Category Archives: Cicloturism

dsc_7785

India, ultima parte, Pangong, marea din mijlocul muntilor.

Ultimele raze de soare inca mai lumineaza malul nordic al Pangongului atunci cand il zarim in cele din urma in departare. Pe masura ce ne apropiem incepe sa se ghiceasca si dimensiunea adevarata a lacului, si cot dupa cot orizontul de deschide din ce in ce mai mult. Lung de aproape 130 de kilometri, complet inconjurat de munti si cu o treime dincolo de granita cu China Pangong e unul din locurile in care poti sa te simti clar ca la capatul lumii, si cu siguranta esti la capatul Indiei. Iar in timp ce pedalam pe malul lacului intr-o cursa cu lasarea intunericului incercam sa ghicim pe unde am putea sa gasim un petic de iarba in mijlocul desertului arid in care ne aflam.

Vantul rece ce ne-a insotit in ultimele ore incepe sa se mai domoleasca, soarele apune si lacul initial albastru se transforma intr-o oglinda neagra dar locul de cort nu se lasa de nici o culoare ghicit. Urmam in cele din urma un drum firav ce ne duce mai aproape de malul lacului si pe ultima suta de metri gasim si peticul de iarba la care visasem, fix pe malul apei. Locul e probabil unul din cele mai frumoase locuri de cort de pana acum, atat de frumos incat pe seara, cu zgomotul valurilor in surdina si sub un cer plin de stele alegem sa petrecem ziua urmatoare tot pe undeva pe malul lacului. E poate unul din lucrurile pe care atunci cand esti pe drum nu ai ocazia sa il faci prea des, pur si simplu sa stai si sa lenevesti intr-un loc frumos. De obicei fie te alunga vremea rea, fie mancarea e pe terminate, fie te grabesti catre urmatorul oras, fie cum se intampla de cele mai multe ori te grabesti sa folosesti la maxim zilele de concediu si timpul pe care il ai la dispozitie. Poate de aici vine si frumusetea concediilor si a calatoriilor lungi in care reusesti sa incetinesti cumva goana timpului….

Asa ca dupa o noapte friguroasa ziua urmatoare lenevim cu stil. Asteptam sa iasa soarele pentru a ne instala la caldura in afara cortului, facem cafeaua de dimineata , prima dupa aproape o luna, capatata pe degeaba la una din cafenelele din Leh, citim cateva ore iar atunci cand se porneste vantul de dupa-amiaza stragem catrafusele si pedalam 10 kilometri pana in cel mai apropiat catun pentru a cauta ceva de mancare. Lacul chiar arata intr-un mare fel si isi schimba in mod constant culoarea in functie de momentul zilei, de adancimea apei si de intensitatea vantul. N-ar fi greu sa stai sa-l privesti zone in sir, facand plimbari pe varfurile de peste 5000 de metri ce-l inconjoara. Locul de cort ramane in schimb acelasi si avem parte de o noua noapte cu valuri in surdina. Zau ca e mai fain aici decat pe orice litoral. Si ca tot veni vorba de litoral a doua zi dimineata nu puteam sa ratez ocazia de face baie intr-un lac de munte la peste 4200 de metri, nu de alta dar nu stiu cand o sa ajung prea curand din nou intr-un astfel de loc. Apa are pe undeva pe la 4-5 grade, suficient cat sa-ti inghete sufletul in tine. Si din pacate nu doar sufletul, asa ca nu reusesc sa intru in el mai adanc de brau, ramane ca tema pentru data urmatoare.

Pe drumul de intoarcere avem de infruntat inca un pas de 5300 de metri, Chang-La. Iar urcusul e cel putin provocator, cu pante de 10-12% ce la peste 4500 de metri care te fac sa sapi in ultimele rezerve pentru a ramane pe bicicleta. Cu ocazia asta apreciem si drumarii care au croit drumurile prin pasurile prin care am trecut pana acum, caci una e sa urci la peste 5000 de metri pe pante de 5% si cu totul alta pe 10%. Ultimul loc de cort de cort din India il gasim cu 400 de metri sub pas, cu iaci pascand in departare o ultima priveliste spre munti inzapeziti. Dimineata urmeaza o ultima fortare pe cei 3 kilometri neasfalati pana in pas, de unde urmeaza o lunga coborare de 2300 de metri pana in valea Indusului, cat un Transfagaras si jumatate. Inca 30 de kilometri prin satele de pe valea Indusului si o ultima scurta urcare si revenim pentru ultima data in Leh, punand punct aventurii himalayene.

Raman de descurcat detalii logistice, reusim sa vindem bicicletele cu 150 de euro la unul din micile intreprinderi locale de inchiriat echipament, gasim un rucsac ieftin chinezesc care sa inlocuiasca sacosele de rafie la intorcere, cautam un hotel ieftin pentru noaptea pe care o avem de petrecut in New Dehli. Dupa o luna petrecuta in India revenirea in New Delhi e cat se poate de normala, si nu mai avem parte de socul de la prima trecere prin capitala de 25 de milioane de locuitori. E incredibil cat de repede te poti acomoda cu diferitele conditii, cu traficul, cu agomeratia, cu mancare si cu modul indian de a face lucrurile. Acum o luna totul era nou, haotic si intimidant, acum ne simtim cat se poate de in largul nostru.

Privind in spate la ultima luna India a fost cat se poate e surpinzatoare. Multe din lucruri s-au potrivit cu asteptarile de acasa, cum ar fi frumusetea aspra a intinderilor Himalayene si dificultatile pedalatului la altitudine. Altele ne-au luat pe nepregatite, cum ar fi socul cultural de care ai parte cand aterizezi pentru prima data direct din Europa si incepi sa pedalezi brusc prin India. In calatoria din Asia Centrala schimbarea a fost mult mai graduala. Suprinzatoarea a fost si schimbarea perceptiei si felul in care incet pe masura ce au trecut zilele am inceput sa ne simtim din ce in in ce mai in largul nostru. La fel de suprinzator a fost si faptul ca am gasit India mult mai sigura si mai putin agasanta decat ne asteptam, foarte rar am fost taxati in plus pentru ca eram turisti si foarte rar am fost asaltati de oameni care incerce sa ne convinga sa cumparam sa dam ceva.

Am reveni in India? Probabil dupa prima saptamana am fi zis amandoi un categoric nu, dupa o luna in schimba raspunsul clar pentru amandoi ar fi da. Nu stiu daca prin aceleasi locuri, sau daca tot pe bicicleta dar cu siguranta ne-ar place sa revenim in haosul furnicarului divers ce este India.

Dupa o zi de pedalat inserarea ne prinde pe malul lacului Pangong, la mai bine de 42000 de metri.

Dupa o zi de pedalat inserarea ne prinde pe malul lacului Pangong, la mai bine de 42000 de metri.

Ultimele raze de soare peste capatulul lacului. Din cei 50 de kilometri mai bine de o treime sunt dincolo de granita chinezeasca.

Ultimele raze de soare peste capatulul lacului. Din cei 50 de kilometri mai bine de o treime sunt dincolo de granita chinezeasca.

In cautarea unui loc de cort inainte de venirea noptii.

In cautarea unui loc de cort inainte de venirea noptii.

Petecul de iarba pentru seara asta, complet cu sonorizarea ritmica a valurilor.

Petecul de iarba pentru seara asta, complet cu sonorizarea ritmica a valurilor.

India, in varianta cu stele si cu creste inzapezite in fundal.

India, in varianta cu stele si cu creste inzapezite in fundal.

Dimineata pe racoare, in asteptarea primelor raze de soare.

Dimineata pe racoare, in asteptarea primelor raze de soare.

Un loc numai bun pentru cafeaua de dimineata, prima in aproape o luna petrecuta pe drum.

Un loc numai bun pentru cafeaua de dimineata, prima in aproape o luna petrecuta pe drum.

Siesta de dimineata, intr-o zi in care nu ne grabim nicaieri.

Siesta de dimineata, intr-o zi in care nu ne grabim nicaieri.

Ca soparlele la soare.

Ca soparlele la soare.

Intinderi nesfarsite.

Intinderi nesfarsite.

DSC_7842.jpg

Azur

Azur

Inapoi la locul de cort.

Inapoi la locul de cort.

Plimbarea de seara.

Plimbarea de seara.

DSC_7866.jpg

Planuri si culori.

Planuri si culori.

Aproape de sfarsitul calatoriei.

Aproape de sfarsitul calatoriei.

Apa si furtuni de nisip.

Apa si furtuni de nisip.

Zgomotul valurilor.

Zgomotul valurilor.

Si binenteles nu puteam sa ratez ocazia de a face baie la peste 4000 de metri. Apa avea pe undeva pe la 5-6 grade, suficient cat sa-ti inghete sufletul in tine. Si nu doar sufletul.

Si binenteles nu puteam sa ratez ocazia de a face baie la peste 4000 de metri. Apa avea pe undeva pe la 5-6 grade, suficient cat sa-ti inghete sufletul in tine. Si nu doar sufletul.

Manastirea Tangtse, stralucitoare si proaspat renovata.

Manastirea Tangtse, stralucitoare si proaspat renovata.

Foame de cicloturist, 5 portii dintre care 2 omlete, 2 portii de orez cu legume, o supa si pepsi, totul la 5 euro.

Foame de cicloturist, 5 portii dintre care 2 omlete, 2 portii de orez cu legume, o supa si pepsi, totul la 5 euro.

Vai-Vai singurii taietei instant care nu erau picanti si care ne-au salvat in cateva seri. De fapt si astia aveau un pliculet de picanterie, dar macar puteai sa alegi daca sa ti-l pui sau nu...

Vai-Vai singurii taietei instant care nu erau picanti si care ne-au salvat in cateva seri. De fapt si astia aveau un pliculet de picanterie, dar macar puteai sa alegi daca sa ti-l pui sau nu…

Chang-La, 5300 de metri, ultimul pas cucerit din concediu.

Chang-La, 5300 de metri, ultimul pas cucerit din concediu.

De aici urmeaza o noua coborare de 2000 de metri pana in valea Indusului.

De aici urmeaza o noua coborare de 2000 de metri pana in valea Indusului.

DSC_7949.jpg

Transfagarasan X 2.

Transfagarasan X 2.

DSC_7969.jpg

Toamna tibetana.

Toamna tibetana.

Padurea din ograda.

Padurea din ograda.

Manastirea Chemrey, in stilul manastirilor cocotate pe un deal.

Manastirea Chemrey, in stilul manastirilor cocotate pe un deal.

Om mani padme hum.

Om mani padme hum.

Inapoi in New Dehli, intr-un tuc-tuc stand in trafic in spatele unui Benteley. Tipic Indian.

Inapoi in New Dehli, intr-un tuc-tuc stand in trafic in spatele unui Benteley. Tipic Indian.

Champs Elysee in varianta Indiana.

Champs Elysee in varianta Indiana.

Un ultim selfie de pe taram indian.

Un ultim selfie de pe taram indian.

DSC_2783

De la Medgidia la Bucuresti, via Adamclisi si Srebrana.

Ce a uitat Mihaela sa mentioneze e felul in care putea sa miroasa in campie din pricina socului si a salcamilor, in rest jurnalul a iesit chiar bine:

“In weekendul acesta ne-am suit din nou in sa si am luat drumul Dobrogei. Cum cursiera e inca un univers nou, avem din belsug drumuri noi pe care sa le exploram, atat in Romania, cat si pe la vecini. Dintre vecini, clar, Bulgaria e cea mai aproape de noi, pentru Serbia si Moldova fiind ceva de mers cu trenul. Bulgaria e interesanta, are drumuri valurite, libere si in stare relativ buna. Baiul e ca nu sunt prea multe punct de trecere a frontierei si dupa ce epuizezi clasicele Silistra si Ruse trebuie sa intrii cu masina in Bulgaria si sa te indepartezi putin de granita pentru a nu merge iar si iar pe aceleasi drumuri spre Srebrana sau spre Basarbovo.

De data asta desenam o combinatie de Dobrogea si nordul Bulgariei, cu dormit la Srebrana. Hotarare pe ultima suta de metri, rezervare la pensiune tot asa, trezit greu de dimineata. Trenul personal din Bucur Obor este plin ochi. Nu, nu cu turisti dornici de soarele litoralului, ci de oameni de varsta parintilor nostri care mergeau spre vreo “tara” din inima Baraganului. O tara de care si-au legat copilaria, iar apoi tineretea. O tara ce le procura chiar si pe vremea colectivizarii, cand si cand, o gaina, niste branza ori oua, ceva in plus fata de ratia de pe cartela si unde se investea timp si energie. Obiceiurile odata incetatenite nu se uita cu usurinta si radacinile dureaza, chiar daca societatea se schimba.

Nu stiu cati din cei care umplu acum trenul incarcati cu sacosi si papornite unde se ghicesc mancare si haine de lucru, sau din care ies cutii cu aparate de stropit pomii sau alte unelte de gradinarit cumparate de la oras, vad tara ca pe o sursa de legume si fructe organice, asa cum ar trebui sa fie privita. Cred ca cei mai mult o vad ca pe o sursa de mancare mai ieftina decat la piata (desi ban cu ban, tot acolo cred ca iesi), conserve pentru iarna si mai presus de tot si de toate este obisnuinta drumului si muncii. Uitandu-ma la ei in tren, sau pe personul statiilor unde coborau, nu pot sa nu remarc niste trasaturi comune pentru generatia parintilor nostri. Oameni stramutati de regimul communist la oras, (ei sau mai degraba parintii lor), mai intai in orase mici si apoi, cand viata s-a inasprit ajunsi in capitala, obisnuiti cu multa munca si cu mai putina distractie, barbatii cu burta, femeile pe ale caror maini incepe deja sa se citeasca varsta si truda. Si nu pot sa imi alung din minte intrebarea-cum va arata generatia noastra peste 20-25 de ani.

Dupa Fetesti trenul se goleste de-a dreptul si acum e clar de ce nu se merita un tren mai lung spre Constanta. De fapt acesta nu e un tren de oameni plecati in vacanta, ci un tren de navetisti de weekend. Ajungem punctuali la Medgidia si de acolo ne urcam pe bicicleta. Vantul ar trebui sa fie astazi de partea noastra si sa bata de la Est la Vest. Imi place cumva Dobrogea desi nu are multi inalti, dar pe bicicleta e frumoasa, cu relieful ei valurit. Perioada cea mai buna din an este fara indoiala primavara, cand e inca placut afara, si nu te ucide caldura torida din iunie-iulie. Cel mai greu este sa desenezi in Dobrogea o tura in circuit, pentru ca de regula vantul bate destul de tare si nimeni nu e incantat sa pedaleze impotriva sa. Cursiera te lasa insa sa legi si 400 km pe weekend, sa ajungi din gara in gara, sa mai ai de rezerva varianta unui tren si iata ca nu trebuie mereu sa revii la masina si sa faci ture in circuit. In plus 200 km departare cine stie cum bate vantul sau cum se schimba peste noapte.

Momentan bate bine si cu vant in pupa mergem pe drumuri secundare spre DN3 Constanta-Murfatlar-Silistra. In Adamclisi facem prima pauza mai lunga, la Tropaeum Traiani (monument triumfal roman) , insa cei 7 lei nu merita banii comparat cu Mausoleumul de la Marasesti. Ne oprim si la o vorba si o ciorba cu oameni pe care nu i-am mai vazut de ceva vreme si apoi, cu burta plina ne punem din nou pe pedalat. Oprim constant prin sate pentru apa, dulciuri si chestii sarate. Efortul isi cere plata in calorii si tot felul de pofte ni se invart prin cap. Este weekendul cicloturistilor adevarati, care vin de pe contrasens si merg spre Asia. 3 am intalnit in acest weekend, foarte amuzant fiind ca ei nu stiau unii de ceilalti, mergeau singuri de saptamani bune, iar pe contra-sens abia de intalnisera alti 2-3 oameni in saptamani/ luni de calatorie. E normal asa, la vremea asta se aude chemarea orientului. Intoarcerile in batrana Europa sunt pentru toamna.

