Category Archives: Cernei

Muntii Cernei, in regim de bikepacking

Aventuros, Cernei, godeanu, Interesant, mtb


Cand faci bivuac la 2000 m te astepti ca soarele se te trezeasca bland, o data cu rasaritul, incalzind atmosfera si prelungind cu jumatate de ora sederea in sacul de dormit. Asta daca in ecuatie nu intra si ceata si norii, care au subminat rasaritul de azi. E ora 8 si e 0 motivatie sa ne mobilizam. Radu gateste din sacul de dormit si terciul si cafeaua calda rezolva restanta soarelui. Care ajunge la noi pe la 9. 30, fix cand o luam din loc. Planul pentru azi ar fi sa coboram in Cornereva pentru realimentare, doar ca in fata ne sta o mare de varfuri total necunoscute.

Oricate jurnale ai citi si oricat de bine ai incerca sa iti faci temele (chestie care nu s-a intamplat, caci Radu oricum deseneaza din avion turele, iar eu dupa Transalpina de joi nu am stiut cum sa ma impart intre dus, facut bagaje si somn), nimic nu se compara cu experienta de la fata locului. Plus ca uneori sunt diferente importante intre a merge la trekking si a avea si o bicicleta dupa tine, in sensul ca ce poate fi o poteca buna la trekking, sa nu aiba prea mult sens cu bicicleta si ce poate parea un drum plictisitor de picior, sa pice numai bine la urcarea pe doua roti. Ca atare, toate varfurile ce ne stateau in fata (si sa tot fie vreo 10 bucati) erau terra incognita. Habar nu aveam ce vom putea ocoli, ce vom putea urca/ cobori, cat va trebui sa impingem/ caram bicicleta.

Lasam in urma legatura spre Tarcu (dar o retinem pentru o tura ulterioara de bikepacking sau schi de tura) si luam la rand 2-3 varfuri care au ca numitor comun radacina Prislop. Nefiind familiarizati cu zona, stam mult cu ochii in telefon, incercand sa recunoastem varfuri ori chiar masive intregi.

Ajungem decent in saua Mlacile, planul fiind ca maine sa revenim aici, din vale, dupa ce vom fi aprovizionat din Cornereva. Suntem fix deasupra raului Ses, care a scobit aici o caldare larga si domoala. Culmile abordabile descriu aici un semicerc larg, unele mergand roata spre Godeanu, altele spre Cernei. Varful Olanelor (tinta noastra temporara) marcheaza intrarea in Cernei. Tot cam pe aici se termina si ultima urma de drum, iar banda rosie coteste spre Godeanu. In saua de dinainte de varful Dobrii ne intalnim cu un cioban si intrebam de drum. Aflam astfel ca cel mai bine am ocoli varful “pe plai” si intelegem (se va dovedi ca in mod gresit) ca spre est ar pleca un drum ce coboara mai sus de Cerna Sat. Pe hartie planul parea bun, doar ca plaiul ala nu era aproape deloc ciclabil. Fiind putina lume care merge pe aici, poteca nu exista. Doar niste fire adancite de picioarele oilor, magarilor sau cailor cu care se mai urca la stani.

Spre dezamagirea noastra, de pe piciorul descris de cioban nu apare niciun drum, iar plaiul asta pare interminabil. Ne consolam cu ideea ca asa va fi pana pe Varful Babei, varf masiv, de unde ar trebui sa se desprinda piciorul nostru de coborare spre vest. Ocolim si varful Bandiloiu pe curba de nivel de pe versantul estic si in sa dam de o alta turma. Ciobanii sunt pe pozitii si ne trec de caini. Aflam astfel ca nu e nevoie sa urcam varful, fiind suficient sa urmam poteca ciobaneasca ce se vede clar la picioarele noastre.
O data ajunsi in culmea matematica, gasim un drum de iarba (vizibil din creasta), ce ne poarta peste cateva varfuri rotungite, intrand in padure si transformandu-se intr-un forestier in toata regula pe care coboram rapid in asfalt si ne mai oprim abia la magazinul din Cornereva pe care il stiam din ploioasa epica de la Dunare din primavara trecuta. Reaprovizionam si pornim spre pasul ce precede lacul de acumulare de la Poiana Rusca. Fix din pas pleaca doua drumuri laterale, stanga -dreapta. Il alegem pe cel din stanga si urcam spre o livada de pruni unde ne stabilim tabara de baza pentru noaptea asta.

Track si date aici:

Saua Suculetului – Vf Olanelor- Vf Babei-Pietrele Albe-Cornereva

https://www.strava.com/activities/4051559662

Micul dejun si cafeaua de la 2000 de metri, in asteptarea unei raze de soare care sa ne puna in miscare. Merisoarele si afinele au fost culese ad-hoc.
Gata de drum cu un pic de single-trail croit de motor si cu caldarile glaciare din Godeanu in dreapta.
Valurit.
In mijlocul pustietii, dupa peisaj putea sa fie foarte bine si in Mongolia. Valea raului Ses, mereu surpinzatoare.
O scurta bucatica de drum la intrarea in muntii Cernei.
Cinematic-pastoral.
Drumul nu dureaza mult si in curand revenim la “O poteca numita speranta”
Pe coborarea spre Cornereva.
In cautarea unul loc de cort, preferabil cu un loc pentru hamace.
Masa de seara, tot cu primus-ul in prim-plan.

Arjana si catunele din Muntii Cernei

Cernei, Epic, mtb

In sfarsit avem parte de o noapte fara ploaie si cand soarele se ridica de peste culmile Mehedintilor, Radu e deja in picioare cu gand de trekking spre Arjana. Ne asternem la drum la o neverosimila ora 7.30 si intreg muntele e al nostru. Cu ocazia asta ne dam seama ca de fapt noi nu am fost niciodata pe Arjana, confundand-o mereu cu varful Zascol.

Cat am fost noi plecati cortul a avut tot timpul din lume sa se usuce si dupa terciul regulamentar de dimineata ne punem in miscare, din.nou, de data asta cu tot cu biciclete. Cu, dar nu pe, caci avem de impins o bucata buna spre Saua Ciumerna. De acolo revenim pe traseul de la Hercules si tinem curba de nivel pana in piciorul ce coboara spre Inelet. Traverseul merge greoi, caci poteca ingusta se tot strecoara printre ienuperi si tufe de afine si ne pune la modul serios rabdarea la incercare.

Nici culmea Certejiu nu e asa cum ne-o aminteam din vremea in care alergam, in primul rand datorita faptului ca poteca e destul de murdara, cu cazaturi si frunze, genul de poteca abia iesita din iarna. Insa ne descurcam si coboram cateva bucati frumoase pana in Inelet. Drumul pana in Dobraia a fost in egala masura frumos si lung. Lung pentru ca din cauza ploilor erau o multime de portiuni cu noroi unde te luptai literalmente sa stai pe bicicleta, frumos pentru pitorescul locurilor pe care le stiu bine, dar de care nu ma satur niciodata.

Astazi soarele pripeste a ploaie. E ora patru si inca nu a venit, asa ca facem o pauza de masa in firul Prisacinei. Spargem cu ocazia asta singurele oua rosii de pe anul asta, oua luate de la pensiunea din Herculane unde am dormit acum doua seri. InItial avem planuri de cadre epice cu cele trei oua carate in tocul de la ochelari, oua pozand oachese in iarba verde si cu munti inzapeziti pe fundal. Ei bine nu  a fost cazul si ouale au ajuns, in cel mai pragmatic mode, direct in stomac fara nicio poza de sezon. Dobraia ne primeste tocmai iesita de sub spectrul unui nor de ploaie si nici acum nu va fi seara in care sa inoptam aici. Dar va veni si momentul.respectiv, caci imi e dor de tihna locului si de privelistile largi pe care ti le ofera.

Coborarea spre Motel Dumbrava merge suprinzator de bine pe bicicleta. Amintirile mele de la Hercules, in care picioarele urlau pe coborarea finala dupa 42 km alergati au fost contrazise de o frumoasa poteca de dat vale pe bicicleta. Distractia nu ar fi fost insa.posibila daca Radu nu m-ar fi ajutat cu ceva bagaj, cat sa bag seat bag-ul in rucsac si sa pot sa cobor saua.
La Motel Dumbrava e liniste, asa ca scoatem bucatareasa din visare cu o comanda frumoasa, ca pentru doi ciclist infometati care vor sa ia si la pachet.

Incheiem ziua cu un rulaj spre Pasul Godeanu si cu un loc de cort cu deschidere spre muntii inzapeziti. Ar fi fost frumos sa fim acum pe undeva pe sus si nu in fundul vaii, caci lumina blanda a ultimilor ore din zi a colorat norii si versanti intregi in nunate de care nu am prea avut parte concediul asta. Speram totusi la un rasarit frumos spre Godeanu, maine dimineata.

Text: Mihaela
Track si date aici: https://www.strava.com/activities/2345023234

Dupa atat de multe zile ploioase avem in sfarsit parte e o dimineata senina.
Culorile si linistea diminetii.
Privind spre Tarcu si spre Godeanu, pe drumul spre Arjana.
Arjana
Lung si valurit e drumul pana pe varful Arjana, ultima reduta a Muchiei ce se prelungeste din Godeanu.
Arjana
Am infrant! Si de data aceasta.
Primavara, probabil anotimpul nostru preferat, mai ales atuni cand avem o primavara in care muntii inalti sunt incarcati destul de serios de zapada.
Inapoi spre biciclete, spre saua Ciumerna.
Pasul Ciumerna
Mai pedalam, mai impingem cu spor.
Single-trail de calitate.
Cu toate ca poteca e pe alocuri napadita per total nu am carat degeaba bicicletele pana aici.
Privind spre Valea Cernei, spre Godeanu si spre nori de ploaie din fundal.
Pedaland pe potecile si pe micile drumege ce leaga Ineletu de Dobraia, locuri prin care am calcat prima data acum mai bine de 10 ani si prin are ar trebui sa ne propunem sa revenim cat mai des.
Prea frumos, prea bun de MTB.
Pranz gourmet cu ultimele lucruri gasite in traista, paine cu branza topita si cu o ramasita de pasta de rosii. Delicios (si nu glumesc aici).
Dobraia
Ajunsi la Dobraia, de unde a urmat cea mai frumoasa coborare de pana acum a turei. Si da, cu toate bagajele pe care le avem dupa noi tot putem cobora poteci tehnice, poteci ce sunt chiar distractive.
Varful lui Stan
Inapoi pe asfalt, spre pasul Godeanu, pentru episodul urmator: Crovurile.
Pasul Godeanu
Sfarsit de zi, in cautarea unui loc e cort pentru seara aceasta.

