-a defectat ceva si sunt sincer foarte curios care o sa fie noua normalitate.

Dupa scurtul intermezzo de deasupra Branului traseul ne poarta spre Simon si mai tarziu spre Poiana Gutanu. Atat prin Simon, cat si prin Bran, pensiunile sunt in mare parte pustii si e foarte multa liniste, cel putin prin comparatie cu ce ar trebui sa fie in perioada asta a anului pe aici. Intr-un fel imi pare bine si imi aduce un pic aminte de felul in care aratau locurile acestea acum 10 ani.

Forestierul ce urca pana in Poiana Gutanu in schimb e o serioasa piatra de incercare pentru tehnica de urcare a oricarui MTB-ist, mai ales in ultima parte. Pe de o parte pare cumva facubil dar e nevoie si de tehnica si e nevoie sa si treci destul de multe ori pe rosu pentru a ramane i saua bicicletei. E din categoria provocarilor pe care ti le ofera muntele si care ar disparea complet daca ai veni pe aici cu o bicicleta electrica, de exemplu. Dupa primele minute de chinuiala cad de acord cu Iustin ca nu are nici un sens sa pastram aparentele unei conversatii in timp ce ne luptam cu panta. Asa ca trecem pe rosu si ne scuipam plamanii in liniste pana cand pierdem aderenta. Asta e, ramane ca tema pentru data viitoare. Doar pentru noi, nu si pentru Suzi care trece pe langa noi in timp ce impingem bicicletele facandu-ma cel putin pe mine sa dezvolt teorii elaborate legate de tractiune, cauciucuri, greutate si alte scuze de genul acesta.

Cand ajungem in cele din urma in Poiana Gutanu norii negri acoperisera deja zona superioara a Bucegiului lucru care ne face sa ne gandim ca poate e o idee buna sa scurtam putin tura. Cum? Incercam sa urcam spre Saua Strunga pentru a cobora de data aceasta pe traseul ce coboara de pe Bucsa.

E a treia oara in ultimele 3 weekenduri cand ajung pe aici si imi dau seama ca toata zona asta dintre Bucegi si Crai e un adevarat magnet daca stai in Brasov. In doar 30 de minute de la plecarea de acasa poti sa te urci pe bicicleta si sa impletesti trasee in variante nenumarate, fiind aproape imposibil sa dai gres.

Nici noi nu dam gres cu urcusul in Saua Strunga care e interesant si provocator si pe care cred ca stam in proportie de 80% pe saua bicicletei. Cand ajungem in sa, in schimb, descoperim cu un oarecare soc ca sunt doar 3 grade, ne imbracam cu toate hainele pe care le avem la noi si luam o scurta pauza de masa dupa care ne grabim spre coborare. Coborarea din Strungulita e si ea cat se poate de faina si cred ca ar arata tare fain crestulita asta filmata din drona, mai ales daca sunt cativa omuleti pe ea care chiar stiu sa coboare cursiv pe ea.

Dupa asta vine cireasa de pe tort, coborarea de pe Bucsa pana in Bangaleasa, una din cele mai faine din zona, la sfarsitul careia nu ai cum sa nu ajungi cu un zambet pe fata. Sunt urcari pentru care merita sa suferi putin la deal si sa impingi bicicleta iar coborarea asta e clar una din ele. Cu mai mult flow decat Saua Strunga, mai abrupta, cu aderenta buna chiar si daca e ud.

De aici incheiem tura cu o serie de mici urcari pe culmea Lunga, cu o ultima privire spre Bucegiul inzapezit si partial acoperit de nori si cu o ultima raza de soare in timp ce pedalam pe asfalt in drum spre masina. Iar ca ziua sa fie cu adevarat perfect pe seara, dupa ce mai zabovim prin zona prindem cel mai cel curcubeu pe care ne-a fost dat sa-l vedem pana acum.