Drumul prin Doborogea a fost foarte fain. Liber, cu urcari si coborari, cu serpentine, am avut parte de o zi racoroasa si am strabatut numeroase cranguri parfumate de salcamii aflati la apogeul infloririi. Silistra e un oras interesant. Punctul de frontiera e ascuns dupa colt, mai, mai sa il ratezi, pe stanga ai blocurile bulgare, pe dreapta ai soseaua romaneasca, frontiera adevarata nu erau gardurile ramase inca marturie pe marginea drumului, ci Dunarea batrana si lata.

Trecem la vecini, schimbam niste Leva si pornim spre Srebrana. Cazarea nu e chiar in Srebrana, ci in Vreten, spre care mai urcam putin. Vom imparti locuinta linistita cu un grup pestrit de malaezieni, un elvetian ratacit pe acolo si un ghid local (bulgaroaica). Cum nici in Vreten nici in Srebrana nu ne-au cazut ochii pe niciun restaurant, o inntrebam pe gazda daca ne poate pregati ceva de mancare pentru seara. Ne ofera omleta si acceptam fara sa clipim caci foamea e mare. Pana e gata masa avem doua variante: sa mergem in rezervatie, sau sa mergem inapoi in Srebrana si sa vizitam muzeul dedicate rezervatiei. Tantarii ne ajuta sa alegem variant corecta (muzeul) si cum era si noaptea alba a muzeelor, revenim in Srebrana.

Dupa 45 de minute de poze, chiorat la pelicani prin binoclu si ascultat muzica usoara bulgareasca o luam inapoi spre Vetren si odata ajunsi la pensiune aflam cu bucurie ca omleta s-a transformat in chiftele. Chiftelele suna si mai bine J. In fata mesei constatam ca inaintea chiftelelor e si o salata si uite asa anosta omleta se transforma intr-o opulenta si gustoasa masa bulgareasca. Malaezienii sunt responsabili cu bautura (vin si rachiu) si uite asa, incheiem cu bine o zi pe drumuri.

Duminica reusim sa plecam de la pensiune abia pe la 9.30 si mai pregetam cam 1 h prin Srebrana, astfel incat ne asternem la drum cand e caldura mai mare si mai mare. La nici unul din noi nu trag motoroasele si tot gasim motive de pauza. Dupa ce trecem de Turtucaya, urcarile si coborararile se raresc, pana ce dispar definitiv si sunt inlocuite de un drum plat, anost si cu vant din fata, sau dreapta fata. Totusi viteaza medie creste usor, usor. Ma apuca groaza cand ma gandesc ca vantul asta bate din Romania si ca il vom lua in fata de la Giurgiu si pana acasa. Desi progresam, sentimental ca ne taram pe pamant bulgaresc ma domina si tot astept sa ajungem mai repede in Ruse.

Trecem fara prea multa tevatura granita si poposim la primul petrom, fix langa o lada de gheata. Pe toata mi-as turna-o in cap. Deschid internetul si foreca spune ca vantul bate din sud-vest. Mai sa fie, toata Bulgaria a batut din vest- nord-vest si pe celalalt mal al Dunarii vantul ne e favorabil. Radu vrea sa mearga la Comana pentru a cauta loc de cort pentru micro-aventura din timpul saptamanii si pentru a evita drumul aglomerat si plictisitor spre Bucuresti. In ceea ce priveste drumul, are dreptate, dar si eu vreau sa ajung cat mai repede acasa si un ocol de 10 km nu ma incanta. In plus, stiu drumul de anul trecut. E trist, dar ai jumatate de banda numai a ta. Asa ca la Daia ne despartim. Ii dau inainte spre Uzunu, sperand sa opresc acolo pentru o pauza.

Dar Uzunu de pe DN nu ofera nimic si nu am chef sa fac nici stanga, nici dreapta. Asa ca tot inainte spre Calugareni. Deja visez la un hamburger, ceva carne, cihftea, ceafa, orice de la Kaufland grill in mijlocul unei chifle. In Calugareni nici vorba de asa ceva. Ma opresc la magazinul din centru si m-as multumi si cu niste mezel, daca ar fi ceva care sa arate ok, dar totul avea un aspect dubios, de mezel ieftin si vechi. Asa ca aleg niste chipsuri cu bacon fara moarte, apa rece si o inghetata. Trebuia sa ma racoresc, caci ceaiul verde din bidon parea deja compot. Fac 10 minute pauza, mananc , ma indrept de spate caci kilometri scursi si-au lasat aprenta si ma astern din nou la drum. Acum localitatile se scurg mai repede, din Adunatii-Copaceni stiu si distanta si drumul pana acasa, dar in Jilava ma apuca din nou foamea si vad in loc de „cele mai mici preturi din zona“, „cei mai buni mici din zona“.

Ajung acasa dupa cam inca 1 ora si primul lucru pe care il fac e sa ma intind putin pe mocheta, sa imi indrept spatele si sa ma bucur de racoarea garsonierei. M-a topit caldura de azi. Apoi dus, tiramisu rece din frigider, shaorma calda si grindina au completat seara de duminica si au incheiat un weekend de pedalat. A venit vara si de acum trebuie sa ne mutam mai la munte. Pe MTB preferabil.”

Pregatit de drum dupa debarcarea din personal.

Pregatit de drum dupa debarcarea din personal.

La Tropheum Traiani, certificatul de nastere in stanca al poporului roman (cica).

La Tropheum Traiani, certificatul de nastere in stanca al poporului roman (cica).

Romania, cu tot cu oi la pachet.

Romania, cu tot cu oi la pachet.

Drum intins si spor la pedalat.

Drum intins si spor la pedalat.

Din nou peste granita, de data asta la prietenii nostri bulgari.

Din nou peste granita, de data asta la prietenii nostri bulgari.

Drumuri pustii.

Drumuri pustii.

Si tantarime cat cuprinde.

Si tantarime cat cuprinde.

Vizitand muzeul

Vizitand muzeul

Maci de mai.

Maci de mai.

Maci de mai.

Maci de mai.

Si-au inebunit salcamii.

Si-au inebunit salcamii.

Bolta inmiresmata.

Bolta inmiresmata.

Fiecare pe unde poate.

Fiecare pe unde poate.

La foisor.

La foisor.

DSC_2875

O noapte la foc la padure, in timpul saptamanii.

Inainte de a scrie mica poveste a turei de miercuri vine intrebarea de ce? De ce ai pleca pe fuga pe bicicleta, luptandu-te cu traficul care omoara Bucurestiul la ora respectiva. De ce ai pedala 30 de kilometri pana intr-un loc cat mai indepartat de civilizatie, de ce te-ai afuma la foc, de ce ai da patul de acasa pe un sac de dormit intins pe jos si de ce te-ai trezi a doua zi cu noaptea in cap pentru a face drumul inapoi si pentru a merge inapoi la munca. Mai ales cand unii din noi fac chestia asta oricum in fiecare weekend.

Un raspuns care sa lamureasca pe toata lumea nu cred ca exista, dar imi minte imi vine acum o comparatie punctuala dintre puntul de intalnire de la Piata Sudului ce semana foarte bine cu o adevarata jungla urbana plina de aglomeratie, claxoane si utilaje de constructie si momentul in care am ajuns in locul in care am pus corturile, pe inserate la marginea unui palc de padure cu radio pasarele in fundal. Sau cum e imaginea unui grup de prieteni stransi in jurul focului in comparatie cu imaginea tipica a unui bloc comunist vazut de departe, cu suflete traind rutina serii in cutii identice de chibrite. De ce? In primul rand pentru ca e o iesire din rutina, e ceva ce nu faci in fiecare seara si e un lucru pe care nu il face toata lumea. Pentru ca petreci cateva ore aproape de natura. Cred ca sunt motive suficiente.

In acelasi timp ideea nu imi apartine si vine de la omul acesta care a incercat sa incurajeze ideea unei mini aventuri legate de ritmul cotidian al vietii din fiecare zi. Daca trebuie sa mergi la munca de la 9 la 6 in timpul care iti ramane pana la urmatoarea zi de munca poti face destul de multe lucruri aparte, chiar daca traiesti intr-o metropola pe nume Bucuresti.

Povestea turei e destul de simpla, multa voie buna si plecare mult intarziata fata de plan, trafic cat cuprinde pana la centura, sosele libere si miros de soc si salcami dupa, cativa stropi de ploaie si nori prapastiosi spre care ne indreptam, drumuri rupte, maci infloriti, ajuns cu ultima geana de lumina la locul de cort, strans lemne de foc pe semi-intuneric, foc, fum si exces de carnati prajiti la foc, povesti cu prieteni, glume si bautura pe terminate, corturi intinse la 1 noaptea, cer plin de stele, miros de aer curat dimineata odata cu trezirea matinala, mic dejun englezesc binenteles tot cu carnati, aproape 40 de kilometri de pedalat la intoarcere si ajuns inapoi la munca cu un vag miros de fum chiar si in hainele de schimb. Trebuie repetat.

Punctul de aprovizionare la magazinul comunal.

Punctul de aprovizionare la magazinul comunal.

DSC_2804.jpg

Intotdeana hidratarea inainte de toate.

Intotdeana hidratarea inainte de toate.

Sosele libere in luna lui mai.

Sosele libere in luna lui mai.

Echipamentul pentru seara asta, cu tot cu cort / sac de dormit / haine de schimb si mancare.

Echipamentul pentru seara asta, cu tot cu cort / sac de dormit / haine de schimb si mancare.

In cautarea locului de cort.

In cautarea locului de cort.

In sfarsit ajunsi.

In sfarsit ajunsi.

Ora albastra.

Ora albastra.

Potolind foamea.

Potolind foamea.

La povesti.

La povesti.

Si pe o parte, si pe alta.

Si pe o parte, si pe alta.

Fain mod de a incepe ziua.

Fain mod de a incepe ziua.

Dani, focul si musuroiul de furnici.

Dani, focul si musuroiul de furnici.

E timpul pentru a merge la munca.

E timpul pentru a merge la munca.

Dupa 30 de kilometri in care l-a purtat pe andrei mai merita si cursiera carata in spate.

Dupa 30 de kilometri in care l-a purtat pe andrei mai merita si cursiera carata in spate.

De veghe pe bicicleta.

De veghe pe bicicleta.

DSC_8456

Maroc, prima zi

Hotararea am luat-o cu o saptamana inainte de plecarea avionului si cum la mijloc a fost si in weekend petrecut la munte au ramas doar cateva zile de alergatura pentru a gasi cutii pentru biciclete, pentru a gasi sculele necesare si pentru a desface bicicletele si pentru a face bagajele. Mi se pare putin ireala succesiunea lucrurilor si felul in care un weekend cu multa zapada si cu vreme de iarna o sa fie o urmat de 3 saptamani si jumatate de biciclit la 20 de grade sub un cer complet senin.

In stilul caracteristic impachetarea lucrurilor am facut-o in ultima seara si marele noroc a fost ca bagajul e destul de minimalist si ca nu au fost multe de luat. Dar fara o lista facuta inainte toata seara am trait cu impresia ca am uitat ceva important.

Patru ore de somn mai tarziu si sunt deja un drum spre aeroport cu bicicleta impachetata in cutie in spate. Pe cantar a avut fix 23 de kilograme, caci dupa cum am vorbit cu oamenii de la Lufthansa poti lua bicicleta in loc de bagaj de cala fara nici un cost suplimentar. Doar ca in cazul meu pe langa cutie si bicicleta au trebuit puse si cortul, si salteluta, si multe maruntisuri care nu au avut loc in celalalt cob.

La check-in lucrurile merg fara probleme si bicicleta e luata in primire de un nenica, iar atunci cand vad ca dispare dupa colt nu pot decat sa sper ca va ajunge cat de cat functionala in partea cealalta. Marele avantaj e ca pot sa plec in schimb cu toate hainele de iarna pe mine si ca nu mai ocupa si astea volum.

In Bucuresti e inca noapte cand decoleaza avionul, dar e frig si inorat. In drum spre Frankfurt mergem cam in acelasi timp cu rasaritul si e foarte interesant sa zabovesti atat de mult timp in lumina albastrui rosiatica a momentului in care rasare soarele. In Frankfurt intram din nou sub plafonul de nori si vremea e fix asa cum am lasat-o atunci cand am plecat din Berlin acum un an, inorat si ploaie usoara.

In timp ce astept celalalt avion tot stau sa ma gandesc ca daca as fi avut suficient timp, cu banii pe care i-am dat pe biletul de avion (a fost 420 de euro dus intors) as fi putut pedala pana in Maroc, vazand pe drum si o multime de tari. Si chiar daca toata risipa de combustibil poate e balansata de cele 3 saptamani petrecute in sa parca tot te simti putin vinovat.

Cateva ore mai tarziu si zburam deja deasupra marocului si norii au disparut iar dedesubt se vad muntii arsi de de soare ai Marocului, atipesc un pic iar cand deschid ochii peisajul s-a schimbat complet si au apart varfurile acoperite de zapada ale Atlasului. E atat de multa zapada incat pare ca tot ce e peste 2000 de metri e complet alb iar eu ma intreb daca drumurile care ar trebui sa traverseze muntii sunt deschise. Oricum in zilele de pana la venirea Mihaelei as vrea sa ma indrept spre sud si ma gandesc ca pe acolo ar trebui sa fie mai putina zapada.

In sfarsit aterizam, afara sunt cele 20 de grade promise si mie mi se pare ca am trisat un anotimp. Din fericire bicicleta a ajuns si ea dar cutia arata putin cam ca dupa razboi, cu doua colturi rupte asa ca ma intreb daca nu s-a pierdut ceva pe drum.

Ajuns in fata aeroportului ma apuc sa desfac cutia cu un pic de ajutor de la kite surfer ungur care isi astepta si el avionul. Iar in vreme ce montam fericit la loc ghidonul vad ca apare pe poarta aeroportului inca un nenica cu bicicleta echipata de expeditie. Il cheama Tom si e din New York si in timp ce trebaluim pe langa bicicleta aflu ca vrea sa faca acelasi traseu pe care care vreau sa-l fac impreuna cu Mihaela in aproximativ 10 zile. Aflu de la el in schimb ca in fiecare vara merge in Islanda cu bicileta, ca in New York se fura biciletele mai rau ca in Ferentari si ca pe langa o bicicleta furata a prins 2 hoti incercand sa duca la bun sfarsit fapta, ca in Patagonia e mai bine de pedalat de a nord la sud si multe altele.

Dupa ce termin de montat bicileta vad ca totul e cat de cat in parametri, maj putin schimbatorul spate pe care nu reusesc sa-l montez cum trebuie si pe care sper sa-l rezolv la hostel.

Asa ca iesim impreuna pregatiti sa infruntam traficul din Marrakech, care nu e chiar asa de rau precum ma asteptam. Oamenii au inclusiv un fel de banda speciala pentru scutere si pentru biciclete. Mai complicat e in schimb de gasit hostelul pe strazile inguste si intortocheate ale medinei dar ne descurcam in cele din urma cu ajutorului unui localnic binevoitor.

