Category Archives: Catarat

Cu bicicleta prin Harz

Granit si bicicleta

Nu stiu cum se face, dar in vara asta tot am reusit sa iesim la catarat, probabil mai mult decat in ultimele doua veri cumulat. Avem ceva amintiri ce s-au pastrat in schimb destul de bine, din 2008 cand am descoperit extrem de multe trasee frumoase de alpinism din Romania in pregatirea unui concediu in Dolomiti.

Tot in Dolomiti speram sa ajugem si anul acesta, cel mai probabil cu un detour prin Wilder Kaiser si prin Dachstein, si daca tot avem astfel de planuri pentru concediu am zis sa nu ajungem complet nepregatiti. Si desi toti muntii de mai sus au numai calcar, cele mai apropiate zone de pe langa Berlin au stanci complet diferite, respectiv gresia turnurilor din Saechsische Schweiz, si granitul din Harz. Ca stil de catarare sunt complet diferite intre ele, si complet diferite de calcar, astfel incat in fiecare weekend de pana acum primul traseu a fost intotdeauna de acomodare, cautand stangaci prizele care nu prea se formeaza asa cum te-ai astepta. Dar pana la urma de catarat te cateri tot cu mainile si cu picioarele, astfel incat de stricat nu are cum sa strice.

Iar granitul din Harz, spalat de vreme si de ploi, e destul de lipsit de prize dupa standardele noastre. Adica si pe trasee relativ usoare miscarile sunt impuse si nu prea ai variante in afara lor. In acelasi timp e un exercitiu destul de bun pentru ca te joci cu nuci si friend-uri, si cu ridicarile la echilibru pe prize minuscule.

Weekend-ul nu are o poveste prea lunga, nu a fost nici prea aventuros nici prea salbatic, doar un weekend domestic pe langa casa, in care am imbinat o zi de catarat cu o plimbare de 60 de kilometri si ceva diferenta de nivel prin Harz, pe poteci numai bune de pedalat. Chiar glumeam cu Mike ca noi ajungem prin coclauri doar atunci cand avem si coburile dupa noi si suntem plecati la cicloturism, pentru ca atunci cand suntem cu bagaje light nu are nici un farmec.

Pe pereti uneori lipsiti de prize.

Sau cu prize generoase.

Si cu dormit in natura.

Prin padurile din Harz.

Pe sub brazi falnici.

Si pe sub brazi ce au fost odata falnici.

Si prin locuri ce amintesc de Canada.

Bielatal, Elvetia Saxona

Din nou in Elvetia Saxona

Un pic mai multe poze aici.
Jurnalul Mihaelei aici.

Am promis ca o sa incerc sa scriu totusi cateva randuri dupa fiecare tura, si pentru ca dupa weekend-ul care a trecut nu am avut de ales prea multe poze de data aceasta chiar am apucat sa le scriu la timp.

Elvetia Saxona o sa fie cu siguranta unul din locurile care o sa-mi lipseasca, si cel mai probabil o sa apucam sa exploram prea putin din intreaga zona in timpul pe care il vom petrece aici. De fapt sincer chiar daca ai trai cateva vieti nu ai avea timp pentru toate traseele de catarare deschise in zona. Sunt in total 12.000 de trasee intr-o zona care ca suprafata nu depaseste un masiv muntos de dimensiune medie. La o rata de 4-5 trasee pe zi ar dura 8 ani de catarare continua, zi de zi, dar tinand cont ca nu ai voie sa te cateri 24 de ore dupa o ploaie, si ca ai si iarna in ecuatie sunt convins ca o viata nu e suficient.

Poate cel mai mult e sentimentul de aventura pe care il ai in momentul in care te cateri in zona, si cam in fiecare iesire mi-a fost confirmat faptul ca nu ai neaparata nevoie de pereti de sute de metri pentru a trai o mica aventura. Cred cu tarie ca aventura apare doar atunci cand exista o sansa mai mica sau mai mare de a esua. Si in functie de aventura pe care o traiesti a esua poate insemna diferite lucruri, de la a te pierde pe undeva prin mijlocul pustietatii, pana la abandona la un concurs care te pune pe genunchi, pana la a te da jos dintr-un traseu de catarat. Dar intotdeauna pentur a exista aventura trebuie sa existe si o oarecare indoiala asupra reusitei. Si cateodata, destul de rar ce e drept, la anumite trasee de catarat sau in anumite stiluri de catarat a esua poate sa echivaleze cu capatul liniei.

Cert e ca ultimele luna in care am tot iesit la catarat, fie la panou, fie la diferite faleze de catarat din Germania nu m-au pregatit deloc pentru Elvetia Saxona. Asigurari prea dese, sau prea solide (sincer in momentul in care pui o nuca bine in calcar sanatos, stii cu siguranta ca daca o sa cazi de acolo nu o sa dai cu fundul de pamant), magneziu, dar in primul rand prea multe prize, si prea sanatoase.

Pentru ca gresia mancata de ploaie din Elvetia Saxona are cam de toate dar la capitolul prize sanatoase de care sa poti sa te tii cum trebuie e cam deficitara. De fapt daca ar fi sa compar, tot stilul de catarat e complet diferit, si mergi mult mai mult la echilibru, nefiind prea multe prize si chiar si pe traseele usoare trebuie sa ghicesti miscarile. Nu am nici o problema sa am asigurari precare sub mine, sa am noduri sau anouri date pe dupa colturi rotunjite, atat timp cat am de ce sa ma tin, dar in momentul in care urci la echilibru cu miscari pe care nu ai nici un fel de siguranta ca poti sa le refaci pentru a cobori incep sa ma simt putin nesigur.

De multe ori trebuie sa siguranta ca esti pe unde trebuie, si nu intr-un traseu alaturat de 3 ori mai greu, pentru ca de multe ori nu e deloc usor sa ghicesti liniatraseului. Iar ghidul in germana cu zeci de prescurtari si cu descrieri laconice nu ajuta intotdeauna, dar deh inteleg ca trebuiau sa inghesuie textul pentru a incapea 12.000 de trasee (si asa sunt 6 volume diferite pentru toate sub-zonele). Si te bucuri de fiecare data cand mai bate putin vantul, sau cand soare intra putin in nori, pentru ca poti sa-ti mai usuci putin mainile inainte de mai urca putin.