Printre ploi, spre Saua Prislop

Cernei, Epic, mtb

Ziua 7- Printre ploi, spre Saua Prislop

Ziua incepe in conul de umbra al stanii, dar un terci bun si cald ne pune pe picioare. In jurul nostru este insa un soare glorios si sub auspiciile unei prognoze favorabile revenim in culme si tinem drumul ce ne poarta spre nord. Soarele de la micul dejun a fost mascat de un nor nesfarsit, dar si rabdara noastra e mare in epica, asa ca stam cuminti si il asteptam sa treaca, feriti de vant, facand traduceri la spaniola si delectandu-ne cu cornulete si alune.


Coboarea spre Cornereva, total diferita fata de cea abordata acum 4 ani este highlight-ul zilei, caci avem parte de drumuri inierbate, fanare imprastiate pe versanti si pomi in floare. Calatoresc prin primavara de doua luni si nu pot sa zic ca m-am plictisit.  In Cornereva coboram lung pe asfalt pana in centru unde oprim pentru aprovizionare. Aici ne prinde si prima ploaie a zilei (prima din cele 0 ploi prognozate de Meteoblue pentru Cernei). Dar sub umbrela de la terasa e bine, asa ca folosim timpul pentru o salata generoasa. Avem nevoie de energie si entuziasm pentru partea a doua a zilei-push bikeul din Bogaltin pana deasura Fantanii Babei. Nu am de ce sa ma mint. Poate fara bagaj as avea sanse sa urc o parte din dum pe bicicleta, insa acum voi ajunge sa imping mai mult decat sa pedalez. Ca atare incerc sa mut cat mai mult bagaj in si pe rucsac si sa usurez bicicleta, ca sa dovedesc mai bine pietrele si obstacolele drumului.


Pe urcarea asta ne prinde si a doua ploaie, din fericire una mica, deoarce norul a trecut tangential pe langa noi. De la Fantana Babii in 2 serpentine suntem salvati de un fost grajd unde tragem cat sa ne lamurim ce ganduri are norul ce vine dinspre Piatra Elisovei. Are ganduri de ploaie cu grindina, asa ca mai stam si aici ceva pana trece amenintarea principala.


Cam asta a fost mersul ultimelelor doua zile in care am incercat pe cat posibil sa ne strecuram printre ploi, inaintand putin si ramanand uscati in acelasi timp. Plecam intr-un final mai departe, doar ca sa ne oprim la intersectia dintre PR si TR si sa punem cortul ca adapost pentru o noua runda de ploaie  30 de minute mai tarziu iese soarele, strangem cortul si pornim spre Saua Prislop. Trebuie spus ca toata apa care musteste in jur a transformat padurile intr-o catedrala de verde crud, luxuriant, ce aduce mai repede a jungla decat a padure de foioase. Culegem niste leurda pentru pastele de diseara si iesim in saua Prislop unde hotaram sa ne si oprim, caci e loc bun de cort. In plus, din spate vine a cincea ploaie a zilei si ar fi bine sa nu ne inecam acum ca tiganul la mal.

Text: Mihaela
Track si date aici: https://www.strava.com/activities/2345022224

Privelistea la iesirea din cort, cu Godeanu si Tarcu inzapeziti in fundal.
Stejarul de langa stana. Contorsionati si modelati de vant e imposibil sa gasesti doi stejari identici. Intr-un fel sunt ca si oamenii din punctul asta de vedere.
Echipati si gata de plecare si cu toate hainele pe noi.
Umezeala din zilele anterioare transformata intr-o mare de nori iar in planul indepartat obiectivul pentru zilele urmatoare, prelungirea sudica din Godeanu.
Cu deschiderea pe care o are muchia cu Piatra Elisovei e probabil unul din cele mai estetice locuri din calatoria noastra de pana acum,
Pregatiti sa atacam coborarea spre Cornereva.
Capcane!
Panoramic
Moment de odihna si de incarcat bateriile, la propriu. Iar incarcatorul solar din imagine chiar isi face treaba. In conditii de expunere directa la soare incarca cam ca de la priza. Si e destul de fain sa stii ca ai o priza “verde” la purtator pe care poti sa o folosesti oriunde.
Inapoi pe bicicleta, la vale pe drumuri de iarba spre Cornereva.
Primavara perpetua. Daca la campie si in zonele mai joase copacii au inflorit demult pe aici abia acum e momentul lor.
Cu furia portocalie in livada inmiresmata.
Urmatoare urcare a zilei, dupa o prima repriza de ploaie ce ne-a prins in Cornereva.
La troita. In interval de 20 de minute de la soarele acesta idilica a urmat binenteles urmatoarea repriza de ploaie torentiala.
Dupa ploaie, cu pamantul mustind de apa si cu frunze abia inugurite in padurea de fag prin care urcam spre Saua Prislop.
Locul de cort din seara asta, deasupra Cernei, cu peretii ce strajuiesc crovurile in plan indepartat, intr-un loc adapostit de vant, Conditii ideale, minus ploaie ce a inceput la putin timp dupa ce am intrat in cort.

Herculane, Cornereva si Piatra Elisovei prin picaturi de ploaie.

Aventuros, Cernei, mtb

Ziua 5 sau despre apa ca lubrifiant de lant

Pentru astazi se anuntau ploi. Multe si insistente. Cam dupa ora 11. Calculam ca avem o fereastra de vreme uscata dimineata, asa ca plecam mai devreme decat de obicei, sperand ca vom putea astfel minimiza dezastrul. Primii stropi apar dupa 30 de minute de invartit pedala. Dar efortul rotund ne mentine incalziti si moralul e sus. Ajuta si drumul pitoresc dintre Bozovici si Iablanita pe care pedalam acum. Imi pun in minte sa revin la un moment dat pe aici pe cursiera caci asfaltul e bun si verdele crud indeamna la planuri de viitor. Satele sunt mici si departate unele de altele si pe cand credeam ca am scapat si ajungem teferi si uscati in Iablanita se porneste potopul. Trag hainele de ploaie pe mine, haine pe care planuiesc sa le iau si in America de Sud si care astazi vor fi puse la grea incercare. Laolalta cu restul echipamentului de bicicleta. Stiu insa ca outfitul meu are o hiba, respectiv faptul ca nu am nimic cu care sa acopar incaltarile (un set de overshoes sunt pe lista de cumparaturi) si in cativa kilometri balta se instaleaza in adidasi. Incaltamintea cu membrana insemna ca nu intra nimic prin partea textila, dar poate intra pe filiera pantalon >> ciorap si evident, nici nu iese nimic, astfel incat, odata balta instalata, o sa o plimbi din varf si pana in talpa la fiecare invartire a pedalei. 


Rand pe rand, in fata ploii, cedeaza fiecare strat totusi antrenamentul de cursiera ne permite sa tinem un ritm bun, desi mersul la trena este exclus. Coborarea din dealul Cireagu este interesanta, cu apa scurgandu-se in valuri pe carosabil, tiruri, masini care improasca stanga dreapta si ceva panta pe care merg cu frana de mana trasa.In campie se indreapta vremea, mijeste timid chiar si soarele, dar inainte de Herculane mai inghitim un val de ploaie.


Aici oprim la gara ca sa ne evaluam optiunile: plecam acasa sau ne luam o nopte de cazare in statiune si mai ramanem in zona cu speranta de vreme buna pe joi-sambata. Alegem sa fim inisisteni, caci oricum ajungem rar prin zona si ne petrecem dupa-amiaza uscand haine pe calorifer si adidasi cu foenul. In a doua parte a zilei a plouat considerabil mai putin, total opus prognozei initiale, dar cum hainele uscate ramase erau doar cele pentru dormit, o pensiune cu caldura, dus cald, prize pentru incarcat electronice etc se impunea. Astfel, cel putin, ne creem perspective ideale pentru partea a doua a aventurii noastre prin Banat, respectiv pentru drumurile si potecile din Cernei-Mehedinti.

Cloaca Herculane.
Sfarsitul primei zile de peladat, dupa cateva ore de ploaie torentiala. Sincer, la cat de unde erau toate hainele pe noi puteam sa intram cu ele direct in apa calda, cel putin daca nu ar fi fost mirosul de sulf.

Track si date aici:
https://www.strava.com/activities/2334712775


Ziua 6 – Cu perseverenta pana pe Piatra Elisovei


Si astazi se anuntau ploi cam pana pe la ora 19. Insa din experienta zilei de ieri stiam ca nu va ploua toata ziua si aveam de gand sa ne strecuram cu tactica si rabdare printre reprizele de ploaie. Urmatoarele zile sunt dedicate zonei cu Cernei- Mehedinti, care desi nu mai e terra incognita precum Muntii Almajului din primele zile, e o zona in care revenim cu drag, mai ales primavara. 


Prima pe lista era Piatra Elisovei si am ales-o asa caci stiam din eperientele anterioare ca urcarea e pietroasa si apoi un plai inierbat, sanse minime deci pentu noroiul lutos experimentat in Sopotu Nou. Si la cat a plouat in ultimile 2 zile nu avem nicio urma de indoiala cu privire la existenta noroiului. Muntele musteste de apa si din Herculane pana in Cornereva (cam 30 de km) am prins 6 ploi. Ne-am oprit insa cu religiozitate la fiecare, caci tineam la hainele noastre uscate ca la ochii din cap. Dintre locurile de popas putem enumera o statie de autobuz si apoi un foisor din Herculane, un balansoar din Plugova, un restaurant numit Tatal si Fiul din Plugova, o baraca de muncitori de sub Cornereva si la final o casa parasita din Cornereva.

Dintre toate casa parasita a trezit cele mai multe ganduri si intrebari. Dupa mirosul de nelocuit, trandafirii salbatici crescuti in curte si lacatele ruginite am aproximat ca aici nu mai sta nimeni de mai bine de 10 ani. Si cand ploua si tu de adapostesti sub o aplecatoare, cu toata curtea in raza vizuala, nu poti sa nu te intrebi care e povestea casei: e parasita pentru ca au murit cei batrani, ori.poate s-au mutat mai la ses unde traiul e mai usor? Cum traiau, din ce isi castigau painea? Desi stam afara si toate usile sunt ferecate, casa miroase a abandon. Radu puncta corect ca desi fiecare casa locuita isi are mirosul ei, toate casele parasite miros la fel.
Urcarea pe Piatra Elisovei nu a fost usoara, caci drumul era in multe locuri rascolit de ploile recente si bicicleta grea ma facea parca sa urc cu frana de mana trasa. Dar totusi am impins mult mai putin decat m-am asteptat si am ajuns sus mult mai repede. In adancul nostru, de fapt, cred ca niciunul nu credeam cu adevarat ca vom iesi in culme in dupa amiaza asta.