La mine in minte e in schimb un talmes balmes lingvistic, astazi trecand de la romana de acasa, la germana din avion, la un pic de maghiara cu kite-surferul din fata aeroportului, la multa engleza cu Tom pentru ca acum sa cer indicatii in franceza legat de locul in care e hostelul, in timp ce mintea mea pare ca s-a blocat la capitolul indicatii undeva in Kyrgistan caci imi vin pe limba doar cuvinte in rusa in loc de franceza..

Pana la urma ne duce cineva la hostelul cu pricina, nu avem rezervare dar mai au ceva locuri pe terasa as ca 6 euro mai incolo avem si un loc in care sa dormim in noaptea asta, cu tot cu mic dejun. Seara ne ramane pentru a cauta impreuna cu Tom o butelie de primus, pentru a schimba niste bani si pentru a cumpara cate ceva de mancare pentru zilele urmatoare. Inapoi la hostel mai petrec inca o ora cu schimbatorul buclucas dar reusesc pana la urma sa-l rezolv, si adorm plin de nerabare si cu gandul voi incepe sa descopar o tara noua pe bicicleta.

Gata de plecare, si tot bagajul impachetat

Gata de plecare, si tot bagajul impachetat

Ultima masa relativ europeana pentru 3 saptamani si jumatate.

Ultima masa relativ europeana pentru 3 saptamani si jumatate.

Azur

Azur

Privind spre Atlasul inzapezit.

Privind spre Atlasul inzapezit.

Starea cutiei in aeroportul din Marrakech, de notat felul in care erau rupte colturile, noroc ca nu a cazut nimic pe acolo.

Starea cutiei in aeroportul din Marrakech, de notat felul in care erau rupte colturile, noroc ca nu a cazut nimic pe acolo.

Cautand hostelul pe strazile Medinei.

Cautand hostelul pe strazile Medinei.

Drumul catre nesfarsit

180 de kilometri prin Campia Romana

Am folosit ultima fereastra de vreme buna inainte de venirea iernii pentru a face o tura in care sa mai strang ceva kilometri in picioare si prin care sa imbin utilul cu placutul. Astfel incat dupa cateva zile de urmarit prognoza pentru vreme buna si vant prielnic singura fereastra in care nu batea uraganul dinspre cest s-a dovedit a fi ziua de joi.

Drumul dintre Bucuresti si Slatina il mai facusem impreuna cu pinguinii in 2011, dar atunci am avut parte de o zi lunga si frumoasa de primavara, cu un vant din spate care ne-a ajutat destul de mult. De data aceasta in schimb ziua e scurta si cenusie, frigul si umezeala sunt numai bune de intrat in oase si lipseste compania si veselia prietenilor. Si e un test foarte bun pentru a vedea daca o sa-mi inghete fundul pe bicicleta cand voi pleca in februarie.

Astfel incat dupa o trezire matinala plec pe intuneric de acasa cu un mic bagaj cu toate lucrurile pentru o zi de pedalat. Toate mai putin o camera de schimb, dar sper sa rezolv problema pe drum. Bucurestiul e ud, aglomerat la o ora la care lumea incepe sa se indrepte deja spre munca si extrem de murdar de la antiderapantul din ultima luna. Nu-mi place de nici o culoare pedalatul prin Bucuresti si de-abia astept sa trec odata de soseaua de centura.

Macar sensul pe care sunt eu e ceva mai liber, in vreme ce din sens opus drumul e plin de masini ale oamenilor ce traiesc in afara Bucurestiului dar muncesc in oras. Si intr-un fel cred ca nu asta e solutia, pentru ca daca traiesti in afara Bucurestiului vei avea intotdeauna nevoie de masina. Si mai multe masini inseamna un Bucuresti mai poluat si mai aglomerat, caci pana la urma marea parte a poluarii vine de la masini. Practic in loc sa rezolvi problema devii o parte componenta a ei. Si nu cred ca sunt prea multi care ar care ar pedala iarna 20 de kilometri prin ploaie pana la munca.

Si pana cand ajung in Bolintin tot am ocazia sa admir casele de dimensiuni impresionante ce a au aparut in ultimii ani. Unele terminate, altele in curs de a fi terminate, altele la care lucrarile s-au abandonat, dar toate grotesc de supradimensionate. Poate sunt doar eu de parerea asta dar chiar nu inteleg ce ai putea sa faci cu atat de multe camere.

In Bolintin drumul devine mai liber, extrem de liber as putea spune. Trece o masina stinghera din 5 in 5 minute si in rest liniste, doar zgomotul rotilor care se invart pe asfalt si vajaitul aerului. Iau azimut de fiecare data urmatorul sat necunoscut din campia Romana, intr-o directie generala ce se indreapta spre est. Si astfel trec pe langa mine, sau eu trec pe langa ele Crevedia Mare, Poeni, Tatarasti, Ciolanesti.

Cerul e de un gri ce se amesteca pe alocuri cu ceata care face ca distantele sa se piarda in departare. Pedalez pe un drum fara sfarsit, printr-un peisaj in mod egal vast si plat. O furnica ce trudeste intr-un peisaj a carui scara e invaluita de nori si de ceata. Oare cate astfel de zile voi intalni in cele 9 luni pe drum?

Drumul fara sfarsit.

Drumul fara sfarsit.

Pe unde pedalez acum, departe de orice oras sau drum principal catunele si satele sunt mici si departate ca si distanta. Si toate par putin inghetate in timp, si nu pot sa nu ma gandesc ca Romania e impartita in momentul de fata in doua: Romania oraselor mari in care lucrurile merg, a zonelor turistice si a drumurilor principale, si Romania satelor din zone mai uitate de lume. Si mi se pare ca pe masura ce trece timpul cele doua Romanii au din ce in ce mai putin lucruri in comun.

Intr-un catun inainte de Silistea Gumesti ce nu are mai mult de 20 de case, ma opresc putin langa fantana acum lasata in paragina si gasesc o cruce prabusita din primul razboi mondial, cu numele celor cazuti scrijelite de mana pe ea. Mai e putin si va fi invaluita de iarba, si peste toate se va asterne uitarea. La o scara suficient de mare a lucrurilor uitare se asterne inevitabil peste tot si peste toate si poate ca oamenii vor parasi acest catun uitat de lume la fel cum sunt uitate numele celor de pe crucea prabusita.

Putin mai in fata e Silistea Gumesti cu ai ei morometi, si putin mai departe una din cele mai ciudate manastiri pe care le-am vazut pana acum. Intr-o fosta unitate militara calugarii si un staret au transformat cateva din cladirile in paragina intr-o manastire. Arata cel putin bizar picturile religioase si morminetele cu pamant reavan in aerul post industrial al unitatii militare. Vorbesc cu unul din calugarii ce repara o toaca si mai aflu detalii despre manastire, si nu pot sa-i dau dreptate decat intr-o singura privinta: e liniste. In rest locul sigur nu e frumos, sau cel putin nu se incadreaza in viziunea mea despre frumos.

Putin mai in fata dau si de Mig-ul din Balaci, alta aparitie stranie intr-un sat din mijlocul Teleormanului. Tot pe aici mai iau o pauza in magazinul comunal pentru a mai lua ceva de mancare, si realizez ca am uitat trusa de scule in Bucuresti, si pot decat sa sper sa nu fac o pana in mijlocul pustietatii undeva la 6-7 kilometri de cel mai apropiat sat. Dupa Icoana incepe si portiunea de offroad, ce incepe cu un pod de fier ruginit si continua cu un drum de 10 kilometri prin balti si noroaie. La un moment dat pentru a evita noroiul o iau direct pe imas, si pentru cateva secunde pot sa-mi imaginez ca e la fel si-n Mongolia daca n-ar fi fantana de la rascruce ce se vede in zare.

Ultimii 30 de kilometri pana la Slatina curg intr-o cursa cu intunericul ce vine ceva mai repede astazi, amplificat de nori si de ceata. Si pe ultima suta de metri inainte de a ajunge acasa la parinti reusesc sa fac si pana, dar nu pot sa fiu decat recunoscator ca s-a intamplat aici si nu in urma cu cateva ore. Daca s-ar fi intamplat nu ar fi fost deloc usor de rezolvat problema fara scule. In total au fost 175 de kilometri pedalati in 8 ore si putin cu o medie de 20 de kilometri la ora, cu pauze cumulate de aproape 3 ore. Partea buna a fost in schimb ca nu am inghetat, singura problema fiind cu extremitatile de care o sa trebuiasca sa am grija pe drum.

Seara am petrecut-o impreuna cu parintii vorbind despre expeditie si despre traseu si poate pentru prima data i-am simtit mai linistiti si mai impacati. Sau cel putin in momentul in care vad ca stiu foarte clar ce e de facut poate au ceva mai multa incredere in mine si automat sunt mai linistiti. Oricum e complicat, si deocamdata nu am cum sa ghicesc ce poate fi in sufletul unui parinte.

Petrolul tarii.

Petrolul tarii.

Mizeria de Bucuresti.

Mizeria de Bucuresti.

Valori in paragina.

Valori in paragina.

Uitare.

Uitare.

La fantana din drum.

La fantana din drum.

Satul lui Marin Preda.

Satul lui Marin Preda.

Si din nou pe drumuri nesfarsite.

Si din nou pe drumuri nesfarsite.

Reconversie.

Reconversie.

Reavan.

Reavan.

Manastirea post-militara.

Manastirea post-militara.

Romanian Air Force.

Romanian Air Force.

Ca sa inteleaga tot romanul.

Ca sa inteleaga tot romanul.

Podet.

Podet.

Prin mijlocul pustietatii.

Prin mijlocul pustietatii.

DSC_9941.jpg

Cele doua Romanii, uneori izbitor de aproape.

In fata hartilor, harta cu Bulgaria si Turcia nu ar mai fi avut loc.

In fata hartilor, harta cu Bulgaria si Turcia nu ar mai fi avut loc.

DSC_9504

Cicloturism de iarna prin meleaguri Prahovene, marea noroiala

Cred ca anul acesta a hotarat sa sara iarna din program. E aproape jumatatea lui ianuarie si temperaturile si vremea sunt mai degraba de toamna tarzie decat de inceput de ianuarie. Daca initial visam la macar cateva ture de iarna inainte de a pleca in expeditie  imi dau seama ca sunt mici sanse sa cata doua zapezi consecutive si sa se mai si aseze zapada cum trebuie inainte de a pleca.

Dar cum tot raul e spre bine macar e soare in zonele mai inalte si vremea e destul de buna pentru bicicleta, astfel incat am zis sa fac mica tura de test pentru a vedea cum e sa mergi pe teren accidentat cu bicicleta incarcata ca pentru expeditie si cu bagaje si in fata. Si cum stiam ca drumurile ar trebui sa fie uscate planul era sa ma avant pe creasta muntilor Tataru catre cimitirul din tabla Butii si de aici catre Siriu. Stiu ca terenul nu e neaparat potrivit pentru cicloturism, dar totusi aveam nevoie de un test pentru a vedea cum se comporta bicicleta in conditii mai dure.

Astfel incat plec din cetosul Bucuresti destul de tarziu, pentru prima data singur la o tura de cicloturism de mai multe zile. Planul e ca in prima seara sa urc pe piciorul care urca catre Tataru dinspre barajul de la Maneciu, pe acelasi traseu pe care l-am facut in alergare impreuna cu Mihaela acum 2 ani de zile. Tura ar trebui sa fie una cu privelisti si cu o deschidere numai buna de facut poze, asta in cazul in care se potrivesc condtiile de drum cu planul de acasa.

Singura problema e ca de data aceasta nu prea s-au potrivit, problema cea mai mare fiind noroiul care se formeaza pe partile mai umbrite ale oricarei portiuni de drum. Practic soarele fiind foarte jos si neajungand peste tot, in zonele respective chiciura si bruma de peste noapte impreuna cu zapada netopita contribuie pentru a forma o plastelina consistenta numai buna de framantat. Si e ciudat pentru ca in zonele batute de soare traseul e complet uscat, astfel incat totul e o alternanta intre colb si pamant uscat si noroaie considerabile.

Tinand cont de conditii, si tinand cont ca in zonele cu noroi mai mult mergeam pe langa drum decat pe drum, nici ca se putea sa-mi imaginez conditii mai bune de test. Doar ca dupa 2 ore si ceva si 10 kilometri inaintati imi dau seama ca nu are cum sa fie mai bine mai sus, si ma hotarasc sa ma intorc si sa-mi croiesc pentru a doua zi tura prin zone cu ceva mai mult astfalt.

Apusul m-a prins cu putin inainte de ultima urcare catre creasta muntilor Tataru, unde am avut prima intalnire mai aparte din tura, cu padurarul care se ocupa de versantii situati la est de barajul de la Maneciu. Dupa o prim moment de uimire in care omul se mira ce caut pe acolo si era convins ca o sa ma manance lupii pe acolo am stat de vorba cu el vreme de aproape o jumatate de ora, timp in care el a asteptat sa-i vina echipa pe care o supraveghea.

Omul facea drumul pe care eram acum aproape in fiecare zi, si a stat si a povestit mult despre padurea lui de care era foarte mandru, despre taierile ilegale, despre padurea statului si padurile private (si ochiometric de unde stateam atunci era o diferenta de la cer la pamanat), despre planificarea monumentala a comunistilor, despre viata pe munte si prin padure. Omul incerca sa ma convinga sa ma intorc inapoi, lucru pe care l-am si facut in momentul in care mi-am dat seama ca noroiul o sa fie asa si in continuare. Si din discutie nu au putut sa lipseasca discutiile despre politica, despre felul in care toti sunt niste nenorociti toate amestecate cu o nostalgie a vremurilor de dinainte de revolutie. Locul in care ma oprisem in mod intamplator era sub un cires batran, si din vorba in vorba am aflat ca acolo unde stateam a fost odata o casa, si in momentul in care s-a dus omul s-a dus si casa, ramanand in urma doar ciresul.

Dupa despartire si dupa inca o tura de noroiala in momentul in care cobor spre Slon, dau in sfarsit de asfaltul visat si continui sa pedalez prin noapte catre Drajna si catre Nucsoara in cautarea unui loc de cort. Trec prin sat dupa sat si ghidat in parte de Google Maps si de smartphone-ul pe care voiam sa-l testez si pe el gasesc un loc prielnic fix langa o biserica-troita ridicata in varf de deal de langa Valea Plopului.

Cerul e plin de stele, si luna pe jumatate da o lumina numai buna pentru cateva poze pe care le fac in vreme ce duduie primusul cu benzina caruia inca ii mai descopar secretele si pe care inca nu mi-am dat seama cum sa-l amorsez cum trebuie. Noaptea e frumoasa dar totusi mi-e putin urat singur in varf de deal, mai ales ca singur ma misc de doua ori mai incet la toate lucrurile. Clar pe viitor o sa trebuiasca sa ma organizez si sa-mi fac un sistem ceva mai eficient de a face lucrurile mai legat. Si obisnuit fiind cu turele cu Mihaela deocamdata chiar imi lipseste sa am pe cineva cu care sa impartasesti impresiile la sfarsitul zilei.

Dorm dus toata noaptea si dimineata ma gaseste privind rasaritul peste satele din jur. E incredibil cat de mult poate sa conteze soarele la moralul omului si corabiile scufundate de pedalatul prin intuneric din seara dinainte ies din nou la suprafata odata cu dimineata luminoasa. Si odata ce ma urc din nou in sa totul devine si mai roz, caci zona chiar e superba pentru cicloturism sau pentru plimbari cu bicicleta, si nu pot decat sa o recomand pentru plimbari viitoare.

Incropesc din mers o mica bucla la est de Valenii de Munte, folosind din nou smartphone-ul pentru a naviga locurile. Despre pedalatul cu bagaje e o diferenta cu coburile fata, dar nu mi s-a parut chiar asa de mare. Problema vine la urcat, mai ales ca sunt cateva serpentine destul de serioase in zona dar pana la urma testul a fost incurajator si pana la sfarsitul zilei s-au strans cam 80 de kilometri cu destul de multa diferenta de nivel.