Revenind la weekend-ul care tocmai a trecut, Mihaela a scris deja un jurnal destul de detaliat, dar am zis sa mai scriu si eu cateva randuri. Dupa o incercare complet esuata de a descoperi o zona noua de catarat, Affenstein am facut o tura foarte frumoasa de trail-running pe potecile din zona, pe inserate, in momentul in care potecile se golisera complet de turisti. Spun complet esuata pentru ca am ajuns pe doua trasee care mi-au cam testat un spirit de aventura cam inexistent in ziua respectiva. De fapt a fost clar una din putinele zile de pana acum cand nimic nu s-a legat la capitolul catarat.

Affenstein.

Privind spre Piatra Iernii.

Cu gandul la Mehedinti.

Seara ne indreptam din nou spre Winterstein, pentru a incerca un alt loc de boofen (bivuac in aer liber), de data aceasta intr-u cort de piatra, cocotat undeva sus pe o platforma unde se putea ajunge decat dupa ce se catara la liber un mic peretel de cativa metri. Izolat, aerian, intim, cu o priveliste pe masura dimineata, a fost de departe cel mai frumos loc de bivuac pe care l-am avut pana acum.

Cortul nostru de piatra.

Si rasaritul zilei.

Privelistea de dimineata.

A doua zi in schimb ne-am luat revansa la catarat, pe primele trasee tot stangaci, dar pe masura ce ziua a inaintat cu din ce in ce mai multa incredere. De data aceasta ne-am mutat in schimb din nou in Bielatal pentru reacomodare, aici stanca fiind ceva mai fragmentata si ceva mai bogata in prize. Pana la un traseu destul de epic care pe parcursul a 40 de metri a avut de toate, de la perete compact, pana la traversee expuse, pana la hornuri cu ramonaj. Pfeilerweg din Verlassene Wand, in traducere libera drumul coloanei din peretele parasit.

My friends, si la propriu si la figurat.

Cred ca ne place atat de mult zona tocmai pentru e imbinare extrem de ciudata intre etica, aventura si putina lipsa de sens. Pana la urma de ce s-ar catara cineva astazi asigurandu-se cu noduri, uneori pe trasee ce nu pot fi asigurate, fara magneziu, la fel cum se catarau si cel care au deschis traseele respective. De ce ar urca cu rucsaci pentru a dormi sub cerul liber sau in mici grote suspendate printre stanci cand campinguri si pensiuni, si cazari si dusuri calde.

Pentru ca poate par lucruri fara sens, dar sunt aproape de sufletul nostru, si oarecum extrem de departe de tenta comerciala/industriala pe care poata sa o aiba uneori escalada, pentru ca un momentul in care urci pe un turn experienta e mult mai aproape de a aceluia care acum 100 de ani urca pentru prima data pe turnul respectiv. Iar ca si incheiere, cautand prin tenebrele internetului am dat peste un set de poze antice extrem de interesante din Elvetia Saxona de la inceputul secolului, si intamplat fix pe unul dintre trasee, Pfeilerweg, am fost si noi weekend-ul asta.

La escalada in Ith

In Ith, la catarare.

Jurnalul ceva mai bine documentat al Mihaelei aici.

Pentru ca Mihaela a tot scris jurnalele in ultima vreme si pentru ca ma simt oarecum complexat de faptul ca are ceva mai mult timp pentru a duce munca de cercetare, si pentru ca are si ceva mai mult talent la scris, nu prea am avut nici o tragere de inima pentru a mai scrie jurnale.

Totusi am zis ca de data aceasta sa incerc sa scriu totusi dupa fiecare weekend, chiar daca sunt mai putine, nu de alta dar parca simt nevoie de a contribui si altfel decat prin poze la jurnalele Mihaelei. Un fel de “This is Sparta!”, doar ca in varianta “This is my blog!”. Astfel incat si de data aceasta ,binenteles tot intarziat, am zis sa scriu cateva randuri si despre iesirea de la catarat din Ith.

Am ajuns in Ith, o zona mai deluroasa din nord-vest-ul Germaniei pentru ca era singurul loc in care se anunta o zi cu vreme buna, intr-o Germanie amenintata de inundatii si dupa cea mai ploioasa luna mai din ultimele zeci de ani. Chiar si asa vremea nu se anunta oarecum buna decat pentru duminica, astfel incat sambata am lalait-o destul de mult pe drum si am vizitat printre picaturi Hildesheim, un orasel medieval la sud de Hannovra ce are doua catedrale construite in stil romanic ce sunt in patrimoniul UNESCO.

E uimitor cate biserici si catedrale romanice sunt imprastiate prin Germania, si cat de multe s-au pastrat destul de bine din perioada in care au fost construite. Practic cam toate au in jur de 1000 de ani, plus sau minus o suta de ani. 1000 de ani, 40 de generatii s-au perindat pe lume din momentul in care au fost ridicate. Mie cel putin imi plac mai mult decat catedralele gotice, imi place simplitatea lor si modul in care ,desi impunatoare, spatiile au o tenta mai umana. In acelasi timp spune foarte mult despre puterea episcopilor din perioada respectiva, atat politica cat si economica pentru ca toate catedralele construite in pe atunci sunt la o cu totul alta scara fata de restul cladirilor din orase. In foarte multe cazuri diferenta s-a pastrat si astazi, si in foarte multe orase poti sa vezi Domul cu kilometri buni inainte de a ajunge in oras cum se ridica cu cateva zeci de metri deasupra tuturor cladirilor din jur.

Ce mi se pare foarte interesant la catedrala din Hildesheim, e ca dupa reformare a fost transformata intr-o biserica protestanta, dar manastirea catolica de langa biserica a continuat sa existe pentru inca 300 de ani. Astfel s-a ajuns ca sub acelasi acoperis sa se oficieze si slujbe protestante (in biserica principala), si slujbe catolice, intr-o cripta situata sub biserica principala. Toate astea in timp ce in intreaga Europa se purtau razboaie si se expulzau populatii pe baza diferentelor de credinta.

Biserica arhangelului Mihail.

Coloana turnata din bronz, veche si ea de 1000 de ani.

In cripta.

Si tavanul de lemn pictat, datand din jurl anului 1200.

Ne invartim cateva ore prin oras, vizitam singura catedrala care era deschisa si ratam tufa de trandafir veche si ea de 1000 de ani, si aproape de inserare plecam spre Luerdissen, unde DAV are un camping foarte dragut si cochet situat la o aruncatura de bat de stancile de catarat. Pentru ca mai avem cateva ore pana cand apune soarele (pe care oricum nu-l vedem, totul fiind acoperit de o ceata umeda si misterioasa), ne hotaram sa facem o tura de alergare prin zona.