Prin vant si sub un plafon de nori desi, spre Piatra Elisovei intr-un moment in care soarele ne-a zambit fugar.

Aici bate insa vantul si e frig. Vant nervos din laterala pe care nu stii daca sa te superi cand se infoaie mai sa te dea jos de pe bicicleta, sau de care sa te bucuri caci ususca pamantul. In orice caz dovedim gat dupa gat si norii care alearga deasupra noastra fac ca locurile sa para si mai interesante. Pedalam cot la cot pe drumuri de iarba, intrand si iesind din valuri de ceata umeda, bucurandu-ne de scurte momente de lumina si cautand un loc de cort pentru la noapte.  L-am gasit langa un mic bordei, cladirea lui oferindu-ne si un adapost binevenit pentru ultima scuturare de nori a zilei. Se anunta o noapte rece si sacul meu de puf e inca pe drum….

Track si date aici:
https://www.strava.com/activities/2334713531

Text: Mihaela.

Plecarea din Herculane, cu un singur scop pe ziua de azi, sa nu udam hainele uscate cu greu in ziua anterioara.
Prima pana si prima pauza de ploaie, pe drumul spre Cornereva.
Inca o ploaie, inca un adapost si Mihaela uitandu-se cu speranta spre bucatica de cer senin ce se vede in zare.
Urcand spre Piatra Elisovei.
Ultimele capite sunt coborate spre sat in timp ce iarba de anul acesta creste cu avant.
Inca o ploaie, inca un adapost, de data aceasta la una din multele case si catune parasite din zona.
Tuneluri de verdeata si stinghere raze de soare.
Dupa 4 reprize de ploaie pe ziua de astazi in sfarsit un pic de cer senin. Si da, inca avem hainele uscate.
Piatra Elisovei
In sfarsit in culme. In departare piatra Elisovei.
Ultima intalnire cu soarele pe ziua de azi.
In intrecere cu ploaia si cu intunericul pentru a gasi un loc de cort pentru seara asta.
Probabil unul din cei mai fotogenici stejari intalniti pana acum pe cararile pe care le-am strabatut pana acum

O zi prin Banatul Epic

Aventuros, Cernei, Cu Bicla, mtb

Dimineata ne prinde cu corturile pe o pajiste plina de papadii, locul in care ne-a biruit oboseala dupa cele 6 ore de condus din Bucuresti. In vreme ce strangem corturile soarele apare de dupa muchie iar crangul invaluit in ceata diminetii straluceste din reflexia miilor de picaturi de roua. Mai problematic cu roua e ca incaltarile se uda instantaneu pe masura ce ne invartim sa strangem lucrurile.

Am ajuns in coltul acesta de tara pentru ca aici primavara vine ceva mai repede decat in restul tarii iar potential de biciclit prin zone sub 1500 de metri e aparent infinit. Daca aveti nevoie de o confirmare trebuie doar sa-l intrebati pe Suca, om ce vrea sa organizez in toamna in concurs epic in zona si care a luat munti la prospectat poteca cu poteca.

Pe un track recomandat de Suca vrem sa mergem si noi astazi si nu stiu daca lucrul acesta trebuie sa ne bucure sau sa ne sperie tinand cont de gradul de masochism recurent din turele omului. Dar culmea de viziavis de Arjana, cu piatra Elisovei arata prea fain din Bogaltin pentru a nu ajunge pe acolo cu bicicleta, asa ca dupa ce o debarcam pe Claudia care vrea arunce sa urce spre saua Ciumerna si sa arunce o privire spre Godeanu ne asezam si noi pe biciclete si incepem sa urcam pe o serie de pante destul de prohibitive

Bicicleta noua urca incomparabil mai bine ca bicicletele pe care am mers pana acum dar in momentul in care terenul devine prea accidentat si iti pierzi echilibrul nu prea inteleg cum poti sa pornesti din nou pe bicicleta fara un loc care sa nu fie chiar in cap. Sunt convins ca am mult de lucrat si la tehnica de urcare la fel ca si la cea de coborare dar dilema cu plecatul de pe loc pe pante abrupte ramane, si singura varianta e sa pastrezi elanul cat mai mult si sa speri ca panta se domoleste si terenul devine mai prietenos inainte de a-ti lua foc picioarele.

Razbim pana la urma si ajungem pe culme iar de aici drumul e absolut superb. E fain in primul rand pentru ca ai deschidere in jur si poti vedea in departare Godeanu inzapezit, in dreapta Arjana cea stancoasa, in fundul vaii livezile pline de copacii infloriti iar pe culme un drum ierbos numai bun de pedalat. Norii alearga deasupra noastra, cand prapastiosi cand pufosi dar noi avem incredere in prognoza care ne-a promis o zi perfecta astazi.

Incepem coborarea inainte de saua Iarba Moale (aparent chiar exista o sa care se numeste astfel) pe pajisti largi si printre stani deocamdata parasite. Iar in vreme ce gonesc pe bicicleta la vale cu viteza prin locurile acestea ma simt pentru o clipita din nou fericit si multumit. Nu stiu si nu cred ca as putea sa-mi dirijez toate eforturile in cautarea unor momente atat de fugare dar parca totusi e ceva de urmarit acolo, ceva in plus fata de cum erau coborarile in alergare. De aici pana la a cladi un bastion din chestia asta e cale lunga in schimb si in momentul de fata nu sunt deloc convins ca sunt visele mele cele pe care le-as urmari.

Inainte de ajunge inapoi in vale dam si de unul din cele mai frumoase locuri de popas, sus pe coasta muntelui, sub un cires batran si cu priveliste de zile mari. Uneori e nevoie de potrivire si sunt convins ca peste o saptamana toate florile se vor scutura si locurile nu vor mai arata la fel.

Pana aici tura a fost perfecta, mai bine zis pana pana in momentul in care am parasit track-ul numit “Epic trail” si am intrat pe “Varianta Canicea”. La doua ore dupa cand ne caram bicicletele in spate pentru a ajunge la fantana Babii incepeam sa fiu cat se poate de convins ca “Varianta Canicea” nu era intre cele recomandate de Suca.

Kilometri se scurg incet, noi cautam track-ul, mai impingem la bicle, mai mergem putin pe ele pana cand vedem salvarea in drumul care vine din Bogaltin si merge spre fantana Babii. E aproape 6 si am dubii ca avem timp sa mai facem ceva dar ne punem de acord sa mai urcam putin pe drum pana cand ne plictisim. Doar ca ne revine cheful de pedalat, mai ales Mihaelei care vine cu idea de a continua track-ul pana la capat. De obicei eu sunt cel cu ideile aventuroase dar in cazul acesta m-as fi multumit cu o coborare faina pana in Bogaltin. Totusi cand Mihaela zice sa mergem mai departe, desi sunt absolut convins ca nu tine minte cat mai e de mers din saua Prislop, tentatia e prea mare ca sa nu zic si eu “Sa mergem!”.

O jumatate de ora mai tarziu privim crovurile si incepem coborarea cel putin tehnica spre Prisacina. Bolovani mari, tehnica deficitara dar totusi se poate cobora pe aici, sau cel putin cu mici intermitente de facut tumbe eu am reusit sa stau destul de mult in sa. O ora mai tarziu in Prisacina dam de ambuteiaje impartind drumul cu vacute ce se indreptau agale spre grajduri in sunetul ritmic al talangilor. Cam pe aici incepe si cursa cu intunericul timp in care Mihalea isi da seama ca multe portiuni au fost uitate de ultima data de cand a fost pe aici, si ca mai sunt cateva mici urcari de biruit pana incepe ultia coborare spre Bogaltin.

Un sfert de ora mai tarziu, in mijlocul orei albastre am parte de un tablou putin suprarealist. Dupa ce drumul serpuia pe sub ciresi ce umpleau vazduhul de parfum vad cum in departare pe drum mergeau o femeie imbracata in negru, calare pe un cal negru, cu in caine negru ce incep sa galopeze pe masura ce ma apropii. Un tablou straniu ce parea din alt timp, asta cu putin inainte de a incepe atacul barzaunilor nocturni. In ultimii 3 kilometri de dinainte de Bogaltin nu stiu ce s-a intamplat dar toate pajistile si toti copacii erau populate de un adevarat roi de gandaci nocturni zburatori, mari cam cat o moneda de 50 de bani ce se izbeau de casca, de maini, de ochelari. Cei mai curajosi ramaneau agatati de haine, nu ca ai fi avut cum sa-i scuturi din goana bicicletei, asa ca ramaneau sa te fixeze de la distanta mica cu privirea lor de insecta.

Epuizat si al doilea moment suprarealist ajunge in cele din urma in Bogaltin fara sa aprindem frontalele si aici oprim la birtul din sat pentru cola si biscuiti, dupa care mai pedalam 7 kilometri prin noapte pana la locul in care Cristi si Claudia ne asteapta cu corturile puse. Urmeaza foc, si slana si ceapa si somn de voie in asteptarea ploii de maine.

DSC_2401.jpg

Lumina buna, roua si papadii.

Lumina buna, roua si papadii.

Masa de dimineata, unde altundeva decat pe capota.

Masa de dimineata, unde altundeva decat pe capota.

Pe drumuri idilice.

Pe drumuri idilice.

Castigand inaltime.

Castigand inaltime.

Privind spre Godeanu.

Privind spre Godeanu.

Spre piatra Elisovei

Spre piatra Elisovei

Nori furtunosi.

Nori furtunosi.

Nasul si fina.

Nasul si fina.

Visavis.

Visavis.

Cautand track-ul

Cautand track-ul

Pe acolo.

Pe acolo.

Inamicul.

Inamicul.

Zburand la vale.

Zburand la vale.

Cel mai fain loc de popas de pana acum.

Cel mai fain loc de popas de pana acum.

Odihna.

Odihna.

Trebuia sa fie si putin epic.

Trebuia sa fie si putin epic.

Un single trail pe care si Suca cred ca l-a ratat.

Un single trail pe care si Suca cred ca l-a ratat.

Cu spor la deal.

Cu spor la deal.

Soc si groaza, bicicleta carata de biciclista.

Soc si groaza, bicicleta carata de biciclista.

Pe track.

Pe track.

Privind spre Mehedinti.

Privind spre Mehedinti.

Ambuteiaj.

Ambuteiaj.

Aliniaiti.

Aliniaiti.

Ultimele momente de lumina, si noua bicicleta.

Ultimele momente de lumina, si noua bicicleta.