Pe drum am vazut si doua biserici faine de lemn de pe la 1700 toamna, biserica “Cuvioasa Paraschiva” din Starchiojd si biserica de lemn din Voievozii din varf.  Mici, modeste si fara a sti de ele de acasa chiar mi-au placut cele doua bisericute, luate dintr-o alta vreme in care nu dimensiunea era cea mai importanta.

Drumul a fost presarat si de o gramada de intalniri cu localnici si dupa primul contact in care lumea te priveste putin cu suspiciune mi se pare incredibil cat de usor se incalzesc romanii si cat de mult chef de vorba au. Prin comparatie, in 3000 de kilometri pedalati prin vestul europei am intalnit doar un mos cu chef de vorba (pe de alta parte la felul in care sunt croite pistele nici nu simti nevoia sa interactionezi cu localnicii). Alta lectie invatata e ca mereu e mai bine sa te iei dupa indicatiile localnicilor decat dupa google maps, chiar daca cateodata e mai bine sa ceri si o a doua parere. Astfel am aflat povesti despre poarta de lemn de 30 de ani in care a intrat unu cu masina, despre povestea catunului din Voievozii din Varf, despre povestea unui acordeonist care fusese si prin Germania toate insotite de eterna intrebare “De unde esti de loc si de unde vii?”.

In schimb nefiind o calatorie lunga ci doar o tura de test era greu sa te orientezi in spatii si sa pui o poveste in spate. Drumul de intoarcere la masina m-a dus inapoi in Valenii de Munte, dupa care pe DN1A spre Moeciu, moment in care mi-a reamintit ca indiferent de distanta si de conditiile de drum mereu e mai bine sa-ti croiesti traseul pe drumuri laturalnice.

Track-ul turei aici.

Ca si concluzii:

  • coburile fata stau surpinzator de bine, chiar daca clemele cu care vine din fabrica modelul de Frontroller de la Ortlieb sunt prea inguste pentru Lowrider. Teoretic ar trebui sa iau alte cleme care sa se potriveasca, desi mie mi se pare ca stau destul de bine si asa.
  • google maps functioneaza suprinzator de bine si daca ai semnal gaseste pozitia in care esti foarte repede. Pe de alta parte te face si mai lenes pentru ca iti spune de fiecare unde esti, planul ar fi sa-l folosesc decat ca solutie de rezerva. In schimb sunt foarte multe drumuri comunale destul de rupte care apar pe google maps, pe unde nici localnicii nu o iau.
  • Bateria de la smartphone-ul Qetchua tine surpinzator de bine si ecranul e mai mult decat lizibil afara, estimez cam 3-4 in conditiile in care pornesc internetul si gps-ul atunci cand am nevoie.
  • Trebuie sa iau cateva protectii de cauciuc pentru porbagaje in locurile de contact cu coburile.
  • Oranizarea trebuie sa fie ceva mai buna dar cred ca asta se face pe parcurs.
  • Trebuie sa-mi iau un sistem de prindere pentru bidon mai generos, si unul care sa-mi permita sa pun un bidon si sub cadru.
  • Trebuie sa-mi iau mai mult timp pentru facut poze, daca nu iti propui sa faci lucrul acesta e destul de simplu sa treaca orele fara sa faci nici o poza.
  • Traseul trebuie sa-l fac neaparat pe drumuri secundare, experienta de a conduce prin trafic pe DN1A nu e deloc roz.

 

Primul contact cu noroiul.

Primul contact cu noroiul.

Catre Muntii Tataru.

Catre Muntii Tataru.

Cumpana.

Cumpana.

Noroiul lipicios.

Noroiul lipicios.

Pe locul fostei case inainte de intalnirea cu padurarul.

Pe locul fostei case inainte de intalnirea cu padurarul.

La ceas de seara.

La ceas de seara.

Locul de cort.

Locul de cort.

Sus pe deal.

Sus pe deal.

Biserica "Cuvioasa Paraschiva" din Izvoarele.

Biserica "Cuvioasa Paraschiva" din Izvoarele.

Imbinare.

Imbinare.

Fierastruica.

Fierastruica.

Copacul, cicloturistul si bicicleta.

Copacul, cicloturistul si bicicleta.

Paradisul cicloturistic.

Paradisul cicloturistic.

Ler-ul nu l-am gasit, in schimb am gasit-o pe Lera.

Ler-ul nu l-am gasit, in schimb am gasit-o pe Lera.

Mare adevar.

Mare adevar.

Pregatita de expeditie.

Pregatita de expeditie.

Poarta de intrare in sat.

Poarta de intrare in sat.

Fontul vopselei uscate.

Fontul vopselei uscate.

Cautand biserica de lemn din Voievozii din Varf.

Cautand biserica de lemn din Voievozii din Varf.

Biserica de lemn.

Biserica de lemn.

Litomsyl

Cehia pe doua roti, Žďár, Telč si Třebíč

Ziua de sambata ne intampina cu vant naprasnic. In fiecare zi vantul a batut mai tare si acum am ajuns sa ma rog, ca daca exista un Dumnezeu al biciclistilor, vantul sa continua sa bata din aceeasi directie toata ziua, ca sa putem beneficia de el si pe drumul de intoarcere din Žďár nad Sázavou catre Kutná Hora.

Pana sa pornim insa pe drumul de intoarcere mai avem de tinut piept vantului din fata si mai ales din lateral, pe unele coborari, fiind atat de inversunat, incat imi scoteam preventiv SPD-urile, ca nu cumva, o pala hotarata sa ma arunce in sant. Fara gluma, e cel mai puternic vant pe care l-am prins pana acum pe bicicleta si atunci cand batea din fata, nici nu simteai ca esti pe coborare, iar atunci cand batea din lateral, era o adevarata provocare sa mentii directia, mai ales ca mergeam pe drumuri publice, pe care le imparteam cand si cand cu cate o masina. Si cum nu sunt deloc slabuta, ma gandeam ce sanse ar fi avut Claudia de exemplu pe un uragan ca asta.

Dimineata pe racoare...

Dimineata pe racoare…

Atacul gastelor scapate de sub control.

Atacul gastelor scapate de sub control.

Deal-vale, deal-vale...

Deal-vale, deal-vale…

Deci din prima parte a zilei nu am prea mult ce povesti. Nu aveam mancare mai deloc, vantul batea ca nebunul si nu prea aveam unde sa ne adapostim, desi pedalam cu inversunare progresam anemic, astfel incat nerabdarea mea cel putin atinsese cote maxime si eram mereu in fata, sperand sa vad pe un varf de deal manastirea spre care ne indreptam. Stiam din filmuletul de prezentare ca e ridicata cu perspectiva si cu ochii mei de vultur nu aveam cum sa nu ii remarc forma atipica.

Cand in sfarsit a aparut in campul vizual, m-am simtit mantuita, nu de alta, dar asta insemna ca lupta noastra cu uraganul avea sa se incheie in curand. Ca sa sarbatorim, oprim la Lidl si Radu se intoarce cu napolitante Roger, batoane de susan si miere, iaurt si kefir de la Pilos, ma rog, in supermarketurile din Cehia erau cam aceleasi produse ca si in Romania. Ma asteptam la asta, pentru ca in general pe ambalajele produselor pe care le luam din Romania era scris in ceha, poloneza, slovaca etc, deci produsele erau evident comune in toate aceste tari. In Germania, in magazinele din acelasi lant gasesti produse total diferite, semn ca exista doua piete diferite de desfacere.

Bun, deci daca dregem repede busuiocul cu ceva dulce si crestem la loc cota moralului ridicat, ne pornim spre manastirea atat de originala, ce capteaza cu usurinta atentia oricarui om ce vine de pe dealuri si are ocazia sa o vada de la departare…sau de sus.Asta datorita formei sale atipice de stea, ce nu se regaseste in modelele clasice de biserici/manastiri. Ea este produsul imaginatiei unui arhitect ceh (un fel de Schinckel local), pe nume Jan Blažej Santini Aichel, fiind poate cea mai importanta lucrare a sa, un fel de simbol al ideilor si inspiratiei sale. Santini a creat peste 80 de cladiri in diverse colturi ale Cehiei, iar 10 din ele sunt cu adevarat deosebite, majoritar fiind vorba de castele si cladiri de cult. Manastirea de fata este inchinata unui sfant ceh pe nume  St. John of Nepomuk, sfant de numele caruia se leaga un amalgam de legende. John of Nepomuk a fost sanctificat atunci cand la deschiderea mormantului sau i-a fost gasita limba intacta (sau cel putin asa se credea).

Zdar

Zdar

Cinci este numarul magic.

Cinci este numarul magic.

Unduit.

Unduit.

Umbrele cicloturistilor la Zdar.

Umbrele cicloturistilor la Zdar.

Abia la sfarsitul secolului 20, oamenii de stiinta au concluzionat ca nu e vorba despre limba omului, ci despre o bucata de creier dar deja imaginea sfantului intrase in constiinta colectiva. Constructia originala se bazeaza pe simbolul cifrei 5 (cele 5 rani ale lui Hristos, cele 5 litere din cuvantul latinesc “tacui” ce inseamna “pastrez linistea”, cele 5 stele vazute deasupra locului in care sfantul a fost omorat (innecat in Vlatva)), ce se regaseste ca atare sau ca multiplu de 5 intr-o multitudine de elemente arhitectonice. In orice caz, Santini a reusit sa se exprime si sa transmita povesti si legende, folosind o paleta restransa de elemente si combinanad cu maiestrie doua stiluri aparent opuse (cel gotic si cel baroc), dand astfel nastere sau popularizand stilul Gotic-Baroc, regasit in multe constructii din Cehia.

Dealul pe care este asezata biserica este batut de vant pe toate partile, asa ca revenim in oras pentru a gasi un loc insorit si ferit de vant si pentru a manca ceva. Pe de alta parte eu as tot pedala acum, ca sa beneficiez de vantul din spate, caci era deja hotarat: revenim la masina si mergem motorizat in sud, spre celelalte 2 obiective de pe lista de acasa (Třebíč si Telč)  pe care nu am avea timp sa le atingem pe bicicleta.

Frontiera dintre Bohemia si Moravia.

Frontiera dintre Bohemia si Moravia.

Cehia intr-o singura imagine.

Cehia intr-o singura imagine.

Radu nu prea cupleaza la ideea, dar kilometri se scurg in favorea mea, noi mergem mai mereu la vale, vantul bate din spate, iar pe seara se opreste si desi ne prinde noaptea cu 15-20 de kilometri inainte de masina, ii multumesc Dumnezeului ciclistilor ca a tinut cu noi pana la urma. Bifurcatie dupa bifurcatie aleg drumul cel bun si vad cum ne apropiem din ce in ce mai mult de tinta noastra, intram in harta regionala cu Kutná Hora care ne ajuta sa alegem o ruta prin cateva sate deja adormite, unde doar cainii se sinchisesc de trecerea noastra pe acolo si in final, coboram ultimul deal, cu imaginea bisericii langa care am parcat masina ca un reper infailibil. Aici, la campie este mult mai cald, vantul a incetat de tot si la o margine de camp gatim un festin cu paste si gulas si dormim din nou in puf.

Ziua de duminica era dedicata turismului cuminte. Conducem cam 70 de kilometri pe drumuri nationale bune spre Telčunde ajungem in jurul orei 9.00. Din fericire piata centrala este goala, caci pentru ea am venit. In descrierea mea scria asa “un orasel desprins din povesti, o piata centrala ce parca a venit direct din povestile lui Hans Christian Andersen, un castel plin de romantism si ochiuri limpezi de apa ce inconjoara orasul”. Din pacate lumina diminetii nu ne-a ajutat foarte mult si nu am vazut lucrurile in culorile acelea deosebite din filmuletul de prezentare. Dar pot sa imi imaginez cum ar arata piata respectiva pe final de zi, cu toate casele acelea superbe, care isi fac parca concurenta intr-un concurs de profil numit “Eu mi-s(s) casa cea mai frumoasa”.

Casele sunt ridicate in stil renascentis si baroc, cu fatade impunatoare (uneori mai inalte decat acoperisul sau la mansarda cu fatade false) si viu colorate, unele decorate cu modele geometrice sau diverse scene zilnice, altele cu mici reliefuri. La parter toate casele au arcada, arcadele se unesc si dau nastere unor galerii in care sunt ascunse magazine si cafenele insa tocmai din cauza aceasta piata are un aspect unitar, nimic nu depaseste linia imaginara a galeriei, comerciantii nu ies cu marfa in strada, iar micile localuri nu au decat un numar limitat de masute afara. Ne bucuram ca in piata e liniste, exploram si castelul in capatul estic si revenim la masina la fix, tocmai cand un grup de asiatici se revarsa in piata centrala. I-am vazut de departe, fiecare cu aparatul sau la gat (cel putin un aparat, preferbil cat mai nou si mai “destept”), cu tabletele pe post de aparat foto, mici, galagiosi si stransi buluc in jurul celui ce le servea ca ghid.

Casele de povesti din Telc.

Casele de povesti din Telc.

Dupa 30 de kilometri ne regasim intr-un cu totul alt oras. Třebíč nu arata nici pe departe atat de ingrijit precum Telčul  Fiind mult mai mare, blocurile de locuinte se vad inca de departe si centrul istoric este ascuns undeva pe malul Jihlavei (raul ce tranziteaza orasul). Locurile arata putin obscur, multe cladiri lasate in paragina, multe schele, totul inchis si relativ pustiu. Eu ma bucur de linste, Radu se teme insa pentru siguranta bicicletelor lasate pe masina. Pornim totusi la drum spre cele 3 obiective aflate in Patrimoniul Unesco: Basilica Sf. Procopius, Cartierul Evreiesc si Cimitirul Evreiesc, grupate toate intr-un circuit de 2-3 kilometri.

Basilica, ridicata pe locul unei vechi manastiri benedictine nu m-a impresionat foarte mult. Are cateva parti exeterioare frumoase (mai ales intrarea in basilica si partea sudica bine pastrata in stil romanesc-gotic, insa alaturi se gasesc anexe recent renovate in stilul castelului din Litomyšl cu mult alb ce constrasteza puternic cu griul intunecat al gresiei folosita ca material de constructie. Iar intrarea dinspre est, vopsita intr-o nuanta de caramiziu-rosu-rozaliu m-a dat pe spate…Radu a intrat si in interior insa problema in Cehia este ca tururile ghidate sunt doar in ceha, iar strainii primesc doar o foaie cu descrierea obiectivului in engleza (sau intr-o alta limba de circulatie internationala), insa datorita barierii de limba pierzi mult din esenta povestii pe care o spune ghidul.

Basilica Sf. Pricopius.

Basilica Sf. Pricopius.

Apoi ne indreptam spre cimitirul evreiesc, explorand in voie strazile mai mult verticale ale orasului vechi. Practic centrul vechi a fost dezvoltat pe malul raului, cu cartierul evreiesc la baza, apoi pe masura ce orasul s-a dezvoltat, pe dealul terasat de deasupra ghetoului s-au ridicat mereu alte si alte case, iar orasul nou, ridicat de comunisti, este direct sus pe deal. Astfel ne strecuram printre locuinte cu gradini minuscule, schimband seriile de trepte si urcand mereu mai sus, mereu deasupra urmatorului acoperis.