E primul weekend in care am aparatul nou dupa mine si pentru ca nu am apucat sa ma joc decat 2 ore cu el vineri seara, in momentul in care incerc sa il conving sa faca ce vreau eu ma simt ca o maimuta care se straduie sa introduca o forma patrata intr-un locas triunghiular. Nu ajuta nici faptul ca am un obiectiv de DX pe el, care in mod evident la diafragmele mai mici nu reuseste sa umple cu lumina tot senzorul, astfel incat si matrix metering-ul mai da gherle din cand in cand. Nu-i nimic, o sa apara la un moment dat si un obiectiv demn de aparat. Deocamdata 35mm mi se pare o distanta focala ciudata.

In schimb o chestie de care sunt destul de convins e ca vreau sa-l iau dupa mine in diferite ture de alergat/alpinism. Cine spune ca nu poti sa iesi la trail-running cu un aparat full-frame dupa tine, cel putin mie mi se pare ca sta decent de bine in borseta de alergat, si atat timp cat in tura respectiva nu timpul sau antrenamentul intens sunt scopul, de ce nu.

Ca traseu de alergat nimerim pe o creasta impadurita destul de lunga si accidentata, cu portiuni super faine de poteca, pe care mergem pret de cam 10 kilometri, dupa care ne intoarcem pe la baza crestulitei. La inceput trecem si pe la stancile de catarat, care arata promitator dar la care gasim si in umezeala din seara respectiva oameni care incercau sa se catere. Clar daca si acum sunt oameni pe aici maine o sa fie probabil plin.

Alergand prin padurea misterioasa.

Omul si padurea.

Misterios, exotic, luxuriant.

Drepti!

Pe drumul de intoarcere.

Luminis.

Seara apar in camping si Monica si Stefan, cu care mai stau putin de vorba, dupa care ne retragem la culcare in ideea de a lua un start mai matinal in ziua de duminica.

Startul matinal nu ne prea iese, dar tot reusim sa ajungem la stanci inaintea puhoiului german. La fel ca si in Frankenjura oamenii se urnesc din camping pe la 10-11, dar in momentul in care se urnesc se declanseaza o mica invazie si toate stancile se umplu de oameni, mai ales la stancile care au trasee usoare.

Una peste alta primavara aceasta am prins cateva iesiri la catarat, si speram ca in vara aceasta drumurile sa ne poarte in Dolomiti, in Wilder Kaiser, in Dachstein, pentru a explora trasee lungi si frumoase din masivele respective. Daca chiar vom reusi sa ajungem in toate masivele de mai sus ramane de vazut, dar macar cam asta ar fi planul. Si pentru a strange putin antrenament, am incercat sa mai tot iesim la stanca primavara aceasta, chiar daca vremea nu a fost intotdeauna buna. Sa vedem acum daca o sa reusim sa-l si pastram.

Ziua o petrecem catarandu-ne cu Monica si Stefan (care au dezvoltat o adevarata pasiune pentru zona respectiva), strangand destul de multe trasee si extrem de variate, de la traversari aeriene, pana la mici tavanele (si e foarte tare cum datorita stancii care are destul prize destul de generoase poti sa ai tavanele de 1m-1.5m la gradul 6), cu hornuri, cu fisuri, cu fete, si cu ceva trasee de rupt mainile. La sfarsitul zilei un traseu numit foarte delicat Sweet Sixty, a scos cu brio ultimele picaturi de energie din noi.

Supersize me (cortul nostru e cel din stanga, si e un cort normal de 2/3 persoane).

Monica hotarandu-se ce friend sa foloseasca.

Pauza de masa.

O mica surplombita cu prize ok pe un traseu de 6-.

Surplombant.

Trupa la sfarsitul zilei.

Probabil vom mai reveni in zona, dar dupa cele doua weekenduri de escalada ni s-a facut dor de experienta mai alpina din Saechsische Schweiz. Tot mai vorbind cu nemtii pe la baza stancilor, cam toti erau uimiti ca am ajuns deja in cam toate zonele faine de catarare din centrul si nordul Germaniei. Si m-a surpins oarecum ca toti considera Saechsische Schweiz ca unul din cele mai frumoase locuri din Germania, si intr-un fel tindem sa le dam dreptate. Si daca tot sunt aproape de noi, de ce sa nu profitam de el.

Climbing in Frakenjura

La catarat in Frankenjura

Din nou de la Mihaela citire (cred ca e al treilea jurnal din categoria copy-paste), un jurnal original al unui weekend destul de scurt petrecut la catarat in Frankenjura, vestita zona de catarat din Germania. Dupa cum spunea si un neamt cu care am schimbat mai multe vorbe in camping, catararea in mini-vacanta de rusalli in Frankenjura e o experienta. Problema e destul de simpla, o tara mare, cu foarte multi cataratori dar cu destul de putina stanca. Si ce se intampla in momentul in care ai un mini concediu exact primavara, puteti afla mai jos…

Scena 1: Nemtii au multa imaginatie

Alt weekend prelungit, alta destinatie: Frankenjura, de fapt partea ei nordica, pe care nemtii o numesc Fränkische Schweiz (Elvetia franceza), desi pe la 1820 i s-a zis “Die kleine Schweiz” (Mica Elvetie). Oare cei care au folosit prima data termenul asta, or fi ajuns cu adevarat in Elvetia? Au vazut ei munti, varfuri inzapezite, lacuri, vacute Milka? Daca da, inseamna ca tare bogata imaginatie trebuie sa fi avutde au ajuns sa compare niste dealuri impadurite ce ascund cateva stanci calcaroase, cu munti adevarati! Noroc ca noi stiam bine cum merge treaba si plecasem acolo strict pentru ceva catarare. Ne imaginam ca vom izbucni in catarare si vom urca traseu dupa traseu, pana ce nu va mai ramane nicio faleza necercetata.

Scena 2: Mi-e dor de muntii de acasa

Ajungem deci in camping, lasam masina, punem cortul, facem rucsacul si pe la miezul zilei pornim spre faleze.