Cernei

O zi de toamna in muntii Cernei

Cernei, Drumetii, Interesant

Deja stim programul, trezirea la 7:15, strans cortul, o masa frugala urmata de plecarea in traseu. De data aceasta in schimb alegem catunele din Cernei pentru o tura insorita cu iz puternic de toamna.

Cu ocazia aceasta ajung si eu in Inelet, urcand pe la scara de lemn. Mi se par fascinante catunele izolate din Inelet si Prisacina, ultimele catune la care ajunge drumul si la care e mai rapid sa ajungi din Valea Cernei pe scarile roase de lemn.

Trupa e de data aceasta extinsa, toti in afara de Andrei care a ramas pe langa Dumbrava deranjat de un guturai incipient. In rest domneste voia buna si ne bucuram de vremea buna si calda care ne imbie la multe pauze.

Dupa ce trecem de Inelet aleg sa nu fac pentru a patra oara bucata pana la Dobraia care pentru mine a fost aproape de fiecare data de rau augur. De doua ori am facut portiunea la Hercules Marathon, unde prima data am ajuns complet rupt, iar a doua oara desi mi-am propus sa nu se intample acelasi lucru situatia a fost identica. A treia oara a fost si mai lung, cu o glezna scrantita si cu o plimbare schiopatata prin noapte pana la Dumbrava. Trebuie neaparat ca la unul din maratoane sa ajung mai in forma aici.

De data aceasta aleg in schimb sa lungesc putin traseul si sa urc pe cracul Inelet in speranta de a avea ceva mai mult timp pentru poze si o deschidere mai buna. De data aceasta nu reusesc sa conving pe nimeni sa vina cu mine, si intr-un fel poate e mai bine asa. Daca nu ai piticul cu pozele cred ca e incredibil de frustrant sa stai dupa cineva care il are, iar daca il ai o sa te simti aproape tot timpul grabit.

Cred ca ingredientul cel mai bun pentru a face poze reusite e timpul, sa ai timp sa vezi lucrurile, sa ai timp sa te asezi, sa faci fotografia si sa repeti procesul in cazul in care nu esti multumit de ceea ce iese. Si pentru mine cel putin e destul de important sa nu ma simt grabit.

Astfel incat dupa despartirea de restul grupului plimbarea devine solitara si putin fotografica.De data aceasta urc pe Varful Lutii si pe culmea alaturata in loc de a le ocoli pe curba de nivel, si deschiderea face toti banii chiar daca lumina nu e cea mai potrivita pentru poze.

Poteca de pe culme serpuieste printre momai imense, printre jnepeni pitici si stanci nu foarte abrupte, in vreme ce in departare se vede culmea Godeanului si cateva varfuri din Retezat. Mi-ar place sa continui la un moment dat de aici catre Retezat si mai departe dar din pacate iernile nu mai sunt ce au fost odata. Cine stie, poate odata….

La coborarea dinspre Arjana dau de cei doi fagi fotogenici pe care i-am pozat in urma cu cativa ani de Pasti. De data aceasta stau amandoi culcati la pamant, rapusi de timp si de vant. Au crescut impreuna, au trait impereuna, si au fost culcati impreuna. Si tinand cont ca fagii pot trai pana la 300 de ani a fost o viata lunga si frumoasa si au vazut scurgandu-se mai multe vieti de om.

Odata cu plimbarea prelungita prind si apusul deasupa Dobraiei, care desi nu e la fel de spectaculos ca cel de acum doua zile nu e nici de lepadat. Ma bucur intr-un fel de fiecare apus mi se pare ca te reconecteaza intr-un fel cu ritmul adevarat al lumii. Doar ca fiecare apus prins pe sus implica si o coborare pe noapte, care de data aceasta mi se pare incomparabil mai lunga decat coborarea alergata din timpul maratonului.

Scara unduita.

Scara unduita.

Corvoade zilnice.

Corvoade zilnice.

Cruce in cruce.

Cruce in cruce.

In Inelet.

In Inelet.

Motive.

Motive.

Cutezatorii.

Cutezatorii.

De-ale Cernei.

De-ale Cernei.

Privind peste Cerna.

Privind peste Cerna.

La inaltime

La inaltime

Darz.

Darz.

Pletele muntelui.

Pletele muntelui.

Bonsai.

Bonsai.

Muchii si muchiute.

Muchii si muchiute.

Pe acoperisul Cernei.

Pe acoperisul Cernei.

Solitari.

Solitari.

Sfarsitul.

Sfarsitul.

Apusul zilei.

Apusul zilei.

Ora de aur.

Ora de aur.

Ora de aur peste Mehedinti.

Ora de aur peste Mehedinti.

Hercules Marathon

Hercules Marathon, editia din 2012

Alergat, Aventuros, Cernei, Maratoane / Ultra

De data aceasta concomitent cu maratonul se anunta si un cod galben-portocaliu de ploi in zona, astfel incat eu ma asteptam ca sa fie primul la concurs din cate am participat pana acum, la care se da startul pe ploaie, alergi prin ploaie si ajungi la sosire prin ploaie. Tot din cauza prognozei renuntam sa venim si cu parintii in zona, astfel incat ajunge la 12 noaptea la locurile de cort,sub o ploaie mocaneasca linistita, eu, Mike si Claudia.

Cand ne trezim dimineata, pentru a ne lua kit-urile de concurs, descoperim totusi cu oarecare uimire ca nu ploua, desi toata valea era acoperita de un strat gros de nori ce nu prevestea nimic bun. Aceasi pregatire ritualica de dinainte de concurs, ce tine aproape o ora la mine, si plecam intr-o alergare usoara spre zona de start, in aceasi atmosfera mohorata si plina de umezeala, dar fara ploaie. Sincer sunt foarte curios cum ar fi un start pe o ploaie torentiala, cu 300 de concurenti ploauati facand haz de necaz. Totusi vremea tine in mod ciudat cu noi, si cu organizatorii, si avem parte de un start uscat.

Concursul incepe cu 2 kilometri de asfalt, pe care incerc si sa-mi stabilesc un ritm sa-mi iau niste repere. La start, strategia mea pentru cursa era simpla, respectiv sa incerc sa tin ritmul italiencei care a iesit pe primul loc la ecomaraton. Logica era simpla, la ecomaraton mi s-a parut ca a mers foarte constant si ca a tinut foarte bine ritmul, astfel incat am zis ca daca reusesc si eu sa tin un ritm mai constant ar trebui sa mearga mai ok concursul. Cealalta parte din strategie implica o rafuiala persoana cu bucata dintre Inelet si Dobraia, unde anul trecut am dat serios cu capul de zid, si unde in toamna abia m-am tarat dupa ce am reusit sa-mi dau glezna peste cap putin dupa Inelet. Amandoua strategiile ar fi trebuit sa mearga mana in mana.

Inceput de drum.

Astfel incat dupa ce incep putin mai tare pe sosea, ma asez constiincios in spatele italiencei, impreuna cu Fane, Suca si Andrei Tale. Pe urcare se duce totusi tare, si se apropie de mine cam toata lumea care foloseste bete. Ma suprinde in schimb faptul ca nu e foarte mult noroi, cel putin pe poteca care urca in serpentine prin padure, astfel incat chiar si fara bete nu patinezi prea mult la deal. Ajungem la primul punct de alimentare in formatie restransa de 3, eu cu Fane si cu Suca, si cu Italianca putin in fata. Suca se aude ca o locomotiva in spate, tocand constiincios panta cu betele, in vreme ce eu si Fane alternam mersul alert cu alergatul.

La Dobraia gasim aceasi atmosfera mohorata si tomnatica, si voluntari eroi care au avut parte de o serie de ploi serioase in seara anterioara. In schimb tot peisajul are o tenta de verde extrem de crud, un verde la care cred ca ar saliva orice ierbivora. Prind un pic de viteza pe poteca care serpuieste pe curba de nivel, alernand urcarile usoare cu coborari la fel de usoara. Daca pana acum eram cat de cat uscat, dupa primele sute de metri de dupa Dobraia incaltarile mi se uda complet astfel incat incep sa nu prea mai am nici o jene cu evitarea noroaielor.

Asta pana la o balta namoloasa pe care o abordez cat se poate de frontal si intru cu piciorul pana peste glezne. De ud oricum eram ud de mult dar incep sa-mi derulez in minte scenarii despre rosaturi cauzate de tot nisipul si noroiul care va ajunge in incaltari in cele 5 ore prognozate de maraton. Parca ar fi mers niste aparatori de pietricele si de noroi, dar acum e prea tarziu astfel incat ii dau inainte ignorand temporar problema, care pana la urma s-a dovedit complet minora pana la sfarsitul concursului.

De tinut ma tin constant in spatele italiencei, mai schimb o vorba cu ea, o intreb daca ii plac locurile, incerc sa o intreb daca au asa noroaie si pe la ei, si sa-i zic ca o sa ne facem ca porcii pana la sfarsitul zilei, dar nu stiu cat din cele doua mesaje au fost intelese din cauza italianei de balta pe care am folosit-o (aparent porc in italiana e maiale si nu porc). Trec si de primul punct de alimentare, si o iau un pic in fata pe coborare, urmat de Fane si de italianca. Pe pietrele de pe aici incep sa regret ca nu am o pereche de incaltari cu mai multa amortizare, nu prea merge sa dai drumul la picioare asa cum trebuie sa trebuie sa fii atent cum calci. Totusi fiind inceputul maratonului nu e deocamdata nici o problema, si sper ca poteca sa fie ceva mai ok pe ultimele coborari.

Sincer privind obiectiv prima treime a maratonului, cea pana in Bogaltin nu mi se pare deosebita, si nu prea pot sa zic ca-mi plac forestierele pe care mergi pe acolo, compenseaza in schimb restul. Totusi acum suntem sub plafonul de nori, si locuri chiar arata foarte fain, parca mult mai fain si mai spectaculos decat sub caldura soarelui de anul trecut.Vorbind de Bogaltin ajungem in aceasi formatie de 3 in sat, unde fac un refil la bidonul cu apa, cateva cuburi de zahar si plec mai departe in urma lui Fane si a Italiencei. Burnita foarte usor, si m-a distrat intrebarea unei babe care statea la poarta, care m-a intrebat daca nu ne imbolnavim alergand prin vremea asta. I-am raspuns din fuga ca nu avem nimic si ca ne incalzim alergand, si am plecat mai departe in urma lui Fane si a italiencei.

