Category Archives: Cicloturism

IMG_20170430_073423

Mini-Concediu de 1 Mai, cu bicicletele pana la Chisinau – a doua parte

Duminica, ziua 3- Chisinau- Iasi

Pentru azi aveam in meniu inca de cand am plecat de acasa vant din fata. Speram sa se mai schimbe… si s-a schimbat din rau in mai rau. La vant s-a adaugat si ploaia. A inceput la Calarasi si dupa ce a trecut prima rapaiala ne-am facut curaj sa o luam din loc. Calarasiul asta e un oras trist de provincie, aflat probabil pe langa ceva ferme de pasari/ porci, caci majoritatea magazinelor din piata erau magazine de carne, dar putini oameni intrau sa cumpere. Cei mai multi ieseau din piata cu cartofi. Nici Chisinaul nu era mai vesel, doar ca saracia nu era asa de evidenta. Trebuia citita in cladirile in ruina de pe bulevardul principal, in trotuarul bombardat si in amprenta de lunga durata a planificarii comuniste.

Si sa nu uit de drumul groaznic spre Ungheni. Ieri am fost rasfatati cu drumuri bune, azi am dat peste partea cealalta, probabil majoritara a tarii, desi varianta spre Ungheni e si ea un drum european. In lucru. Cu bucati impecabile, proaspat refacute si cu sectoare intregi care arata ca dupa bombardament. Deja vantul potrivnic nu mai constituie o problema, caci nu ne lasa gropile sa mergem mai repede.

Stanga dreapta se desprind obscure drumuri laturalnice spre sate mai mici, ce nu au vazut asfalt niciodata. Nu imi doresc sa ma fi nascut aici. Ca telul meu cel mai mare sa fie sa emigrez in Romania, ca mai apoi sa imi iau cetatenie romana si sa pot pleca la munca in UE. Alternativa ar fi sa raman acasa si sa traiesc la limita subzistentei dintr-un petic de pamant si o vaca. Si asa pare majoritatea Moldovei. Si daca e cineva care crede ca eforturile si integrarea Romaniei in UE au fost inutile, sau vrea doar sa se calibreze putin, e suficient sa treaca granita la Sculeni si sa mearga pana la Chisinau. Imi petrec vremea facand un inventar al formularilor interesante citite ieri si azi pe marginea drumului:

Pravalia calatorul
Piata “Belgusul tarii”
Panou antiincendiar
Linia fierbinte (traducere pentru hotline, linia pentru sesizari si reclamatii).

Ploaia se opreste de tot abia aproape de granita. Se vede cum se lumineaza cerul, dar drumul ramane ud, noi si bicicletele suntem ca niste porci si gazduirea la Catalin si Ioana pica la fix pentru 2 ciclisti infrigurati. Azi s-a racit cu 10 grade fata de zilele anterioare si adunat cu ploaia si udatura, se simte. In plus, s-au strans si azi destul de multe ore in sa, imi simt picioarele groaznic de grele, de parca pe fiecare urcare as avea 2 butuci in loc de picioare. Privesc cu groaza la ziua de maine ce promite o diferenta de nivel apreciabila si o urcare grea la Lacul Rosu. Un singur lucru pun pe plus, azi. Faptul ca am ramas uscata la fund. Numai cine nu a pedalat cu un burete ud sub fund o zi intreaga, nu poate aprecia confortul unui bazon uscat intr-o zi ploioasa. Si asta e marele merit al seat bag-ului, de care uitasem cu dezavarsire.

Dupa Ungheni drumul devine mai bun, locurile mai verzi, ne apropiem de granita, cu ochii mintii ma si vad peste ora in Iasi. In realitate, peste o ora, stateam in rand cu toate masinile in vama romaneasca din Sculeni. Pe partea moldoveneasca era sa nu trecem pentru ca nu aveam vesta reflectorizanta si lumini. In Albita nu ne-au intrebat de toate astea, dar aici oamenii sunt foarte meticulosi. Aveam sa ne convingem 500 m mai incolo, cand un vames roman ne trimite in rand cu masinile, desi pana acum am trecut mereu in fata, avand in vedere ca nu aveam decat pasaport de verificat. Stam o ora in vama, cam uzi, eu cam nervoasa, pierzand vremea pe Facebook. Dupa ce trecem de pasapoarte trebuie sa stam si pentru controlul vamal si ma si asteptam sa ne puna sa rasturnam continutul seat bag-ului in vama. Ii explicam vamesului ca si sa vrem sa luam alcool si tigari nu avem unde sa le punem in bagajul mic in care avem inghesuite lucuri pentru 4 zile. Si dupa ce mai povestim pe unde am fost, suntem lasati sa trecem fara sa deschidem nicio geanta, insotiti fiind doar de exclamatia vamesei: Doamne Dumnezeule, spusa pe cel maj dulce grai moldovenesc.

Sculeni- Iasi merge cu vant din spate, ca uns, pe drum bun si uscat. Imi pun capac ultimele pante de 15% si ma gandesc cu groaza la ziua de maine. Dar pana una alta, sa savuram o seara faina cu mancare buna, un camin frumos si niste gazde primitoare si sa inauguram podul casei ca spatiu boem si neconventional de a petrece seri faine cu prietenii. In Iasi.

Traseu: Chisinau- Calarasi- Ungheni- Sculeni- Iasi, 160 km, + 1275 m

Date si track: aici

Luni, ziua 4 Iasi/ Pascani- Gheorgheni

Cum nu aveam nici cea mai mica intentie sa pedalez 200 de kilometri cu picioarele mele obosite care urlau dupa pauza, imi fac planul sa iau trenul pana in Pascani si sa las doar 140 de kilometri pentru azi. Radu e purist ca de obicei si pedaleaza toti cei +200 de kilometri. Sa fie sanatos.

Ajung bine la gara si cele 90 de minute pana la Pascani trec imediat. Cand cobor insa, soc si groaza: am pana. Nu ar fi un capat de tara, daca singurul accesoriu pentru pana pe care il am la mine nu ar fi o camera de rezerva care e absolut inutila fara leviere si pompa. Am avut dupa noi un singur set de scule, el avand cei mai multi kilometri de facut pe ziua de azi. Si care era probabilitatea sa fac pana fix intr-una din situatiile acelea rarisime cand nu am ce imi trebuie la mine? Pai maxima, dupa legile lui Murphy.

Frustrata il sun pe Radu de 5-6 ori pana aude telefonul. Nu e deloc incantat sa vina in Pascani. Plus ca mai are vreo 2 ore de pedalat. Sugestiile nu suna neaparat bine: cauta o vulcanizare, opreste un biclist pe strada, intreaba-l daca are pompa (care e sansa sa aiba si pompa cu capat de valva presta, imi zic in sine mea), daca gasesti pompa umfla roata si vezi daca tine, improvizeaza leviere din 2 linguri. Bai esti nebun? Inchid nervoasa si ma duc in primul rand sa caut o toaleta si apoi o vulcanizare. Le gasesc pe amandoua, dupa ce trebuie sa suport privirea aceea de “ce sa faci, n-ai ce sa faci” al unuia din lucratorii de la gara pe care l-am intrebat de vulcanizare. Din fericire vulcanizarea e aproape, acum, daca o sa si rezolv acolo, ramane de vazut. Ma pregatesc pentru alta runda de priviri compatimitoare (de genul uite-o si pe blonda asta singura, cu o cursiera de carbon pe pana si doar cu o camera de rezerva la ea). Totusi la vulcanizare merge repede si bine, doar ca nu reuseste sa bage mai mult de 6 bari (noroc ca e roata din fata) si ma astern la drum cu morcovul in fund, mai ales ca am ramas la fel de fara pompa si leviere cum eram si acum o ora. Ca sa limitez posibilele esecuri, mai fac un drum pana la gara unde era si statie de taxiuri si intreb de drumul spre Hanu Ancutei. Taximetristii imi confirma ca e asfalt bun si cu grija, inima indoita si ocolind orice denivelare, ma astern la drum. Stiu ca primii kilometri sunt mai delicati, pana imi conving creierul ca tine peticul pus de nenea la vulcanizare. Tracul trece pe masura ce trec kilometri. European, Hanul Ancutei, drumul spre Girov e super fain cu o jumatate de banda separata pentru biciclisti/ carute/ pietoni si iata-ma in Piatra Neamt. Aici fac o pauza mai lunga si mananc. Grabita sa recuperez intarzierea data de pana nedorita am tot amanat momentul, astfel ca masa de dimineata e un brunch in Piatra Neamt cu un cheesburger mare si cald. Cu ceva in stomac viata e roz si urcarea spre Bicaz-Chei merge ca unsa. Locurile sunt pitoresti, putinele ture in zona imi revin rand pe rand in minte, dar drumul pe alocuri prost si aglomerat ma tine in priza.

In Bicazul Ardelean fac pauza de o cafea penala de la automat asezonata cu ciocolata ramasa prin buzunarul de la tricou. Gusturile mele in materie de cafea sunt inexistente si cu putine exceptii, beau doar pentru un boost de energie la nevoie. Ca acum, de altfel. Planurile mele de a face poze faine cu Feltul intre peretii Cheilor Bicazului se amana pentru alta data. Momentan aici e ca la balci si ma strecor doar, in viteza printre peretii inalti. Poate o sa revin la toamna, intr-o zi suficient de rece sa goneasca turistii. Nici la Lacul Rosu nu e de stat si ii dau inainte dupa o pauza scurta si 3 alune. Ma surprinde ultima bucata de urcare, mai lunga decat ma asteptam, dar pana la urma ajung in pas si de aici ma asteapta doar o coborare lunga pana in Gheorgheni. Imi pare rau ca se termina. Astazi a fost o zi buna. Nu stiu daca se trage de la faptul ca am mers singura, in ritmul meu. Sau de la faptul ca pur si simplu corpul s-a adaptat la regimul de lucru in sa si a uitat cele 8 ore petrecute pe scaun in fata calculatorului. M-am inteles bine cu mine si cu bicicleta. Si ne-am tinut companie, una alteia. Daca atunci cand alerg m-as sui prin copaci de plictiseala fara muzica din urechi, la bicicleta e total diferit. Poate viteza, poate peisajele care se schimba mereu, evident faptul ca trebuie sa ai mereu o ureche indreptata catre zgomotele din trafic (preferabil doua), dar pe doua roti pot sa imi tin mie insami companie o zi intreaga. Ba chiar zile la rand. Ma vad fara probleme haladuind pe bicicleta, cu tot ce am nevoie inghesuit pe cursiera, cu nopti sub cerul liber, zile cu vant (preferabil din spate) si exclamatii de genul: “bine, baiatul, nu o lasa!”. Imi place la nebunie cursiera de la Doru, ma impac excelent cu ea si este mult mai confortabila decat Vittoria. E in mod cert cea mai buna investitie in ciclismul de sosea de pana acum si sper sa lasam in urma zeci de mii de kilometri.

Este si un lucru ce ne-a displacut amandoura zilele acestea. Si am sa il amintesc aici, deoarece poate sunt si altii care si-au pus aceasta problema. Pe drum fiind, in continua miscare, corpul nostru consuma multe calorii, care trebuie reintroduse in sistem, cum altfel, daca nu prin mancare? Asa ca mancam mult. Si producem incredibil de mult gunoi. Cand zic gunoi ma refer la plastic, ambalaje. Cred ca in prima zi pe drum am produs gunoi cat pentru jumatate de saptamana in oras. Recunosc ca acasa fac multe alegeri dictate si de aceasta idee, cumpar mult din piata sau vrac, gatim, incerc sa elimin pungi, ambalaje, refolosesc sticlele de plastic etc. Pe drum insa esti ceva mai limitat si asta presupune fie un timp mai mare investit in cautarea mancarii, care sa fie si gustoasa, si partial sanatoasa si sa dea si energie, fie mult gunoi. Si ma jur ca nu pot sa traiesc doar cu banane si mere. Acest fapt ne-a frapat pe amandoi in prima zi si usor, usor am cautat solutii. Am incercat sa mancam de pranz mancare gatita pe undeva, cand cumparam dulciuri dintr-un magazin ceream si apa in bidon (mare parte din deseuri sunt sticlele de apa), dar tot raman multe ambalaje, mai ales daca e sa cumperi ceva din supermaket. Asa ca daca mai aveti si alte idei despre cum poti calatori fast, light dar sustenabil, share it!

La final am lasat detaliile tehnice, pentru ca am vazut multe intrebari/ mirari in prima postare pe Facebook legate de echipamentul pe care l-am avut la noi. Asa ca mai jos o lista cu echipamentul meu, ce am avut eu pe bicicleta mea si cateva observatii legate de ce as schimba din aceasta aranjare:

– Pe ghidon: O salteluta de 120 cm de la Therm-a-Rest + 3 bucati de cordelina si 2 carabiniere light (fara filet) pentru hamac. As face un upgrAde la un Therm-a-Rest Neo Air si astfel as putea muta pe ghidon, intr-un dry bag salteluta+ hamac+ accesorii hamac (cordeline, carabiniere)
– In seat bag (Viscacha de la Revelate Design)

– sac de dormit (Hannah Scout, exista si variante mai compacte gen Millet Baikal, merge investigat si cat de mult se comprima un Nahanny Alpin)
– hamac (din Decathlon, dar cam toate au aceleasi volum/ greutate)
– 1 pereche colanti lungi (pentru dormit, stat in ei, mers prin oras daca e nevoie)
– 1 bluza cu maneca lunga de dormit
– 1 bluza cu maneca lunga sintetica (dormit sau tras peste tricoul de ciclism cand e frig)
– 1 pereche de ciorapi de schimb+ 1 pereche groasa de ciorpai pentru dormit
– 1 bandana
– 1 pereche chiloti
– 1 pufoaica
– heatere
– 1 pereche de pantaloni de schimb, dar la ei as renunta si as lua in locul lor un set complet de scule daca as merge singura (pompa, leviere, petice, multi-tool, un tub mic cu ulei pentru uns lantul echivaleaza in greutate si sunt chiar mai compacte)
– o camera de rezerva

– un saculet mic cu Baneocin / crema anti-frecare, leucoplast, frontala, perie de dinti, pasta de dinti mica, spray anti-capuse
– un sac mic si compact de la Salomon, care se poate face rucsacel, pentru cumparaturile de seara si transportat mancarea la locul de campat, agatat bagaje seara, cand pun hamacul etc
– un lant (poate fi inlocuit cu ceva mai compact)
– 2 saci menajeri de tras peste salteluta/ seat bag in caz de ploaie.