Track si date aici:
https://www.strava.com/activities/3545156852

Inceput perfect de zi, munti inzapeziti in spate, un pic de soare, chef de pedalat si de sporovait.
Uite refugiul din Tiganesti!
Alergand dupa singura raza de soare a diminetii.
Elvetia de Romania.
Momentul in care tu impingi la bicicleta, crezi ca e imposibil ca cineva sa urce pe aici la umezeala de astazi si totusi cineva iti arata ca se poate.
A 3-a oara in 3 saptamani pe aici, de data asta cu nori ce ne fac sa ne intrebam daca vom scapa neudati astazi.
Uite ca Saua Strunga merge destul de bine si in sens invers.
Inca putin pana sus.
Termometrul arata: doua grade si un pic.
Inca putin pana in Strungulita.
Mountain bike adevarat un una din cele mai salbatice zone ale Bucegiului. Punand in balanta lucrurile imi dau seama ca in ultimii ani am ajuns mult, mult mai des pe aici decat pe valea Prahovei.
O ora mai tarziu, pe dealurile inverzite de deasupra Moeciului.
Sfarsit de tura, tot fara nici o raza de soare.
Poza de pitiponc la amfiteatrul Transilvania.

De doua ori Saua Strunga

Ce-ti lipseste mai mult dupa 2 luni de carantina? Prietenii? Socializarea? Natura? Datul prin padure? Viteza cursierei? Familia cu care poate te-ai vazut prea rar sau deloc? Sau cate putin din fiecare. Si totusi daca ar fi le asezi intr-o ordine, care ar fi pe primul loc?

Mi se pare o intrebare cat se poate de buna la care ajungi sa-ti raspunzi atunci cand ai din nou parte de un gram de libertate. Pentru noi prima dimineata de dupa carantina ne-a gasit pe Tampa cu ochii pierduti in departari pe care nu le-am mai vazut de multa vreme. Iar prima noaptea ne-a gasit in mijlocul salbaticiei dintre Crai si Iezer, sub in cer plin de stele cu animale salbatice in jur. Iar revenind la titlul jurnalului in primele 2 weekenduri am ajuns de doua ori in Saua Strunga.

Prima data, in primul weekend dupa carantina, intr-o zi cu prea putin contrast si cu prea mult praf saharian si prea mult polen dar in care am reusit sa dam peste ultimele branduse ale primaverii. A doua oara weekendul ce tocmai a trecut cu o zi impecabila, cu verdele crud al primaverii si al padurilor de fag si primii muguri de rododendron de pe anul acesta.

Ce a fost la fel in amandoua turele a fost senzatia de libertate pe care o ai pe culmile din zona Rucar-Bran. Atunci cand in timp ce pedalezi, privirea e furata fie de Crai fie de Bucegi. Iar atunci cand nu e atrasa ca un magnet de cei doi munti, fuge libera in departari. Asta in timp ce rotile si pedalele se invart si potecile se deruleaza cu viteza sub bicicleta.

E la o lume distanta fata de tot timpul petrecut intre patru pereti in ultimele doua luni.

In acelasi timp, de-a lungul turei, in timp ce vorbim si ne amintim de alte momente petrecute pe aici, ne dam seama ca ele nu sunt deloc putine. Si ca intr-un fel povestea noastra e legata intr-un fel de muntii si de potecile acestea prin toate amintirile din ture si din concursuri. Iar ele nu sunt deloc putine.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/3500125705

https://www.strava.com/activities/3467091392


Potecile impecabile de pe traseul de la 4 Munti si o padure uscata de seceta.
Cateva ore mai tarziu, sub un cer plumburiu plin de praf cu putin sub varful Bucsa.
Ride free.
Ultimele branduse.
Gata de coborare.
O ora mai tarziu, momentul de pauza din Gutanu unde terminam ultimele resturi de mancare.
Metode de a creste moralul branenilor. Si dupa doua weekenduri in care toate pensiunile si magazinele erau complet pustii cred ca e nevoie de un pic de moral.
Trebuie sa recunosc ca echipamentul de la Merida fie se camufleaza fie se asorteaza foarte bine cu peisajul de primavara. In departare in Crai complet lipsit de zapada.
Libertate.
Fanarul cu cea mai frumoasa priveliste din Romania?
Cateva ore mai tarziu, dupa o cola, dupa ce impins de biciclete si dupa multa conversatie mai avem putin si ajungem la 1800 de metri.
Mini-Dolomitii de Bucegi.
Inca putin pana in Saua Strunga
De aici la vale pe o coborare pe care pe de o parte greu sa te plictisesti si care la fiecare inercare pastreaza o noua provocare sau o noua varianta de abordare.
Trailul perfect.
O zi de nota 10.