Tintim 2 serii de stanci care erau cam la 10 minute distanta de sat (Münchser Wand si Stierberger Gemenswand), faleze pe care dupa ce am trecut prin momentul: “oare astia pe aici chiar au stanci de catarat sau am gresit noi zona?”, le gasim pana la urma. Dar la ce bun? La faleze era invazie! O retea de corzi era intinsa pe mai toate rutele de acolo, o harmalaie de nedescris la baza traseelor, un du-te vino neincetat, copii mici care plangeau, hamace atarnate intre copaci-ce sa mai, apocalipsa! Ne dam mai aproape de stanci punem ochii pe un traseu de gradul 5 care se eliberase dar aflam repede ca aici e cu lasat rand…pui coarda la baza traseului, semn ca dupa ce se elibereaza o sa te cateri tu pe acolo! Ma rog, cu regula clarificata nu imi ramane decat sa revin in poteca, unde ma trantesc sfarsita pe o piatra si imi vait de mila. Mi-e dor de Diana, unde 3 zile incheiate ai traseele doar pentru tine, mi-e dor pana si de cateva faleze de escalada din Cheile Sohodolului, sau din Cheile Folea, pe care, daca stii cand sa mergi, aproape ca nu le imparti cu nimeni.

Deziluzionati, mergem si la cealalta faleza unde gasim aceeasi aglomeratie. Toata lumea se aduna ciorchine in jurul traseelor usoare si nu raman libere decat cele al caror grad incepe cu 6. Gasim unul de 6- si Radu se duce sa puna mansa, dupa care se elibereaza unul de 5. Insa dupa 2 trasee simtim ca nu mai putem, nu alta! Padurea ne face prea tare cu ochiul, asa ca evadam.

Scena 3: Padurile-s frumoase.

Ne-am plimba toata ziua prin padure…Cu copaci inalti, potrivit de deasa sau de rara, verde din cap pana in picioare, cu poteci moi de frunze uscate, iesind cand si cand pe la marginea satului ce nu aduna mai mult de 50 de case, ori pe la margine de pasuni, cu privelisti spre livezile inca inflorite. E o zi placuta de inceput de vara, cand inima se mai si opreste din goana, poposind indelung la o bancuta, ori ascultand zumzaitul insectelor prin iarba mare. Si cand te umplii de prea mult soare, inapoi la padurea ce tine umbra si racoare. Asa ca imaginand superbe ture de bicicleta prin zona, plimbam dupa noi echipamentul, cine stie poate in plimbarea noastra fara cap si fara coada, ne rasare in fata si o stanca cu trasee usurele, unde sa nu fie buluc de oameni.

Scena 4: Cataram si noi ceva astazi?

Tot insistand pe subiectul padure, pajisti, livezi ajungem la stanca mult-dorita. Gasim trasee (chiar si trasee pe puterile noastre) si stam cam 3-4 ore in zona, nederanjati de nimeni. Ce e drept, stanca e mai prafoasa si mai murdara, dar in egala masura e si mult mai aderenta, fara prize lustruite de sute si sute de perechi de maini si de picioare. Locul? Vi-l spunem, ca doar nemtii nu citesc jurnale in romana: Kleiner Wasserstein. Revenim la cort tot prin padure, si ne cataram pe un pietroi pentru a vedea cum apune soarele dupa perdeaua deasa de copaci.

Scena 5: Cine se scoala de dimineata, catara cu spor!

Duminica dimineata ora 5.30. Suna alarma de la ceas. Ne trezim amandoi, si pas-pas, pe la 6, plecam din camping. E singurul subterfugiu la care ne-am gandit pentru a putea ajunge sa cataram in liniste. Revenim la falezele ce ieri erau aglomerate pana peste masura si pe care astazi nu le impartim decat cu un catarator solitar ce cauta sa deschida o ruta. Ne salutam complice si ne apucam fiecare de treaba noastra. Si, precum la birou, cand e liniste, chiar facem treaba. Cataram trasee mai frumoase, sau mai putin frumoase, cu miscari interesante, sau aparent plictisitoare, cu hornuri, diedre, fisuri, surplombe, trasee de fata, ce sa mai, avem spor!

Scena 6: Invazia

Ora 10.30, incepe sa se reverse puhoiul. Din toate partile, de jos, din laterala, de pe toate potecile ce ajung la stanca, incep si sosesc grupuri, grupuri. Toti tabara pe mine sa ma intrebe ce ruta e asta, ce grad are si in curand ajunge sa fie aceeasi harmalaie de nedescris cu care facusem cunostinta ieri. Este uneori atat de mare galagia la baza traseelor incat nu il aud pe Radu din top, ce manevre de coarda imi cere sa fac. Decidem sa plecam, insa inainte sa strangem calabalacul mai gasim in mod surprinzator un traseu de 5+ inca liber. Cand ajung in top, gasesc inca 3 persoane si se punea problema sa mai vina inca cineva:

4 elefanti, se regrupau

Pe o stanca-n Franken Jura

si pentru ca in unica ancora din top mai era loc de inca o carabiniera, se punea problema sa mai cheme un elefant :).

Asa ca eu ma grabesc sa trec coarda prin ancora si sa ma retrag in rapel. Pe jumate ingroziti, pe jumate multumiti de ce am facut, cu degetele ramase cam fara piele si cu picioarele umflate de la espadrilele cele confortabile, ne retragem la corturi.

Scena 7: Cum am vazut 2 opere in 3 ore

In tinuta de opera (ma jur ca erau cele mai bune haine
pe care le aveam la mine in bagaj)

Cum pentru duminica seara si luni dimineata se anuntau ploi, strangem calabalacul si mergem in Bayreuth. Aici la opera construita la cerintele lui Wagner special pentru spectacolele sale era ziua portilor deschise, asa ca aruncam si noi o privire inauntru, pe scena, sub scena etc dar nu suntem impresionati.

Asa ca ne grabim spre cealalta opera din Bayreuth (da, da, orasul asta de care nu ati auzit pana acum are 2 opere), construita intre 1744 si 1748, in stil baroc, pentru persoane de vita nobila. Ce e deosebit la ea? Pai este unul din putinele teatre ce au supravietuit trecerii timpului. 250 de ani nu sunt de ici de colo. Markgräfliches Opernhaus, caci asa se numeste, este cea mai recenta locatie din Germania inclusa in patrimoniul Unesco (in 2012). Vazand niste fotografii din interior, am zis ca e un “must see” si nu stiu cum am citit noi pe diagonala pe site, caci am aflat ca opera s-ar redeschide pentru vizitare din 17 mai. Uite, ce noroc pe capul nostru-ne gandeam noi. Asa ca pe 17 mai ne infiintam la opera (doar ca la opera nepotrivita-la Festspielhaus-de unde erau sa stiu ca sunt 2 opere in acelasi oras), iar in 18 mai, corectam greseala si vrem sa le bifam pe amandoua.