– Un bidon de apa de 500 ml (cu cursiera acoperi distante suficient de mari in 60-90 de minute) si in general ai localitati ca sa poti lua apa
– Un al doilea bidon dry cu: lingura, briceag, acumulator extern, cablu, incarcator priza, lumina spate bicicleta
– Pe mine: echipamentul de ciclism, o bandana la gat/ pe mana, o foita de vant/ ploaie in buzunarul stang de la tricou, telefon, acte, servetele in buzunarul central de la tricou si un buzunar liber pentru eventualele dulciuri ce ar trebui tinute la indemana.

Ce as mai fi avut nevoie: o crema de soare mica si compacta, dar exista loc si pentru ea in bagaj.

Incercad sa gasim atractiile turistice intr-un Chisinau cat se poate de comunist, aici in fata parlamentului Moldovean.

Incercad sa gasim atractiile turistice intr-un Chisinau cat se poate de comunist, aici in fata parlamentului Moldovean.

Mini-arcul de trimf, in varianta Moldoveneasca.

Mini-arcul de trimf, in varianta Moldoveneasca.

La rascruce de drum. Trebuie spus ca mozaicurile ce le intalnesti imprastiate prin tara, prin statii de autobus, pe la izvoare la intersectii arata uneori chiar interesant.

La rascruce de drum. Trebuie spus ca mozaicurile ce le intalnesti imprastiate prin tara, prin statii de autobus, pe la izvoare la intersectii arata uneori chiar interesant.

Dulcea limba moldoveneasca.

Dulcea limba moldoveneasca.

Calitatea drumului Chisinau-Ungheni. Drum European.

Calitatea drumului Chisinau-Ungheni. Drum European.

Nici aici nu am scapat de ploaie.

Nici aici nu am scapat de ploaie.

Dupa o trecere a frontierei ce a durat mult mai mult decat ne asteptam, inapoi pe taram romanesc.

Dupa o trecere a frontierei ce a durat mult mai mult decat ne asteptam, inapoi pe taram romanesc.

Ajunsi la Ioana si la Catalin, prieteni buni pe care din pacate ii vedem destul de rar. Nici ca se putea sa avem gazde mai bune in Iasi, mai ales dupa cele cateva ore de ploaie ce ne-au udat complet in mijlocul zilei.

Ajunsi la Ioana si la Catalin, prieteni buni pe care din pacate ii vedem destul de rar. Nici ca se putea sa avem gazde mai bune in Iasi, mai ales dupa cele cateva ore de ploaie ce ne-au udat complet in mijlocul zilei.

Iesenii de a caror trena m-am lipit in drum spre Targul Frumos.

Iesenii de a caror trena m-am lipit in drum spre Targul Frumos.

Apropierea de Roman, inainte de a face dreapta spre Hanul Ancutei.

Apropierea de Roman, inainte de a face dreapta spre Hanul Ancutei.

Drum intins.

Drum intins.

Animalutele colorate spun: tot inainte!

Animalutele colorate spun: tot inainte!

Inapoi in munti, intrarea in Cheile Bicazului.

Inapoi in munti, intrarea in Cheile Bicazului.

IMG_20170501_173933.jpg

Pedaland pe sub Piatra Altarului.

Pedaland pe sub Piatra Altarului.

Apusul zilei, in Gheorghieni.

Apusul zilei, in Gheorghieni.

Sfarsit de tura, din pacate cu un genunchi usor ruginit

Sfarsit de tura, din pacate cu un genunchi usor ruginit

IMG_20170429_191737

Mini-Concediu de 1 Mai, cu bicicletele pana la Chisinau – prima parte

Acum ceva vreme Radu a vehiculat ideea de a ajunge cu bicicetele la Chisinau. Nu pot sa zic ca m-a prins cu ceva propunerea, caci auzisem ca drumurile-s rele si ca a trece Prutul echivaleaza cu o intoarcere in timp, dar cum singurul colt de tara fara ploaie si si cu vant prielinic pare a fi Moldova, destinatia se alege de la sine. Tura are cateva premiere. Prima data in Republica Moldova, prima tura cu 4 zile legate pe cursiera (si cu suficienti kilometri planificati in fiecare zi) si mai ales combinatia cursiera + echipament de cicloturism light. Practic inca din India ne-am hotarat sa renuntam la coburi, portbagaje, sa facem un upgrade la anumite piese de echipament si sa ne personalizam un set-up minimalist care sa poata fi pus pe cursiera, avand astfel posibilitatea de a acoperi o distanta mai mare in fiecare zi. Ce a iesit, o sa vedeti mai jos.

Sambata, ziua 1 -Targu Secuiesc- Barlad

Planul pare perfect. Din nou ne fofilam de condus si un Regiotrans ne duce comod pana in Tagu Secuiesc. De aici am putea trece muntii pe doua drumuri. Prin Ghimes, respectiv pe la Lespa. Alegem a doua varianta, pentru ca stiam de la Alin Tanase ca asfaltul e impecabil si traficul inexistent. Urcarea e cinstita, cu 8-9%, pe un drum de munte ce pare facut cu simt de raspundere. Picioarele sunt proaspete, avem energie si ne bucuram racoarea padurii, sutele de metri diferenta de nivel adunandu-se cu usurinta. Prima pauza mai lunga o facem in Lepsa, unde pe principiul se intalneste munte cu munte, d-apoi om cu om, ma intersectez cu Andrei, cel care mi-a dus trena pe ultima tura la Seciu. N-ar fi nimic deosebit daca el nu ar fi din Constanta si noi din Brasov.

Coboram in campie si ne ia in primire vantul. Cu care ne vom lupta eroic pana la Tecuci. Un vant din laterala care ne strica socotelile caci pur si simplu nu merge cu mai mult de 20 km/h. Ne luptam consecvent si pana la urma castigam…sau cedam, luati-o cum vreti, caci odata ajunsi pe centura Tecuciului cotim spre nord si profitam din plin de micul uragan, transformat in vant din pupa. Satele sunt rare si mici, peisajele monotone, pedalele se invart insa ritmic si ceasul arata constant peste 30 km/h. In ritmul asta vom ajunge in Barlad in 2 ore. Ai spune ca sunt kilometri gratis, dar la cat am luptat cu vantul din laterala, e un schimb cinstit, zic eu.

Tragem tare sa ajungem pe la 19.00 in Barlad pentru a avea timp de cumparaturi pentru masa de seara si mai ales pentru a gasi un loc de bivuac. Radu este sceptic la propunerea mea cu lunca Barladului, dar Dealul Mare de peste apa Barladului dezvaluie o padurice de salcam cu iarba verde, suficienti copaci pentru a intinde hamacul si destul de multa intimitate. Masa de seara e gourmet, cu rosii, branza, ceapa verde, peste si chifle proaspete.

Imi intind hamacul si ma ascund in el ca intr-un cocon, privind printre ochiurile plasei de tantari cum stelele noptii devin din ce in ce mai puternice. Dureaza ceva pana ma obisnuiesc cu zgomotele din jur si mi se intampla de mai multe ori sa fiu trezita exact inainte de a adormi. Pana la urma insa somnul castiga. Stiu ca urechile se vor reobisnui cu noptile petrecute afara, caci vara cu ale sale aventuri din timpul saptamanii si nenumarate nopti de weekend petrecute in aer liber, nici nu a inceput.

Ruta: Targu Secuiesc- Ojdula- Lepsa- Pascani- Tecuci- Barlad, 186 km, +1700 m

Date si track: aici

Duminica, ziua 2 – Barlad- Chisinau

Dimineata incepe cu vizita padurarului care ne intreaba de sanatate, continua cu o cafea trista de la Lidl si apoi cu 60 de kilometri pana la Husi. Prima jumatate se scurge monoton, dar apoi peisajul se mai coloreaza cu dealuri, paduri si podgorii, soarele se ridica tot mai sus pe cer si arde ca la inceput de vara, apa dispare din bidon in ritm alert si o pauza de masa se impune in Husi. Aveam o curiozitate legata de Husi in urma unui articol fain scris citit pe DOR. Nimerim la o terasa care nu are ciorba la care visam, dar reusim o combinatie cu pizza, salata, bere si limonada cu menta. In asteptarea mancarii dam si un interviu inopinant pentru un ziar local. Radu cu al sau tricou pe care scrie Brasov atata imediat curiozitatea si starneste cu usurinta intrebari.

Racoriti si cu stomacul plin pedalam cu usurinta pana in Albita unde oprim din nou pentru aprovizionare. Aici avem un dialog foarte amuzant cu un localnic, de altfel, binevoitor:
– Unde mergeti?
– La Chisinau.
– Si vreti sa treceti pe aici, pe la Albita?
– Da.
– S-ar putea sa nu va lase cu bicicletele.
– Pai si de ce sa nu ne lase?
– Pai inainte se putea, dar acum, de cand am intrat in UE…

Aparent, 10 ani le ia stirilor sa ajunga de la Bucuresti la granita. Sau poate localitatile de frontiera au un timp al lor.

E inutil sa spunem ca trecem prin granita ca prin branza, schimbam bani si luam sub roti un drum bun. Indicatorul de pe partea romaneasca promite 74 de kilometri pana la Chisinau. Cel de pe partea moldoveneasca, 94. Analizam harta, intrebam localnicii si ne hotaram pentru varianta mai scurta, prin Hancesti.

Trecerea granitei e un salt in timp cu 20 de ani. Sate mici, cu drumuri desfundate, uneori fara magazin sau loc cu umbra, dar mai mereu cu o cruce, troita etc. Din pacate toate aceste manifestari ale religiei nu tin de foame, caci cumva din tot si toate razbate saracia. De-o parte si de alta a Prutului, facem dupa umila mea parere, o greseala. Credinta ar trebui sa ramana ceva interior, banii fiind mult mai utili catre dezvoltarea comunitatii. Aceea practica, ce creeza locuri de munca sau servicii pentru membrii comunitatii.

Hancesti, pauza, magazin, Chisinau Radler (renunt cu inima impacata la bomboanele Bucuria, daca mi-ar putea cineva aduce de peste Prut bere) si o iahnie de fasole la borcan. Apoi alti kilometri, de data asta pe un european impecabil si cu vant prielnic spre Chisinau. Picioarele in schimb au obosit. Nu ma mai pot ridica in pedale si urcarile se scurg din ce in ce mai lent pe foaie mica, dar destinatia noastra se apropie cu fiecare pedala. Pe cand urcam ultima panta spre Chisinau savuram senzatia de a ajunge la destinatie, chiar daca asta nu inseamna in cazul nostru sfarsitul calatoriei. Dar era cel mai estic punct in care ne propusesem sa ajungem. In egala masura revedeam cu ochii mintii imaginile intrarii in Erevan, respectiv in Leh. Mi se pare fascinant cat de bine am inca tablourile pe retina si ma gandeam cat de mult se aseamana ca feeling intrarile intr-o capitala/ oras mare, curiozitatea pe care o genereaza.

Cum este deja 19.30 nu mai avem timp sa mai trecem prin centru si mergem direct la cazare. Ruta desenata de acasa ne poarta pe la periferia orasului pe niste strazi ce nu au mai vazut asfalt de pe vremea lui Stalin, cum s-a exprimat foarte plastic, Radu. Apartamentul e impecabil, desi zona aminteste de cartierul Balta Alba din Bucurestiul anilor 2000. Si dupa gustul lui Radu e departe de centru. Doar ca numai el crede ca e ceva demn de vazut in centrul Chisinaului. Pe mine una, destinatia ma interesa mult prea putin, importanta era calatoria.

De la un supermarket din zona cumparam mancare pentru o masa de seara regeasca (planul era sa facem niste paste, dar cine a putut rezista in fata placintelor cu branza si marar, prajiturilor si salatelor gata pregatite?), dusul e dumnezeiesc (nici eu nu ma mai suportam dupa 2 zile de transpiratie) si adormim in dulcele grai moldovenesc al unei prezentatoare de la un post TV obscur.

Traseu: Barlad-Husi- Albita- Hancesti- Chisinau, 169 km, + 1800 m

Date si track: aici

Bicicletele lla plecarea din Targu Secuiesc, cu tot ce avem nevoie pentru cele 4 zile de concediu pe ele.

Bicicletele lla plecarea din Targu Secuiesc, cu tot ce avem nevoie pentru cele 4 zile de concediu pe ele.

Targu Secuiesc - Lepsa, probabil cel mai "tipla" drum de munte de la noi din tara.

Targu Secuiesc – Lepsa, probabil cel mai "tipla" drum de munte de la noi din tara.

In partea cealalta a muntilor e deja primavara.

In partea cealalta a muntilor e deja primavara.

In partea cealalta a muntilor e deja primavara.

In partea cealalta a muntilor e deja primavara.

Unduit, asfalt perfect si trafic putin.

Unduit, asfalt perfect si trafic putin.

Drum intins inainte de Barlad, de data aceasta cu un mic uragan din spate.

Drum intins inainte de Barlad, de data aceasta cu un mic uragan din spate.

Locul de popas pentru seara aceasta, pe undeva prin lunca Barladului.

Locul de popas pentru seara aceasta, pe undeva prin lunca Barladului.

Datele primei zile de pedalat.

Datele primei zile de pedalat.

Pregatirea de somn.

Pregatirea de somn.

Nu poti sa nu iubesti primavara, mai ales cand ai parte de nopti si dimineti calduroase.

Nu poti sa nu iubesti primavara, mai ales cand ai parte de nopti si dimineti calduroase.

Lipsa de imaginatie la capitolul nume de sate, iar probabil numele a ramas si atunci cand au fost mai mult de sapte case.

Lipsa de imaginatie la capitolul nume de sate, iar probabil numele a ramas si atunci cand au fost mai mult de sapte case.

In Husi, un orasel cu un cat se poate de veridic aer de orasel de provincie.

In Husi, un orasel cu un cat se poate de veridic aer de orasel de provincie.

La revedere Romania, pentru o zi si jumatate.

La revedere Romania, pentru o zi si jumatate.

Monumentul victoriei, complet echipat cu un tanc in varful dealului.

Monumentul victoriei, complet echipat cu un tanc in varful dealului.

Pe partea Modoveneasca a Prutului, asfalt nu prea bun, sate saracacioase si teren surpinzator de valurit.

Pe partea Modoveneasca a Prutului, asfalt nu prea bun, sate saracacioase si teren surpinzator de valurit.

Intr-o statie de autobus, cum sunt multe imprastiate prin spatiul fost sovietic, multe cu un design aparte si cu siguranta nu la fel de plictisitoare si anoste ca ale noastre.

Intr-o statie de autobus, cum sunt multe imprastiate prin spatiul fost sovietic, multe cu un design aparte si cu siguranta nu la fel de plictisitoare si anoste ca ale noastre.

Merckx file de poveste.

Merckx file de poveste.