Varful Omu Morning Glory

Un rasarit la Varful Omu, in mjlocul saptamanii, intre doua zile de munca, era pe lista scurta pentru iarna asta, oricat de putin prietena sunt eu cu frigul si cu zapada (vai cate vorbe de duh o sa imi aud dupa afirmatia asta). Oricum asta e o iarna buna pentru standardele mele, cu putina zapada, fara geruri prelungite si fara pericol de avalansa. De altfel, cum nu a mai nins de saptamani, toate potecile sunt bine batute, urme sunt cam peste tot pe unde se merge constant iarna, si asta ne garanteaza ca ne vom putea misca repejor. Impartim tura in doua. Duminica seara urcam la Malaesti, iar luni dimineata urcam pe varf, coboram la masina si apoi mergem la munca. O sa fie ceva alergatura pentru a ajunge la timp la job, dar ne mintim ca suntem in forma si o sa ne iasa. Stau mult si cumpanesc echipamentul, inca de dinainte de a ne decide sa mergem. Adidasi,snowline si o foita subtire de fas ar insemna usurinta si viteza buna la urcare si coborare (cu exceptia Hornului Mare), dar probabil si frig la picioare luni dimineata si morcov in fund pe horn. Bocanci, coltari si suprapantaloni ar insemna mai mult confort, mai multa siguranta, dar o viteza mai mica la deal si la vale.  Spiritul de conservare alege siguranta si confortul.

Cum nu am mai fost de ceva vreme la Malaesti, nu ne amintim foarte usor cum e cu locurile de parcare pe drumul forestier, asa ca lasam masina destul de jos si avem de facut la pas cam un kilometru si jumatate de drum. Insa avem spor la urcare si cabana ne primeste cu caldura in sala de mese, foc in soba din camera, 2 ceaiuri fierbinti intra pe nerasuflate, iar apoi ne umplem seara citind dintr-o interesanta monografie a primei societatii de schi a Brasovului.  V-ati putea intreba ce ar putea fi interesant la o adunatura de date si de nume, insa mie mi s-ar parut fascinant sa descifrez printre randuri cum arata viata in Brasov la finalul secolului 19 si inceputul secolului 20. Cu ce se ocupau locuitorii, care era distributia etnica, cum se mergea pe munte, care era geografia zonei, toponimele, cum se scria pe vremea aceea (desi fragmentele de jurnal au fost traduse din germana, modul de exprimare se poate intelege foarte bine). Bineinteles ca intr-o ora si putin nu am avut timp sa citesc prea mult, asa ca mi-am pus in minte sa continui lectura la biblioteca si eventual sa notez cateva idei interesante, caci ma identific din ce in ce mai mult cu orasul de sub Tampa si mi pare interesant sa ii descopar prin povesti, carti si istorisiri fragmente din trecut. Radem si o prajitura cu mere si ciocolata inainte de culcare si apoi ne bagam la somn, caci ceasul suna maine la 5.30.

Cerul senin si spuzit de stele lumineaza camera intunecata in care pana si focul din soba s-a stins. Ne echipam si cu ceva intarziere pornim pe poteca lata ce merge spre Hornul Mare. Ar fi intrat o cafea calda alaturi de ceva dulce, dar nu avem, asa ca ma multumesc cu aerul rece de afara si cu miscarea vioaie, care ne anima in 10-15 minute.  Dupa ce mi se incalzesc degetele de la maini, e chiar bine. Drumul pana la baza Hornului Mare e parca mai lung decat imi aduceam aminte. Poate si pentru ca ultima data cand am mers pe aici era totusi vara. Trecem de bifurcatia cu traseul de vara si imi pun in minte o alta tura faina de facut cu Claudia, in care sa combinam cateva locuri dragi noua din Bucegi, printre care si Valea Malaesti. La vara, in pantofi de alergare, in cateva ore. Oh, de idei nu duc mai niciodata lipsa….