Pana la urma am plecat cu coada intre picioare si goniti de furtuna, caci lucrarile de reconstructie la Markgräfliches Opernhaus vor dura pana prin 2017 si daca domnul de la intrare va momeste sa luati bilete la o expozitie despre restaurarea operei ce s-ar vrea interesanta, sa nu il credeti, caci e doar un bun vanzator!

Scena 8: Inapoi in Berlin

Ploua, ploua, ploua, vreme, nu de betie, ci de vara. Ploua torential si prognoza totalizeaza cam 30 l/mp de precipitatii pana maine dimineata, asa ca plecam spre casa cu gandul la o tura de bicicleta “prin jurul stanii” cum zice Em pentru lunea, ce era libera in Germania. Doar ca tura de bicicleta s-a redus la o plimbare de 10 km, tarziu, pe dupa-amiaza, asta dupa ce toata dimineata am petrecut-o in pat, dormitand, uitandu-ne la un film, intr-un cuvant pierzand vremea. Si stiti ce? Mai grav e ca nu ne simteam vinovati pentru asta!

You only have one life and if you’re not doing what you love, what’s the point? Hilary Swank

———————————————————————————————————————–
Informatii practice pentru zona de escalada:

Topouri:Kletterführer Frankenjura Band 2-Sebastian Schwertner

Trasee care ne-au placut:

  • Kleiner Wasserstein-Rudi Winkler Ged.-Weg (5+)-asemanator cu o lungime dintr-un traseu clasic din Romania (diedru, horn)
  • Stierberger Gemenswand: Wolfis warmup (5+) si Weisse Verschneidung (6-)- ambele 2 trasee lungi de fata

Toate traseele sunt echipate cu ancore chimice, insa asigurarile nu sunt intotdeauna suficiente si este recomandat sa mai aveti cu voi si cateva asigurari mobile.

In albmul din Picassa gasiti si cele 3 topouri aferente zonelor in care ne-am catarat.

Foto: Radu

Bivuac pe Winterstein

Bivuac pe Piatra Iernii si din nou catarare in Saechsische Schweiz

Cum din nou Mihaela mi-a luat-o putin inainte si a scris un jurnal ceva cam laconic, am zis sa nu ma las nici eu mai prejos, si sa scriu cateva randuri despre primul weekend de primavara de anul acesta. Pentru ca da, a fost primul weekend in care nu am suferit de frig, in care am putut renunta la haine de iarna, si in care am simtit dupa aproape 6 luni de iarna continua din nou aerul cald al primaverii.

Dupa cum vorbeam si cu colegii de munca, iarna a fost complet atipica in Berlin, dar totusi in comparatie cu iarna din Bucuresti, in Bucuresti mai ai din cand in cand zile calde in care mai straluceste soarele, si nu uiti senzatia de caldura in acelasi mod in care am uitat-o noi in iarna aceasta. Pe de alta parte asta face si cu atat mai placute zilele calde de care ne bucuram acum in sfarsit.

Dupa o saptamana petrecuta in munti inalti, weekend-ul acesta reducem drastic altitudinea si ne orientam catre Elvetia Saxona, impreuna cu Monica si Stefan pentru o zi de drumetie, un bivuac interesant si pentru o zi de catarat. Si in tura aceasta datorita Mihaelei am jucarii noi, acelasi Canon 6d impreuna cu un 24mm F2.8, o sticla putin cam nedemna pentru aparat. Oricum a fost interesant sa ma joc cu o lentila wide, chiar daca din punct de vedere al calitatii obiectivul nu pot sa zic ca m-a impresionat.

Sambata ne cam strecuram printre picaturi, pentru ca primavara vine si cu ceva ploi torentiale, si cu ceva grindina, dar si cu soare, astfel incat reusim sa facem o plimbare chiar frumoasa prin Parcul National. Iar seara, dupa inca o ploaie torentiala, ne facem rucsacii in prag de inserare pentru a pleca sa cautam unul din locurile de boofen din Saechsische Schweiz. Desi nu ai voie sa campezi in interiorul parcului, s-au pastrat anumite locuri de bivuac unde ai voie sa petreci noaptea, o traditie de sute de ani din zona respeciva.

Noi alegem de data aceasta ca loc de boofen Winterstein, in traducere libera Piatra Iernii (putin cam ironic tinand cont e aproape primavara), o stanca parca rupta din Lumea Pierduta a lui A.C. Doyle, pe care acum 800 de ani statea o fortificatie germana. Ajungem fix odata cu inserarea la baza stancii, si cu ajutorul unui neamt binevoitor descoperim toate locurile de Boofen din zona, dintre care alegem unul doar pentru noi, fix in varful stancii.

Dupa ploaia torentiala de acum doua ore aerul e plin de umezeala, dar cerul e senin si in vale sub noi incepe sa se formeze o mica mare de nori care completeaza la fix atmosfera de “Lumea Pierduta”. Cerul e plin de stele pe care incerc sa le prind si pe senzorul aparatului, fara prea mult success din pacate. In schimb e geniala atmosfera complet nemiscata, complet tacuta, fara nici o pala de vant, cu un cer plin de stele si cu o semiluna care apune la orizont. O noapte intr-un loc in care au dormit multi altii in ultima suta de ani, in ultimele sute daca stau bine sa ma gandesc.

Si partea cea mai buna vine dimineata, cand ma trezesc inainte de rasaritul soarelui si intru intr-o mica frenezie fotografica pentru care mi-as fi dorit sa am dupa mine mai multe obiective. Mi se par foarte misto momentele de contopire dintre om si unealta, pentru ca pana la urma si aparatul de fotografiat nu e decat o unealta de suprinde a unor imagini, a unei atmosfera, a unor momente. Momente in care complet absorbit de ceea ce vezi in jur incerci sa imortalizezi cat de mult poti. Desi exista o limita pana la care poate merge fotografia la capitolul surpins, si nici o fotografie nu o sa poate sa-ti transmita in totalitate cum a fost sa fii acolo.

Revenind acum la ziua de duminica, dupa un start cam tarziu la catarat din cauza umezelii, am reusit totusi sa ajungem in Bielatal si cataram cateva trasee care ne-au placut anul trecut, si sa facem o mica initiere cu oamenii in tainele cataratului in Elvetia Saxona. Desi nu ne-am catarat foarte mult, mi-a placut si mi-ar place ca dupa ce-mi intregesc colectia de noduri sa revin de cat mai multe ori prin zona.

Si acum cateva poze din zona:

Din nou pe stanci, in schimb da data aceasta la drumetie.