Ultima poza a zilei, inainte de intrarea in Chisinau, oras ce are macar un indicator cat se poate de interesant de intrare in oras.

Ultima poza a zilei, inainte de intrarea in Chisinau, oras ce are macar un indicator cat se poate de interesant de intrare in oras.

dsc_7785

India, ultima parte, Pangong, marea din mijlocul muntilor.

Ultimele raze de soare inca mai lumineaza malul nordic al Pangongului atunci cand il zarim in cele din urma in departare. Pe masura ce ne apropiem incepe sa se ghiceasca si dimensiunea adevarata a lacului, si cot dupa cot orizontul de deschide din ce in ce mai mult. Lung de aproape 130 de kilometri, complet inconjurat de munti si cu o treime dincolo de granita cu China Pangong e unul din locurile in care poti sa te simti clar ca la capatul lumii, si cu siguranta esti la capatul Indiei. Iar in timp ce pedalam pe malul lacului intr-o cursa cu lasarea intunericului incercam sa ghicim pe unde am putea sa gasim un petic de iarba in mijlocul desertului arid in care ne aflam.

Vantul rece ce ne-a insotit in ultimele ore incepe sa se mai domoleasca, soarele apune si lacul initial albastru se transforma intr-o oglinda neagra dar locul de cort nu se lasa de nici o culoare ghicit. Urmam in cele din urma un drum firav ce ne duce mai aproape de malul lacului si pe ultima suta de metri gasim si peticul de iarba la care visasem, fix pe malul apei. Locul e probabil unul din cele mai frumoase locuri de cort de pana acum, atat de frumos incat pe seara, cu zgomotul valurilor in surdina si sub un cer plin de stele alegem sa petrecem ziua urmatoare tot pe undeva pe malul lacului. E poate unul din lucrurile pe care atunci cand esti pe drum nu ai ocazia sa il faci prea des, pur si simplu sa stai si sa lenevesti intr-un loc frumos. De obicei fie te alunga vremea rea, fie mancarea e pe terminate, fie te grabesti catre urmatorul oras, fie cum se intampla de cele mai multe ori te grabesti sa folosesti la maxim zilele de concediu si timpul pe care il ai la dispozitie. Poate de aici vine si frumusetea concediilor si a calatoriilor lungi in care reusesti sa incetinesti cumva goana timpului….

Asa ca dupa o noapte friguroasa ziua urmatoare lenevim cu stil. Asteptam sa iasa soarele pentru a ne instala la caldura in afara cortului, facem cafeaua de dimineata , prima dupa aproape o luna, capatata pe degeaba la una din cafenelele din Leh, citim cateva ore iar atunci cand se porneste vantul de dupa-amiaza stragem catrafusele si pedalam 10 kilometri pana in cel mai apropiat catun pentru a cauta ceva de mancare. Lacul chiar arata intr-un mare fel si isi schimba in mod constant culoarea in functie de momentul zilei, de adancimea apei si de intensitatea vantul. N-ar fi greu sa stai sa-l privesti zone in sir, facand plimbari pe varfurile de peste 5000 de metri ce-l inconjoara. Locul de cort ramane in schimb acelasi si avem parte de o noua noapte cu valuri in surdina. Zau ca e mai fain aici decat pe orice litoral. Si ca tot veni vorba de litoral a doua zi dimineata nu puteam sa ratez ocazia de face baie intr-un lac de munte la peste 4200 de metri, nu de alta dar nu stiu cand o sa ajung prea curand din nou intr-un astfel de loc. Apa are pe undeva pe la 4-5 grade, suficient cat sa-ti inghete sufletul in tine. Si din pacate nu doar sufletul, asa ca nu reusesc sa intru in el mai adanc de brau, ramane ca tema pentru data urmatoare.

Pe drumul de intoarcere avem de infruntat inca un pas de 5300 de metri, Chang-La. Iar urcusul e cel putin provocator, cu pante de 10-12% ce la peste 4500 de metri care te fac sa sapi in ultimele rezerve pentru a ramane pe bicicleta. Cu ocazia asta apreciem si drumarii care au croit drumurile prin pasurile prin care am trecut pana acum, caci una e sa urci la peste 5000 de metri pe pante de 5% si cu totul alta pe 10%. Ultimul loc de cort de cort din India il gasim cu 400 de metri sub pas, cu iaci pascand in departare o ultima priveliste spre munti inzapeziti. Dimineata urmeaza o ultima fortare pe cei 3 kilometri neasfalati pana in pas, de unde urmeaza o lunga coborare de 2300 de metri pana in valea Indusului, cat un Transfagaras si jumatate. Inca 30 de kilometri prin satele de pe valea Indusului si o ultima scurta urcare si revenim pentru ultima data in Leh, punand punct aventurii himalayene.

Raman de descurcat detalii logistice, reusim sa vindem bicicletele cu 150 de euro la unul din micile intreprinderi locale de inchiriat echipament, gasim un rucsac ieftin chinezesc care sa inlocuiasca sacosele de rafie la intorcere, cautam un hotel ieftin pentru noaptea pe care o avem de petrecut in New Dehli. Dupa o luna petrecuta in India revenirea in New Delhi e cat se poate de normala, si nu mai avem parte de socul de la prima trecere prin capitala de 25 de milioane de locuitori. E incredibil cat de repede te poti acomoda cu diferitele conditii, cu traficul, cu agomeratia, cu mancare si cu modul indian de a face lucrurile. Acum o luna totul era nou, haotic si intimidant, acum ne simtim cat se poate de in largul nostru.

Privind in spate la ultima luna India a fost cat se poate e surpinzatoare. Multe din lucruri s-au potrivit cu asteptarile de acasa, cum ar fi frumusetea aspra a intinderilor Himalayene si dificultatile pedalatului la altitudine. Altele ne-au luat pe nepregatite, cum ar fi socul cultural de care ai parte cand aterizezi pentru prima data direct din Europa si incepi sa pedalezi brusc prin India. In calatoria din Asia Centrala schimbarea a fost mult mai graduala. Suprinzatoarea a fost si schimbarea perceptiei si felul in care incet pe masura ce au trecut zilele am inceput sa ne simtim din ce in in ce mai in largul nostru. La fel de suprinzator a fost si faptul ca am gasit India mult mai sigura si mai putin agasanta decat ne asteptam, foarte rar am fost taxati in plus pentru ca eram turisti si foarte rar am fost asaltati de oameni care incerce sa ne convinga sa cumparam sa dam ceva.

Am reveni in India? Probabil dupa prima saptamana am fi zis amandoi un categoric nu, dupa o luna in schimba raspunsul clar pentru amandoi ar fi da. Nu stiu daca prin aceleasi locuri, sau daca tot pe bicicleta dar cu siguranta ne-ar place sa revenim in haosul furnicarului divers ce este India.

Dupa o zi de pedalat inserarea ne prinde pe malul lacului Pangong, la mai bine de 42000 de metri.

Dupa o zi de pedalat inserarea ne prinde pe malul lacului Pangong, la mai bine de 42000 de metri.

Ultimele raze de soare peste capatulul lacului. Din cei 50 de kilometri mai bine de o treime sunt dincolo de granita chinezeasca.

Ultimele raze de soare peste capatulul lacului. Din cei 50 de kilometri mai bine de o treime sunt dincolo de granita chinezeasca.

In cautarea unui loc de cort inainte de venirea noptii.

In cautarea unui loc de cort inainte de venirea noptii.

Petecul de iarba pentru seara asta, complet cu sonorizarea ritmica a valurilor.

Petecul de iarba pentru seara asta, complet cu sonorizarea ritmica a valurilor.

India, in varianta cu stele si cu creste inzapezite in fundal.

India, in varianta cu stele si cu creste inzapezite in fundal.

Dimineata pe racoare, in asteptarea primelor raze de soare.

Dimineata pe racoare, in asteptarea primelor raze de soare.

Un loc numai bun pentru cafeaua de dimineata, prima in aproape o luna petrecuta pe drum.

Un loc numai bun pentru cafeaua de dimineata, prima in aproape o luna petrecuta pe drum.

Siesta de dimineata, intr-o zi in care nu ne grabim nicaieri.

Siesta de dimineata, intr-o zi in care nu ne grabim nicaieri.

Ca soparlele la soare.

Ca soparlele la soare.

Intinderi nesfarsite.

Intinderi nesfarsite.

DSC_7842.jpg

Azur

Azur

Inapoi la locul de cort.

Inapoi la locul de cort.

Plimbarea de seara.

Plimbarea de seara.

DSC_7866.jpg

Planuri si culori.

Planuri si culori.

Aproape de sfarsitul calatoriei.

Aproape de sfarsitul calatoriei.

Apa si furtuni de nisip.

Apa si furtuni de nisip.

Zgomotul valurilor.

Zgomotul valurilor.

Si binenteles nu puteam sa ratez ocazia de a face baie la peste 4000 de metri. Apa avea pe undeva pe la 5-6 grade, suficient cat sa-ti inghete sufletul in tine. Si nu doar sufletul.

Si binenteles nu puteam sa ratez ocazia de a face baie la peste 4000 de metri. Apa avea pe undeva pe la 5-6 grade, suficient cat sa-ti inghete sufletul in tine. Si nu doar sufletul.

Manastirea Tangtse, stralucitoare si proaspat renovata.

Manastirea Tangtse, stralucitoare si proaspat renovata.

Foame de cicloturist, 5 portii dintre care 2 omlete, 2 portii de orez cu legume, o supa si pepsi, totul la 5 euro.

Foame de cicloturist, 5 portii dintre care 2 omlete, 2 portii de orez cu legume, o supa si pepsi, totul la 5 euro.

Vai-Vai singurii taietei instant care nu erau picanti si care ne-au salvat in cateva seri. De fapt si astia aveau un pliculet de picanterie, dar macar puteai sa alegi daca sa ti-l pui sau nu...

Vai-Vai singurii taietei instant care nu erau picanti si care ne-au salvat in cateva seri. De fapt si astia aveau un pliculet de picanterie, dar macar puteai sa alegi daca sa ti-l pui sau nu…

Chang-La, 5300 de metri, ultimul pas cucerit din concediu.

Chang-La, 5300 de metri, ultimul pas cucerit din concediu.

De aici urmeaza o noua coborare de 2000 de metri pana in valea Indusului.

De aici urmeaza o noua coborare de 2000 de metri pana in valea Indusului.

DSC_7949.jpg

Transfagarasan X 2.

Transfagarasan X 2.

DSC_7969.jpg

Toamna tibetana.

Toamna tibetana.

Padurea din ograda.

Padurea din ograda.

Manastirea Chemrey, in stilul manastirilor cocotate pe un deal.

Manastirea Chemrey, in stilul manastirilor cocotate pe un deal.

Om mani padme hum.

Om mani padme hum.

Inapoi in New Dehli, intr-un tuc-tuc stand in trafic in spatele unui Benteley. Tipic Indian.

Inapoi in New Dehli, intr-un tuc-tuc stand in trafic in spatele unui Benteley. Tipic Indian.

Champs Elysee in varianta Indiana.

Champs Elysee in varianta Indiana.

Un ultim selfie de pe taram indian.

Un ultim selfie de pe taram indian.

DSC_2783

De la Medgidia la Bucuresti, via Adamclisi si Srebrana.

Ce a uitat Mihaela sa mentioneze e felul in care putea sa miroasa in campie din pricina socului si a salcamilor, in rest jurnalul a iesit chiar bine:

“In weekendul acesta ne-am suit din nou in sa si am luat drumul Dobrogei. Cum cursiera e inca un univers nou, avem din belsug drumuri noi pe care sa le exploram, atat in Romania, cat si pe la vecini. Dintre vecini, clar, Bulgaria e cea mai aproape de noi, pentru Serbia si Moldova fiind ceva de mers cu trenul. Bulgaria e interesanta, are drumuri valurite, libere si in stare relativ buna. Baiul e ca nu sunt prea multe punct de trecere a frontierei si dupa ce epuizezi clasicele Silistra si Ruse trebuie sa intrii cu masina in Bulgaria si sa te indepartezi putin de granita pentru a nu merge iar si iar pe aceleasi drumuri spre Srebrana sau spre Basarbovo.

De data asta desenam o combinatie de Dobrogea si nordul Bulgariei, cu dormit la Srebrana. Hotarare pe ultima suta de metri, rezervare la pensiune tot asa, trezit greu de dimineata. Trenul personal din Bucur Obor este plin ochi. Nu, nu cu turisti dornici de soarele litoralului, ci de oameni de varsta parintilor nostri care mergeau spre vreo “tara” din inima Baraganului. O tara de care si-au legat copilaria, iar apoi tineretea. O tara ce le procura chiar si pe vremea colectivizarii, cand si cand, o gaina, niste branza ori oua, ceva in plus fata de ratia de pe cartela si unde se investea timp si energie. Obiceiurile odata incetatenite nu se uita cu usurinta si radacinile dureaza, chiar daca societatea se schimba.

Nu stiu cati din cei care umplu acum trenul incarcati cu sacosi si papornite unde se ghicesc mancare si haine de lucru, sau din care ies cutii cu aparate de stropit pomii sau alte unelte de gradinarit cumparate de la oras, vad tara ca pe o sursa de legume si fructe organice, asa cum ar trebui sa fie privita. Cred ca cei mai mult o vad ca pe o sursa de mancare mai ieftina decat la piata (desi ban cu ban, tot acolo cred ca iesi), conserve pentru iarna si mai presus de tot si de toate este obisnuinta drumului si muncii. Uitandu-ma la ei in tren, sau pe personul statiilor unde coborau, nu pot sa nu remarc niste trasaturi comune pentru generatia parintilor nostri. Oameni stramutati de regimul communist la oras, (ei sau mai degraba parintii lor), mai intai in orase mici si apoi, cand viata s-a inasprit ajunsi in capitala, obisnuiti cu multa munca si cu mai putina distractie, barbatii cu burta, femeile pe ale caror maini incepe deja sa se citeasca varsta si truda. Si nu pot sa imi alung din minte intrebarea-cum va arata generatia noastra peste 20-25 de ani.

Dupa Fetesti trenul se goleste de-a dreptul si acum e clar de ce nu se merita un tren mai lung spre Constanta. De fapt acesta nu e un tren de oameni plecati in vacanta, ci un tren de navetisti de weekend. Ajungem punctuali la Medgidia si de acolo ne urcam pe bicicleta. Vantul ar trebui sa fie astazi de partea noastra si sa bata de la Est la Vest. Imi place cumva Dobrogea desi nu are multi inalti, dar pe bicicleta e frumoasa, cu relieful ei valurit. Perioada cea mai buna din an este fara indoiala primavara, cand e inca placut afara, si nu te ucide caldura torida din iunie-iulie. Cel mai greu este sa desenezi in Dobrogea o tura in circuit, pentru ca de regula vantul bate destul de tare si nimeni nu e incantat sa pedaleze impotriva sa. Cursiera te lasa insa sa legi si 400 km pe weekend, sa ajungi din gara in gara, sa mai ai de rezerva varianta unui tren si iata ca nu trebuie mereu sa revii la masina si sa faci ture in circuit. In plus 200 km departare cine stie cum bate vantul sau cum se schimba peste noapte.