Apropierea de horn ma aduce totusi inapoi cu picioarele pe pamant. Respectiv in zapada. Si cu mainile pe piolet. La urcare e usor, e cea mai buna zapada pe care am prins-o pana acum, urmele sunt generoase. Doar ca toate sunt la urcare, nu pare sa fi coborat nimeni pe aici. Sunt cateva zone mai abrupte unde deja imi pun probleme pentru coborarea ce va sa vina. Incep sa regret ca nu am gandit cum trebuie tura si nu am luat casca. Ma uit la cei 200 de metri de sub mine si imi dau seama ca nu vreau sa alunec pe aici. Fata de alti ani, la iesirea in platou nu e nici cornisa, nici gheata.
In intrecerea de astazi rasaritul a castigat detasat, iar noi am fost mult prea lenti. Primele clinuri ale Muchiei Tiganesti si apoi Bucsoiul de coloreaza brusc in rosu. Marea de nori de sub noi ii urmeaza, desi nuantele sunt ceva mai blande. Postavaru leviteaza parca, precum o Arca a lui Noe naufragiata printre valuri pufoase. Sub ea se ascunde depresiunea. Soarele se inalta rapid si arunca culoare peste tot ce este la peste 2400 de metri. In spatele nostru Craiul, Iezerul si Fagarasul se inalta compact, alpin, aproape ca un monolit. Daca nu le-am cunoaste scretele, am putea gandi ca e vorba de un singur masiv. Cand ajungem pe varf ne intampina si ceilalti munti mai mici, mai fara zapada, dar la fel de “plutitori”.

Stam ceva cam mult in vant pentru gustul meu, dar apoi o luam la vale si in 15 minute suntem din nou in buza Hornului Mare. De data asta ma uit in jos si il mai intreb o data pe Radu daca pe aici am urcat. Urmele sunt insa evidente si ma gandesc ca daca golul in stomac si-a facut aparitia aici, unde panta e relativ lina, presimt ca el va creste in mod accelerat cand ajung pe la mijlocul coborarii, in partea cea mai inclinata. Obiectiv vorbind nu e nimic greu. E insa o mare lipsa de exercitiu. Am coborat vai de abrupt la fel de inclinate, am coborat si pe aici de vreo doua ori, dar toate astea pe vremea in care iarna era sinonima cu coltari si piolet si nu cu pedalat pe trainer. Pasul imi e nesigur desi coltarii isi fac treaba. Doar eu nu am incredere in mine si in abilitatea mea de a-i manui. Radu dispare repede la vale descatarand cu spor cu fata la panta. Dupa momentul de panica si frustrare carcacterizat prin “ce naiba caut eu aici”, imi impun sa ma calmez si sa o iau sistematic, pas cu pas, indiferent cat de mult o dura. O (re)veni la un moment dat si increderea asta. In realitate coborarea totusi merge, dar usurata ma simt abia cand pot sa pun pioletul inapoi pe rucsac si sa scot betele. De aici sunt convinsa ca nu are ce sa mearga rau.

Intind pasul pana la cabana si apoi cobor in sub o ora pana in drumul forestier lasand picioarele sa curga la vale si molfaind din sandvișul cu unt de arahide preparat de acasa. Intru in ceata, intru in umezeala, ma intreb daca are sens sa revin pe aici intr-un alt weekend din iarna asta pentru o bucla care sa includa si Scara si Tiganesti. Negociez cu mine insami intre siguranta si bucuria bicicletei, atractia primaverii ce va incepe pentru mine la jumatatea lui februarie si momentele astea de uimire in fata unei naturi simple, in fata muntelui peste care se scurg milioane si miliarde de rasarituri si apusuri, unele mai frumoase, altele ascunse de nori, unele colorate, altele terne. Ca zilele noastre. Bucuria celor doua activitati e total diferita si de cele mai multe ori icongruenta. Bucuria de a fi pe munte este clar mai mare si mai intensa decat cea de pe asfalt sau de pe doua roti si mersul pe munte ramane in fond activitatea care ma face cu adevarat fericita. Stiu asta, nu trebuie sa mi-o spuna nimeni. Linistea, pacea si frumosul care ma umplu atunci cand merg pe munte, singura sau cu prietenii, nu se compara cu niciun alt hobby. Muntele imi poate fi muzica si cuvant, chiar si fara arcorduri ori fara carte. Si asta spune totul. Muntele imi este fericire, libertate si autenticitate.

Text: Mihaela.