Ajunsi in varful dealului, nu e greu sa ajungem la cimitirul evreiesc, care a fost probabil cea mai interesanta parte a vizitei noastre din Třebíč  Si cea mai estetica. Poate veti fi intrigati de substantivul ales, caci doar un cimitir e mereu un cimitir. Cruci, povesti nespuse, vieti stinse, memorii incrustate in piatra si desi nu imi plac in mod special cimitirele, acesta a fost altfel. Nu pentru ca era un cimitir de evrei. Nici pentru vechimea sa (partea veche a cimitirului datand din secolul 17, cea mai veche piatra funerara fiind din 1625), ci pentru modul in care arata acest cimitir.

Dupa ce rascolesti cu picioarele stratul gros de frunze moarte de pe aleile de pamant si depasesti crucile de marmura neagra schimbate recent (ultima inmormantare a avut loc aici in 1953 daca am gasit eu cea mai recenta data de pe crucile din partea noua), ajungi la oameni ce au trait la cumpana dintre secolele 19 si 20, ajungi la cruci de piatra, pe care scrisul se vede greu, cu pozele cazute ori scuipate de piatra crapata in spate. Pe cruci poti citi prenume ce nu se mai folosesc in mod uzual, dar pe care le-am mai auzit in copilaria mea.

Este interesant si de observat ce se scria in fiecare perioada pe cruci, ce nume aveau oamenii, in ce limba se scria, pentru ca au existat evident niste curente. Intre sfarsitul Primului Razboi Mondial si 1953 insemnarile sunt in mare parte in germana, multe nume sunt germane, cam pe toate crucile scrie ceva de genul “Liniste/Pace cenusii sale/tale” si exista doar un rand in ebraica, sau cateva caractere. Coborand insa pe coasta de deal, intri in partea veche a cimitirului, cu oameni nascuti la inceput de secol 19 si decedati la sfarsit de scecol 19, oameni ce nu au prins niciunul din Razboaiele Mondiale si nu poti sa nu te intrebi cum era viata pe atunci. Aici nu mai sunt cruci ci pietre funerare pe care este scris doar in ebraica. In cimitir sunt aproximativ 3000 de pietre funerare, cele mai multe in partea veche. Unele pietre sunt inca la locul lor, altele sunt sprijinite de cate un copac sau de zidul cimitirului.

Haos si ordine.

Haos si ordine.

Zidul, lumea celor vii pe de o parte, lumea celor morti in partea cealalta.

Zidul, lumea celor vii pe de o parte, lumea celor morti in partea cealalta.

Putine se mai tin drepte, multe sunt crapate, rupte, mancate de timp, strambe, cazute, ilizibile, cuprinse de pamant si vegetatie. Iedera stapaneste totul, nu mai exista alei printre randurile de pietre, nu mai exista decat niste randuri imaginate, cu cateva cruci aici, apoi un spatiu gol si altele la capat de rand. Nici un pas nu a mai tulburat linistea dintre morminte. Totul e ascuns sub covorul des de frunze verzi si iarba, toti sunt la fel, toti o apa si-un pamant. Cum privesc liniile din cimitir vorbele “ne inghite pamantul” nu imi dau pace.

Meditativ.

Meditativ.

Morminte de peste veacuri.

Morminte de peste veacuri.

Am pregetat destul de mult in acest loc si am pornit tarziu spre oras, pentru a vedea unde au trait oamenii ce si-au gasit aici odihna vesnica. Cartierul evreiesc din Třebíč contine 123 de case, ridicate in jurul a 2 strazi principale si reunite prin alei si ganguri stramte. S-au pastrat aici cladirile ce definesc o comunitate: primaria, scoala, doua sinagogi, casa rabinului, spitalul, un camin pentru saraci si evident casele oamenilor simpli.

Este unul din cele mai bine prezervate cartiere evreiesti din afara Israelului, cel mai intins si singurul sit legat de evrei din afara Israelului, inclus in Patrimoniul Unesco. In 1890 aici locuiau 1500 de evrei, in 1930 doar 300, toti fiind deportati in lagarele de concentrare iar dupa razboi, s-au intors doar 10 persoane. Acum nu mai exista o comunitate evreiasca aici, si casele, cate mai sunt locuite, au propietari de o alta religie. Ne-a placut in primul rand faptul ca din nou am gasit locurile pustii si ne puteam plimba in voie. In sinagoga noua este amenajat un mic centru de informare, iar acolo exista un model 3D al intregului cartier, cu casele importante si explicatiile corespunzatoare.

Prin ghetou.

Prin ghetou.

Sinagoga abandonata.

Sinagoga abandonata.

Am plecat spre masina abia in jurul orei 17.00 pentru ca in fata ne stateau 500 de kilometri de condus spre Berlin, cu sentimentul ca vom mai reveni in Cehia, caci desi este o tara mica, este plina de istorie si locuri originale. Avand in vedere ca perioada de glorie a cehilor a fost intre secolele 13-16 si ca au fost cand sub dominatie habsburgica, cand sub protectorat german, cand formand Cehoslovacia, toate schimbarile acestea de sistem, si-au lasat (sau nu) amprenta asupra tarii. Si asta e foarte interesant de vazut si de descoperit la fata locului, in fiecare mic oras pe care il strabati in varianta “slow-travel” pe care ti-o induce bicicleta.

Infobox

Cicloturismul in Cehia

Cehia este in materie de cicloturism undeva la jumatatea distantei intre Romania si Germania. Exista rute ciclabile dar nu prea exista piste. Rutele ciclabile urmaresc in general drumuri secundare (maxim drumuri judetene), sunt marcate si indicate intr-o oarecare masura. Ca semne, se folosesc placute metalice galbene cu inscris negru si cu un semn distinctiv de bicicleta. Acestea sunt plasate pe aceiasi stalpi cu indicatoarele rutiere, dar la un nivel covenabil pentru biciclisti. De regula placutele indica directia de urmat, numarul rutei pe care esti si urmatoarele 2 orase importante si distantele pana la ele. Din pacate insa in orase, rutele sunt mai greu de urmarit si ele nu trec neaparat prin centru pentru a fi usor de intersectat.

Piste in sensul folosit in Germania nu exista decat rareori in interiorul localitatilor. Intre localitati nu am vazut deloc, nici in Moravia, nici in Boemia.

Harta cicloturistica regionala pe caream primit-o de la oficiul de informare turistica din Kutná Hora  era in format compact dar practic, scara buna (1:100.000) acoperind o zona de aproximativ 30 kilometri in jurul localitatii, cu rutele desenate, profile de altitudine si descrierea obiectivelor turistice. Integral in ceha.

Alte variante de harti cicloturistice gasiti aici  (in engleza)

Un planificator online (care mie mi s-a parut insa greoi de folosit): aici

De baza insa ne-a fost o harta rutiera cumparata dintr-o benzinarie: Czech Republic 1:250,000 Travel Map with city plans Freytag&Berndt

Desi exista 4 rute EuroVelo ce tranziteaza Cehia (nr 4, 7,9 si 13) din ce m-am uitat pe siteurile lor nu exista inca infrastructura dedicata acestor rute in Cehia si nici semnalizare corespunzatoare) dar e posibil sa ma insel. Ca si ruta de distanta lunga, cea mai popularizata este Praga-Viena Greenway.

Turismul in Cehia (cu referire la siturile aflate in Patrimoniul Unesco)

  • De regula exista o taxa de vizitare si in functie de sit un orar clar de vizitare. Practic sunt tururi ghidate (in ceha de regula), organizate din ora in ora sau la 2-3 ore. Pentru straini se ofera o scurta descriere tiparita intr-una din limbile de circulatie internationala, ce se returneaza ghidului dupa terminarea turului. Tururile standard dureaza aproximativ 30-40 de minute.
  • Indicatoarele turistice sunt in ceha, numele obiectivelor turistice sunt tot in ceha, deci ar fi bine sa stiti ce cautati;
  • Pentru obiectivele turistice aflate “in aer liber” (de exemplu cartierul evreiesc din Třebíč  exista in locurile importante scurte explicatii bilingve dar in zonele rurale sau in obiectivele aflate in afara marilor orase explicatiile sunt de regula in ceha, astfel ca, suprapunand putin bariera lingvistica te simti oarecum vaduvit de informatie.
  • Un site foarte bine organizat cu cele 12 situri Unesco din Cehia, cu descrieri ale fiecarui obiectiv, imagini si cate un filmulet de prezentare foarte bine realizat este acesta. Pe langa cele enumerate mai sus, la multe situri sunt sugerate si alte puncte de interes in zona. Pe aceeasi tema exista si un al doilea site, ce incepe cu o prezentare de ansamblu (lista +harta) al siturilor Unesco din Cehia (12 la numar, impresionant daca ne gandim ca suprafata Cehiei este doar jumate din cea a Romaniei).
Litomsyl

Cehia pe doua roti, Kutná Hora si Litomyšl

Dupa parerea noastra, mai ales cand mergi 2 zile si jumatate cu “uraganul” in fata, kilometrul cehesc e clar mai lung decat cel german. Considerabil mai lung. Cam cat o mila marina, zau asa! Iar atunci cand ai indicatoare de genul: pana in localitatea X ai 2 kilometri si pana in localitatea Y ai 10 kilometri, si apoi cand ajungi in localitatea X (deci ai parcurs deja 2 kilometri), distanta pana in Y ramane tot de 10 kilometri, nu mai intelegi nimic. Totusi in afara de acest mic “disconfort” indus de distantele mereu mai lungi decat ne asteptam, Cehia a fost primitoare si la o analiza mai atenta am gasit-o chiar interesanta in ceea ce priveste potentialul cicloturistico-cultural.

Cum Ziua Nationala a Germaniei a fost joi, pe 3 octombrie, am legat fara prea mare dificultate un weekend prelungit inchinat si de aceasta data, “mariei-sale, bicicleta”. De destinatii sigur nu duceam lipsa, idei aveam, vreme buna parea sa fie, asa ca ne-am oprit fara prea multe dezbateri, la vecinii nostri cehi. Aici, pusesem ochii pe 5 situri din Patrimoniul Unesco (aflate la est, respectiv la sud de Praga) si facusem deja un plan de a le lega intr-o tura. Prea multe informatii despre biciclitul in Cehia nu am gasit, dar cu o harta buna in mana, nu avea sa fie prea complicat sa trasam o ruta care sa mearga majoritar pe drumuri secundare.

Astfel, joi dimineata ne procuram harta si pe la ora 11.00 ne asternem la drum. Cehia ne primeste cu o urcare de 12%, asa de incalzire si introducere, trimitandu-ne un mesaj clar: la mine, aici, terenul e numai un deal-vale si o vale-deal. Ca sa ne refacem din soc, ne tragem sufletul pe indelete in Kutná Hora si vizitam Catedrala din Sedlec (inclusiv osuarul) si Biserica Sfanta Barbara (ambele cuprinse in Patrimoniul Unesco). 

Lumea de apoi.

Lumea de apoi.

 Radu s-a dus tinta catre osuar despre care citise/auzise/vazuse ceva informatie anterior si desi eu l-am ignorat in planificarea turei, Radu l-a trecut ca un “must see”. Osuarul se gaseste intr-o capela Romano-Catolica, din cadrul Cimitirului Tuturor Sfintilor din Sedlec (de langa Kutná Hora)  si contine scheletele unui numar impesionat de oameni (undeva intre 40.000 si 70.000), schelete ale caror oase sunt aranjate in moduri orginiale, dand nastere unor decoratiuni nonconformiste.

“Nebunia” cu acest loc a inceput din 1278 cand abatele manastirii de atunci, a revenit dintr-o calatorie in Tara Sfanta, aducand cu el pamant de pe muntele Golgota si imprastiindu-l in cimitir. Astfel, vestea s-a raspandit rapid si din ce in ce mai multi oameni isi doreau sa fie ingropati aici, asta si pentru ca in jurul locului s-a testut o legenda care spunea ca cei ingropati aici se descompun in 3 zile, ramanandu-le doar scheletele. Asa ca nu a trecut mult timp, pana ce locul a devenit neincapator, apoi cimitirul a fost extins si in 1400 s-a construit deja osuarul.

Auto portret

Auto portret

Turcul si cioara care ii scoate ochiul

Turcul si cioara care ii scoate ochiul

Decoratiuni interioare.

Decoratiuni interioare.

Unul dintre multi.

Unul dintre multi.

 Cat timp Radu s-a dus sa surpinda spiritul celor dusi pe lumea cealalta, eu am ramas la lumina si am citit cate ceva despre Kutná Hora  descoperind o localitate extrem de interesanta si un bun exemplu pentru istoria “cu suisuri si coborasuri” a Cehiei, astfel ca odata vizita terminata, ne-am indreptat tinta catre centru unde nu ne mai saturam sa descoperim un alt mod de a construi, un alt mod de a decora casele, un alt mod de a aranja orasul fata de ceea ce suntem obisnuiti sa vedem in Germania. Plimbandu-te pe strazile din orasul vechi, chiar si din goana bicicletei, nu poti sa nu remarci ca odata, demult, locul acesta trebuie sa fi fost un oras bogat.

Casele inalte cu fatade impunatoare, unele dintre ele refacute, altele lasand doar sa se ghiceasca istoria arata raspicat ca aici s-a trait odata bine. Asta a fost demult, undeva intre secolele 13 si 16 cand mica localitate de care nu am auzit pana acum, concura de la egal la egal cu Praga, ajutata fiind si de cantitatile importante de argint ce au fost exploatate de aici. Perioada “de argint” a apus pe la 1526 cand toata Boemia a ajuns sub dominatie habsburgica. Si de aici a inceput sfarsitul caci minele au fost inundate, apoi devastate, mai multe epidemii de ciuma au decimat populatia orasului, iar un incendiu din 1770 a desavarsit declinul.

Istoria ne invata ca nimic nu este vesnic…Nici chiar impunatoarea biserica gotica la picioarele careia ne aflam si care iti ia respiratia cu frumustea turnurilor sale verticale ori a arcadelor de piatra ce se profileaza pe cerul fara pata.

Poate ca adjectivul “impunatoare” nu este cel mai bine ales, pentru ca nu vorbim despre un dom precum cele din Germania, masive, imense, de necuprins. Vorbim despre o biserica gotica, zvelta, luminoasa la exterior, cu dantelarii de piatra ce prind parca viata. Desi proiectul initial presupunea o biserica de doua ori mai mare decat cea prezenta, forma finala e mult mai potrivita, perfect echilibrata intre orizontal si vertical, sobra la nivelul de baza si jucausa in aer. A durat 600 de ani sa se ajunga aici, pentru ca desi constructia a inceput in 1388, impulsionata fiind de avantul luat de oras datorita exploatarii de argint din zona,s-a finalizat abia in 1905, dar rezultatul a meritat asteptarea. Bineinteles ca asa cum s-a intamplat si la Domul din Köln  asa cum se intampla de multe ori in zilele noastre, lucrarile au fost sistate o perioda lunga de timp din cauza lipsei de fonduri, mai ales cand ne gadim ca banii veneau in principiu in urma exploatarii argintului. Biserica va ramane oricum legata pe vecie de inceputurile localitatii, de istoria si de perioada ei de glorie indusa de acest metal pretios, pentru ca Sfanta Barbara este protectoarea minerilor, iar interiorul bisericii este bogat in fresce ce prezinta viata din perioada medievala si istoria exploatarilor din zona.

Cel mai reprezentativ exemplu al stilului gotic tarziu din cehia.

Cel mai reprezentativ exemplu al stilului gotic tarziu din cehia.

DSC_6449.jpg DSC_6476.jpg

 Strada ce leaga centrul vechi de biserica este si ea deosebita, sugerand un pod destul de lung cu statui de gresie pe stanga si frumoasa cladire proaspat renovata a Colegiului Iezuit pe dreapta. Pentru noi ea nu a fost introducerea, ci incheierea a doua sau trei ore petrecute in acest orasel, timp pe care l-am gasit ca fiind insuficient pentru a trai, simti si pentru a cerne tot ce au de oferit locurile acestea.