Momentan bate bine si cu vant in pupa mergem pe drumuri secundare spre DN3 Constanta-Murfatlar-Silistra. In Adamclisi facem prima pauza mai lunga, la Tropaeum Traiani (monument triumfal roman) , insa cei 7 lei nu merita banii comparat cu Mausoleumul de la Marasesti. Ne oprim si la o vorba si o ciorba cu oameni pe care nu i-am mai vazut de ceva vreme si apoi, cu burta plina ne punem din nou pe pedalat. Oprim constant prin sate pentru apa, dulciuri si chestii sarate. Efortul isi cere plata in calorii si tot felul de pofte ni se invart prin cap. Este weekendul cicloturistilor adevarati, care vin de pe contrasens si merg spre Asia. 3 am intalnit in acest weekend, foarte amuzant fiind ca ei nu stiau unii de ceilalti, mergeau singuri de saptamani bune, iar pe contra-sens abia de intalnisera alti 2-3 oameni in saptamani/ luni de calatorie. E normal asa, la vremea asta se aude chemarea orientului. Intoarcerile in batrana Europa sunt pentru toamna.

Drumul prin Doborogea a fost foarte fain. Liber, cu urcari si coborari, cu serpentine, am avut parte de o zi racoroasa si am strabatut numeroase cranguri parfumate de salcamii aflati la apogeul infloririi. Silistra e un oras interesant. Punctul de frontiera e ascuns dupa colt, mai, mai sa il ratezi, pe stanga ai blocurile bulgare, pe dreapta ai soseaua romaneasca, frontiera adevarata nu erau gardurile ramase inca marturie pe marginea drumului, ci Dunarea batrana si lata.

Trecem la vecini, schimbam niste Leva si pornim spre Srebrana. Cazarea nu e chiar in Srebrana, ci in Vreten, spre care mai urcam putin. Vom imparti locuinta linistita cu un grup pestrit de malaezieni, un elvetian ratacit pe acolo si un ghid local (bulgaroaica). Cum nici in Vreten nici in Srebrana nu ne-au cazut ochii pe niciun restaurant, o inntrebam pe gazda daca ne poate pregati ceva de mancare pentru seara. Ne ofera omleta si acceptam fara sa clipim caci foamea e mare. Pana e gata masa avem doua variante: sa mergem in rezervatie, sau sa mergem inapoi in Srebrana si sa vizitam muzeul dedicate rezervatiei. Tantarii ne ajuta sa alegem variant corecta (muzeul) si cum era si noaptea alba a muzeelor, revenim in Srebrana.

Dupa 45 de minute de poze, chiorat la pelicani prin binoclu si ascultat muzica usoara bulgareasca o luam inapoi spre Vetren si odata ajunsi la pensiune aflam cu bucurie ca omleta s-a transformat in chiftele. Chiftelele suna si mai bine J. In fata mesei constatam ca inaintea chiftelelor e si o salata si uite asa anosta omleta se transforma intr-o opulenta si gustoasa masa bulgareasca. Malaezienii sunt responsabili cu bautura (vin si rachiu) si uite asa, incheiem cu bine o zi pe drumuri.

Duminica reusim sa plecam de la pensiune abia pe la 9.30 si mai pregetam cam 1 h prin Srebrana, astfel incat ne asternem la drum cand e caldura mai mare si mai mare. La nici unul din noi nu trag motoroasele si tot gasim motive de pauza. Dupa ce trecem de Turtucaya, urcarile si coborararile se raresc, pana ce dispar definitiv si sunt inlocuite de un drum plat, anost si cu vant din fata, sau dreapta fata. Totusi viteaza medie creste usor, usor. Ma apuca groaza cand ma gandesc ca vantul asta bate din Romania si ca il vom lua in fata de la Giurgiu si pana acasa. Desi progresam, sentimental ca ne taram pe pamant bulgaresc ma domina si tot astept sa ajungem mai repede in Ruse.

Trecem fara prea multa tevatura granita si poposim la primul petrom, fix langa o lada de gheata. Pe toata mi-as turna-o in cap. Deschid internetul si foreca spune ca vantul bate din sud-vest. Mai sa fie, toata Bulgaria a batut din vest- nord-vest si pe celalalt mal al Dunarii vantul ne e favorabil. Radu vrea sa mearga la Comana pentru a cauta loc de cort pentru micro-aventura din timpul saptamanii si pentru a evita drumul aglomerat si plictisitor spre Bucuresti. In ceea ce priveste drumul, are dreptate, dar si eu vreau sa ajung cat mai repede acasa si un ocol de 10 km nu ma incanta. In plus, stiu drumul de anul trecut. E trist, dar ai jumatate de banda numai a ta. Asa ca la Daia ne despartim. Ii dau inainte spre Uzunu, sperand sa opresc acolo pentru o pauza.

Dar Uzunu de pe DN nu ofera nimic si nu am chef sa fac nici stanga, nici dreapta. Asa ca tot inainte spre Calugareni. Deja visez la un hamburger, ceva carne, cihftea, ceafa, orice de la Kaufland grill in mijlocul unei chifle. In Calugareni nici vorba de asa ceva. Ma opresc la magazinul din centru si m-as multumi si cu niste mezel, daca ar fi ceva care sa arate ok, dar totul avea un aspect dubios, de mezel ieftin si vechi. Asa ca aleg niste chipsuri cu bacon fara moarte, apa rece si o inghetata. Trebuia sa ma racoresc, caci ceaiul verde din bidon parea deja compot. Fac 10 minute pauza, mananc , ma indrept de spate caci kilometri scursi si-au lasat aprenta si ma astern din nou la drum. Acum localitatile se scurg mai repede, din Adunatii-Copaceni stiu si distanta si drumul pana acasa, dar in Jilava ma apuca din nou foamea si vad in loc de „cele mai mici preturi din zona“, „cei mai buni mici din zona“.

Ajung acasa dupa cam inca 1 ora si primul lucru pe care il fac e sa ma intind putin pe mocheta, sa imi indrept spatele si sa ma bucur de racoarea garsonierei. M-a topit caldura de azi. Apoi dus, tiramisu rece din frigider, shaorma calda si grindina au completat seara de duminica si au incheiat un weekend de pedalat. A venit vara si de acum trebuie sa ne mutam mai la munte. Pe MTB preferabil.”

Pregatit de drum dupa debarcarea din personal.

Pregatit de drum dupa debarcarea din personal.

La Tropheum Traiani, certificatul de nastere in stanca al poporului roman (cica).

La Tropheum Traiani, certificatul de nastere in stanca al poporului roman (cica).

Romania, cu tot cu oi la pachet.

Romania, cu tot cu oi la pachet.

Drum intins si spor la pedalat.

Drum intins si spor la pedalat.

Din nou peste granita, de data asta la prietenii nostri bulgari.

Din nou peste granita, de data asta la prietenii nostri bulgari.

Drumuri pustii.

Drumuri pustii.

Si tantarime cat cuprinde.

Si tantarime cat cuprinde.

Vizitand muzeul

Vizitand muzeul

Maci de mai.

Maci de mai.

Maci de mai.

Maci de mai.

Si-au inebunit salcamii.

Si-au inebunit salcamii.

Bolta inmiresmata.

Bolta inmiresmata.

Fiecare pe unde poate.

Fiecare pe unde poate.

La foisor.

La foisor.

DSC_2875

O noapte la foc la padure, in timpul saptamanii.

Inainte de a scrie mica poveste a turei de miercuri vine intrebarea de ce? De ce ai pleca pe fuga pe bicicleta, luptandu-te cu traficul care omoara Bucurestiul la ora respectiva. De ce ai pedala 30 de kilometri pana intr-un loc cat mai indepartat de civilizatie, de ce te-ai afuma la foc, de ce ai da patul de acasa pe un sac de dormit intins pe jos si de ce te-ai trezi a doua zi cu noaptea in cap pentru a face drumul inapoi si pentru a merge inapoi la munca. Mai ales cand unii din noi fac chestia asta oricum in fiecare weekend.

Un raspuns care sa lamureasca pe toata lumea nu cred ca exista, dar imi minte imi vine acum o comparatie punctuala dintre puntul de intalnire de la Piata Sudului ce semana foarte bine cu o adevarata jungla urbana plina de aglomeratie, claxoane si utilaje de constructie si momentul in care am ajuns in locul in care am pus corturile, pe inserate la marginea unui palc de padure cu radio pasarele in fundal. Sau cum e imaginea unui grup de prieteni stransi in jurul focului in comparatie cu imaginea tipica a unui bloc comunist vazut de departe, cu suflete traind rutina serii in cutii identice de chibrite. De ce? In primul rand pentru ca e o iesire din rutina, e ceva ce nu faci in fiecare seara si e un lucru pe care nu il face toata lumea. Pentru ca petreci cateva ore aproape de natura. Cred ca sunt motive suficiente.

In acelasi timp ideea nu imi apartine si vine de la omul acesta care a incercat sa incurajeze ideea unei mini aventuri legate de ritmul cotidian al vietii din fiecare zi. Daca trebuie sa mergi la munca de la 9 la 6 in timpul care iti ramane pana la urmatoarea zi de munca poti face destul de multe lucruri aparte, chiar daca traiesti intr-o metropola pe nume Bucuresti.

Povestea turei e destul de simpla, multa voie buna si plecare mult intarziata fata de plan, trafic cat cuprinde pana la centura, sosele libere si miros de soc si salcami dupa, cativa stropi de ploaie si nori prapastiosi spre care ne indreptam, drumuri rupte, maci infloriti, ajuns cu ultima geana de lumina la locul de cort, strans lemne de foc pe semi-intuneric, foc, fum si exces de carnati prajiti la foc, povesti cu prieteni, glume si bautura pe terminate, corturi intinse la 1 noaptea, cer plin de stele, miros de aer curat dimineata odata cu trezirea matinala, mic dejun englezesc binenteles tot cu carnati, aproape 40 de kilometri de pedalat la intoarcere si ajuns inapoi la munca cu un vag miros de fum chiar si in hainele de schimb. Trebuie repetat.

Punctul de aprovizionare la magazinul comunal.

Punctul de aprovizionare la magazinul comunal.

DSC_2804.jpg

Intotdeana hidratarea inainte de toate.

Intotdeana hidratarea inainte de toate.

Sosele libere in luna lui mai.

Sosele libere in luna lui mai.

Echipamentul pentru seara asta, cu tot cu cort / sac de dormit / haine de schimb si mancare.

Echipamentul pentru seara asta, cu tot cu cort / sac de dormit / haine de schimb si mancare.

In cautarea locului de cort.

In cautarea locului de cort.

In sfarsit ajunsi.

In sfarsit ajunsi.

Ora albastra.

Ora albastra.

Potolind foamea.

Potolind foamea.

La povesti.

La povesti.

Si pe o parte, si pe alta.

Si pe o parte, si pe alta.

Fain mod de a incepe ziua.

Fain mod de a incepe ziua.

Dani, focul si musuroiul de furnici.

Dani, focul si musuroiul de furnici.

E timpul pentru a merge la munca.

E timpul pentru a merge la munca.

Dupa 30 de kilometri in care l-a purtat pe andrei mai merita si cursiera carata in spate.

Dupa 30 de kilometri in care l-a purtat pe andrei mai merita si cursiera carata in spate.

De veghe pe bicicleta.

De veghe pe bicicleta.

DSC_8456

Maroc, prima zi

Hotararea am luat-o cu o saptamana inainte de plecarea avionului si cum la mijloc a fost si in weekend petrecut la munte au ramas doar cateva zile de alergatura pentru a gasi cutii pentru biciclete, pentru a gasi sculele necesare si pentru a desface bicicletele si pentru a face bagajele. Mi se pare putin ireala succesiunea lucrurilor si felul in care un weekend cu multa zapada si cu vreme de iarna o sa fie o urmat de 3 saptamani si jumatate de biciclit la 20 de grade sub un cer complet senin.

In stilul caracteristic impachetarea lucrurilor am facut-o in ultima seara si marele noroc a fost ca bagajul e destul de minimalist si ca nu au fost multe de luat. Dar fara o lista facuta inainte toata seara am trait cu impresia ca am uitat ceva important.

Patru ore de somn mai tarziu si sunt deja un drum spre aeroport cu bicicleta impachetata in cutie in spate. Pe cantar a avut fix 23 de kilograme, caci dupa cum am vorbit cu oamenii de la Lufthansa poti lua bicicleta in loc de bagaj de cala fara nici un cost suplimentar. Doar ca in cazul meu pe langa cutie si bicicleta au trebuit puse si cortul, si salteluta, si multe maruntisuri care nu au avut loc in celalalt cob.

La check-in lucrurile merg fara probleme si bicicleta e luata in primire de un nenica, iar atunci cand vad ca dispare dupa colt nu pot decat sa sper ca va ajunge cat de cat functionala in partea cealalta. Marele avantaj e ca pot sa plec in schimb cu toate hainele de iarna pe mine si ca nu mai ocupa si astea volum.

In Bucuresti e inca noapte cand decoleaza avionul, dar e frig si inorat. In drum spre Frankfurt mergem cam in acelasi timp cu rasaritul si e foarte interesant sa zabovesti atat de mult timp in lumina albastrui rosiatica a momentului in care rasare soarele. In Frankfurt intram din nou sub plafonul de nori si vremea e fix asa cum am lasat-o atunci cand am plecat din Berlin acum un an, inorat si ploaie usoara.

In timp ce astept celalalt avion tot stau sa ma gandesc ca daca as fi avut suficient timp, cu banii pe care i-am dat pe biletul de avion (a fost 420 de euro dus intors) as fi putut pedala pana in Maroc, vazand pe drum si o multime de tari. Si chiar daca toata risipa de combustibil poate e balansata de cele 3 saptamani petrecute in sa parca tot te simti putin vinovat.

Cateva ore mai tarziu si zburam deja deasupra marocului si norii au disparut iar dedesubt se vad muntii arsi de de soare ai Marocului, atipesc un pic iar cand deschid ochii peisajul s-a schimbat complet si au apart varfurile acoperite de zapada ale Atlasului. E atat de multa zapada incat pare ca tot ce e peste 2000 de metri e complet alb iar eu ma intreb daca drumurile care ar trebui sa traverseze muntii sunt deschise. Oricum in zilele de pana la venirea Mihaelei as vrea sa ma indrept spre sud si ma gandesc ca pe acolo ar trebui sa fie mai putina zapada.