Si incepe urcarea spre Fantana Babii si spre Ciumerna, unde stiam ca trebuie sa merg cat mai constant si sa am grija cu crampele. Anul trecut nu urcarea propriu-zisa, ci portiunea de dupa pe curba de nivel a fost criminala astfel incat acum trebuie sa ajung odihnit pe acolo pentru a nu mi se bloca iar muschii atunci cand voi mai calca aiurea pe jnepenii de pe curba de nivel. Toata urcarea mergem cam in aceasi formatie, italianca in fata, eu si fane in spate, si undeva mai in spate Suca, care toca constiincios panta cu betele. Pe masura ce inaintam intram in nori sau in ceata, si totul capata o atmosfera mistica, in care abia distingem siluetele copacilor si ale concurentilor la 20 de metri. O groaza de particule de apa in suspensie se lipesc de noi, si ma distreaza cand ma uit la maini si la toate broboanele de apa care stau aliniate pe fire de par.

Pe masura ce urcam se face totusi si din ce in ce mai racoare, astfel incat pe masura ce ma apropii de creasta incep sa mai si alerg putin pentru a ma incalzi. In saua Ciumerna gasim cativa voluntari-eroi zgribuliti, si continuam in aceasi formatie pe curba de nivel, care de data aceasta merge mult mai ok ca anul trecut, fara dezechilibrari si fara crampe, si profitand de avantul pionieresc trec de italianca, pentru a-l lasa dupa ceva vreme pe Fane in fata. Initial mi se pare ca merge ceva mai bine pe coborare, dar dupa ce dau si eu drumul putin la picioare ma tin fara probleme de el. Urmeaza bucata cea mai frumoasa din tot maratonul, coborarea din creasta spre Inelet. Si anul trecut, si anul asta mi-a placut la nebunie, si parca merita lungirea traseului pentru a cobora pe aici.

In primul rand e poteca, nu e foarte abrupta, e prin padure, e pamantul moale, si chiar e o placere sa alergi pe aici. Aproape toata coborarea am mers in spatele lui Fane, prin padurea invaluita in ceata la inceput, dupa care iesind din nori si cu valea cernei din nou la picioare. E interesant cand stai sa te gandesti ca daca in urma cu mai putin de o zi eram la un birou in Bucuresti, acum alerg la vale pe poteca asta superba impreuna cu Fane, prin ceata si prin poieni superbe, e parca o diferenta atat de mare intre cele doua momente atat de apropiate ca timp, si intre diferenta de intensitate dintre ele. Intr-o zi esti cu ochii in monitori, sub lumina alba a unor neoane, si in cealalta te bucuri, alergi, si suferi la o jumatate de tara distanta, pe un munte verde si printr-o ceata de povesti. Intre cele doua momente nu mi-e greu sa-l aleg pe cel care e mai plin de viata, de energie si de traire.

La coborare trecem initial de Mihai Zavlog si de Gica, care nu prea pareau in apele lor, si ajungem in formatie de 3 la Inelet, eu, Fane si Gica. Aici ne asteapta Elena a lui Suca, care ne spune ca in fata sunt Vali Maier si cealalta italianca.

Ce frumos ar fi daca maratonul s-ar termina aici in schimb. Stiu prea bine ce urmeaza de aici incolo, sunt inca 13 kilometri in care e de tras, si stiu cum a fost anul trecut cand am dat serios cu capul de zid aici, sub o torentiala de vara care a umplut potecile de apa. Pline de apa si noroaie o sa fie si astazi, doar ca astazi m-am pastrat oarecum pentru bucata asta, si sper sa mearga ceva mai usor. Iau si ultimul gel pe care il am la mine, si incep coborarea usoara spre valea Prisacinei.

La majoritatea maratoanelor stii ca tragi pana pe la kilometrul 30+x, cand ajung in varful unui deal si stii de aici totul e la vale si ca te ajuta gravitatia, si tot ce trebuie sa faci e sa dai drumul la picioare. Aici nu urmeaza o serie perfida de urcusuri si coborasuri, pe care le-ai alerga fara probleme la inceputul concurusului dar care acum nu mai merg chiar asa de usor.

Pe prima coborare mai serioasa trec pe langa mine val-vartej Gica si Mihai Zavlog. Imi dau seama ca parca prea o lalai asa ca incerc sa ma tin dupa ei la distanta. Merge cat de cat, mai putin pe portiunile pline de pietre unde regret din nou ca nu am papuci cu mai multa amortizare. Imi promit din nou ca pana la urmatorul maraton imi iau unii care sa amortizeze mai bine, si merg cu grija in continuare, ba printre pietre, ba prin paraie de 2 metri latine, ba prin noroaie framantate deja de cateva sute de concurenti. Cu incaltamintea e de fapt cu dus si intors, pana in 30km cand esti odihnit si esti in control sunt ok, dar spre sfarsitul maratonului cand principala grija e sa ajungi odata la linia de start nu prea mai sunt la fel de ok.

Pe scurt, desi teoretic stiam ce o sa vina si chiar m-am pastrat pentru bucata asta, mi se parut la fel de groaznic si anul asta. Bine poate nu chiar la fel de groaznic, adica daca anul trecut a fost o victorie clara pentru bucata asta de traseu, anul asta poate as fi tins spre o remiza, dar tot mi s-a parut chinuitoare. Mihai cedeaza si el pe urcarea spre ultimul punct de control, trece pe langa noi inca un baiat, si Gica e undeva mult in fata. Incerc sa ma tin de el pe drumul spre Dobraia, dar se duce mult in fata, astfel incat ultimii kilometrii, care parca abia se scurg, alerg singur prin acelasi traseu misterios imbracat in ceata. Rasuflu usurat cand ajung la Dobraia, si cand in sfarsit ma ajuta gravitatia si tot ce trebuie sa fac e sa dau iar drumul la picioare. Desi speram sa ma apropii de Gica s-a dus mult in fata, ma intalnesc in schimb cu Mike si Claudia, care dupa semi-maraton au urcat in poiana de deasupra startului pentru a incuraja concurentii.

Mai e mult…

Mentinand echilibrul.

Au cazut oarecum bine incurajarile, dar grija principala era din nou sa ajung odata la linia de sosire sa se gate odata. Binenteles ca in poiana ma impiedic si dupa ce se pun crampele continui cam 50 de metri anchilozat ca un robotel, trec si podul si incerc sa schitez un fel de sprint la final. Am ajuns absolut terminat la final, parca mai terminat decat anul trecut si decat la orice maraton de pana acum. Felicit concurentii, pe Gica cu care m-am tot intrecut la ultimele concursuri, vine si Fane si italianca, si eu caut disperat un loc in poiana noroioasa ca sa ma asez jos. N-am mai simtit pana acum niciodata o dorinta si o placere la fel de mare le a sta jos, doar cateva minute, pe undeva langa o masa de langa punctul de alimentare, dar vai ce bine a fost. Sincer mi s-a parut foarte greu, mult mai greu decat EcoMaratonul unde timpul ar spune ca am mers ceva mai bine, si cei 4-5 kilometri in plus fata de un maraton montan obisnuit mi se pare ca se simt din plin. Am pus totusi 22 de minute fata de timpul de anul trecut, si am terminat in sub 4h55m, de data asta pe locul 14 si pe locul 7-8 la categorie. Dar chiar a fost greu.

Din punct de vedere al organizarii totul a fost impecabil, cu multe multumiri de rigoare pentru toti voluntarii eroi care au urcat in posturi pe vremea de vineri seara. Iar prognoza prapastioasa nu s-a adeverit deloc, pana la urma nu a fost nici o ploaie serioasa nici sambata nici duminica. Noi in schimb a trebuit sa plecam devreme sambata, urmand un mic maraton al parintilor, prima data pe la parintii Claudiei, si dupa aceea pe la parintii mei pe la Slatina

Mehedinti

Concediu extins de 1 decembrie, in Cernei-Mehedinti

Aventuros, Cernei, Drumetii, Mehedinti

Din nou mike a fost putin mai harnica si a terminat rt-ul din weekend cu mult inainte de a-l incepe macar, astfel incat il preiau si eu, cu mentiunea ca macar pozele au fost facute de mine.

Link catre mai multe poze.
Link catre pozele lui cristi.

Toate-s vechi, frumoase-s toate-Cernei Mehedinti


Daca in urma cu 3 ani, petreceam un 1 decembrie alb, punand prima oara schiurile de tura in picioare in Calimani, acum nici gand de zapada. Dar nu e nimic, zilele se anunta frumoase si insorite si trebuie sa ne cautam un loc frumos si uscat pentru acest mini-concediu. Am ales Cernei-Mehedinti, niste munti de care pana acum 2 ani nici nu stiam, care nu intrau pe atunci in aria noastra de interese (erau prea mici pentru aspiratiile noastre inalte de atunci). Din 2009 de cand am facut cunostinta am revenit de 4 ori in Cernei-Mehedinti, primavara sau toamna, incercand sa evitam aglomeratia din zona Herculane din timpul verii. I-am gasit de fiecare data diferiti dar furmosi in felul lor, fie intr-un festin de culori tomnatice, fie abia trezindu-se la viata, cu iarba verde si cu firul scurt, serband un Pasti de suflet, fie plin de flori, intr-o simfonie de miresme descoperite in ritm de maraton, iar acum acoperiti de frunze, adormiti sub piolta galbena si ruginie, pustii, sobrii sau calzi in functie de ora din zi si de miscarile soarelui pe cer.


Ne-am asternut la drum doar 4 oameni: Eu, Radu, Em si Cristi si plecam relaxati, fara asteptari prea mari. Avea sa fie un weekend lung, plin de plimbari, cu mese bune, foc si somn mult.


Idei de trasee aveam suficiente, dar pana la urma ne-am intors in mare parte pe poteci deja batute, lasand noutatile pe alta data.

Sub lumina calda a soarelui de toamna.

Em si Cristi discutand ale gps-urilor probleme.