Dar e momentul sa luam in piept vantul, sa vedem cum arata Cehia rurala, sa ne simtim undeva, la jumatatea drumului dintre Germania si Romania, caci asa am perceput eu si terenul, dar si modul de viata al oamenilor din satele prin care treceam. Ca directie generala ne indreptam spre est si progonza spune ca vom avea vant constant din sud-est, pana sambata seara. Combinatia vant din fata si dealuri de urcat nu este deloc spornica si daca pe harta luata de la oficiul de informare turistica distantele se scurgeau repede, cand am iesit din harta regionala si am ramas doar cu harta pentru intreaga Cehie, tare greu mai veneau satele unul dupa altul.

Prin cele mai multe sate prin care trecem miroase a lemn si a foc pentru ca deja afara este frig si din cosurile caselor ies fire translucide de fum. Mirosul ne gadila placut narile si inchizand ochii si lasand bicicleta sa curga pe terenul valurit, ma pot imagina acasa. Palcuri de padure, terenuri proaspat arate, parcele de pe care tocmai s-a cules porumbul sau oameni iesiti la cules de cartofi, carand rodul pamantului dintr-o parte in alta in galeti si saci sunt mai aproapiate de imaginile din Romania. Satele mici au cel mult un magazin antic, vechi si de demult, cu gratiile trase si inchis pe vecie. Satele mai mari, au fosta alimentara transforamata intr-un fel de mini-market si regrupate intr-o retea numita “Coop”. Drumurile sunt insa mai bune decat in Romania, chiar si drumurile comunale fiind asfaltate (peticite si plombate, dar pe bicicleta, la cicloturism acest fapt nu deranjeaza). Undeva intre un sfert si o treime din case sunt lasate in paragina, semn ca viata la tara in Cehia nu este idilica precum in Germania.

Ca si la noi, oamenii nu s-au rupt de radacini de buna-voie, ci manati de perspectiva unui trai mai bun la oras. Orase ce sunt o combinatie interesanta de obiective istorice/culturale, vechi de sute de ani (de regula un castel sau o biserica) si vesnicile si uniformele blocuri comuniste, vopsite in culori mai vesele in ultimii ani.

Peisajul tipic de pe drumurile secundare din Cehia.

Peisajul tipic de pe drumurile secundare din Cehia.

Inserare.

Inserare.

 Gasim cu usurinta loc de cort si pregetam pe langa primus pazind supa de rosii ce avea sa ne incalzeasca dupa o zi insorita dar rece, scursa pedaland mereu cu vantul in fata. Cel putin am fost prevazatori si noaptea o vom dormi in puf, pentru ca nu vad ceva mai groaznic decat sa imi fie frig dimineata, toata ziua, seara si toata noaptea. Si cum noptile de toamna sunt deja lungi, au aproape 12 ore, cu caldura sacilor de dormit si soarele generos de la mijlocul zilei, iesim pe plus.

Dimineata de vineri este friguroasa, pajistea imensa pe care ne gasim fiind impartita in doua: iarba aflata la soare a capatat o culoare aurita datorita luminii de inceput de zi, ce se reflecta in picaturile de apa de pe firele scurte, pe cand cea aflata la umbra este in continuare prizoniera unui strat subtire de bruma ce o inveleste ca o platosa. Desi nu sunt decat niste dealuri, padurea de amestec parfumeaza aerul cu un miros prospat de ud, de ciuperci, de pamant, iar frigul diminetii ma trimite cu gandul la diminetile de la munte.

Sarim peste micul dejun si ne punem in miscare. Pe urcari ne incalzim, pe coborari ne ingheata pana si zambetul pe buze. Cu perseverenta, mai punem ceva kilometri, soarele urca si el sus pe bolta, atmosfera devine placuta, stomacul isi cere drepturile si pe la 12 servim brunchul, la o masuta de lemn, de langa o biserica, binecuvanatata de soare din belsug si ferita de vant.

DSC_6503.jpg

Exemplu de bucatarie ceheasca, un fel de pateu local de carne.

Exemplu de bucatarie ceheasca, un fel de pateu local de carne.

Versaill-ul dintr-un satuc uitat de lume.

Versailles-ul dintr-un satuc uitat de lume.

 Abia dupa pranz ajungem si noi in Litomyšl,  a doua destinatie culturala de pe lista noastra. Stiam ca aici punctul de interes este un castel dar odata ajunsi in piata centrala, pendulam nehotarati de la un indicator la altul, toate fiind in ceha. Piata avea o forma atipica, alungita, facand dificila gasirea punctului de informare turistica, mai ales ca era usor interminabila (este una din cele mai lungi piete centrale din Cehia). In plus, zona nu era 100% pietonala si amestecul de oameni, masini, cuvinte de neinteles si noi doi, mot pe bicicleta nu au fost o introducere prea lina in problema.

Punctul de informare nu il gasim, dar dam peste un panou informativ bilingv, cu o harta pe care erau marcate punctele de interes din oras si denumirile acestora in ceha si engleza si aflam ce trebuie sa cautam. Oricum, nu am retinut cum se scrie castelul cu pricina (pronuntia e oricum un mister), dar important este ca l-am gasit. Sincer nu aveam prea mari asteptari, din poze nu mi s-a parut a fi nici ceva de basm si nici ceva impunator, dar niciodata sa nu tragi concluzii pana nu vezi cu ochii tai.

Dupa ce serpuim putin pe stradute cu piatra cubica, de undeva de dupa schelele unui muzeu ne iese in fata castelul. O constructie rectangulara, alba, cu peretii exteriori decorati cu diverse modele (sgrafitto) desenate in culori calde, nuante de galben, mustar, ori maro ce ma trimite cu gandul la soarele Italiei. Nici nu e de mirare, deoarece castelul a fost construit in stil renascentist declarat, in secolul 16.

Renascentist

Renascentist

Castelul.

Castelul.

DSC_6558.jpg

Geometrie

Eden.

Eden.

 Si pe langa castel se lucreaza, mai ales in parcul din spatele acestuia, insa combinatia de zi din saptamana, cu toamna tarzie a condus la o scadere a numarului de turisti, astfel incat in multe locuri in care am oprit in tura aceasta in Cehia am fost mai mult singuri, acest fapt, potentand oarecum experienta si dand o oarecare exclusivitate locurilor. Cu totii stim ca e mult mai fain sa vezi ceva in tihna, fara sa fi prins intre doua fluvii de oameni ce curg in sens contrar, sa poti face o poza in care sa nu intre si un japonez mic ce zambeste larg la camera, sa asculti ecoul pasilor apasati ce merg visatori pe dalele reci de piatra, ce se preling pe sub arcadele castelului, ori ce lasa urme efemere in pietrisul din mica gradina englezeasca ascunsa in spatele aripii de est.

Pentru asta, intr-un oras mare, in care stai mai multe zile, exista o solutie in general buna: sa te trezesti, foarte, foarte de dimineata. Atunci cand oamenii pleaca spre serviciu, grabiti, atunci cand in Fontana di Trevi nu este inca apa, atunci cand Panteonul este gol, atunci cand pe sub poatra Brandenburgului nu trec decat studentii, cu o mana pe ghidon si cu cealalta tinand paharul de cafea si pedaland aprig, caci sunt in intarziere la primul curs al zilei. Cand esti insa pe bicicleta, intr-o tura mai lunga, daca nu planuiesti sa te opresti o zi intr-un loc interesant (desi nu o facem, recomandam asta cu caldura), nu prea poti planui momentul la care sa ajungi la obiectivul X. Si daca totusi planuiesti, nu iti garanteaza nimeni ca te vei tine de plan, mai ales cand e vorba de o tura mai lunga sau de multi kilometri pana la punctul de interes.

Asa ca, atunci cand se aliniaza planetele, nu te poti simti decat privilegiat. In opinia noastra combinatia ideala este pedalat intre punctul X si punctul Y (ambele puncte de interes), ajuns in punctul Y, lasat bicicleta si bagajele la gara/punctul de informare turistica si descoperit locul la pas. Daca este vorba de un oras mare, stat o seara sau doua la un ho(s)tel/la o pensiune/intr-un camping. Din goana bicicletei vezi dar simti doar pe sfert. Si daca noi nu facem asa, pentru voi e ca la biserica: “faceti ce spune popa, nu ce face popa”.

Plecam din Litomyšl dupa-amiaza si intram intr-o zona deluroasa. Incepem prin a urca pe o vale, fiind feriti de vant, ca apoi sa parasim drumul principal si sa prindem o retea de drumuri secundare ce ne urca din nou la “cucurigu”. Urcarile si coborarile se succced, desi urcarile sunt mai lungi, semn ca ne asteapta o noua noapte dormita “la altitudine”, o noapte ce va fi deci friguroasa.

Pe langa frig se mai adauga vantul, astfel incat, desi am gasit un loc ferit, ascuns dupa o perdea de copaci, decidem sa gatim in cort si Radu face oficiile. E foarte interesanta diviziunea muncii in familia Diaconescu, pentru ca daca la oras eu fac cumparaturile, gatesc si fac ordine, la munte Radu este bucatar, Radu este responsabil cu cumparaturile, mie nu imi ramane decat sa casc bine ochii pe unde mergem, sa nu ratam marcajele pistei sau indicatoarele rutiere.

Din nou pe drum.

Din nou pe drum.

Sfarsit de zi.

Sfarsit de zi.

 Text Mihaela, continuarea in partea a doua.

Intre Erfurt si Eisenach

3 zile, 3 piste, si aproape 300 de kilometri prin Turingia

Din nou de la Mihaela citire jurnalul unei ture cicloturistice prin zone inca neexplorate de noi:

Sambata, pe cand conduceam noi linistiti pe “autostrada lor nationala” (Bundesautobahn) A9 spre sudul Germaniei (un fel de DN1 la noi), auzim la radio cum moderatorul unui matinal, in loc sa fie plin de energie, cade in butoiul cu melancolie si ne anunta, cum ca ar fi ultima zi de vara astronomica, zicand cam asa: “Sa ne luam la revedere de la vara, ca de la un bun prieten, ce pleaca in strainatate pentru o luuuunga perioada de vreme”. Si o zice cu atata jale, de parca toate doinele stramosesti s-au strans in glasul bietului om. O, pai daca zici tu asa, atunci hai sa o facem cu stil, ca si asa noi suntem pe drum pentru un weekend prelungit in care vrem sa imbinam boschetareala prin intinsele paduri din Thuringia cu cateva vizite culturale. Asa ca am avut parte de 3 zile, 3 rute cicloturistice diferite si 3 orase interesante pe care le-am vazut mai mult in goana pedalelor (Eisenach, Efrurt si Weimar), dar in care vom reveni.

Ziua de vineri a fost dedicata vaii Ilmului. Ilmul este un rau care izvoraste din padurea “turingiana” si coboara in campie. Daca e rau, a croit musai o vale si daca e o vale, neamtul a facut o pista de biciclete. Se numeste Ilmtalradweg. Si daca e o pista de biciclete, noi suntem fix pe ea, pedaland la deal caci mergeam din aval in amonte. Trebuia sa ajungem pe la 750m altitudine, asa ca, ce sunt 500 m diferenta de nivel la valoarea noastra? Chiar nu sunt nimic, doar ca in prima parte nu faci decat sa strabati un relief valurit, pe care urci, cobori si tot asa. Din motive neintelese inca, ne miscam fara spor, fara talent (si macar daca am urca cu adevarat). Incepe sa se simta “aerul de munte” abia pe ultimii 20 kilometri. Inserarea ne prinde intr-un mic orasel numit Ilmenau, unde am oprit sa luam mancare pentru sambata seara si pentru duminica.

Prima intalnire cu padurea turingiana.

Ultimul racnet in moda locala.

Doar cateva frunze prevestesc venirea iernii, in rest un verde de inceput de vara.

Biserici gotice de pe la 1200 se gasesc la tot pasul, chiar si prin mici orasele uitate de lume.

Cand pe piste de bicicleta pe malul Ilm-ului.

Cand de-a dreptul pe camp.

Intindere eleganta.

Cum orele de lumina se scurteaza vazand cu ochii, ne grabim sa ne indepartam de localitate ca sa gasim un loc de cort, dar nu e nimic care sa ne faca cu ochiul la timp. Ignoram un camping iesit in cale si continuam sa urcam usor in serpentine largi, pe foaia mijlocie. Mie chiar imi place aici. Ma simt “mai la munte” si cum afara este deja crepuscul, drumul merge serpuit, pe stanga si pe dreapta e padure intrerupta din cand in cand cate o pajiste, iar mirosul de conifere nu imi da pace, ma pot imagina oriunde, la poalele oricarui munte adevarat. Afara s-a lasat frigul, semn ca vara e deja departe (poate a zburat cu avionul si e deja la destinatie) si toamna, nu mai are nevoie de nicio introducere. Am simtit-o si am mirosit-o prin satele prin care am trecut, ce se pregateau aproape la unison pentru Sarbatoarea Recoltei. Intr-un loc oamenii taiau lemnele pentru iarna, in alt sat o femeie le aranja frumos, pe caprarii, in gramada. Si in multe locuri mirosea a fum si a foc in soba, a caldura si a gutui. Hai, ca toamna asta m-a facut si pe mine melancolica, asa ca va pun o melodie.

Cat ati ascultat voi melodia, am gasit si noi loc de cort, pe un colt de pajiste, la o margine de padure si langa Ilmul devenit un firicel de apa, ce susura totusi atat de odihnitor. Din fericire nu este inca frigul acela iernatic, asa ca putem sta in voie in fata cortului si putem gati la primus, savura o mancare de fasole cu muraturi si privi stelele pe cerul negru si senin. Semne bune noaptea are.

Duminica dimineata, asa pe la 10.30, pornim hotarati la deal (ce e drept cu burta plina dupa micul dejun). Dar dam cu spor la pedale si castigam usor diferenta de nivel ce ne despartea de cota 750m unde se sfarsea Ilmtalradweg si intersectam Rennsteigradweg. Pista de fata ne promitea padure, multa padure. Ea traverseaza practic intreaga padure din Thuringia, pe directia E-V, urmand o culme (evident impadurita), lunga de 170 km (pentru bicicleta, lungimea e de 195 km). Noi aveam sa facem doar jumatate (aproximativ 90 de kilometri). Pe langa pista de biciclete exista si o ruta de trekking compusa din poteci sau drumuri forestiere. Daca va intrebati ce a fost inainte, va spun eu ca a fost poteca. Ruta de bicicleta a aparut ulterior, drept dovada ca nu exista banda separata, ci se urmeaza drumurile forestiere si drumurile asfaltate (oricum foarte slab circulate). Insa predomina drumurile forestiere, unele excelente, altele destul de proaste, oarecum si in functie de numarul de turisti ce frecventeaza acea zona.

Locul de cort, cu susurul izvorului ca zgomot de fond.

In suspensie.

Prima parte pentru noi, ce urca din Allzunah spre cel mai inalt deal cu care se poate lauda padurea asta (Großer Beerberg – 982 m) e bine batuta si merge repejor. In varful dealului, oamenii au taiat cativa copaci si au facut o platforma de observatie, ca sa se poata bucura turistul de panorama din vale, care altfel ar fi total ascunsa de perdeaua de copaci. Acum cred ca inteleg si mai bine cat de trista trebuie sa fie viata pentru Claudia si Andrei in tara padurilor nesfarsite. Ruta cicloturistica nu ajunge pe acest “varf” ci il ocoleste, urmand un drum asfaltat. Noi insa suntem niste “cicloturisti” mai extremi si nimerim (pe cuvant ca fara premeditare) pe drumul “de picior” si urcam cu mare usurinta la cota 982m.