In sfarsit aterizam, afara sunt cele 20 de grade promise si mie mi se pare ca am trisat un anotimp. Din fericire bicicleta a ajuns si ea dar cutia arata putin cam ca dupa razboi, cu doua colturi rupte asa ca ma intreb daca nu s-a pierdut ceva pe drum.

Ajuns in fata aeroportului ma apuc sa desfac cutia cu un pic de ajutor de la kite surfer ungur care isi astepta si el avionul. Iar in vreme ce montam fericit la loc ghidonul vad ca apare pe poarta aeroportului inca un nenica cu bicicleta echipata de expeditie. Il cheama Tom si e din New York si in timp ce trebaluim pe langa bicicleta aflu ca vrea sa faca acelasi traseu pe care care vreau sa-l fac impreuna cu Mihaela in aproximativ 10 zile. Aflu de la el in schimb ca in fiecare vara merge in Islanda cu bicileta, ca in New York se fura biciletele mai rau ca in Ferentari si ca pe langa o bicicleta furata a prins 2 hoti incercand sa duca la bun sfarsit fapta, ca in Patagonia e mai bine de pedalat de a nord la sud si multe altele.

Dupa ce termin de montat bicileta vad ca totul e cat de cat in parametri, maj putin schimbatorul spate pe care nu reusesc sa-l montez cum trebuie si pe care sper sa-l rezolv la hostel.

Asa ca iesim impreuna pregatiti sa infruntam traficul din Marrakech, care nu e chiar asa de rau precum ma asteptam. Oamenii au inclusiv un fel de banda speciala pentru scutere si pentru biciclete. Mai complicat e in schimb de gasit hostelul pe strazile inguste si intortocheate ale medinei dar ne descurcam in cele din urma cu ajutorului unui localnic binevoitor.

La mine in minte e in schimb un talmes balmes lingvistic, astazi trecand de la romana de acasa, la germana din avion, la un pic de maghiara cu kite-surferul din fata aeroportului, la multa engleza cu Tom pentru ca acum sa cer indicatii in franceza legat de locul in care e hostelul, in timp ce mintea mea pare ca s-a blocat la capitolul indicatii undeva in Kyrgistan caci imi vin pe limba doar cuvinte in rusa in loc de franceza..

Pana la urma ne duce cineva la hostelul cu pricina, nu avem rezervare dar mai au ceva locuri pe terasa as ca 6 euro mai incolo avem si un loc in care sa dormim in noaptea asta, cu tot cu mic dejun. Seara ne ramane pentru a cauta impreuna cu Tom o butelie de primus, pentru a schimba niste bani si pentru a cumpara cate ceva de mancare pentru zilele urmatoare. Inapoi la hostel mai petrec inca o ora cu schimbatorul buclucas dar reusesc pana la urma sa-l rezolv, si adorm plin de nerabare si cu gandul voi incepe sa descopar o tara noua pe bicicleta.

Gata de plecare, si tot bagajul impachetat

Gata de plecare, si tot bagajul impachetat

Ultima masa relativ europeana pentru 3 saptamani si jumatate.

Ultima masa relativ europeana pentru 3 saptamani si jumatate.

Azur

Azur

Privind spre Atlasul inzapezit.

Privind spre Atlasul inzapezit.

Starea cutiei in aeroportul din Marrakech, de notat felul in care erau rupte colturile, noroc ca nu a cazut nimic pe acolo.

Starea cutiei in aeroportul din Marrakech, de notat felul in care erau rupte colturile, noroc ca nu a cazut nimic pe acolo.

Cautand hostelul pe strazile Medinei.

Cautand hostelul pe strazile Medinei.

Drumul catre nesfarsit

180 de kilometri prin Campia Romana

Am folosit ultima fereastra de vreme buna inainte de venirea iernii pentru a face o tura in care sa mai strang ceva kilometri in picioare si prin care sa imbin utilul cu placutul. Astfel incat dupa cateva zile de urmarit prognoza pentru vreme buna si vant prielnic singura fereastra in care nu batea uraganul dinspre cest s-a dovedit a fi ziua de joi.

Drumul dintre Bucuresti si Slatina il mai facusem impreuna cu pinguinii in 2011, dar atunci am avut parte de o zi lunga si frumoasa de primavara, cu un vant din spate care ne-a ajutat destul de mult. De data aceasta in schimb ziua e scurta si cenusie, frigul si umezeala sunt numai bune de intrat in oase si lipseste compania si veselia prietenilor. Si e un test foarte bun pentru a vedea daca o sa-mi inghete fundul pe bicicleta cand voi pleca in februarie.

Astfel incat dupa o trezire matinala plec pe intuneric de acasa cu un mic bagaj cu toate lucrurile pentru o zi de pedalat. Toate mai putin o camera de schimb, dar sper sa rezolv problema pe drum. Bucurestiul e ud, aglomerat la o ora la care lumea incepe sa se indrepte deja spre munca si extrem de murdar de la antiderapantul din ultima luna. Nu-mi place de nici o culoare pedalatul prin Bucuresti si de-abia astept sa trec odata de soseaua de centura.

Macar sensul pe care sunt eu e ceva mai liber, in vreme ce din sens opus drumul e plin de masini ale oamenilor ce traiesc in afara Bucurestiului dar muncesc in oras. Si intr-un fel cred ca nu asta e solutia, pentru ca daca traiesti in afara Bucurestiului vei avea intotdeauna nevoie de masina. Si mai multe masini inseamna un Bucuresti mai poluat si mai aglomerat, caci pana la urma marea parte a poluarii vine de la masini. Practic in loc sa rezolvi problema devii o parte componenta a ei. Si nu cred ca sunt prea multi care ar care ar pedala iarna 20 de kilometri prin ploaie pana la munca.

Si pana cand ajung in Bolintin tot am ocazia sa admir casele de dimensiuni impresionante ce a au aparut in ultimii ani. Unele terminate, altele in curs de a fi terminate, altele la care lucrarile s-au abandonat, dar toate grotesc de supradimensionate. Poate sunt doar eu de parerea asta dar chiar nu inteleg ce ai putea sa faci cu atat de multe camere.

In Bolintin drumul devine mai liber, extrem de liber as putea spune. Trece o masina stinghera din 5 in 5 minute si in rest liniste, doar zgomotul rotilor care se invart pe asfalt si vajaitul aerului. Iau azimut de fiecare data urmatorul sat necunoscut din campia Romana, intr-o directie generala ce se indreapta spre est. Si astfel trec pe langa mine, sau eu trec pe langa ele Crevedia Mare, Poeni, Tatarasti, Ciolanesti.

Cerul e de un gri ce se amesteca pe alocuri cu ceata care face ca distantele sa se piarda in departare. Pedalez pe un drum fara sfarsit, printr-un peisaj in mod egal vast si plat. O furnica ce trudeste intr-un peisaj a carui scara e invaluita de nori si de ceata. Oare cate astfel de zile voi intalni in cele 9 luni pe drum?

Drumul fara sfarsit.

Drumul fara sfarsit.

Pe unde pedalez acum, departe de orice oras sau drum principal catunele si satele sunt mici si departate ca si distanta. Si toate par putin inghetate in timp, si nu pot sa nu ma gandesc ca Romania e impartita in momentul de fata in doua: Romania oraselor mari in care lucrurile merg, a zonelor turistice si a drumurilor principale, si Romania satelor din zone mai uitate de lume. Si mi se pare ca pe masura ce trece timpul cele doua Romanii au din ce in ce mai putin lucruri in comun.

Intr-un catun inainte de Silistea Gumesti ce nu are mai mult de 20 de case, ma opresc putin langa fantana acum lasata in paragina si gasesc o cruce prabusita din primul razboi mondial, cu numele celor cazuti scrijelite de mana pe ea. Mai e putin si va fi invaluita de iarba, si peste toate se va asterne uitarea. La o scara suficient de mare a lucrurilor uitare se asterne inevitabil peste tot si peste toate si poate ca oamenii vor parasi acest catun uitat de lume la fel cum sunt uitate numele celor de pe crucea prabusita.

Putin mai in fata e Silistea Gumesti cu ai ei morometi, si putin mai departe una din cele mai ciudate manastiri pe care le-am vazut pana acum. Intr-o fosta unitate militara calugarii si un staret au transformat cateva din cladirile in paragina intr-o manastire. Arata cel putin bizar picturile religioase si morminetele cu pamant reavan in aerul post industrial al unitatii militare. Vorbesc cu unul din calugarii ce repara o toaca si mai aflu detalii despre manastire, si nu pot sa-i dau dreptate decat intr-o singura privinta: e liniste. In rest locul sigur nu e frumos, sau cel putin nu se incadreaza in viziunea mea despre frumos.

Putin mai in fata dau si de Mig-ul din Balaci, alta aparitie stranie intr-un sat din mijlocul Teleormanului. Tot pe aici mai iau o pauza in magazinul comunal pentru a mai lua ceva de mancare, si realizez ca am uitat trusa de scule in Bucuresti, si pot decat sa sper sa nu fac o pana in mijlocul pustietatii undeva la 6-7 kilometri de cel mai apropiat sat. Dupa Icoana incepe si portiunea de offroad, ce incepe cu un pod de fier ruginit si continua cu un drum de 10 kilometri prin balti si noroaie. La un moment dat pentru a evita noroiul o iau direct pe imas, si pentru cateva secunde pot sa-mi imaginez ca e la fel si-n Mongolia daca n-ar fi fantana de la rascruce ce se vede in zare.

Ultimii 30 de kilometri pana la Slatina curg intr-o cursa cu intunericul ce vine ceva mai repede astazi, amplificat de nori si de ceata. Si pe ultima suta de metri inainte de a ajunge acasa la parinti reusesc sa fac si pana, dar nu pot sa fiu decat recunoscator ca s-a intamplat aici si nu in urma cu cateva ore. Daca s-ar fi intamplat nu ar fi fost deloc usor de rezolvat problema fara scule. In total au fost 175 de kilometri pedalati in 8 ore si putin cu o medie de 20 de kilometri la ora, cu pauze cumulate de aproape 3 ore. Partea buna a fost in schimb ca nu am inghetat, singura problema fiind cu extremitatile de care o sa trebuiasca sa am grija pe drum.

Seara am petrecut-o impreuna cu parintii vorbind despre expeditie si despre traseu si poate pentru prima data i-am simtit mai linistiti si mai impacati. Sau cel putin in momentul in care vad ca stiu foarte clar ce e de facut poate au ceva mai multa incredere in mine si automat sunt mai linistiti. Oricum e complicat, si deocamdata nu am cum sa ghicesc ce poate fi in sufletul unui parinte.

Petrolul tarii.

Petrolul tarii.

Mizeria de Bucuresti.

Mizeria de Bucuresti.

Valori in paragina.

Valori in paragina.

Uitare.

Uitare.

La fantana din drum.

La fantana din drum.

Satul lui Marin Preda.

Satul lui Marin Preda.

Si din nou pe drumuri nesfarsite.

Si din nou pe drumuri nesfarsite.

Reconversie.

Reconversie.

Reavan.

Reavan.

Manastirea post-militara.

Manastirea post-militara.

Romanian Air Force.

Romanian Air Force.

Ca sa inteleaga tot romanul.

Ca sa inteleaga tot romanul.

Podet.

Podet.

Prin mijlocul pustietatii.

Prin mijlocul pustietatii.

DSC_9941.jpg

Cele doua Romanii, uneori izbitor de aproape.

In fata hartilor, harta cu Bulgaria si Turcia nu ar mai fi avut loc.

In fata hartilor, harta cu Bulgaria si Turcia nu ar mai fi avut loc.

DSC_9504

Cicloturism de iarna prin meleaguri Prahovene, marea noroiala

Cred ca anul acesta a hotarat sa sara iarna din program. E aproape jumatatea lui ianuarie si temperaturile si vremea sunt mai degraba de toamna tarzie decat de inceput de ianuarie. Daca initial visam la macar cateva ture de iarna inainte de a pleca in expeditie  imi dau seama ca sunt mici sanse sa cata doua zapezi consecutive si sa se mai si aseze zapada cum trebuie inainte de a pleca.

Dar cum tot raul e spre bine macar e soare in zonele mai inalte si vremea e destul de buna pentru bicicleta, astfel incat am zis sa fac mica tura de test pentru a vedea cum e sa mergi pe teren accidentat cu bicicleta incarcata ca pentru expeditie si cu bagaje si in fata. Si cum stiam ca drumurile ar trebui sa fie uscate planul era sa ma avant pe creasta muntilor Tataru catre cimitirul din tabla Butii si de aici catre Siriu. Stiu ca terenul nu e neaparat potrivit pentru cicloturism, dar totusi aveam nevoie de un test pentru a vedea cum se comporta bicicleta in conditii mai dure.

Astfel incat plec din cetosul Bucuresti destul de tarziu, pentru prima data singur la o tura de cicloturism de mai multe zile. Planul e ca in prima seara sa urc pe piciorul care urca catre Tataru dinspre barajul de la Maneciu, pe acelasi traseu pe care l-am facut in alergare impreuna cu Mihaela acum 2 ani de zile. Tura ar trebui sa fie una cu privelisti si cu o deschidere numai buna de facut poze, asta in cazul in care se potrivesc condtiile de drum cu planul de acasa.

Singura problema e ca de data aceasta nu prea s-au potrivit, problema cea mai mare fiind noroiul care se formeaza pe partile mai umbrite ale oricarei portiuni de drum. Practic soarele fiind foarte jos si neajungand peste tot, in zonele respective chiciura si bruma de peste noapte impreuna cu zapada netopita contribuie pentru a forma o plastelina consistenta numai buna de framantat. Si e ciudat pentru ca in zonele batute de soare traseul e complet uscat, astfel incat totul e o alternanta intre colb si pamant uscat si noroaie considerabile.

Tinand cont de conditii, si tinand cont ca in zonele cu noroi mai mult mergeam pe langa drum decat pe drum, nici ca se putea sa-mi imaginez conditii mai bune de test. Doar ca dupa 2 ore si ceva si 10 kilometri inaintati imi dau seama ca nu are cum sa fie mai bine mai sus, si ma hotarasc sa ma intorc si sa-mi croiesc pentru a doua zi tura prin zone cu ceva mai mult astfalt.