Astfel joi pe la pranz am facut bagajele si am pornit urcarea spre Crovuri, via Poiana Beletina. Avea Radu un pitic ce-l tot stresa de mai bine de 1 an de zile si care vroia sa doarma cu cortul in crovuri, asa ca am pornit incarcati cu de toate sa biruim urcarea pe Faeroaga Tamnei (marcaj CR-traseul incepe din Valea Cernei, km 19-21, este o parcare amenajata cu masa si bancute pe partea stanga). Ne oprim repede din avant cand constatam ca si pe aici este seceta mare, si ne facem probleme ca nu o sa avem apa de baut, asa ca mai punem la pachet si o sticla de Cola. La primul izvor, intr-adevar nu era apa deloc, dar la cel de-al doilea, chiar aproape de iesirea din padure, de sub salase, am gasit apa si ne-am facut provizii. Data trecuta am coborat pe aici, direct din Crovul Mare, dar acum aveam timp suficient si hotaram sa facem un ocol prin Poiana Beletina. Citisem despre ea prin blogurile lui Alin si ale Gianinei si aveam cu noi si un track asa ca nu ne-a fost greu sa ajungem acolo. In plus nici nu am avut nevoie, deoarece chiar daca poteca nu este foarte bine marcata, ea este totusi clara si implica zero balaureala fata de experienta recenta de pe Coltii Cremenii. Dam peste cateva salase de vara, innotam printr-un ocean de frunze cazute, nimerim intr-un camp de lapiezuri ce precede Poiana Beletina, ne bucuram de liniste (caci toata ziua nu am intalnit picior de om) si de soare…ultimile raze inainte sa coboram dupa muchie. Ne oprim in Crovul Mare, fiecare inarmat cu un brat sanatos de lemne, de esenta tare, cu care planificam sa indulcim frigul ce va urma. Dupa ce ne instalam sub unicul brad ramas in picioare si emitem teorii asupra cauzelor pentru care restul copacilor zac trasniti la pamant, Radu porneste focul si ne strangem toti 4 ca sa dam cep sticlei de Cola, sa ne imbracam atat pe exterior cat si pe interior si mai ales sa gatim…A fost de departe cea mai proasta masa mancata in excrusia asta. Am inceput cu niste supa la plic, instant, din aceea cu fideaua separat si gustul separat (sub forma unui praf dizgratios, ce amintea de boia) cu o aroma chimica unica…singurul atuu-era calda.

Frunze miscatoare.

Poiana Beletina, “Flat as a pankake”

Siluete de turisti cocarjiti de bagaje.



Apoi am continuat cu o specialitate olandeza adusa de Em-supa de mustar, cu gust de pasta de cremwusti. Super festin, ce pot spune…Apoi am pornit plasma si am tot privit la ea vreo 4 h, discutand si filozofand si de fiecare data stau si ma mir cat de mult putem filozofa, desi pare ca stim totul despre noi dupa atatia ani impreuna.

Dimineata pornim mai departe la drum prin crovuri, lasand in continuare poteca spre Izverna ascunsa in necunoscut pentru noi. Servim micul dejun la soare, deasupra Poienilor Porcului (I, II si III) si poposim mai mult in Crovul Medved unde caut cu Em poteca ciobaneasca ce coboara spre Valea Cernei, inspectam fantana din Crov care are apa destul de curata caci a stat mult la decantat si mica stana din apropiere. Soarele e sus, e cald si placut si mergem la tricou in luna lui Mos Craciun.Cel mai mult imi plac Crovul Mare si Crovul Medved, asa adanc cum este si inchis pe toate partile, un amfiteatru natural, cu trepte de piatra, cu fund de iarba, in care sunt imprimate, minelar, trecerile oamenilor si popasul vitelor. Urcam pe drum cunoscut spre Varful Pietrele Albe si privirea de data asta imi este parca mult mai mult atrasa de satele de peste munte, caci acolo este un teritoriu nou, necunoscut, ce merita explorat candva…poate pe bicicleta, poate pe poteci doar de oamenii locului stiute care duc totusi in niste locuri extraordinare.

Prin crovuri.

Privindu-le putin de sus, cu putin inainte de Medved.

Copacul si turistul.

Oglinda noastra.

Un scaun natural, ce ne da un prilej extins de poze.



De pe Varf urmam muchia si cu ajutorul GPS-ului gasim si marcajul BR in cautarea caruia am pornit si aucm 2 ani de zile insa pe atunci de jos in sus. Fiind inca o urma de poteca, parcursul este mult mai usor si coborarea mai rapida, astfel incat coboram cu spor si ajungem mai repede decat ne-am asteptat in Poiana Tasnei. Ne grabim caci vrem sa prindem cheile Tasnei pe lumina, pentru ca Nasu sa aiba ocazia sa isi exprime talentele fotografice. Alaturi de Crovuri, Cheile Tasnei sunt un alt loc drag mie din muntii Mehedinti, si foarte pitoresc as putea spune. Am fost de 3 ori pe acolo si de fiecare data am pasit cu drag pe acea poteca, cu inima si mintea deschisa, minunandu-ma de locurile frumoase, de fiecare cot, de fiecare trecere a raului etc. Sunt locuri de care nu ma plictisesc, sunt locuri pline de detalii in care am ascuns ceva din mine, amintiri, priviri, prieteni, sentimente. Si a le vizita este pe de-o parte prilej de aduceri aminte, iar pe de alta parte, prilejul unui bun exercitiu de observatie caci mereu in fata aparentelor se ascund lucruri deosebite, sau idei noi, propuneri de ture, curiozitati. Astfel acum gasim in drum un imbietor anunt ciobanesc, scris caligrafic si cu vorbe atent alese, ce ne invita la o masa buna, si ne imbie cu niste produse traditionale, dar se pare ca am ajuns prea tarziu caci pe munte totul e pustiu si rece…Ne dam si noi seama cand soarele ne fuge printre degete si lasa in urma o atmosfera usor glaciala si un pamant inghetat. In inima cheilor, stranse intre pereti e si mai frig. Apa curge pana la Moara Dracilor iar apoi usor usor, dispare, poate secata, poate intra sub pamant. Lasa in urma o albie prafuita si despuiata, un drum fara rost. Radu si Cristi raman mereu in urma asa ca eu si Em avem ocazia sa tragem in voie de timp. Ajungem la punctul de belvedere de la intrarea in padure, exact la fix pentru apusul de soare si coboarea merge agale, rumegand cu Radu planuri pentru ziua urmatoare.

In postura de turist cutezator.

Pe pietrele albe.

“Noi ciobanii”

Nu stiu cine erau ciudatii astia din partea de sus a pozei.

Mici baraje de frunze.

Il pino negro di banato.

Semne ale iernii.

Sfarsit de zi relaxant.


Avem o multime de destinatii din care sa alegem. Pe de-o parte ne-ar face placere sa exploram destinatii noi din muntii Mehedinti (Vf lui Stan sau un traseu de 7-8 in circuit care sa includa si vf Domogled) dar perspectiva unei zile frumoase si insorite in Cernei este atat de atragatoare. Nu e timp pentru intregul traseu de la maraton dar reusim sa combinam intr-o ruta nici lunga, nici scurta, multe locuri care ne-au ramas agatate de suflet. Planul nostru suna cam asa: Motel Dumbrava-Bisericuta din Dobraia- Vf Arjana-Saua Ciumerna-Inelet-scarile de lemn-Valea Cernei km 19.

Norii care se perinda pe deasupra noastra.

Profitand de proaspatul marcaj de la maraton/semimaraton.

Pregatiri de iarna.



Asa ca dimineata, cand inca soarele nu incalzea padurea si asfaltul rece din Valea Cernei, cu un echipament minimal fata de rucsacul din zilele anterioare, incaltati cu adidasi, pornim la deal spre Dobraia…cautam caldura soarelui. In locul lui insa ne intampina cateva picaturi de ploaie, dar hotararea noastra nu se zdruncina cu una cu doua…Curand vine si caldura, dar din interior. Ne bucuram de linistea potecii…a trecut 1 decembrie si nimeni de pe aici nu pare sa fi observat acest lucru, sau sa fie entuziasmat de acest lucru. Oamenii isi traiesc viata de zi cu zi, capitele de fan din recolte mai vechi sau mai noi asteapta neclinte iarna, animalele lasate libere la pascut profita de ultimile zile insorite pe coastele sudice. La prima vedere viata de aici pare oarecum romantica dar cred ca este una grea. Pamantul produce fan si o bruma de legume…Animalele sunt singura avutie a oamenilor de aici care totusi traiesc mai mult si mai sanatos in aceasta lume paralela de cea a oraselor. In fond fiecare isi poarta crucea asa cum i-a fost dat si rar oamenii sunt multumiti (unii de prea multa poluare si aglomeratie in orase, altii de prea multa singuratate in creierii muntilor si tot asa). Alegem sa urcam pe Arjana, prinzand o muchie lunga si innierbata ce pleaca din drumul spre Bolgaltin (zona Izvor Poiana Lunga), pe care descoperim un vechi marcaj BR si o urma de poteca. Nu suntem singuri pe acest drum caci inaintea noastra se mai profileaza 3 siluete, care au aceeasi destinatie.
Dar Muntii Cernei nu sunt deloc niste munti aglomerati, nici macar acum, in acest weekend prelungit…Imi inspira chiar ceva arhaic, ancestral, populati pana pe la 800-9000 m, cu case imprastiate pe terase, cu zgomotul gospodariilor, cu firicelele de fum ce ies prin cos si se estompeaza in aer. Insasi drumul spre Arjana, e aproape o miniatura de poteca, varful aminteste de o Piatra Craiului tocita, dar ascunde frumusete si magie, poate tocmai prin izolarea aprenta de tot si de toate, poate tocmai prin faptul ca esti undeva deasupra tuturor, detasat, privind viata cu alti ochi, mai buni, mai intelegatori, contopindu-te cu natura, intelegand si iubind locurile asa cum le-a lasat Dumnezeu. Sunt locuri unde poti cu usurinta sa uiti de tine si sa uiti de rautate, barfa si restul, sa intelegi ca viata pe care o duci e mai buna decat te astepti si sa inveti oarecum din exemplul oamenilor frumosi si harnici ce traiesc aici.

Ulita copilariei pentru oamenii locului.

Privind spre Cernei.

Arjana.

De pe Varf coboram in Saua Prislop unde revedem 2 copaci de poveste, despre care am mai scris si in RT-ul de Pasti si avem ocazia sa descoperim si ce se ascunde dincolo de Saua Prislopel, caci vom continua sa tinem muchia, pana vom putea cobori comod si cu putin efort in Saua Ciumerna. Deja poteca de la maraton se vede in stanga noastra, iar de pe varful Cusmita avem o panorama completa asupra Muntilor Mehedinti. Acum dupa ce am umblat ceva mai mult pe traseele de acolo peisajul, muchiile, vaioagele, incep sa ni se descifreze mai clar si peisajul prinde sens.

Din Saua Ciumerna incepem lunga traversare si apoi prindem piciorul imadurit ce coboara spre Inelet. Acum nu prea e loc de alergat pe aici, caci mormanele de frunze moarte cazute chiar in poteca ascund capcane nebanuite. Iar de alergat am alerga doar de dragul miscarii, caci de grabit nu ne grabim nicaieri…Dovada ca ne si oprim des si ne facem de lucru printre frunze, pe care le descoperim calduroase ca un sac de dormit.

Coborand spre Inelet

Sfarsit de zi.