Sunt curios cate ieri o fi vazut banca din imagine.

Dupa ploaie.

O mica oglinda la inaltime.

Si un pic de via-feratta.

Apusul zilei, din locul de bivuac.

In loc de noapte buna.

Lumea pierduta.

Privelistea pinului stoic.

Fuioare de ceata.

Bielatal in autumn

Bielatal, in prag de toamna

Un pic mai multe poze aici.

E greu sa scriu cateva lucruri poetice despre toamna fara a cadea in derizoriu. Totusi mi se pare fascinant cat de scurta e fereastra in care toti copacii isi schimba culoarea, in care toate frunzele cad. Cat de scurt e timpul in care treci de la peisaje aprinse la peisaje dezolante, de la copaci aprinsi si covoare de frunze, la copaci golasi si cer plumburi deprimant. Sunt cam 2-3 saptamani in fiecare an, considerabil mai putin decat orice alt anotimp. Rivalizeaza ca durata probabil doar inverzirea de primavara, dar parca nu e nici la fel de scurta ca durata si nici la fel de spectaculoasa.

Un ultim specactol magistral inainte de moarte, inainte de moartea tuturor frunzelor, inainte ca toti copacii sa se inchida in sine in asteptarea unei noi nasteri. Cate toamne avem oare de vazut, poate 70 si ceva dupa statistici, din care au trecut aproape jumatate, oare am avut ochi sa le vedem pe toate si sa le apreciem asa cum se cuvine. Imi place sa cred ca da, si in ultimii ani am in minte locuri deosebite in prag de toamna, un Retezat, un Apuseni, de mai multe ori Cernei-Mehedinti. Locuri frumoase, zile calde de toamna, paduri aprinse, toamne de care probabil imi voi aduce aminte peste ani si ani.

Ajunsi pe undeva prin campiile berlineze, am descoperit in schimb ca tinand cont de cat de multa padure au oamenii nu trebuie sa pleci departe pentru a vedea lucruri pe care la noi le vedeai de obicei doar in munti. Ajunge sa iesi cu bicicleta sa te plimbi prin padure, sau sa faci o plimbare pe strazi pe unde sunt plantati o groaza de stejari ce se inrosesc magistral in prag de toamna.

Totusi in unul din weekend-urile din scurta fereastra de 2-3 saptamani, am ales sa mergem din nou la catarat, in unul din ultimele weekend-uri de catarat de anul acesta. La fel de bine ar fi mers si o tura lunga de bicicleta, de fapt sunt convins ca pentru poze si pentru vazut locuri noi ar fi mers mult mai bine. Asa am fost din nou in Bielatal, in schimb am catarat doar trasee noi, din nou pe turnurile de gresie specifice zonei.

Zona arata in schimb intr-un mare fel, cu toata padurea colorata in fel si chip la baza stancilor, cu un soare placut de toamna dar si cu un vant cam intepator in momentul in care stateai pe varful stancii filand. A fost si singurul weekend de anul acesta la care am fost la catarat in amandoua zilele, si chiar si asa spre sfarsitul zilei de duminica nu am rezistat si tot am facut o tura de alergare, cam dureroasa cu degetele torturate de papucii de catarare intr-o zi si jumatate.

Ca trasee ne-am catarat pe o multitudine de trasee cu grade cuprinse intre III si V, ca de obicei fara nici o asigurare fixa, fiecare fiind cotate cu stele in ghidul de catarat pe care l-am cumparat. Si toate au fost trasee foarte frumoase, si inca mi se pare incredibil cat de mult conteaza etica intr-o zona.

La soare pe piatra lui Otto

Privind spre coloanele lui Hercules.

Si poza inversa, facuta de pe coloanele lui Hercules. Printre altele am urcat si pe turnuletul din stanga.

Gata de rapel.

Ne semnam si in carticelele de varf.

Practic, acum la aproape 100 de ani de la prima ascensiune, poti sa te cateri pe trasee care arata la fel ca si la prima ascensiune, fara urme de magneziu, cu aceleasi dileme la descoperirea traseului, si cu plasarea asigurarilor in diferite locuri. La fel ca si ultimele dati, dureaza putin pana te reacomodezi, si in primele trasee m-am simtit mai nesigur, dar usor usor incepi sa capeti incredere, si sa ghicesti mai repede miscarile si locurile in care poti sa pui asigurari fara sa te chinui. Cea mai mare aventura a fost pe ultimul traseu al zilei, pe coloana cea mare a lui Hercules, unde dupa o serie de asigurari mai precare, mi-a luat cam o ora de mici incercari de catarat/descatarat pentru a descoperi cheia traseului. Binenteles ca privind in spate dupa ce miscarile au fost descoperite pare banal, dar atunci asigurat intr-o cordelina de 5mm, cu mana pe o priza cam scursa pe care o cam transpirasem de mult, a durat ceva pana am gasit rezolvarea.

Bielaaussicht.

Privind de la fereastra.

Tomnatica.

Tricou de la Hercules Marathon, banda la fel, in fata coloanelor lui Hercules.

Acum speram sa mai prindem inca un weekend cu vreme frumoasa, si sa mai facem o tura lunga cu bicicleta inainte de a se instala noiembrie ploios si deprimant.

Costila

O zi de mini-initiere in Costila

Din nou am ramas rau de tot in urma cu jurnalele, si sunt cam slabe sperante sa recuperez in perioada urmatoare. Totusi am zis fac macar ceva eforturi in directia asta si sa povestesc macar una din zilele de acum doua saptamani, cand plecasem de acasa cu plan maret de a-i duce pe Florin, Radu si pe Cosmin intr-o tura foarte frumoasa la Costila, respectiv traseul Balcoane continuat cu Creasta Costila-Galbinele si cu coborarea la refugiu pe Creasta Vaii Albe.

Urcam de vineri seara in formatie extinsa spre refugiu, impreuna cu Catalin, Octavian si Vio astfel incat drumul prin noapte trece destul de repde. Stau si ma gandesc ca a trecut aproape un an de cand nu am mai dormit la refugiu, si cateva luni bune de cand nu am mai urcat in zona, poate reusesc sa ma compensez putin in perioada urmatoare totusi. Cu putina mandrie totusi marturisesc ca anul acesta am avut putin de-a face cu o mica introducere in catarat pentru Cosmin, Florin si pentru Radu. Atat pe Cosmin cat si pe Florin mai aveau ceva experienta la catarat, pentru Radu in schimb era prima iesire la stanca si experienta traseului Balcoane a fost putin cam dura, astfel incat ne-am dat jos dupa prima lungime din Balcoane si ne-am intors la refugiu unde intr-o dupa-masa fructuoasa am fost cu Cosmin pe Fisura Intrerupta si pe Traseul Cataratorului. Nu-i nimic, ramane pentru alta data planul cu Costila-Galbinele cu access prin Balcoane.