Track si date aici:
https://www.strava.com/activities/3029620270

– 10 grade, zapada scartaie sub picioare iar deasupra e cel mai clar cer pe care l-am prins pana acum in Romania. E incredibil cat de multa poluare luminoasa avem si cat de mult inseamna o mare de nori pentru a o tine la sol.
Malaesti, in departare hornul mare si deasupra un cer incredibil de plin de stele.
Prima geana de lumina.
Inca putin si stingem frontalele. Sub noi se intinde patura de nori din depresiunea Transilvaniei. Doar Postavaru reuseste sa scoata putin capul din ceata.
Pe Hornul Mare castigand extrem de repede altitudine.
Facem cu mana simbolic “horei” de pe Postavaru in drum spre Varf. Alin Tanase si echipa au fost ca de obicei la datorie.
Postavaru, marea de nori, o telecabina suspendata peste vid si un obiectiv de 40 de ani ce inca isi face destul de bine treaba.
Zidul de munti: Craiul, Mezea-Oticu si Fagarasul.
Pe drumul spre Varf, rasaritul din pacate s-a miscat mai repede decat ne-am miscat noi la urcare. Parca nici plamanii nu mai trag la fel de bine peste 2000 de metri.
Piatra Mare si marea nesfarsita de nori.
Un pic de dramatism in jocul norilor spre Valea Prahovei si zapada aproape lipsa pe pantele sudice. Un mijloc de ianuarie care arata mai degraba ca un noiembrie din alti ani.
In departare Neamtului, Ciucas si varfuri din Carpatii de Curbura.
Facem cale intoarsa si gonim spre Malesti, spre Brasov si spre o zi cenusie petrecuta in oras la munca. Plafonul de nori avea sa ramana pe pozitii toata ziua.

Diham, Zamora, Susai, toamna din saua bicicletei

Ghicitul vremii din fiecare toamna in functie de vremea din primul weekend din octombrie pare sa functioneze anul asta si norii, picurii ori zapada de la MPC par sa fie an de an garantia unei toamne lungi, calde si placute. Frunzele galbene sunt acum la apogeu si deviza este: nicio zi de weekend stata in casa. Daca initial cochetam cu ideea unei ture in Bucegi, ne-am dat repede seama ca cel mai frumos e la altitudini mai mici, acolo unde se impletesc cel mai bine ruginiul si auriul foioaselor cu verdele inchis al padurii de brad.Asa ca refacem o tura de anul trecut, in care legam cateva poteci faine de la poalele Bucegilor cu clasica urcare in Baiului pe Zamora. In tura ni se alatura si Iustin, Suzi si Dani, ultimii doi veniti de la Bucuresti, dupa Moon Time Bike. Cu totii eram in modul relaxare si doar frigul diminetii ne-a indemnat sa pedalam cu aplomb spre inceputul forestierului ce ne va conduce spre Cabana Diham via Forban Steaua. Subiectele de discutie nu intarzie sa apara si tot vorbind si pedaland ajungem pe nesimtite in Saua Grecului. Profitam de modul fain in care se vad Bucegii pentru a face putina geografie, insa chemarea stomacului care intuieste deja micul dejun de la cabana suprascrie lista de varfuri, vai si muchii, care sunt oricum greu de retinut pana cand nu calci si tu pe acolo si pana cand nu iti legi amintiri de toate acele nume.

Omleta, cafea, bai de soare si apoi cu picioarele grele pornim din nou sa cucerim panta de deasupra cabanei si intram in padure. Poteca pe curba de nivel marcata cu punct rosu ne conduce frumos spre Pichetul Rosu si de aici mergem pe mana lui Dani pentru o coborare spre Poiana Izvoarelor. Cum nu exista an in care firele de apa ce traverseaza poteca sa fie uscate, ne consolam cu trecerile repetate pe lemnele puse ici si colo in zonele problematice. Cu totii asteptam cu mare interes jumatatea inferioara a coborarii, unde speram sa se lege ceva. Ce e drept, Dani o asteapta din experienta datului la vale cu MTBul, eu si Radu o stim prea bine de la trekking, iar Suzi si Iustin ne cred pe cuvant. Frunzele fasaie sub rotile noastre, cate un con se aude cum se zdrobeste sub cauciuc si viteza ne duce cat ti-ai tine respiratia la Gura Diham. De acolo rulaj usor pe asfalt cu obiectivul Lidl, caci se planuieste un pranz pe pantele de iarba ale Zamorei. Burdusim cu mancare cele 3 rucsacuri pe care le avem la noi si plecam spre Castelul Cantacuzino, caci avem din nou intalnire cu toamna. Drumul forestier are avantajul ca in zona inferioara este croit printr-o padure de foioase, asa ca pedalam la deal sub o ploaie de frunze si atmosfera e destul de colorata si vesela. Radu se alatura sporavaielii continue dintre mine si Suzi si tot tinandu-ne de vorba si opintindu-ne in pedale in zonele mai abrupte, iesim intr-un final din padure. Se stabileste ca pauza de masa sa fie in punctul in care poteca turistica de pe muchie intersecteaza drumul forestier si toti asteptam cu mare interes ori pauza, ori masa, ori pe ambele.