De la un punct, ne despartim, Radu pleaca pe traseul de la Maraton, alergand spre Dobraia, iar noi plecam spre Scarile de lemn, ca sa ne satisfacem si aceasta curiozitate.Pana acolo insa pasim impreuna cu cei ai locului de niste drumuri inguste si prafuite…Seceta e mare si pe aici, potecile si-au pierdut din consistenta si “scuipa” parca si pietrele afara…Pasii nostri si copitele cailor starnesc praf in urma si cand cu un ziua buna, cand cu un Doamne ajuta, trecem de scoala si ajungem la biserica, unde facem brusc dreapta pe un picior innierbat ce coboara spre Valea Cernei. Intelegem curand de ce oamenii de aici traiesc cu dragoste de Dumnezeu si de ce exista atatea semne pe drumul nostru. Poate poteca si scarile par usoare pentru niste excursionisti ca noi, dar cand te gandesti ca pe aici trec deopotriva si femei si copii si oameni batrani, atunci cand te gandesti ca bolnav fiind nu ai decat o lunga si alambicata cale de a ajunge la asfalt, atunci intelegi ca viata aici nu e doar poezie si intelegi ca religiozitatea oamenilor este singura ceritudine pe care o au intr-o societate care i-a uitat in timpul lor imemorial. Drumul de 6-7 km pe asfalt e un bun prilej de a medita la toate acestea, cand gandurile se contopesc cu noaptea, cand pana si drumul se linisteste, cand ajungi sa te simti un drumet bucuros cand dupa ultima curba lumina motelului sclipeste vesel in noaptea neagra si cand o cana de ceai iti incalzeste sufletul.

In ultima zi nu facem decat sa urcam pana la Crucea Alba si sa ne plimbam putin prin Herculane. Indraznesc sa spun ca nu ne-am plimbat prin statiunea din 2011 ci prin mica statiune din 1887. Aveti sa ma intrebati ce s-a intamplat atunci…Nu s-a intamplat nimic, l-am ales ca un an intamplator, dar era un an in care mai toate cladirile erau noi, moderne, in care statiunea emana viata…Acum am luat la pas si am avut timp sa lasam ochii sa alunece peste inscriptii vechi si sterse dar si peste minunile lumii moderne care nu se armonizeaza deloc cu locurile.

Drumul spre casa nu e nici lung si nici greu, caci fiecare am plecat mai impliniti din Valea Cernei…Si eu si Radu stiu ca ne-am promis ca vom reveni aici sa descoperim alte locuri pline de magie in acesti munti frumosi , cu locuri deosebite dar cu oameni simplii….niste munti plini de autenticitate as putea spune.

Trasee si marcaje:

Traseu 1-Muntii Mehedinti: Valea Cernei(km 20 )-Foeroaga Tamnei (CR)-Poaiana Beletina (vechi marcaj TA)-Crovul Mare(CR)-Crovuri-Vf Crucea Alba(PG)-Poiana Tasnei (initial PG si apoi vechi BR, apoi din nou PG)-Motel Dumbrava (CA)

Scurta descriere:

Din Valea Cernei km 20 (loc de popas cu mese si bancute) prindem marcajul CR bun, ce urca prin padurea de foioase pe o viroaga uneori secata, alteori cu apa. Trecem de 2 izvoare amenajate, unul mai mic si unul mai mare, si inainte de a iesi in padure in momentul in care poteca face brusc dreapta, apare marcajul TA, si o sageata albastra stearsa. Urmam poteca bine conturata si trecem pe langa o serie de salase de vara, sarim o muchie, coboram pe partea cealalta si ajungem in curand intr-o zona cu grohotis si pietre mai mari, care precede Poiana Beletina. Marcajul se termina in Poiana Beletina, unde ne orientam spre dreapta, cautand un marcaj relativ proaspat CR, care ne va conduce in 20 de min deasupra Crovului Mare.Coboram liber in Crov unde regasim poteca marcata cu CR pe care am parasit-o initial si care vine din dreapta din Valea Cernei, si poteca marcata tot cu CR care merge la stanga spre Izverna (sageti pe un bolovan mare). Crovurile sunt marcate cu un marcaj relativ nou PG care poate se produca ceva confuzie avand in vedere ca pe hartile mai vechi cu acelasi marcaj era desenat un alt traseu care traversa poienile si salasele de sub Crovuri (dinspre Valea Cernei). Din ultimul crov marcajul PG ne conduce pe Vf Pietrele Albe (exista si alte variante de a urca pe varf).Pe varf putem regasi si un vechi marcaj BR. Marcajul nou PG continua pe muchie spre sud, dar este greu de urmarit pentru ca isi schimba des directia (cand pe stanga muchiei, cand pe dreapta). Noi ne putem mentine pe muchie aprox 45de min, si vom putea identifica inca din departare un picior masiv si impadurit care coboara spre SE si unde exista vechi semne BR si o poteca (nu stim inca unde a disparut marcajul PG, probabil l-am pierdut in padure, inainte de a ne cobori pe picior). Desi incepem sa coboram pe picior, poteca ne va purta putin spre dreapta si vom pierde cu rapiditate diferenta de nivel, urmand sa ne scoata din nou, mai jos in poteca marcata mai demult cu BR si acum remarcata cu PG (este literalmente o nebunie cu marcajele). S-a marcat fara sa se puna niciun fel de placute/stalpi, panouri informative etc. iar marcajul PG nu se potriveste cu cel din harti.

Ulterior poteca este clara(marcaj PG +vechi BR) prin padure, se coboara un hornulet, se trece pe langa o stana si se intersecteaza in Poiana Tasnei, marcajul care vine din stanga de la Balta Cerbului. Coboram prin Cheile Tasnei (marcaj CA bun) pana la Motel Dumbrava.

Timp (aproximare personala): 8-10 ore

Traseu 2: Motel Dumbrava-Biserica Dobraia-Izvor Poiana Lunga (PR)-Vf Arjana-Saua Prislop (BR)-Vf Cusmita-Saua Ciumerna (nemarcat)-Saua Ciumerna-Inelet(PR)-Scarile de lemn-Valea Cernei (km 19)(nemarcat).

Marcajul PR este foarte bun, fiind finalizat anul acesta de cei de la Alternative Timisoara in vederea Maratonului. Din drumul care pleaca de la Biserica din Dobraia si merge spre Bogaltin, se poate admira cu usurinta Arjana si se poate identifica o muchie prelunga si innierbata care urca spre varf. Muchia incepe chiar din drum, undeva in zona Izvor Poiana Lunga. Initial este doar o urma de poteca,dar mai sus, aceasta devine putin mai clara si apar si primel semne de marcaj sters BR. Urcusul pe Arjana implica putina catarare elementara (nimic mai greu ca in Piatra Craiului). De pe Arjana, coboram, initial fara marcaj, urmand sa il regasim la intrarea in padure (BR). Marcajul ne conduce pana in Saua Prislop unde se intersecteaza cu marcajul TR. Noi continuam spre Nord, mentinandu-ne pe piciorul innierbat (de pe care se vede poteca de la maraton), urcam pe vf Cusmita si apoi coboram in Saua Ciumerna. Din Saua Ciumerna regasim marcajul PR f bun care ne va conduce in Inelet. Dupa ce iesim din padure si traversam o pajiste cu cativa pomi pitici(poteca vaga) iesim intr-o poteca mai clara, unde marcajul se orienteaza spre dreapta. Noi mai coboram 10 m si gasim un drum mai clar pe care continuam spre stanga spre Scoala si Biserica. In dreptul Bisericii faceam brusc dreapta pe un picior innierbat, pe langa un par (pomul fructifer) si poteca devine clar de urmat din dreptul unei cruci noi si stilizate , ridicate de oamenii locului. Parcursul este presarat cu vorbe de duh si rugaciuni si coboarea este sustinuta, ultima parte fiind consituita din 3 scari de lemn, tapene si refacute.Foarte interesant este ca acestea erau ancorate cu sarma in niste clepsidre naturale. Ajungem in curand in Valea Cernei -km 19 (punte, baraca de lemn care serveste ca statie de autobuz si o cruce de lemn).



Hercules Marathon

Hercules Maraton

Alergat, Aventuros, Cernei, Maratoane / Ultra, Mehedinti

Din nou incep sa raman in urma cu postarile, si jurnalele restante incep sa se adune unul cate unul. Totusi fiind fortati de o ploaie torentila sa plecam mai repede de la munte weekend-ul aceasta am zis ca poate mai recuperez din restante. Mike e putin mai la zi si a scris un deja un jurnal superb.

Dupa EcoMaraton nu plecam cu asteptari in legatura cu clasirile, stiu ca sunt cam in urma cu antrenamentele fata restul lumii dar totusi sunt chiar curios cum e traseul maratonului, si tinand cont de felul in care se anunta vremea pentru weekend chiar nu regret alternativa unui weekend la catarat. Maratonul incepe pentru noi de vineri seara, cand impreuna cu Laviniu, Irina si Claudiu plecam in directia Herculane. Drumul trece uimitor de repede, cu povestiri exotice despre Nepal, Istambul si alte locuri aflate la jumatate de lume distanta (Laviniu si Irina tocmai se intorseseara cu o saptamana inainte din al doilea concediu consecutiv petrecut in Nepal).

Ajungem destul de tarziu, pe 1:30 dar gasim cu usurinta locul de pus cortul de pus corturile astfel incat la 2:00 tragem pe dreapta pentru 5 ore scurte de somn. A doua zi trezirea destul de dimineata, mergem sa ne ridicam pachetele de concurs, dupa care vine tot mini-ritualul pregatirii de concurs, mini-ritual ce presupune mersul la toaleta (de departe cel mai important), atasarea numarului, pregatirea borsetei si a continutului buzunarelor. Cu 10 minute inainte de start incepem sa ne indreptam spre punctul de start, intr-o alergare usoara numai buna de incalzire.

La start ca de obicei o groaza de cunoscuti, atmosfera super faina urmata de unul din primele start-uri punctuale de la maratoanele la care am fost pana acum. Fara imbulzeala, cu o atmosfera relaxata per total nota 10 pentru start. Despre traseu nu stiam prea multe, stiam ca urca pana la biserica din Dobroaia, dupa care inconjoara arjana si coboara in Inelet, dupa care inapoi la Motel Dumbrava pe la biserica din Dobraia.