Ajunsi pe acoperisul padurii turingiene.

Pe Rennsteig.

Aschii.

Paduri falnice de brad.

De aici ar trebui sa chiuim de fericire caci urmeaza o buna bucata de coborare, asa ca, speram noi, vom mai recupera ceva fata de planul de acasa, caci tare suntem in urma cu distanta de parcurs. Ne-am culcat pe minus, ne-am sculat pe minus (ca doar nu mergeam in somn), acum la jumatea zilei tot pe minus suntem…

Fericirea coborarii nu dureaza mult, reintersectam ruta cicloturistica si pe cand pedalam iarasi la deal (wtf?) incep sa intrevad o fisura in planul de acasa. Eu ma uitam cu speranta pe profilele incarcate pe kindle ce spuneau 5 kilometri intre punctele X si Y si o diferenta pozitiva de doar 50-60 m. Doar ca profilele erau pentru trekking si daca poteca poate sa ia cea mai scurta linie posibila, apoi bicicleta trebuie sa mearga musai pe drum si drumul ocoleste de te-nebuneste, prezentand comportamente contradictorii: merge in zig-zag, te coboara intr-o vale in fundul pamantului spre dreapta si te urca brusc pe o panta de 14% spre stanga si tot asa.Asa ca degeaba credeam noi ca acus-acus coboram, apoi mai urcam odata pe al doilea varf de peste 900 m din padurea din Thuringia (Großer Inselsberg- 916 m) si apoi vine coborarea lunga si salvatoare de 30 de kilometri. A durat jumatate de zi de deal-vale, multa sudoare, multa rabdare, caci parea ca padurea asta nu se mai sfarsea, si o serie de localitati, dintre care se detaseaza Oberhoful. Cand cititesti descrierea acestei mici localitati, zici ca asta e raiul pe pamant in materie de sporturi de iarna. Este incredibil cum in vest, orice “cacatel” este ridicat la rangul de mare atractie turistica. Si hai sa va fac o lista cu ce puteti face in Oberhof, ca sa vedeti cum dati cat ati clipi schiul din Austria pe o vacanta de iarna in padurea din Thuringia:

– schi fond pe piste amenajate (ratracuite)
– schi alpin (un telescaun si un cablu (numit sugestiv “Vechea pajiste de golf”) ce deserveste o zona de incepatori)
– mers cu rachetele de zapada prin padure
– bob
– sarituri cu schiurile
– biatlon
– plimbari ozonate in natura (eventual cu trasura)
– sanius.

Indiferent daca intelegeti ori nu germana, chiar si daca va uitati la pozele de aici, va dati seama ce puteti face in Oberhof.

Ce altceva va mai doriti? Nu v-am convins? Sa adaug descrierea de pe wikipedia. “Oberhof este cunoscut ca un centru al sporturilor de iarna, in Germania. Orasul traieste din turism. In 2009 au fost 132.000 de turisti ce au implicat 426.000 de nopti de cazare. De aceea Oberhoful este al treilea oras ca numar de vizitatori dupa Erfurt (capitala de land) si Weimar (inclus in Patrimoniul Unesco), fiind in acelasi timp si cea mai vizitata localitate din padurea din Thuringia.”

Deci, nu stiu despre voi, dar pe mine, m-a lasat rece oferta asta, vazuta chiar la fata locului. Am zis ca mai bine stau acasa decat sa ma plictisesc aici…

Pe inserare, schimbam brazii cu fagii.

Pe rennsteig.

Locul in care am infipt steagul in seara asta.

Ca sa revenim la tura noastra, am depasit si cel de-al doilea “obstacol” al zilei de azi (Großer Inselsberg) si cum coborarea nu are farmec pe noapte, am inceput sa ne cautam loc de cort. Gasim din nou ceva fain, pe acelasi tipar: pe un colt de pajiste, la margine de padure. Lipseste doar apa din ecuatie. Cum noaptea vine repede, ne retragem in cort si de data asta chiar suntem determinati sa ne trezim dimineata si sa plecam la drum, nu de alta, dar avem de recuperat cam 25 de kilometri ramasi restanta de zilele anterioare+ inca 100 de kilometri din planul zilei numarul 3 si 3 orase de vizitat. Pe cuvant ca imi pare misiune imposibila.

Dar ati uitat ca eu sunt prudenta, pe cand Radu e optimist si aventurier, asa ca nu luam trenul, ci pedalam. Iata, primii 25 de kilometri se scurg ca vantul si ca gandul in coborarea continua mult visata, vantul e si el cu noi, asa ca toate panzele sus. Daca am avea o vela la bicicleta, am inalta-o si pe aceasta. Lasam in urma fara prea mari regrete padurea nesfarsita si ne oprim in Eisenach. Pentru mine una, Eisenach era sinonim doar cu castelul Wartburg, inclus in Patrimoniul Unesco si legat pe vecie de numele lui Martin Luther care a fost exilat/s-a ascuns aici pentru 3 ani de zile, timp in care a tradus Noul Testament in limba germana. Insa el are mult mai mult de oferit:

– aici s-a nascut Bach si evident exista un muzeu dedicat marelui compozitor.
– tot aici, in Biserica Georgenkirche din Piata Centrala, familia Bach a cantat la orga de-a lungul a patru generatii iar Martin Luther a predicat o vreme;
– cum Luther a si trait aici o scurta perioada de timp, ocupand doua camere dintr-o frumoasa casa construita in still Fachwerk si in prezent veche de 500 de ani, casa respectiva ii este dedicata, numindu-se Lutherhaus (Casa lui Luther);

Si lista continua, fiind nesperat de diversificata pentru un oras atat de mic, incat sunt sigura ca poti petrece o zi intreaga aici, fara sa te plictisesti.

Noi, desi ne-am dori acest lucru, nu avem atata timp la dispozitie si dupa ce poposim putin in piata centrala si gasim cea de-a treia pista din program (Thüringer Städtekette), ne asternem din nou la drum.

Privelistea de la Wartburg.

Fachwerk pe nemteste.

Strajerul cetatii.

Sub soarele de toamna in curtea interioara a castelului.

Si castelul privit de sus.

Sfantul George de Eisenach, si biserica in care au cantat la orga 4 generatii din familia lui Bach.

In sfarsit beneficiem de asfalt si desi in fata avem multi kilometri, ziua frumoasa de toamna si vantul prielnic (am conceput tura in asa fel incat sa avem vant din spate la intoarcere) ne dau ghes sa pedalam. Satele, situate la distante aproape constante de 3-4 kilometri, se scurg unul dupa altul si pe la miezul zilei ajungem in Gotha. Din pacate nu facem ocolul spre centru (fiind in criza de timp) si ramanem in zona periferiei, urmand pista spre Erfurt.

La prune pe un teren viran.

Peisajul tipic turingian.

Erfurt este capitala landului Thuringia si un orasel foarte frumos (cel putin centrul vechi), cu case construite in stil Fachwerk, cu piete dragute, cu cateva cladiri ce iti iau ochii desi momentan si acolo sunt lucrari peste lucrari. Aici avem noroc, caci pista trece chiar prin centrul orasului si cum din cauza lucrarilor traficul este deviat, nimerim pe cateva stradute interesante chiar in inima centrului vechi, scurta plimbare fiind suficienta ca sa ne convinga sa revenim. Stim noi de anul trecut de cand am vizitat Quedlinburgul in noiembrie, ca atunci cand da frigul nu mai este picior de turist, si cei curajosi, imbracati in puf de pinguin, pot sa ia la pas strazile in voie. Asa ca deja, in capsorul nostru se incheaga un plan pentru a reveni aici in noiembrie, cand si asa, nu prea ai ce face in afara de vizite culturale.

Strapungearea luminii.

E deja ora 17.00 cand plecam din centrul Erfurtului si mai aveam 24 de kilomeri pana in Weimar, fiind oarecum consolati cu faptul ca o sa ajungem la destinatie odata cu inserarea. Astfel incat, gandul de a reveni se planteaza si mai adanc in capsor, mai ales ca in Weimar oferta este cel putin la fel de bogata: casele memoriale a doi mari clasici germani (Schiller, Goethe), un muzeu dedicat miscarii Bauhaus, care a inceput in Weimar, inainte de a se reloca in Dessau, cateva castele, o gradina englezeasca prin care am trecut in drumul nostru spre masina si lista poate continua. Chiar ma gandeam, pe cand pedalam prin parcul de pe malul Ilmului ca ar fi frumos ca toamna sa fie lunga, si in noiembrie, atunci cand vom reveni, sa ma gasim cateva frunze galbene si sa ne intampine un soare bland, daca la prima intalnire am avut rendez-vous cu luna.

Weimar pe scurt: Schiller si Goethe

Ajungem la masina la lumina frontalei si in loc sa rezolvam cu partea aceasta a Germaniei, am taiat de pe lista o tura cicloturistica si am adaugat una culturala, dovada ca ar mai fi cate ceva de vazut si de facut in Germania…Probabil ca asa e, dar pe noi a doua iarna nu ne mai prinde in mohoratul si imobilul Berlin! Carpati, here we come!

Foto by Radu

———————————————————————————————————————————
Infobox

In tura de fata am combinat 3 piste cicloturistice din Thuringen (centrul Germaniei) ce formeaza aproape un triunghi.

(img)
Traseu:

Weimar- Meilingen-Bad Berka-Kranichfeld-Ilmtal-Ilmenau-Allzunah (Ilmtalradweg), aprox. 75 km

Allzunah -Bahnhof Rennsteig-Großer Beerberg-Oberhof- Grenzadler-Ebertwiese-Grenzwiese-Am Auerhan- Hohe Sonne- Eisenach, aprox. 90 km

Eisenach-Gotha-Erfurt-Weimar (Thüringer Städtekette), aprox. 100 km

Lungime aproximativa: 265 kilometri
Ilmtalradweg urmeaza firul raului Ilm care izvoraste din Padurea din Thuringia si se varsa in Saale. Totalizeaza 120 de kilometri lungime.
  • Site-ul oficial este acesta (din pacate doar in germana).
  • O schita a rutei gasiti aici.
  • Profilul rutei este aici.
Rennsteigradweg este o adaptare pentru cicloturism a unei poteci de trekking numita simlu Rennsteig, ce urmeaza o culme lunga, din padurea din Thuringia. Poteca a fost dezvoltata pe linia unei foste granite intre regiuni istorice ale Germaniei. Poteca turistica are 170 kilometri lungime si este catalogata ca fiind “high-grade hiking trail”. In realitate, singura dificulate este lungimea traseului, pentru ca in rest, se urmeaza poteci foarte clare si foarte bine marcate si drumuri forestiere, la o altitudine medie de 500-700 m. Ruta se preteaza si pentru mountain-bike. Pentru cicloturism, exista o ruta-sora, ceva mai lunga (195 de kilometri), inaugurata in anul 2000. Exista 2 varfuri importante: Großer Beerberg (982 m) si (Große Inselsberg (916 m) pe care insa ruta le ocoleste. Totusi profilul, asa cum puteti vedea mai jos, este destul de valurit, strangandu-se ceva diferenta de nivel.
  • Site oficial: aici (din pacate doar in germana). Site-ul este destul de complet insa se axeaza pe varianta de trekking si descrierea rutei, profilurile de altitudine, distantele sunt data pentru trekking si nu pentru ruta cicloturistica.
  • O schita a rutei gasiti aici
  • Profilul rutei este aici
Thüringer Städtekette este o ruta cicloturistica de 225 de kilometri ce uneste principalele orase din landulThüringerdin Germania. Ea trece prin: Eisenach, Gotha, Erfurt, Weimar,Jena, Gera. Ruta e bine marcata si merge in general pe asfalt, prin zone rurale sau traversand orasele mentionate mai sus.
  • Site oficial: aici (in engleza)
  • Harta si profil: aici (in engleza)
  • O schita a rutei gasiti aici
Aici gasiti o lista cu toate rutele de ciclourism din Thüringen si o harta ce reuneste atat pistele regionale (Regionale Radwege) cat si cele ce se intind pe mai multe landuri sau chiar pe mai multe tari (Fernradwege). Puteti filtra rutele, astfel incat sa vi se afiseze doar rutele regionale, doar cele de distanta, sau toate rutele.
————————————————————————————————————
Stele pe langa Prora

Orasele hansei, si din nou o noapte sub stele.

Din nou Mihaela a scris un jurnal mai mult decat bine documentat si detaliat, astfel incat dupa weekend-ul trecut cand am scris independent 2 jurnale ce au iesit extrem de asemanatoare, am zis sa nu mai dulblam si de data aceasta efortul. Totusi un pic de exercitiu la scris nu strica niciodata, astfel incat am sa incerc sa mai adaug si eu cateva cateva randuri.

In timp ce mergeam noi printr-o zona rurala din Mecklenburg-Vorpommen, am impartit un timp drumul cu o fatuca pe un armasar negru. Cat timp noi ne mai opream sa ne dumirim pe unde trebuie sa o luam, analizand harta, fatuca ne prindea din urma, dupa care iar o depaseam, si tot asa. La un moment dat cand pedalam pe soseaua de tara, auzim zgomotul de galop venind din spate, si uitandu-ne in spate ii vedem cum goneau in galop pe miristea de langa drum. Si arata foarte tare imaginea, si mi-as fi dorit sa am ceva cu care sa pot sa filmez momentul, cert e ca desi si noi mergeam cu un respectabil 20km/h am fost lasati in praful ridicat de copitele armasarului.

Mai dam putin timpul inainte putin, si ajungem in Luebeck, unul din cele mai frumoase medievale orase din nordul Germaniei si orasul cel mai important din Liga hanseatica. Raman la ideea ca orice calatorie cu bicicleta prin locuri pline de istorie, cuplata cu putina curiozitate si access facil la informatii face mai mult decat orice manual. Pentru ca nu inveti doar lucruri ce s-au intamplat acum o jumatate de veac la o jumatate de glob de tine, ci vezi si urmele pe care le-au lasat intamplarile respective.

Mai dam timpul putin inainte, si ajungem la locul, sau mai bine zis plaja unde ne-am petrecut noaptea. Dupa experienta ultimelor iesiri cu bicicleta pe malul marii Baltice am ajuns la concluzia ca plajele pustii nu sunt deloc greu de gasit, in schimb de data acesta locul chiar a fost deosebit de frumos. Dupa ce se culca Mihalea ma mai tot joc cu aparatul incercand sa fac cateva poze in care sa surprind cerul extrem de instelat, si tinand cont ca trepiedul a fost improvizat din cob-uri si ca nu am declansator cateva au iesit chiar suprinzator de bine. Oricum un trepied incepe sa devina absolut necesar. Si rasaritul a fost deosebit, desi practic nu am vazut deloc soarele.

Mai dam timpul putin inainte, si dupa o lupta cu un mic uragan potrivnic si dupa o degustare de corcoduse, ajungem in Wismar, alt oras al Hansei cu o istorie putin diferita. A fost unul din orasele care vreme de cateva sute de ani, impreuna cu alte zone din nordul germaniei au apartinut de … Suedia. Care aparent a iesit destul de bine din razboiul de 30 de ani, fiind una din marile puteri ale Europei in perioada care a urmat. Pana cand in 1711, cand la fel ca alte mari puteri de-a lungul istoriei, s-au hotarat sa atace Rusia. Si a venit iarna. Cred ca e destul de clar care a fost rezultatul… Revenind la Wismar practic Suedia a renuntat definitiv la el abia in 1903.