Ne luam timp suficient pentru pranzul nostru si insotim rosiile, branza si salata de vinete cu povesti despre traseele de catarare din Peretele Vaii Albe. La poalele Bucegiului padurea a inceput parca sa se scuture si domneste mai mult caramiziul frunzelor intarziate inca aninate in copac. Sus bradul e rege si doar zadele mai adauga putina culoare peisajului. Insa abruptul prahovean, cu vaile, valcele si peretii sai strange toate onorurile celor 5 ciclisti ce il privesc admirativ de peste drum. Imi par atat de departate momentele in care ma cataram alaturi de Radu in Peretele Vaii Albe. Insa la fel de consolator imi este gandul ca intr-un an de antrenament, m-as putea intoarce din nou acolo.

Dar cum ciclistilor le sade bine cu drumul, pornim spre culmea Baiului si apoi spre Popasul Uriasilor. Dani ne deturneaza din nou si ne propune sa coboram pe o poteca ce ne va scoate direct in Valea Azugii si nu pe Drumul Carutasilor cum planuiam initial. Poteca cu pricina se numeste Poteca Afinarilor si din cauza faptului ca era destul de plina de frunze, intru cumva cu retinere pe ea, mai ales ca urma sa o cobor la prima vedere. Incerc sa nu ma las dusa de val, caci toti ceilalti se dau mai tare decat mine la vale si sa ma concentrez pe ce am eu de facut. Sa stau in sa. Imi iese surpinzator de bine si fiecare tura imi confirma ca RedBull Vampire Trails a distrus o paradigma si o noapte de dat a facut cat un an de frecat potecile din jurul Brasovului.

Din Valea Azugii cel mai bun drum spre Predeal este prin Susai, asa ca ne asternem la drum prin racoarea ce insoteste forestierul ce pare parca mai lung ca niciodata. De la Susai coborarea e numai una, full speed ahead pana la Cioplea si desi mai sunt inca doua ore de lumina, pur si simplu nu mai sunt picioare pentru mai mult.

Si oricum toamna inca tine cu noi, cel putin 10 zile de acum incolo. In Foreca we trust! 

Spre Postavaru tomna e inca la apogeu, in schimb prin zonele mai inalte din Bucegi si din Baiului frunzele au inceput sa se scuture in mod accelerat.
Dani se drege cu o ciorba si cu o omleta dupa concursul si dupa petrecerea din ziua anterioara
Peste drum, Bucsoiu si prima bucata de trail pana in Busteni.
De la paduri intunecate de brad.
La lumina calda a padurilor de fag.
Fosnet de frunze sub rotile MTB-ului.
De peste drum, Bucegiul in 3 culori, galbenul zadelor, verdele padurilor de conifere si ruginiul padurilor de fag.
Din cand in cand o pala de vant face ca frunzele sa se scuture deasupra noastra. In rest palavragit si bucuria de a trai cea mai frumoasa toamna din ultimii ani.
La un picnic, la o rosie, la o branza, la o salata de vinete. Lucruri pe care nu prea le cari dupa tine in mod normal in turele de bicicleta.
Cei 4 care au speriat Bucegiul
Dani in frunte, adulmecand de la distanta coborarea spre Valea Azugii.
Planuri.
Postavaru, Piatra Mare si clabucetele in prim-plan
O poza si u pozarul.
Sfarsit de tura.