Poiana Tapului

Escalada in Sinaia si in Poiana Tapului

Sambata inainte de prima evadare se anunta vreme destul de buna cam in toata tara, astfel incat dupa ceva parlamentari ne hotaram sa plecam la escalada undeva pe valea Prahovei, eu, cosmin, laviniu, irina si iuliana. Pentru cosmin avea sa fie prima iesire la stanca, iar pentru laviniu, irina si iuliana prima iesire pe anul asta astfel incat includem ca destinatie si poiana Tapului.

Planul era ca daca e ud sa mergem la Poiana Tapului prima data si dupa aceea la zona Scounts/Inox din Sinaia, dar tinand cont ca era destul de uscat in momentul in care am ajuns in Sinaia am mers exact invers. Din pacate traseele de la faleza scouts s-au dovedit ceva cam tari pentru oameni (si mie mi s-au parut ceva cam murdare si prafuite) astfel incat destul de repede ne-am mutat cu tot calabalacul la Poiana Tapului.

Cautand zonele de catarat cu cartea in mana.

Sincer cred ca Poiana Tapului e unul din cele mai bune locuri in care poti sa duci un inceapator pentru primii pasi pe stanca, cel putin de pe valea prahovei. Mi-a placut foarte mult entuziasmul oamenilor, si mai ales al lui cosmin in momentul in care urca traseu dupa traseu. Si incercam sa-mi amintesc cand am facut si eu primii pasi pe stanca, dar in momentul respectiv nu am reusit sa-mi aduc aminte. Pentru noi, pentru mine, mike si inca cativa prieteni nu a fost a trecere brusca si un moment anume in care sa mergem la escalada, ci trecerea s-a realizat oarecum treptat, prin intermediul vailor alpine si a saritorilor de pe ele. Practic a fost o toamna superba acum 3 ani si jumatate, in 2006, in care am facut foarte multe trasee nemarcate in crai, trasee ce au implicat destul de multa catarare in anumite locuri, chiar daca fara coarda si fara asigurari. Dupa aceea in primavara urmatoare au urmat si prima experienta cu coarda, tot la cariera din Poiana Tapului.

Iuliana.

Laviniu.

Irina.

Cosmin.

Si eu demonstrand tehnica ramonajului cu ajutorul unul copac.

Una peste alta a fost o zi destul de fructuoasa in care oamenii au catarat cam tot ce era de catarat in zona, unii de doua ori unele trasee. Probabil unul din cele mai frumoase trasee din zona e Chicken, cu o linie destul de verticala si cu destul de multe miscari de echilibru, chiar interesante pentru 5+/6- sau cat o avea exact traseul. Oricum din toate traseele din zona chiar il recomand. Pacat ca zona nu are si trasee mai taricele. Cu ocazia iesirii am avut ocazia sa ma joc si cu D90-ul lui Cosmin, care mi se pare absolut genial ca si aparat, extremen de intitiv pentru cine care nu l-a mai folosit pana acum, si de o ergonomie superba.

Sosetute colorate.

Nori fotogenici peste muntii Baiului.

Foto: Cosmin.

Cirese de mai

Sfarsit de mai

Cred ca a fost prima data dupa multi ani cand am cules si am mancat cirese pe saturate, cirese de mai de la ai mei de la tara. Cand eram mic se nimerea destul de rar sa prind ciresii cu rod cand venea vacanta, iar printre betoanele Slatinei nu prea se gaseau gradini cu ciresi sanatosi, astfel incat nu am prea multe amintiri de cand eram mic cu culesul de cirese. Totusi cele cateva amintiri pe care le am au ramas foarte puternice, cu un cires batran cu scoarta neagra, cu frunze de un verde-inchis, cu cirese mari de un rosu-inchis. Si era foarte tare senzatia de a fi urcat undeva sus si de a vedea lumea sub tine, de a vedea pana hat departe, peste acoperisuri de case si gradini.

Ziua de sambata am petrecut-o intr-un mod foarte placut si relaxant cu parintii la casa de la Izvoru, ba asezati la masa cu bucate de tot felul, ba cocotat in ciresi culegand cirese, ba tolaniti in iarba, ba in sedinte foto prin grau.

Cirese de mai.

Ma vad si eu pe undeva pe acolo, intr-un cires bine scuturat de vant.

Relaxare.

Grau in mai.

Ultimele cirese mangaiate de ultimele raze ale soarelui.

Duminica dimineata plecam spre cheile sohodolului, admirand dimineata maci infloriti pe stanga si pe dreapta drumului. In chei ne intalnim cu Octavian, Vio si Catalin si ne cataram in aceasi zona pana cand oamenii sunt nevoiti sa plece spre Bucuresti. Seara ramanem singuri in Chei, si campam in locul de cort deja consacrat, intr-o poiana departe de multitudinea de grataragii si manelisti pe care ii gasesti sambata spre duminica. Luni a fost si mai liber, am fost practic printre putinii oameni din Chei, cea ce a dat un plus de frumusete si de liniste locului. Sincer chair recomand sa prindeti macar o zi in timpul saptamanii acolo, e mult mai frumos decat in weekend cand e destul de mare aglomeratie si sunt si destul de multi gura-casca.

Mike incercand o noua tehnica de catarare , cu spatele la stanca.

In sfarsit gasind solutia potrivita.

Catalin cu a sa palarie de explorator.

Octavian “pocaindu-se”.

Noi am incercat sa ne dam pe cat mai multe trasee, astfel incat am incercat sa culegem de prin toate zonele tot ce era pana in 7-, astfel incat am apucat sa vedem cam toate traseele usurele din zona. Unele din ele merita si sunt frumoase, unele mai putin.