Apusul m-a prins cu putin inainte de ultima urcare catre creasta muntilor Tataru, unde am avut prima intalnire mai aparte din tura, cu padurarul care se ocupa de versantii situati la est de barajul de la Maneciu. Dupa o prim moment de uimire in care omul se mira ce caut pe acolo si era convins ca o sa ma manance lupii pe acolo am stat de vorba cu el vreme de aproape o jumatate de ora, timp in care el a asteptat sa-i vina echipa pe care o supraveghea.

Omul facea drumul pe care eram acum aproape in fiecare zi, si a stat si a povestit mult despre padurea lui de care era foarte mandru, despre taierile ilegale, despre padurea statului si padurile private (si ochiometric de unde stateam atunci era o diferenta de la cer la pamanat), despre planificarea monumentala a comunistilor, despre viata pe munte si prin padure. Omul incerca sa ma convinga sa ma intorc inapoi, lucru pe care l-am si facut in momentul in care mi-am dat seama ca noroiul o sa fie asa si in continuare. Si din discutie nu au putut sa lipseasca discutiile despre politica, despre felul in care toti sunt niste nenorociti toate amestecate cu o nostalgie a vremurilor de dinainte de revolutie. Locul in care ma oprisem in mod intamplator era sub un cires batran, si din vorba in vorba am aflat ca acolo unde stateam a fost odata o casa, si in momentul in care s-a dus omul s-a dus si casa, ramanand in urma doar ciresul.

Dupa despartire si dupa inca o tura de noroiala in momentul in care cobor spre Slon, dau in sfarsit de asfaltul visat si continui sa pedalez prin noapte catre Drajna si catre Nucsoara in cautarea unui loc de cort. Trec prin sat dupa sat si ghidat in parte de Google Maps si de smartphone-ul pe care voiam sa-l testez si pe el gasesc un loc prielnic fix langa o biserica-troita ridicata in varf de deal de langa Valea Plopului.

Cerul e plin de stele, si luna pe jumatate da o lumina numai buna pentru cateva poze pe care le fac in vreme ce duduie primusul cu benzina caruia inca ii mai descopar secretele si pe care inca nu mi-am dat seama cum sa-l amorsez cum trebuie. Noaptea e frumoasa dar totusi mi-e putin urat singur in varf de deal, mai ales ca singur ma misc de doua ori mai incet la toate lucrurile. Clar pe viitor o sa trebuiasca sa ma organizez si sa-mi fac un sistem ceva mai eficient de a face lucrurile mai legat. Si obisnuit fiind cu turele cu Mihaela deocamdata chiar imi lipseste sa am pe cineva cu care sa impartasesti impresiile la sfarsitul zilei.

Dorm dus toata noaptea si dimineata ma gaseste privind rasaritul peste satele din jur. E incredibil cat de mult poate sa conteze soarele la moralul omului si corabiile scufundate de pedalatul prin intuneric din seara dinainte ies din nou la suprafata odata cu dimineata luminoasa. Si odata ce ma urc din nou in sa totul devine si mai roz, caci zona chiar e superba pentru cicloturism sau pentru plimbari cu bicicleta, si nu pot decat sa o recomand pentru plimbari viitoare.

Incropesc din mers o mica bucla la est de Valenii de Munte, folosind din nou smartphone-ul pentru a naviga locurile. Despre pedalatul cu bagaje e o diferenta cu coburile fata, dar nu mi s-a parut chiar asa de mare. Problema vine la urcat, mai ales ca sunt cateva serpentine destul de serioase in zona dar pana la urma testul a fost incurajator si pana la sfarsitul zilei s-au strans cam 80 de kilometri cu destul de multa diferenta de nivel.

Pe drum am vazut si doua biserici faine de lemn de pe la 1700 toamna, biserica “Cuvioasa Paraschiva” din Starchiojd si biserica de lemn din Voievozii din varf.  Mici, modeste si fara a sti de ele de acasa chiar mi-au placut cele doua bisericute, luate dintr-o alta vreme in care nu dimensiunea era cea mai importanta.

Drumul a fost presarat si de o gramada de intalniri cu localnici si dupa primul contact in care lumea te priveste putin cu suspiciune mi se pare incredibil cat de usor se incalzesc romanii si cat de mult chef de vorba au. Prin comparatie, in 3000 de kilometri pedalati prin vestul europei am intalnit doar un mos cu chef de vorba (pe de alta parte la felul in care sunt croite pistele nici nu simti nevoia sa interactionezi cu localnicii). Alta lectie invatata e ca mereu e mai bine sa te iei dupa indicatiile localnicilor decat dupa google maps, chiar daca cateodata e mai bine sa ceri si o a doua parere. Astfel am aflat povesti despre poarta de lemn de 30 de ani in care a intrat unu cu masina, despre povestea catunului din Voievozii din Varf, despre povestea unui acordeonist care fusese si prin Germania toate insotite de eterna intrebare “De unde esti de loc si de unde vii?”.

In schimb nefiind o calatorie lunga ci doar o tura de test era greu sa te orientezi in spatii si sa pui o poveste in spate. Drumul de intoarcere la masina m-a dus inapoi in Valenii de Munte, dupa care pe DN1A spre Moeciu, moment in care mi-a reamintit ca indiferent de distanta si de conditiile de drum mereu e mai bine sa-ti croiesti traseul pe drumuri laturalnice.

Track-ul turei aici.

Ca si concluzii:

  • coburile fata stau surpinzator de bine, chiar daca clemele cu care vine din fabrica modelul de Frontroller de la Ortlieb sunt prea inguste pentru Lowrider. Teoretic ar trebui sa iau alte cleme care sa se potriveasca, desi mie mi se pare ca stau destul de bine si asa.
  • google maps functioneaza suprinzator de bine si daca ai semnal gaseste pozitia in care esti foarte repede. Pe de alta parte te face si mai lenes pentru ca iti spune de fiecare unde esti, planul ar fi sa-l folosesc decat ca solutie de rezerva. In schimb sunt foarte multe drumuri comunale destul de rupte care apar pe google maps, pe unde nici localnicii nu o iau.
  • Bateria de la smartphone-ul Qetchua tine surpinzator de bine si ecranul e mai mult decat lizibil afara, estimez cam 3-4 in conditiile in care pornesc internetul si gps-ul atunci cand am nevoie.
  • Trebuie sa iau cateva protectii de cauciuc pentru porbagaje in locurile de contact cu coburile.
  • Oranizarea trebuie sa fie ceva mai buna dar cred ca asta se face pe parcurs.
  • Trebuie sa-mi iau un sistem de prindere pentru bidon mai generos, si unul care sa-mi permita sa pun un bidon si sub cadru.
  • Trebuie sa-mi iau mai mult timp pentru facut poze, daca nu iti propui sa faci lucrul acesta e destul de simplu sa treaca orele fara sa faci nici o poza.
  • Traseul trebuie sa-l fac neaparat pe drumuri secundare, experienta de a conduce prin trafic pe DN1A nu e deloc roz.

 

Primul contact cu noroiul.

Primul contact cu noroiul.

Catre Muntii Tataru.

Catre Muntii Tataru.

Cumpana.

Cumpana.

Noroiul lipicios.

Noroiul lipicios.

Pe locul fostei case inainte de intalnirea cu padurarul.

Pe locul fostei case inainte de intalnirea cu padurarul.

La ceas de seara.

La ceas de seara.

Locul de cort.

Locul de cort.

Sus pe deal.

Sus pe deal.

Biserica "Cuvioasa Paraschiva" din Izvoarele.

Biserica "Cuvioasa Paraschiva" din Izvoarele.

Imbinare.

Imbinare.

Fierastruica.

Fierastruica.

Copacul, cicloturistul si bicicleta.

Copacul, cicloturistul si bicicleta.

Paradisul cicloturistic.

Paradisul cicloturistic.

Ler-ul nu l-am gasit, in schimb am gasit-o pe Lera.

Ler-ul nu l-am gasit, in schimb am gasit-o pe Lera.

Mare adevar.

Mare adevar.

Pregatita de expeditie.

Pregatita de expeditie.

Poarta de intrare in sat.

Poarta de intrare in sat.

Fontul vopselei uscate.

Fontul vopselei uscate.

Cautand biserica de lemn din Voievozii din Varf.

Cautand biserica de lemn din Voievozii din Varf.

Biserica de lemn.

Biserica de lemn.

Litomsyl

Cehia pe doua roti, Žďár, Telč si Třebíč

Ziua de sambata ne intampina cu vant naprasnic. In fiecare zi vantul a batut mai tare si acum am ajuns sa ma rog, ca daca exista un Dumnezeu al biciclistilor, vantul sa continua sa bata din aceeasi directie toata ziua, ca sa putem beneficia de el si pe drumul de intoarcere din Žďár nad Sázavou catre Kutná Hora.

Pana sa pornim insa pe drumul de intoarcere mai avem de tinut piept vantului din fata si mai ales din lateral, pe unele coborari, fiind atat de inversunat, incat imi scoteam preventiv SPD-urile, ca nu cumva, o pala hotarata sa ma arunce in sant. Fara gluma, e cel mai puternic vant pe care l-am prins pana acum pe bicicleta si atunci cand batea din fata, nici nu simteai ca esti pe coborare, iar atunci cand batea din lateral, era o adevarata provocare sa mentii directia, mai ales ca mergeam pe drumuri publice, pe care le imparteam cand si cand cu cate o masina. Si cum nu sunt deloc slabuta, ma gandeam ce sanse ar fi avut Claudia de exemplu pe un uragan ca asta.

Dimineata pe racoare...

Dimineata pe racoare…

Atacul gastelor scapate de sub control.

Atacul gastelor scapate de sub control.

Deal-vale, deal-vale...

Deal-vale, deal-vale…

Deci din prima parte a zilei nu am prea mult ce povesti. Nu aveam mancare mai deloc, vantul batea ca nebunul si nu prea aveam unde sa ne adapostim, desi pedalam cu inversunare progresam anemic, astfel incat nerabdarea mea cel putin atinsese cote maxime si eram mereu in fata, sperand sa vad pe un varf de deal manastirea spre care ne indreptam. Stiam din filmuletul de prezentare ca e ridicata cu perspectiva si cu ochii mei de vultur nu aveam cum sa nu ii remarc forma atipica.

Cand in sfarsit a aparut in campul vizual, m-am simtit mantuita, nu de alta, dar asta insemna ca lupta noastra cu uraganul avea sa se incheie in curand. Ca sa sarbatorim, oprim la Lidl si Radu se intoarce cu napolitante Roger, batoane de susan si miere, iaurt si kefir de la Pilos, ma rog, in supermarketurile din Cehia erau cam aceleasi produse ca si in Romania. Ma asteptam la asta, pentru ca in general pe ambalajele produselor pe care le luam din Romania era scris in ceha, poloneza, slovaca etc, deci produsele erau evident comune in toate aceste tari. In Germania, in magazinele din acelasi lant gasesti produse total diferite, semn ca exista doua piete diferite de desfacere.

Bun, deci daca dregem repede busuiocul cu ceva dulce si crestem la loc cota moralului ridicat, ne pornim spre manastirea atat de originala, ce capteaza cu usurinta atentia oricarui om ce vine de pe dealuri si are ocazia sa o vada de la departare…sau de sus.Asta datorita formei sale atipice de stea, ce nu se regaseste in modelele clasice de biserici/manastiri. Ea este produsul imaginatiei unui arhitect ceh (un fel de Schinckel local), pe nume Jan Blažej Santini Aichel, fiind poate cea mai importanta lucrare a sa, un fel de simbol al ideilor si inspiratiei sale. Santini a creat peste 80 de cladiri in diverse colturi ale Cehiei, iar 10 din ele sunt cu adevarat deosebite, majoritar fiind vorba de castele si cladiri de cult. Manastirea de fata este inchinata unui sfant ceh pe nume  St. John of Nepomuk, sfant de numele caruia se leaga un amalgam de legende. John of Nepomuk a fost sanctificat atunci cand la deschiderea mormantului sau i-a fost gasita limba intacta (sau cel putin asa se credea).

Zdar

Zdar

Cinci este numarul magic.

Cinci este numarul magic.

Unduit.

Unduit.

Umbrele cicloturistilor la Zdar.

Umbrele cicloturistilor la Zdar.

Abia la sfarsitul secolului 20, oamenii de stiinta au concluzionat ca nu e vorba despre limba omului, ci despre o bucata de creier dar deja imaginea sfantului intrase in constiinta colectiva. Constructia originala se bazeaza pe simbolul cifrei 5 (cele 5 rani ale lui Hristos, cele 5 litere din cuvantul latinesc “tacui” ce inseamna “pastrez linistea”, cele 5 stele vazute deasupra locului in care sfantul a fost omorat (innecat in Vlatva)), ce se regaseste ca atare sau ca multiplu de 5 intr-o multitudine de elemente arhitectonice. In orice caz, Santini a reusit sa se exprime si sa transmita povesti si legende, folosind o paleta restransa de elemente si combinanad cu maiestrie doua stiluri aparent opuse (cel gotic si cel baroc), dand astfel nastere sau popularizand stilul Gotic-Baroc, regasit in multe constructii din Cehia.

Dealul pe care este asezata biserica este batut de vant pe toate partile, asa ca revenim in oras pentru a gasi un loc insorit si ferit de vant si pentru a manca ceva. Pe de alta parte eu as tot pedala acum, ca sa beneficiez de vantul din spate, caci era deja hotarat: revenim la masina si mergem motorizat in sud, spre celelalte 2 obiective de pe lista de acasa (Třebíč si Telč)  pe care nu am avea timp sa le atingem pe bicicleta.

Frontiera dintre Bohemia si Moravia.

Frontiera dintre Bohemia si Moravia.

Cehia intr-o singura imagine.

Cehia intr-o singura imagine.

Radu nu prea cupleaza la ideea, dar kilometri se scurg in favorea mea, noi mergem mai mereu la vale, vantul bate din spate, iar pe seara se opreste si desi ne prinde noaptea cu 15-20 de kilometri inainte de masina, ii multumesc Dumnezeului ciclistilor ca a tinut cu noi pana la urma. Bifurcatie dupa bifurcatie aleg drumul cel bun si vad cum ne apropiem din ce in ce mai mult de tinta noastra, intram in harta regionala cu Kutná Hora care ne ajuta sa alegem o ruta prin cateva sate deja adormite, unde doar cainii se sinchisesc de trecerea noastra pe acolo si in final, coboram ultimul deal, cu imaginea bisericii langa care am parcat masina ca un reper infailibil. Aici, la campie este mult mai cald, vantul a incetat de tot si la o margine de camp gatim un festin cu paste si gulas si dormim din nou in puf.