Restul, de la Mihaela citire:

Ca ne place marea nemtilor asta nu mai e deja niciun secret, cred eu. Am fost si anul trecut, am fost si anul acesta si am decis chiar sa revenim, pentru a treia oara in 12 luni pe malul Marii Baltice. Ce ne atrage atat e greu de spus. Pe de-o parte ne e linistea si bunul-simt de acolo. Litoralul nemtesc este tot ce nu este cel romanesc. Cu siguranta pentru ca are mai multe sate si asezari tihnite decat statiuni (la noi e in mod cert invers). Pe plaja nu rasuna nicio muzica, nu se vinde nimic, nu se face gratar si alte indeletniciri. De multe ori se poate ajunge doar pe jos sau pe bicicleta. Am gasit de fiecare data si plaje aglomerate dar si fasii inguste de nisip, absolut pustii, in care 2 oameni stau tolaniti la mal si se bucura de soare, de valuri, de briza. La marea lor este tihna. Marea lor este putin pentru “pensionari”, putin pentru “familisti” si in niciun caz pentru petrecareti. Pentru discoteca pe plaja exista Ibiza. Marea lor are piste in loc de drumuri, muzee interesante si orase cu o istorie bogata. De fapt tura am planificat-o pentru doua asemenea orase: Lübeck si Wismar, ambele jucatori importanti in Liga Hanseatica si (asa cum deja banuiti) incluse in Patrimoniul Unesco datorita mosternirii ramase (culturale si arhitectonice). Daca intre ele se mai intindea si o fasie generoasa de plaja ce promitea din nou un somn in aer liber, daca vantul avea sa ne fie partener de drum, aducand pe langa rafale si mirosul marii, avea sa fie cu atat mai bine.

Fata de ritmul cu care ne-am obisnuit (si care nu ne face deloc cinste) ce include sculat tarziu si plecat la miezul zilei, acum chiar trebuia sa ne sculam devreme si sa plecam mai devreme la drum, pentru ca in prima zi am fost nevoita sa inghesui si cam 100 de kilometri si cateva ceasuri pentru vizita culturala in Lübeck si cautat plaja perfecta pentru innoptat. Deci aveam treaba multa in prima zi…Din fericire locurile prin care am trecut chiar ne-au ajutat sa ne indeplinim misiunea auto-asumata, pentru ca nici nu promiteau si nici nu ne-au dezvaluit la fata locului puncte de interes numai bune sa ne ia mintile si sa ne taie elanul de pedalat. Drumul a fost si el numai bun, in mare parte drumuri secundare si asfaltate, vantul ne-a ajutat si el putin batand oarecum favorabil, asa ca am degustat doar peisajul rural din Mecklenburg-Vorpommern, facandu-ne drum aproape singuri printre satele in care, spre surpinderea noastra: am gasit oameni. Am mai scris deja pe blog ca satele nemtilor sunt fantomatice. Aranjate ca la carte si pustii. Fara copii care sa se joace in curte, fara oameni care sa se invarta prin gradina, fara oameni pe camp. Totul inchis, totul zavorat, toti ascunsi in spatele ferestrelor decorate cu diverse bibelouri si perdelute. Si asta nu se intampla doar la orele pranzului cand sa zicem toti sunt la masa, se intampla cat era ziua de lunga, caci atunci cand te urci pe bicicleta pedalezi si la 10.00 si la 13.00 si la 18.00. Ei bine am trecut pe aici, prin niste sate in care oamenii stateau la poarta ori luau masa in gradina, copii se jucau in fata casei singuri ori sub ochii parintilor, cei mai in varsta ne priveau de pe o banca de lemn pusa strategic sub coroana unui copac si tot asa…Ma rog, preocupari normale de weekend la sat.

Pregatirile pentru sarbatorile recoltei.

Prin sate tipice germane, majoritatea din secolele 11-12…


La mure.


Verdele sfarsitului de vara.

O idee mai optimisti ajungem astfel in Lübeck si ne oprim in centrul vechi unde facem o pauza mai lunga. Lübeck este strans legat de Liga Hanseatica si aceasta uniune comerciala i-a adus mari beneficii de-a lungul timpului facandu-l sa infloreasca de-a lungul a patru secole (secolele 13-17) si devenind cel mai bogat si cel mai puternic oras din zona Marii Baltice. Mostenirea Ligii este azi vizibila la tot pasul si in acelasi timp ne ajuta sa ne facem o impresie asupra aparentei orasului in perioada sa de glorie: ziduri de aparare, sisteme de porti pentru intrarea in oras, canale ce inlesneau accesul dinspre si inspre port, biserici din secolele 13-14, case de negustori din caramida rosie ce amintesc de specificul olandez, toate sunt astazi istorie vie. Datorita acestora orasul a fost inclus in 1987 in Patrimoniul Unesco fiind primul caz din Europa in care nu s-a inclus un simplu monument, ci o suprafata intreaga, considerata reprezentativa pentru o anumita perioada istorica. Parca in secolul 10, odata cu intemeierea orasului, numele ales pentru noua asezare avea sa fie predestinat: Liubice (inseamna “incantator”).

Holstentor, simbolul orasului impreua cu o sculptura moderna a unui vas negustoresc.


Citind despre istoria locurilor.


Cel mai vechi spital medieval din Europa.


Fatade peste fatade.

Orasul se gaseste la 15-20 de kilometri de Marea Baltica si pe inserat ne urcam din nou in sa si parcurgem cu spor distanta ce ne despartea de locul de innoptat. Din ciudateniile calatoriei merita totusi mentionat un tunel construit pe sub raul Trave, tunel in care, pentru ca nu este construita o pista, nu poti intra cu bicicleta. Si cum nici pod special pentru biciclisti nu erau sa faca, au pus la punct o linie de naveta: un autobuz in care te urci cu tot cu bicicleta si care strabate in siguranta tunelul, lasandu-te pe partea cealalta. Evident, pentru ca nu suntem in Canada, serviciul este gratis.

Prin Prival.

Ajunsi odata cu inseararea in localitatea Travemünde (cu alte cuvinte “La varsarea raului Trave”) trecem raul cu bacul si ne amestecam prin multimea ce se indreapta spre micile case de vacanta. Satul in care am ajuns, Priwall, este un fel de intruchipare idealizata a 2 Maiului de la noi. Strazi fara asfalt, casute mici, doar cu parter si o mica veranda in fata, terase si mici localuri linistite, asezate la cate un colt de strada si marea ce se simte, se miroase in spatele micilor dune. Tihna si bunul gust de aici sunt fermecatoare si de as avea si eu o mare ca asta aproape, apoi nici nu mi-ar displace 1-2 weekenduri pe an, sa ma duc si sa nu fac nimic. Sa ascult doar valurile si rasetele prietenilor, sa ma legan in hamac si sa citesc o carte buna, plimbandu-ma la inserat pe plaja si privind…lebedele.

Da, stiu, lebede la mare sunt o aparite cam ciudata, insa aici apa nu este deloc sarata, noi aflandu-ne pe malul unui golf, la varsarea raului Trave cu apa dulce, in mare.

Iesim din localitate la lumina farurilor de la bicicleta si ajungem in camp. Gard pe dreapta, padure pe stanga, si din loc in loc cate o poteca cu o mica placuta: intrarea la plaja nr. X. Alegem intarea numarul 2 si gasim o fasie de nisip de 10 m pe care ne amenajam dormitorul. Supratenta cortului se transforma in cearsaf, din coburi ies saltelutele si sacii de dormit, orezul e deja pe primus si noi ascultam valurile si facem inhalatii cu mirosul de alge atat de familiar de la Marea Neagra. Doar zecile de zburatoare de la fluturi de noapte la musculite si insecte diverse ne tulbura zenul intrandu-ne in ochi, atrase de lumina frontalei. Odata stinsa si aceasta, ramanem doar cu cerul plin de stele, cu luminile portului in stanga si cu cele cateva vapoare ce se vad in larg.

In cautarea locului de cort.

Marea Baltica.


Noapte instelata.

Daca prima data cand am venit la mare in Germania am vazut apusul, a doua oara rasaritul, acum nu vedem nimic. Asta nu e neaparat rau caci inseamna ca mai fur cateva zeci de minute placute de somn, cu bandana trasa pe ochi, pentru a impiedica lumina sa imi tulbure somnul cel dulce. Cat timp Radu pleaca la alergat eu fac ce stiu mai bine (adica strang bagajele) si pe la 10.00 ne urnim din loc cativa kilometri cat sa gasim un loc bun pentru a servi micul-dejun.

Rasaritul ascuns.


Privelistea la trezire.

Lebedele maritime.

De acum nu mai aveam probleme cu orientarea. Suntem pe ruta ciclabila ce merge pe malul Marii Baltice (Ostseeradweg) si sagetile indicatoare ne vor purta pana in Wismar. Doar vantul ne pune bete in roate, ca nu cumva cei 50-60 de kilometri pana la destinatie sa treaca prea usor. De fapt luptam cu stoicism cu vantul iar atunci cand terenul destul de valurit ne scoate in fata si o urcarea in plin camp, e o lupta cu toate morile de vant. In mod nesportiv ne fac si cativa mosi pe biciclete electrice ce urca pe acolo cu pieptul in vant. Primii 30 de kilometri pana in Boltenhagen se scurg mai repejor, insa urmatorii trec in ritm de melc.


Micul dejun.

Pentru persevrenta cu care am luptat cu vantul ce bate mereu din fata ne premiem cu o pauza indelungata in raiul corcoduselor. Un om cu suflet bun, si-a imprejmuit locul la camp cu un gard viu format din corcodusi. Si parca gandindu-se la putinii calatori ce mananca din pomi, a plantat soiuri diferite de corcodusi. Cel putin 5-6 soiuri am degustat noi. Corcoduse de toate marimile, de toate culorile si de toate texturile. Dupa ce ne-am umplut bine stomacul si am luat din ce prisosea si pentru drum, reusim fara alte popasuri sa ajungem in Wismar, un alt oras din Liga Hanseatica, un alt oras aflat in Patrimoniul Unesco. Wismarul este notabil mai mic decat Lübeck iar proportiile se pastreaza si pentru centrul istoric. Totusi piata invita la o pauza mai ales cand citim caci cu forma sa rectangulara, cu latura de 100 m este una din cele mai mari din nordul Germaniei. In fata hartii si cu un cornet de “soft-eis” in mana studiem oferta.

Scaunele de plaja tipice pentur marea baltica.


Pe drumuri de tara.


La degustat de corcoduse.


Corcodusele de septembrie.

Dar stati sa va vorbesc mai intai despre soft-eis, cu alte cuvinte banala inghetata la dozator. Cu siguranta ne amintim cu totii de masinile de inghetate ce apareau pe la colturi de strada in anii ’90. Puteai alege intre 3 variante: vanilie, ciocolata sau capsuni si amestec, la cornet sau la vafa. Pretul era in jur de 10.000 sau mai apoi dupa denominare, 1 leu. Usor, usor, masinile de inghetata au disparut…Cred ca au ajuns toate in Germania, pentru ca aici soft-eisul este la moda. Astfel ca nici eu nici Radu nu avem nevoie de nicio invitatie pentru a investi 1.5 euro intr-o inghetata ca pe vremuri, in fata careia nici nu mai am timp sa mai respir…Uite asa se invarte roata si lucrurile se reinventeaza. Veste buna: pregatiti-va sa scoateti de la naftalina si sacosile de panza de pe vremea lui Ceusescu. Schimabti-le doar manerele cu unele mai lungi ca sa le puteti pune pe umar, desenati ceva pe ele, ori scrieti ceva inspirat si gata, sunteti in trend. In Germania sunt la moda si se vor intoarce cu siguranta si in Romania (daca nu s-au intors deja).


Asa, revenind la Wismar, cum intre noi si biciclete nu sunt decat 6.5 kilometri ne permitem sa pierdem vremea in liniste prin centrul vechi, admirand cand o biserica, cand o constructie din caramida rosie, totul vechi de sute de ani, totul povestind istorie. Dam o tura si prin portul vechi unde admiram 3 corabii cu panze (una de transport si doua “zvarluge” suple, gratioase si aerodinamice) ce ofereau croaziere pe mare. Ar fi o idee ca la un moment dat sa ma urc pe o asemenea minune si sa vad cu ochii mei cum navighezi doar cu forta vantului, cum desfaci si strangi panzele, cum manevrezi sutele de sfori si de franghii ce cu siguranta nu atarna acolo fara rost. Dar pana atunci trebuie sa ma multumesc cu demonstratiile capitanului din Delta

In piata centrala din Wismar, in prim plan o fantana de 500 de ani, realizata dupa planurile unui olandez din Utrecht.


Parca e ceva totusi neinregula cu cele doua statuete.


Casa batranul suedez, in stil gotic de caramida, din secolul 14.


Catre Nikolaikirche.


Goticul de caramida. Neavand calcar pentru catedrale oamenii ai pastrat stilul si au folosit materialele la dispozitie.


In vechiul port, langa o veche nava negustoreasca.


Cu bicicleta prin biserica, urme ale celui de-al doilea razboi mondial.

Ca sa fie clar, da? Nu cumva sa te prindem cu tankul cu mai mult de 50!

Cu ocolul prin port ne luam la revedere de la Marea Baltica cu promisiunea ca turele facute aici ne vor ramane la suflet. Desi toate trei la mare, la aceesi mare, au fost atat de diferite unele de altele incat nu pot face un clasament si nu pot avea preferinte. Toate au fost frumoase si interesante in felul lor. Din fiecare am avut ceva de invatat, in fiecare am vazut locuri deosebite si cel putin jumatate din magia iesirilor au fost date de locurile simple dar de efect in care ne-am petrecut noptile, numarand stele si descifrand ori imaginand noi constelatii pana ne fura somnul si ne ducea departe, in marea de vise.

——————————————————————————————————————–

Infobox


——————————————————————————————————————–

Traseu:


Etapa 1: Dorf Mecklenburg-Rambow-Beidendorf-Quaal-B105- Grevesmuehlen (teoretic ruta ciclabila, in teren nu am gasit decat piste izolate, aprox. 25 km). Sursa inspiratie: http://karte.auf-nach-mv.de/->; Hier clicken->;Auswahl Touren->;Regionatouren Ostseekueste Mecklenburg->; Von Wismar aus Geschichte und Kultur erleben

Etapa 2: Grevesmuehlen- Bluettlingen-Sievershagen-Hanshagen-Stohkirchen-Parber-Zehmen-Mezendorf-Schoenberg (ruta Westlicher Backstein-Rundweg, aprox 30 km). Sursa inspiratie: http://karte.auf-nach-mv.de/->; Hier clicken->;Auswahl Touren->;Radrundwege->; Westlicher Backstein-Rundweg

Etapa 3: Schoenberg-Lübeck (pista 20 km)

Etapa 4: Lübeck- Travemünde (pista de legatura cu Osteseeradweg, aprox 15 km)

Etapa 5: Travemünde-Priwall (cu bacul)-Osteseeradweg spre Wismar (aprox 60 km)

Etapa 6: Wismar-Dorf Mecklenburg (ruta Westlicher Backstein-Rundweg 6.5 km).Sursa inspiratie: http://karte.auf-nach-mv.de/-> Hier clicken->Auswahl Touren->Radrundwege-> Westlicher Backstein-Rundweg

Linkuri utile:

Site pentru planificarea turei in Mecklenburg-Vorpommern: aici
Harti si descrieri complete pentru Ostseeradweg (in germana): aici
Cateva informatii despre Ostseeradweg (EuroVelo10) in engleza: aici
Site oficial EuroVelo 10 (in engleza): aici