Recomand ca zona una din zonele deschise pentru concursul de anul trecut, cu un 3 trasee foarte frumoase ( Sfarma Piatra, Fisura Centrala si Doi in Unu ) , mult mai frumoase decat cele aflate chiar langa drum (de la primele trasee din chei pe stanga se urca aproximativ 40m diferenta de nivel spre un inceput de crestulita stancosa). Din traseele din zona Dintelui sunt frumoase cele din mijloc, primul 5+ fiind cam ciudat, si sunt frumoase si traseele cu plecare de sub pod. Frumos a fost si Licuricul Beat de la faleza mica, si frumos a fost si Domna Nasa. Nu ne-au placut in schimb in general traseele de la Nari, cel putin cele mai usoare par cam murdare si stanca nu e foarte curata. Sunt frumoase si traseele din zona scoala, si mi-a placut Examen din zona respeciva. Una peste alta ne-am catarat pe 19 trasee intre 5+ si 7-, majoritatea in zona 6-/6+, multe curate, unele mai fentate, unele cu odihna, dar una peste alta a fost fain si poate cand o sa mai avansam in domeniu ne vom intoarce, pana atunci am cam epuziat subiectele de nivelul nostru din zona.

Dupa o relaxanta trecere a apei spre traseele din sectorul Scoala.

Frumosul nostru loc de pus cortul.

La plecarea din chei.

Un apus de soare prins pe dealul Negru.

Bis.

Ca informatii utile pentru Sohodol, drumul e mult mai ok prin Ramnicu-Valcea, deoarece portiunea dintre Filiasi si Targu-Jiu e in lucru, si sunt destul de multe semafoare. De asemenea reativ la trasee topo-ul de pe roclimbing are cam toate traseele vechi. De asemenea au fost destul de multe trasee amenajate pentru concursul de anul trecut, informatii despre ele se gasesc pe site-ul federatiei romane de alpinism si escalada.

Intre timp imi dau seama ca am ramas extrem de restant la rt-uri, am de povestit despre cum a fost in Cheile Nerei, despre cum am catarat o groaza de diedre in peretele animalelor (ale corbilor si din fata Inalta), despre cum am schiat pe Morar si pe Malin, despre cum am urcat pe seaca dintre clai si despre rapelurile-dus de pe comorilor. Sper sa recuperez in perioada urmatoare in schimb….

Pestera Muierii

Catarare in Cheile Galbenului (Pestera Muierii)

Echipa: Octavian, Vio, Catalin, Ciprian, Eu, Mike, Bacea, Oana.

A fost inca un weekend cu vreme frumoasa, cum au fost de altfel aproape toate weekend-urile din aprilie, ca un fel de compensare pentru o iarna cu vreme cam haotica si cu putina zapada.

Am plecat din Bucuresti sambata de dimineata astfel incat am ajuns destul de tarziu in chei, dupa o scurta pauza de aprovizionare in Horezu. Drumul pana in chei a fost foarte frumos, toata zona de la poalele subcarpatilor era in plina primavara, cu iarba de un crud primaveratic si cu aproape toti copacii infloriti. Ciprian din pacate a ratacit drumul astfel incat a ajuns ceva mai tarziu ( in Ramnicu Valcea a aparut un nou rond la care daca ratezi iesirea nimeresti in drumul spre Dragasani, asfel incat oamenii au ajuns pe un drumul ocolit care face legatura intre Dragasani si Horezu).

In chei erau deja cateva echipe pe traseele de alpinism astfel incat ne-am asezat la baza traseelor de escalada, si am inceput sa le luam la rand. Dificultati variate, de la 5 la 6+, probabil cel mai dificil din tronsonul respectiv fiind Calin care are in portiunea superioara o miscare destul de interesanta, de peste 6+. A fost interesant si instructiv in acelasi timp pentru Bacea si pentru Oana care au mai exersat rapelurile din top-urile diferitelor trasee de escalada. Ziua am incheiat-o pe traseele amenajate pe un bolovan surplombat de 6-10m situat la 30m sub celelalte trasee de escalada. Chiar interesante traseele, cu prize extrem de sanatoase dar in acelasi timp si cu trasee destul de lasate pe spate cu grade intre 6- si 6+.

Culturalizare la baza traseelor, mereu safe cu casca in cap in orice ipostaza.

Octavian intr-o miscare interesanta.

Bacea la primul ei rapel, mike dand indicatii pretioase.

Concentrare maxima. (observati postura din care vegheaza mike asupra situatiei).

Mike pe traseul gigi, nu inteleg de ce au trebuit sa mazgaleasca stanca cu litere de o schioapa (un topo extrem de descriptiv ar fi fost suficient).

Viorica incercand diferite abordari.

Incheiand seara pe traseele de la bolovan.

Cheile vazute noaptea.

Ziua am incheiat-o in mod glorios cu o cantare la foc, cinste Bacei pentru spectacolul cultural-artistic. Mai jos sunt cateva cantece de la cantare, unul mai serios si unul mai desucheat:

Stransi in jurul focului, bacea da tonul.

In cea de-a doua zi dimineata am vizitat pestera Muierii, pe care nu o mai vazusem pana acum, foarte faina si ok amenajata, e comparabila cu Pestera Ursilor ca frumusete dar e ceva mi lunga. Si din nou am avut ganduri si discutii despre speologie, si e clar ca o sa ne apucat si de asta si de explorat coclauri subpamantene la un moment dat. Una peste alta chiar mi se pare o alternativa foarte ok pentru weekend-uri cu vreme ploaiosa, complicat e in schimb ca trebuie sa faci parte dintr-un club de speologie, informatiile fiind mult mai greu de gasit fata de alpinism spre exemplu.

Dark strong type, vorba bacei si evil in poza asta..

Veselie…

Octavian concentrat la filat.

Reintorsi la trasee de catarat am plecat cu Octavian si cu Bacea pe Cezarica, un traseu de 3B de 2/3 lungimi de coarda, frumos si destul de curat fata de celalate trasee din zona si cu cativa pasi draguti de 6/6+, oricum un traseu frumos pe care il recomand. Inca o premiera pentru Bacea a fost primul ei traseu de alpinism, un traseu foarte frumos pentru inceput. Frumoasa a fost si retragerea prin padure, o padure larga si batrana de foioase.

Plecarea in Cezarica.

Octavian pe Cezarica.

Tot pe hornul din ultima lungime.

Si sfarsit de tura glorios la Dedulesti.

In ceea ce a mai ramas din zi s-a mai catarat mike cap pe doua din traseele de escalada si am mai incercat inca odata Calin, unde am reusit parca dupa ceva chinuieli sa descifrez mai bine miscarile din portiunea superioara, dupa care am strans catrafusele si am pornit-o spre casa, dupa un weekend chiar fain care a avut cate putin din fiecare, si escalada, si alpinism, si vizitari de pesteri, si cantare la foc, fiecare din ele presarate cu multa voie buna.