Ziua de duminica era dedicata turismului cuminte. Conducem cam 70 de kilometri pe drumuri nationale bune spre Telčunde ajungem in jurul orei 9.00. Din fericire piata centrala este goala, caci pentru ea am venit. In descrierea mea scria asa “un orasel desprins din povesti, o piata centrala ce parca a venit direct din povestile lui Hans Christian Andersen, un castel plin de romantism si ochiuri limpezi de apa ce inconjoara orasul”. Din pacate lumina diminetii nu ne-a ajutat foarte mult si nu am vazut lucrurile in culorile acelea deosebite din filmuletul de prezentare. Dar pot sa imi imaginez cum ar arata piata respectiva pe final de zi, cu toate casele acelea superbe, care isi fac parca concurenta intr-un concurs de profil numit “Eu mi-s(s) casa cea mai frumoasa”.

Casele sunt ridicate in stil renascentis si baroc, cu fatade impunatoare (uneori mai inalte decat acoperisul sau la mansarda cu fatade false) si viu colorate, unele decorate cu modele geometrice sau diverse scene zilnice, altele cu mici reliefuri. La parter toate casele au arcada, arcadele se unesc si dau nastere unor galerii in care sunt ascunse magazine si cafenele insa tocmai din cauza aceasta piata are un aspect unitar, nimic nu depaseste linia imaginara a galeriei, comerciantii nu ies cu marfa in strada, iar micile localuri nu au decat un numar limitat de masute afara. Ne bucuram ca in piata e liniste, exploram si castelul in capatul estic si revenim la masina la fix, tocmai cand un grup de asiatici se revarsa in piata centrala. I-am vazut de departe, fiecare cu aparatul sau la gat (cel putin un aparat, preferbil cat mai nou si mai “destept”), cu tabletele pe post de aparat foto, mici, galagiosi si stransi buluc in jurul celui ce le servea ca ghid.

Casele de povesti din Telc.

Casele de povesti din Telc.

Dupa 30 de kilometri ne regasim intr-un cu totul alt oras. Třebíč nu arata nici pe departe atat de ingrijit precum Telčul  Fiind mult mai mare, blocurile de locuinte se vad inca de departe si centrul istoric este ascuns undeva pe malul Jihlavei (raul ce tranziteaza orasul). Locurile arata putin obscur, multe cladiri lasate in paragina, multe schele, totul inchis si relativ pustiu. Eu ma bucur de linste, Radu se teme insa pentru siguranta bicicletelor lasate pe masina. Pornim totusi la drum spre cele 3 obiective aflate in Patrimoniul Unesco: Basilica Sf. Procopius, Cartierul Evreiesc si Cimitirul Evreiesc, grupate toate intr-un circuit de 2-3 kilometri.

Basilica, ridicata pe locul unei vechi manastiri benedictine nu m-a impresionat foarte mult. Are cateva parti exeterioare frumoase (mai ales intrarea in basilica si partea sudica bine pastrata in stil romanesc-gotic, insa alaturi se gasesc anexe recent renovate in stilul castelului din Litomyšl cu mult alb ce constrasteza puternic cu griul intunecat al gresiei folosita ca material de constructie. Iar intrarea dinspre est, vopsita intr-o nuanta de caramiziu-rosu-rozaliu m-a dat pe spate…Radu a intrat si in interior insa problema in Cehia este ca tururile ghidate sunt doar in ceha, iar strainii primesc doar o foaie cu descrierea obiectivului in engleza (sau intr-o alta limba de circulatie internationala), insa datorita barierii de limba pierzi mult din esenta povestii pe care o spune ghidul.

Basilica Sf. Pricopius.

Basilica Sf. Pricopius.

Apoi ne indreptam spre cimitirul evreiesc, explorand in voie strazile mai mult verticale ale orasului vechi. Practic centrul vechi a fost dezvoltat pe malul raului, cu cartierul evreiesc la baza, apoi pe masura ce orasul s-a dezvoltat, pe dealul terasat de deasupra ghetoului s-au ridicat mereu alte si alte case, iar orasul nou, ridicat de comunisti, este direct sus pe deal. Astfel ne strecuram printre locuinte cu gradini minuscule, schimband seriile de trepte si urcand mereu mai sus, mereu deasupra urmatorului acoperis.

Ajunsi in varful dealului, nu e greu sa ajungem la cimitirul evreiesc, care a fost probabil cea mai interesanta parte a vizitei noastre din Třebíč  Si cea mai estetica. Poate veti fi intrigati de substantivul ales, caci doar un cimitir e mereu un cimitir. Cruci, povesti nespuse, vieti stinse, memorii incrustate in piatra si desi nu imi plac in mod special cimitirele, acesta a fost altfel. Nu pentru ca era un cimitir de evrei. Nici pentru vechimea sa (partea veche a cimitirului datand din secolul 17, cea mai veche piatra funerara fiind din 1625), ci pentru modul in care arata acest cimitir.

Dupa ce rascolesti cu picioarele stratul gros de frunze moarte de pe aleile de pamant si depasesti crucile de marmura neagra schimbate recent (ultima inmormantare a avut loc aici in 1953 daca am gasit eu cea mai recenta data de pe crucile din partea noua), ajungi la oameni ce au trait la cumpana dintre secolele 19 si 20, ajungi la cruci de piatra, pe care scrisul se vede greu, cu pozele cazute ori scuipate de piatra crapata in spate. Pe cruci poti citi prenume ce nu se mai folosesc in mod uzual, dar pe care le-am mai auzit in copilaria mea.

Este interesant si de observat ce se scria in fiecare perioada pe cruci, ce nume aveau oamenii, in ce limba se scria, pentru ca au existat evident niste curente. Intre sfarsitul Primului Razboi Mondial si 1953 insemnarile sunt in mare parte in germana, multe nume sunt germane, cam pe toate crucile scrie ceva de genul “Liniste/Pace cenusii sale/tale” si exista doar un rand in ebraica, sau cateva caractere. Coborand insa pe coasta de deal, intri in partea veche a cimitirului, cu oameni nascuti la inceput de secol 19 si decedati la sfarsit de scecol 19, oameni ce nu au prins niciunul din Razboaiele Mondiale si nu poti sa nu te intrebi cum era viata pe atunci. Aici nu mai sunt cruci ci pietre funerare pe care este scris doar in ebraica. In cimitir sunt aproximativ 3000 de pietre funerare, cele mai multe in partea veche. Unele pietre sunt inca la locul lor, altele sunt sprijinite de cate un copac sau de zidul cimitirului.

Haos si ordine.

Haos si ordine.

Zidul, lumea celor vii pe de o parte, lumea celor morti in partea cealalta.

Zidul, lumea celor vii pe de o parte, lumea celor morti in partea cealalta.

Putine se mai tin drepte, multe sunt crapate, rupte, mancate de timp, strambe, cazute, ilizibile, cuprinse de pamant si vegetatie. Iedera stapaneste totul, nu mai exista alei printre randurile de pietre, nu mai exista decat niste randuri imaginate, cu cateva cruci aici, apoi un spatiu gol si altele la capat de rand. Nici un pas nu a mai tulburat linistea dintre morminte. Totul e ascuns sub covorul des de frunze verzi si iarba, toti sunt la fel, toti o apa si-un pamant. Cum privesc liniile din cimitir vorbele “ne inghite pamantul” nu imi dau pace.

Meditativ.

Meditativ.

Morminte de peste veacuri.

Morminte de peste veacuri.

Am pregetat destul de mult in acest loc si am pornit tarziu spre oras, pentru a vedea unde au trait oamenii ce si-au gasit aici odihna vesnica. Cartierul evreiesc din Třebíč contine 123 de case, ridicate in jurul a 2 strazi principale si reunite prin alei si ganguri stramte. S-au pastrat aici cladirile ce definesc o comunitate: primaria, scoala, doua sinagogi, casa rabinului, spitalul, un camin pentru saraci si evident casele oamenilor simpli.

Este unul din cele mai bine prezervate cartiere evreiesti din afara Israelului, cel mai intins si singurul sit legat de evrei din afara Israelului, inclus in Patrimoniul Unesco. In 1890 aici locuiau 1500 de evrei, in 1930 doar 300, toti fiind deportati in lagarele de concentrare iar dupa razboi, s-au intors doar 10 persoane. Acum nu mai exista o comunitate evreiasca aici, si casele, cate mai sunt locuite, au propietari de o alta religie. Ne-a placut in primul rand faptul ca din nou am gasit locurile pustii si ne puteam plimba in voie. In sinagoga noua este amenajat un mic centru de informare, iar acolo exista un model 3D al intregului cartier, cu casele importante si explicatiile corespunzatoare.

Prin ghetou.

Prin ghetou.

Sinagoga abandonata.

Sinagoga abandonata.

Am plecat spre masina abia in jurul orei 17.00 pentru ca in fata ne stateau 500 de kilometri de condus spre Berlin, cu sentimentul ca vom mai reveni in Cehia, caci desi este o tara mica, este plina de istorie si locuri originale. Avand in vedere ca perioada de glorie a cehilor a fost intre secolele 13-16 si ca au fost cand sub dominatie habsburgica, cand sub protectorat german, cand formand Cehoslovacia, toate schimbarile acestea de sistem, si-au lasat (sau nu) amprenta asupra tarii. Si asta e foarte interesant de vazut si de descoperit la fata locului, in fiecare mic oras pe care il strabati in varianta “slow-travel” pe care ti-o induce bicicleta.

Infobox

Cicloturismul in Cehia

Cehia este in materie de cicloturism undeva la jumatatea distantei intre Romania si Germania. Exista rute ciclabile dar nu prea exista piste. Rutele ciclabile urmaresc in general drumuri secundare (maxim drumuri judetene), sunt marcate si indicate intr-o oarecare masura. Ca semne, se folosesc placute metalice galbene cu inscris negru si cu un semn distinctiv de bicicleta. Acestea sunt plasate pe aceiasi stalpi cu indicatoarele rutiere, dar la un nivel covenabil pentru biciclisti. De regula placutele indica directia de urmat, numarul rutei pe care esti si urmatoarele 2 orase importante si distantele pana la ele. Din pacate insa in orase, rutele sunt mai greu de urmarit si ele nu trec neaparat prin centru pentru a fi usor de intersectat.

Piste in sensul folosit in Germania nu exista decat rareori in interiorul localitatilor. Intre localitati nu am vazut deloc, nici in Moravia, nici in Boemia.

Harta cicloturistica regionala pe caream primit-o de la oficiul de informare turistica din Kutná Hora  era in format compact dar practic, scara buna (1:100.000) acoperind o zona de aproximativ 30 kilometri in jurul localitatii, cu rutele desenate, profile de altitudine si descrierea obiectivelor turistice. Integral in ceha.

Alte variante de harti cicloturistice gasiti aici  (in engleza)

Un planificator online (care mie mi s-a parut insa greoi de folosit): aici

De baza insa ne-a fost o harta rutiera cumparata dintr-o benzinarie: Czech Republic 1:250,000 Travel Map with city plans Freytag&Berndt

Desi exista 4 rute EuroVelo ce tranziteaza Cehia (nr 4, 7,9 si 13) din ce m-am uitat pe siteurile lor nu exista inca infrastructura dedicata acestor rute in Cehia si nici semnalizare corespunzatoare) dar e posibil sa ma insel. Ca si ruta de distanta lunga, cea mai popularizata este Praga-Viena Greenway.

Turismul in Cehia (cu referire la siturile aflate in Patrimoniul Unesco)

  • De regula exista o taxa de vizitare si in functie de sit un orar clar de vizitare. Practic sunt tururi ghidate (in ceha de regula), organizate din ora in ora sau la 2-3 ore. Pentru straini se ofera o scurta descriere tiparita intr-una din limbile de circulatie internationala, ce se returneaza ghidului dupa terminarea turului. Tururile standard dureaza aproximativ 30-40 de minute.
  • Indicatoarele turistice sunt in ceha, numele obiectivelor turistice sunt tot in ceha, deci ar fi bine sa stiti ce cautati;
  • Pentru obiectivele turistice aflate “in aer liber” (de exemplu cartierul evreiesc din Třebíč  exista in locurile importante scurte explicatii bilingve dar in zonele rurale sau in obiectivele aflate in afara marilor orase explicatiile sunt de regula in ceha, astfel ca, suprapunand putin bariera lingvistica te simti oarecum vaduvit de informatie.
  • Un site foarte bine organizat cu cele 12 situri Unesco din Cehia, cu descrieri ale fiecarui obiectiv, imagini si cate un filmulet de prezentare foarte bine realizat este acesta. Pe langa cele enumerate mai sus, la multe situri sunt sugerate si alte puncte de interes in zona. Pe aceeasi tema exista si un al doilea site, ce incepe cu o prezentare de ansamblu (lista +harta) al siturilor Unesco din Cehia (12 la numar, impresionant daca ne gandim ca suprafata Cehiei este doar jumate din cea a Romaniei).
Litomsyl

Cehia pe doua roti, Kutná Hora si Litomyšl

Dupa parerea noastra, mai ales cand mergi 2 zile si jumatate cu “uraganul” in fata, kilometrul cehesc e clar mai lung decat cel german. Considerabil mai lung. Cam cat o mila marina, zau asa! Iar atunci cand ai indicatoare de genul: pana in localitatea X ai 2 kilometri si pana in localitatea Y ai 10 kilometri, si apoi cand ajungi in localitatea X (deci ai parcurs deja 2 kilometri), distanta pana in Y ramane tot de 10 kilometri, nu mai intelegi nimic. Totusi in afara de acest mic “disconfort” indus de distantele mereu mai lungi decat ne asteptam, Cehia a fost primitoare si la o analiza mai atenta am gasit-o chiar interesanta in ceea ce priveste potentialul cicloturistico-cultural.

Cum Ziua Nationala a Germaniei a fost joi, pe 3 octombrie, am legat fara prea mare dificultate un weekend prelungit inchinat si de aceasta data, “mariei-sale, bicicleta”. De destinatii sigur nu duceam lipsa, idei aveam, vreme buna parea sa fie, asa ca ne-am oprit fara prea multe dezbateri, la vecinii nostri cehi. Aici, pusesem ochii pe 5 situri din Patrimoniul Unesco (aflate la est, respectiv la sud de Praga) si facusem deja un plan de a le lega intr-o tura. Prea multe informatii despre biciclitul in Cehia nu am gasit, dar cu o harta buna in mana, nu avea sa fie prea complicat sa trasam o ruta care sa mearga majoritar pe drumuri secundare.

Astfel, joi dimineata ne procuram harta si pe la ora 11.00 ne asternem la drum. Cehia ne primeste cu o urcare de 12%, asa de incalzire si introducere, trimitandu-ne un mesaj clar: la mine, aici, terenul e numai un deal-vale si o vale-deal. Ca sa ne refacem din soc, ne tragem sufletul pe indelete in Kutná Hora si vizitam Catedrala din Sedlec (inclusiv osuarul) si Biserica Sfanta Barbara (ambele cuprinse in Patrimoniul Unesco). 