Oamenii nu pleaca prea tare la inceput, si in mod suprinzator chiar imi place portiunea de asfalt de la inceput. Vremea e superba de dimineata, cerul senin si soarele incepe sa arda destul de puternic. In curand in schimb facem stanga si incepem sa urcam destul de hotarat spre Dobraia, pastrez distanta fata de plutonul in care se vad Balan, Istvan, Suca, Zsolt. Urcarea merge destul de bine, parca e una din zilele in care lucrurile par sa se lege, si reusesc sa tin ritmul cu destul de multa usurinta. La un moment dat iesim din padure si soarele ne paleste in ultimul hal. La biserica suntem incurajati de oamenii din CAR Univesitar. Se simte ca pripeste, si la cat de tare pripeste probabil ne asteapta si ceva ploaie dupamasa. De la Dobraia urmeaza o portiune valurita unde incerc sa dau drumul la picioare, si merge intr-o oarecare masura. Ma depasesc de cateva ori cu Zsolt si cu Suca, care parca totusi ar trebui sa fie intr-un alt pluton unde mult mai in fata, ma depaseste si Gabi Salomon pe coborare, in schimb il depasesc pe Istvan si inca 2-3 concurenti.

Inca zimbitor in prima parte a maratonului

Dupa portiunea valurita care inconjoara Arjana a urmat o coborare destul de lunga si nu foarte abrupta spre Bogaltin. Pana in Bogaltin nu pot sa spun ca mi s-a parut cine stie ce traseul, cel putin portiunea dintre Dobraia si Bogaltin care merge pe un drumeag nu mi s-a parut ceva deosebit. In Bogaltin suntem incurajati de copii, babele stau si se uita la noi ca la unul dintre putinele evenimente interesante care se petrec probabil in satul respectiv. Salut cam toti satenii si primesc raspunsuri binevoitoare in schimb. La punctul de alimenare ajung impreuna cu Zsolt si Istvan, plecam cam in acelasi timp dar ii depasesc pe urcare.

De fapt prima jumatate a urcarii merge uimitor de bine, si reusesc sa ma apropii de Gica care era mult in fata initial. Tot pe urcare il depasesc initial prima data si pe Aurel, cu care aveam sa merg impreuna aproape jumatate de maraton.

Pentru mine in schimb partea cu adevarat frumoasa si pitoareasca a maratonului a inceput cu Fantana Babii, Practic de aici paraseai drumurile croite de diferite mijloace de trasport umane si incepea partea de trail. Intre timp soarele intrase deja in nori si cerul incepuse deja sa maraie in departare. A doua jumatate de urcarii a mers in schimb in schimb destul de dezastruos, si tot ce am putut sa fac a fost sa pastrez distanta fata de Giga, Balan si Gabi care se vedeau in departare. Oricum probabil in momentul in care am ajuns la check-point-ul din creasta aveau cam 5 minute avans, dar totusi fata de EcoMaraton erau macar in raza vizuala dupa jumatate de maraton.

Ajuns in creasta am noroc de o gura de apa cu bule geniala de la oamenii de la checkpoint, si incep alergarea pe curba de nivel, pe o poteca nu prea placuta la alergat, cu destul de multi jnepeni pitici care cereau destul de multa antentie. Sunt interesante intr-un fel primii pasi in coborare dupa o urcare lunga, cand muschii sunt deja anchilozati dupa cateva ore de tras de ei. In departare pe curba de nivel inca se mai vad Gica si Gabi Solomon, dar doar pentru scurta vreme. Reusesc totusi sa intru in ritm, si cobor impreuna cu Salasan Aurel. Mai mult eu in fata, dar de rotim de cateva ori pe parcursul curbei de nivel si pe coborare.

Coborarea spre Inelet a fost absolut superba, mi s-a parut una din cele mai faine coborari dintr-un maraton de pana acum. Lunga, foarte alergabila, prin locuri salbatice, absolut geniala, de-ar avea toate maratoanele coborari de genul asta. Nu zic nu, e faina si coborarea de la Ecomaraton din Poiana Gutanu, dar totusi acolo trebuie sa muncesti mai mult pentru ca nu te ajuta indeajuns panta. In schimb aici totul curge cu atat de multa usurinta. E interesant in acelasi timp si ca toata coborarea am mers in 2, si tot simteam respiratia lui Aurel in spate ori alergam in spatele lui, ajuta destul de mult la pastrarea ritmului.

Pe frumoasa coborare spre Inelet.

Cu Mehedinti-ul in fata.

Ajungem in cele din urma la punctul de alimentare din Inelet, odata cu primii stropi de ploaie ai unei torentiale inevitabile. La fel ca si la celalte puncte de alimentare, zahar si realimentez bidonul pentru a bea apa pe portiunile ce urmeaza in urcare. Toate bune si frumoase pana la 2 minute de punctul de alimentare cand scap pentru a 3-a oara bidonul, bidon ce aterizeaza intr-un mod nefericit si i se sparge capacul. Si cam asta a fost inceputul sfarsitului, sau inceputul zidului ca sa zic asa.

Pentru ca mare parte din ceea ce se intampla in timpul unui concurs tine de psihic, iar mintea poate sa traga corpul atat inainte cat si inapoi. Si psihic, lucurile se schimba radical in timpul unui maraton atunci cand nu te mai uiti in fata dupa cei pe care te straduiesti sa-i ajungi, si incepi sa te uiti in spate dupa cei care te urmaresc pe tine. Si pana in momentul respectiv cam tot maratonul m-am uitat doar in fata, chiar daca cei din fata se distantau sau se apropiau. In schimb de dupa Inelet lucrurile s-au cam rupt pentru mine. Pe de o parte nu bausem apa aproape de loc la Inelet, in speranta ca voi folosi bidonul pe urcari, bidon care acum nu mai era capabil sa tina apa in el. Asa ca dai si goleste bidonul si dai inainte inca 5 kilometri pana la urmatorul punct de alimentare, cu setea destul de acuta. Si incepe si ploaia, initial placuta si racoritoare, pana cand a transformat toate sleaurile si potecile in mici torente pe care se scurgea apa cu duiumul. Imi dau seama ca merg prost, sunt portiuni pe care si rupt de oboseala ar trebui sa pot sa alerg si totusi ma asez in confortul unui mers alert. Si odata cazut in capcana asta e atat de greu sa te redresezi, iar kilometri pana in Dobraia mi s-au parut cei mai lungi kilometri de pana acum dintr-un maraton. Daca exista vre-un zid in timpul unui maraton, probabil pe acolo m-am lovit in plin de el. Pe portiunea respectiva m-au depasit si Daniela Marin, si Aurel, si Dan Stefan impreuna cu Zsolt, care desi nu mergeau nici ei prea bine in comparatie cu ritmul meu erau mult peste.

Oricum a fost tare momentul in care tot asteptandu-ma sa apara cineva din spate am vazut tricoul albastru al Danielei Marin. Ma asteptam sa apara cineva, dar parca nu ma asteptam sa apara o fata, dar ritmul in care mergea era de-a dreptul nebun in momentul respectiv. Bine fata!, ai fost mai buna astazi, si asa s-a evaporat si speranta de a iesi inaintea primei fete..

Frant.

Punctul salvator de alimentare.

Soseste in cele din urma si punctul de alimentare salvator, in care ma opresc si bag cu nemiluita apa, zahar, glucoza si alte cele. Apa e esentiala pentru mine, si probabil in timpul unui maraton cred ca transpir cam 4-5 litri de apa fara probleme, ceva mai mult decat Mike sau decat Dani. Iar daca nu am de unde sa inlocuiesc litri respectivi de apa lucrurile merg rau, spre foarte rau. Merg si pe panta usoara care urca inapoi spre Dobraia, stiu ca de aici e doar coborare si ca o sa ma ajute gravitatie, si ma bucur de ultimii kilometrii ai maratonului. Imi place si coborarea aceasta, un pic mai tehnica si mai aprupta, in care trebuie sa mai si muncesti putin pentru a te infrana si nu poti sa dai drumul complet la picioare.

Trece si fatidicul semn cu kilometrul 44, si vine si linia de sosire, pe care o trec chiar multumit, dupa 5 ore si 17 minute, pe locul 14, pe 7 la categoria mea, si in spatele primei fete, dar chiar multumit de felul in care am mers. Se poate si mult mai bine, cu ceva antrenament si cu ceva kilograme in minus (anul trecut pe vremea asta aveam cam 4-5 kilograme in minus, si chiar se simtea).

La linia de sosire.

Mi-a placut foarte mult cum a fost asezata si linia de sosire, intr-o poienita faina, ferita de trafic. Nota 10 si pentru organizare si pentru lucrurile de la punctele de alimentare, au fost de toate si din belsug. Dupa care obisnuitele schimburi de impresii, discutii, planuri pentru urmatoarele concursuri in timp ce asteptam si incurajam concurentii. Supriza cea mare vine de la mike, care ajunge nesperat de bine (eu eram in drum spre corturi pentru a ma schimba in momentul in care a ajuns, fiind convins ca mai dureaza ceva pana cand vine). A ajuns pe locul 7 la general, si pe locul doi la categoria ei, ai doilea podium, si de data aceasta cu o treapta mai sus. Zambitoare pe podium, mi-a adus aminte de o poza pe care o are de la serbarea din gradinita in timp ce recita o poezie. Aceasi fetita, acelasi zambet, douazeci de ani distanta.

Tot seara dupa ce a ajuns Luci am tot vorbit despre calatoria pe care o facuse in ultimele noua zile. Fascinanta, cred ca e una din cele mai frumoase ture pe care poti sa le faci in alergare in Romania. Ma gandisem si eu la aceasi calatorie anul trecut, doar ca o vad amplasat intr-o saptamana din septembrie, cu vremea stabila si racoroasa, fara zapada, cu iarba uscata in jur si cu cerul albastru de toamana deasupra. Sper sa fac si eu anul aceasta aceasi calatorie, poate cu putine modificari la traseu, poate singur poate cu o trupa mai mare.

Acesta ar fi unul din planurile pentru anul acesta, a mai fost unul care nu prea s-a materializat din cauza de ape prea mici (voiam sa imi construiesc o pluta de pet-uri cu care sa cobor pe nera), si urmeaza unul mai lung si mai serios. Bike, Climb, Bike, respectiv in august vrem sa plecam din Romania pe biciclete pana la poalele Mont Blancului, sa urcam Mont Blanc-ul din partea italiana si sa ne intoarcem inapoi pe biciclete in tara. O luna de zile, 3000 de kilometri, o combinatie intre alpinism si descoperirea Europei pe biciclete. Un test pentru a vedea cat de mult ne-ar place.

Despre restul weekend-ului nu sunt foarte multe de povestit, s-a scurs intre cloaca cu bai termale, escalada duminica cu Nusu, un mic festin pe la parintii mei la Slatina, si lungul drum de intoarcere in Bucuresti.