Lumea de apoi.

Lumea de apoi.

 Radu s-a dus tinta catre osuar despre care citise/auzise/vazuse ceva informatie anterior si desi eu l-am ignorat in planificarea turei, Radu l-a trecut ca un “must see”. Osuarul se gaseste intr-o capela Romano-Catolica, din cadrul Cimitirului Tuturor Sfintilor din Sedlec (de langa Kutná Hora)  si contine scheletele unui numar impesionat de oameni (undeva intre 40.000 si 70.000), schelete ale caror oase sunt aranjate in moduri orginiale, dand nastere unor decoratiuni nonconformiste.

“Nebunia” cu acest loc a inceput din 1278 cand abatele manastirii de atunci, a revenit dintr-o calatorie in Tara Sfanta, aducand cu el pamant de pe muntele Golgota si imprastiindu-l in cimitir. Astfel, vestea s-a raspandit rapid si din ce in ce mai multi oameni isi doreau sa fie ingropati aici, asta si pentru ca in jurul locului s-a testut o legenda care spunea ca cei ingropati aici se descompun in 3 zile, ramanandu-le doar scheletele. Asa ca nu a trecut mult timp, pana ce locul a devenit neincapator, apoi cimitirul a fost extins si in 1400 s-a construit deja osuarul.

Auto portret

Auto portret

Turcul si cioara care ii scoate ochiul

Turcul si cioara care ii scoate ochiul

Decoratiuni interioare.

Decoratiuni interioare.

Unul dintre multi.

Unul dintre multi.

 Cat timp Radu s-a dus sa surpinda spiritul celor dusi pe lumea cealalta, eu am ramas la lumina si am citit cate ceva despre Kutná Hora  descoperind o localitate extrem de interesanta si un bun exemplu pentru istoria “cu suisuri si coborasuri” a Cehiei, astfel ca odata vizita terminata, ne-am indreptat tinta catre centru unde nu ne mai saturam sa descoperim un alt mod de a construi, un alt mod de a decora casele, un alt mod de a aranja orasul fata de ceea ce suntem obisnuiti sa vedem in Germania. Plimbandu-te pe strazile din orasul vechi, chiar si din goana bicicletei, nu poti sa nu remarci ca odata, demult, locul acesta trebuie sa fi fost un oras bogat.

Casele inalte cu fatade impunatoare, unele dintre ele refacute, altele lasand doar sa se ghiceasca istoria arata raspicat ca aici s-a trait odata bine. Asta a fost demult, undeva intre secolele 13 si 16 cand mica localitate de care nu am auzit pana acum, concura de la egal la egal cu Praga, ajutata fiind si de cantitatile importante de argint ce au fost exploatate de aici. Perioada “de argint” a apus pe la 1526 cand toata Boemia a ajuns sub dominatie habsburgica. Si de aici a inceput sfarsitul caci minele au fost inundate, apoi devastate, mai multe epidemii de ciuma au decimat populatia orasului, iar un incendiu din 1770 a desavarsit declinul.

Istoria ne invata ca nimic nu este vesnic…Nici chiar impunatoarea biserica gotica la picioarele careia ne aflam si care iti ia respiratia cu frumustea turnurilor sale verticale ori a arcadelor de piatra ce se profileaza pe cerul fara pata.

Poate ca adjectivul “impunatoare” nu este cel mai bine ales, pentru ca nu vorbim despre un dom precum cele din Germania, masive, imense, de necuprins. Vorbim despre o biserica gotica, zvelta, luminoasa la exterior, cu dantelarii de piatra ce prind parca viata. Desi proiectul initial presupunea o biserica de doua ori mai mare decat cea prezenta, forma finala e mult mai potrivita, perfect echilibrata intre orizontal si vertical, sobra la nivelul de baza si jucausa in aer. A durat 600 de ani sa se ajunga aici, pentru ca desi constructia a inceput in 1388, impulsionata fiind de avantul luat de oras datorita exploatarii de argint din zona,s-a finalizat abia in 1905, dar rezultatul a meritat asteptarea. Bineinteles ca asa cum s-a intamplat si la Domul din Köln  asa cum se intampla de multe ori in zilele noastre, lucrarile au fost sistate o perioda lunga de timp din cauza lipsei de fonduri, mai ales cand ne gadim ca banii veneau in principiu in urma exploatarii argintului. Biserica va ramane oricum legata pe vecie de inceputurile localitatii, de istoria si de perioada ei de glorie indusa de acest metal pretios, pentru ca Sfanta Barbara este protectoarea minerilor, iar interiorul bisericii este bogat in fresce ce prezinta viata din perioada medievala si istoria exploatarilor din zona.

Cel mai reprezentativ exemplu al stilului gotic tarziu din cehia.

Cel mai reprezentativ exemplu al stilului gotic tarziu din cehia.

DSC_6449.jpg DSC_6476.jpg

 Strada ce leaga centrul vechi de biserica este si ea deosebita, sugerand un pod destul de lung cu statui de gresie pe stanga si frumoasa cladire proaspat renovata a Colegiului Iezuit pe dreapta. Pentru noi ea nu a fost introducerea, ci incheierea a doua sau trei ore petrecute in acest orasel, timp pe care l-am gasit ca fiind insuficient pentru a trai, simti si pentru a cerne tot ce au de oferit locurile acestea.

Dar e momentul sa luam in piept vantul, sa vedem cum arata Cehia rurala, sa ne simtim undeva, la jumatatea drumului dintre Germania si Romania, caci asa am perceput eu si terenul, dar si modul de viata al oamenilor din satele prin care treceam. Ca directie generala ne indreptam spre est si progonza spune ca vom avea vant constant din sud-est, pana sambata seara. Combinatia vant din fata si dealuri de urcat nu este deloc spornica si daca pe harta luata de la oficiul de informare turistica distantele se scurgeau repede, cand am iesit din harta regionala si am ramas doar cu harta pentru intreaga Cehie, tare greu mai veneau satele unul dupa altul.

Prin cele mai multe sate prin care trecem miroase a lemn si a foc pentru ca deja afara este frig si din cosurile caselor ies fire translucide de fum. Mirosul ne gadila placut narile si inchizand ochii si lasand bicicleta sa curga pe terenul valurit, ma pot imagina acasa. Palcuri de padure, terenuri proaspat arate, parcele de pe care tocmai s-a cules porumbul sau oameni iesiti la cules de cartofi, carand rodul pamantului dintr-o parte in alta in galeti si saci sunt mai aproapiate de imaginile din Romania. Satele mici au cel mult un magazin antic, vechi si de demult, cu gratiile trase si inchis pe vecie. Satele mai mari, au fosta alimentara transforamata intr-un fel de mini-market si regrupate intr-o retea numita “Coop”. Drumurile sunt insa mai bune decat in Romania, chiar si drumurile comunale fiind asfaltate (peticite si plombate, dar pe bicicleta, la cicloturism acest fapt nu deranjeaza). Undeva intre un sfert si o treime din case sunt lasate in paragina, semn ca viata la tara in Cehia nu este idilica precum in Germania.

Ca si la noi, oamenii nu s-au rupt de radacini de buna-voie, ci manati de perspectiva unui trai mai bun la oras. Orase ce sunt o combinatie interesanta de obiective istorice/culturale, vechi de sute de ani (de regula un castel sau o biserica) si vesnicile si uniformele blocuri comuniste, vopsite in culori mai vesele in ultimii ani.

Peisajul tipic de pe drumurile secundare din Cehia.

Peisajul tipic de pe drumurile secundare din Cehia.

Inserare.

Inserare.

 Gasim cu usurinta loc de cort si pregetam pe langa primus pazind supa de rosii ce avea sa ne incalzeasca dupa o zi insorita dar rece, scursa pedaland mereu cu vantul in fata. Cel putin am fost prevazatori si noaptea o vom dormi in puf, pentru ca nu vad ceva mai groaznic decat sa imi fie frig dimineata, toata ziua, seara si toata noaptea. Si cum noptile de toamna sunt deja lungi, au aproape 12 ore, cu caldura sacilor de dormit si soarele generos de la mijlocul zilei, iesim pe plus.

Dimineata de vineri este friguroasa, pajistea imensa pe care ne gasim fiind impartita in doua: iarba aflata la soare a capatat o culoare aurita datorita luminii de inceput de zi, ce se reflecta in picaturile de apa de pe firele scurte, pe cand cea aflata la umbra este in continuare prizoniera unui strat subtire de bruma ce o inveleste ca o platosa. Desi nu sunt decat niste dealuri, padurea de amestec parfumeaza aerul cu un miros prospat de ud, de ciuperci, de pamant, iar frigul diminetii ma trimite cu gandul la diminetile de la munte.

Sarim peste micul dejun si ne punem in miscare. Pe urcari ne incalzim, pe coborari ne ingheata pana si zambetul pe buze. Cu perseverenta, mai punem ceva kilometri, soarele urca si el sus pe bolta, atmosfera devine placuta, stomacul isi cere drepturile si pe la 12 servim brunchul, la o masuta de lemn, de langa o biserica, binecuvanatata de soare din belsug si ferita de vant.

DSC_6503.jpg

Exemplu de bucatarie ceheasca, un fel de pateu local de carne.

Exemplu de bucatarie ceheasca, un fel de pateu local de carne.

Versaill-ul dintr-un satuc uitat de lume.

Versailles-ul dintr-un satuc uitat de lume.

 Abia dupa pranz ajungem si noi in Litomyšl,  a doua destinatie culturala de pe lista noastra. Stiam ca aici punctul de interes este un castel dar odata ajunsi in piata centrala, pendulam nehotarati de la un indicator la altul, toate fiind in ceha. Piata avea o forma atipica, alungita, facand dificila gasirea punctului de informare turistica, mai ales ca era usor interminabila (este una din cele mai lungi piete centrale din Cehia). In plus, zona nu era 100% pietonala si amestecul de oameni, masini, cuvinte de neinteles si noi doi, mot pe bicicleta nu au fost o introducere prea lina in problema.

Punctul de informare nu il gasim, dar dam peste un panou informativ bilingv, cu o harta pe care erau marcate punctele de interes din oras si denumirile acestora in ceha si engleza si aflam ce trebuie sa cautam. Oricum, nu am retinut cum se scrie castelul cu pricina (pronuntia e oricum un mister), dar important este ca l-am gasit. Sincer nu aveam prea mari asteptari, din poze nu mi s-a parut a fi nici ceva de basm si nici ceva impunator, dar niciodata sa nu tragi concluzii pana nu vezi cu ochii tai.

Dupa ce serpuim putin pe stradute cu piatra cubica, de undeva de dupa schelele unui muzeu ne iese in fata castelul. O constructie rectangulara, alba, cu peretii exteriori decorati cu diverse modele (sgrafitto) desenate in culori calde, nuante de galben, mustar, ori maro ce ma trimite cu gandul la soarele Italiei. Nici nu e de mirare, deoarece castelul a fost construit in stil renascentist declarat, in secolul 16.

Renascentist

Renascentist

Castelul.

Castelul.

DSC_6558.jpg

Geometrie

Eden.

Eden.

 Si pe langa castel se lucreaza, mai ales in parcul din spatele acestuia, insa combinatia de zi din saptamana, cu toamna tarzie a condus la o scadere a numarului de turisti, astfel incat in multe locuri in care am oprit in tura aceasta in Cehia am fost mai mult singuri, acest fapt, potentand oarecum experienta si dand o oarecare exclusivitate locurilor. Cu totii stim ca e mult mai fain sa vezi ceva in tihna, fara sa fi prins intre doua fluvii de oameni ce curg in sens contrar, sa poti face o poza in care sa nu intre si un japonez mic ce zambeste larg la camera, sa asculti ecoul pasilor apasati ce merg visatori pe dalele reci de piatra, ce se preling pe sub arcadele castelului, ori ce lasa urme efemere in pietrisul din mica gradina englezeasca ascunsa in spatele aripii de est.

Pentru asta, intr-un oras mare, in care stai mai multe zile, exista o solutie in general buna: sa te trezesti, foarte, foarte de dimineata. Atunci cand oamenii pleaca spre serviciu, grabiti, atunci cand in Fontana di Trevi nu este inca apa, atunci cand Panteonul este gol, atunci cand pe sub poatra Brandenburgului nu trec decat studentii, cu o mana pe ghidon si cu cealalta tinand paharul de cafea si pedaland aprig, caci sunt in intarziere la primul curs al zilei. Cand esti insa pe bicicleta, intr-o tura mai lunga, daca nu planuiesti sa te opresti o zi intr-un loc interesant (desi nu o facem, recomandam asta cu caldura), nu prea poti planui momentul la care sa ajungi la obiectivul X. Si daca totusi planuiesti, nu iti garanteaza nimeni ca te vei tine de plan, mai ales cand e vorba de o tura mai lunga sau de multi kilometri pana la punctul de interes.

Asa ca, atunci cand se aliniaza planetele, nu te poti simti decat privilegiat. In opinia noastra combinatia ideala este pedalat intre punctul X si punctul Y (ambele puncte de interes), ajuns in punctul Y, lasat bicicleta si bagajele la gara/punctul de informare turistica si descoperit locul la pas. Daca este vorba de un oras mare, stat o seara sau doua la un ho(s)tel/la o pensiune/intr-un camping. Din goana bicicletei vezi dar simti doar pe sfert. Si daca noi nu facem asa, pentru voi e ca la biserica: “faceti ce spune popa, nu ce face popa”.

Plecam din Litomyšl dupa-amiaza si intram intr-o zona deluroasa. Incepem prin a urca pe o vale, fiind feriti de vant, ca apoi sa parasim drumul principal si sa prindem o retea de drumuri secundare ce ne urca din nou la “cucurigu”. Urcarile si coborarile se succced, desi urcarile sunt mai lungi, semn ca ne asteapta o noua noapte dormita “la altitudine”, o noapte ce va fi deci friguroasa.

Pe langa frig se mai adauga vantul, astfel incat, desi am gasit un loc ferit, ascuns dupa o perdea de copaci, decidem sa gatim in cort si Radu face oficiile. E foarte interesanta diviziunea muncii in familia Diaconescu, pentru ca daca la oras eu fac cumparaturile, gatesc si fac ordine, la munte Radu este bucatar, Radu este responsabil cu cumparaturile, mie nu imi ramane decat sa casc bine ochii pe unde mergem, sa nu ratam marcajele pistei sau indicatoarele rutiere.

Din nou pe drum.

Din nou pe drum.

Sfarsit de zi.

Sfarsit de zi.

 Text Mihaela, continuarea in partea a doua.