Category Archives: Ciucas

DSC_9531

Jurnalul trecerii dintre ani, un pic de Ciucas, un pic de Bucegi si ceva Brasov

Probabil unul din marile avantaje ale mutatului in Brasov e faptul ca putem gazdui cu usurinta si destul de des prietenii din Bucuresti sau din alte parti ale tarii. E un fel de socializare fara nici un fel de efort in care vine muntele la Mahomed si eventual tot ce trebuie sa facem daca avem chef e un pic de ordine si eventual ceva de mancare. Intotdeauna mi s-a parut complet fara sens sa dai o suma exorbitanta pe o pensiune la munte si sa stai cu orele in blocajele ce se formeaza pe drum. Cu atat de mult a disparut sensul de cand ne-am mutat la Brasov. Asa ca de revelion nu am facut altceva decat sa stam acasa, sa iesim la munte si sa gazduim prieteni.

Ultima zi de an, printre copacii de zahar din Ciucas

Dupa un ski de tura cu Hoinarii prin Postavaru in penultima zi de an si cu mare parte din prieteni deja sositi sambata dimineata e timpul pentru o tropaiala la -15 grade prin Ciucas. Drumul spre pasul Bratocea arata absolut genial, toata zapada cazuta la nord de pas pare sa se fi lipit complet de crengile copacilor si pare ca mergem cu batranul nostru logan pe un drum de basm.

Din pasul Bratocea o luam spre varf, printr-o zapada mare si pufoasa care ne face sa ne intrebam ce cautam pe aici in bocanci si nu pe schiuri. Mai sus zapada e in schimb purtata de vant, ne prind din urma si Elena si Andreea si sapam cu randul urme printr-o zapada ce trece in anumite locuri de brau. Spre nord se vede Transilvania inzapezita, spre sud in schimb lucrurile arata mult mai saracacios din punct de vedere al zapezii. Momentul amuzant al zilei e intrecerea in patru labe pe crusta formata sub varf, pe care era binenteles mai eficient sa mergi asa decat sa sapi urme.

Ajungem si pe varf, suntem luati in primire de un varf taios si pornim rapid la vale, spre cabana Ciucas. Business-ul pare sa mearga de minune aici, plin de turisti, drumul pana in Valea Berii e aproape complet deszapezit si brusc nu mai regretam ca nu am luat schiurile dupa noi. De pe varf oricum le-am fi carat cea mai mare parte a drumului la vale.

Revelionul, sarac in artificii de pe dealul Cetatuii

Daca in urma cu un an revelionul ne-a prins la Bunloc privind de la distanta artificiile de deasupra Brasovului de data aceasta am zis sa incercam sa le vedem de aproape. Dealul Cetatuii pare un loc bun asa ca ne pornim la o scurta plimbare nocturna inainte de miezul noptii. Pe deal lume multa, galagie si inghesuiala, Brasovul e partial acoperit de tipica pacla iar artificiile dezamagesc, sau cel putin dezamagesc in comparatie cu asteptarile noastre. Parca cel mai fain arata artificiile din Racadau dar in centru vechi pare un fel de dezorganizare totala. Sincer ma asteptam la mai mult de la brasoveni.

Inceput de an, pe schiuri, in Poiana si in muntii mari

Dimineata zilei de 1 ianuarie ma prinde in Poiana la ora 9 asteptand deschiderea instalatiilor, cu sperante de partii parasite de petrecaretii din noaptea anterioara. Din pacate descopar ca momentul deschiderii e amanat pentru ora 10:30. Nu-i nimic, am si focile dupa mine si reusesc sa fac o urcare pe piei inainte, numai buna de incalzire. Urmeaza o ora de schi pe partii destul de pustii urmata de inca urcare si o coborare cu Suca. Un inceput deloc rau de an, chiar daca a fost tot in locul de joaca din spatele casei.

Astfel incat incerc sa compensez ziua ce urmeaza cu Mihai si Marius cu o coborare pe Morar. Urcam cu cabina si pe platou descoperim ca zapada mai mult lipseste. In schimb e cald si soare si un gram de inversiune termica ne lasa sa urcam doar in bluza de corp pana la Omu. Vantul in schimb si-a facut de cap si pe vai astfel incat pulverul de pe Morar e amanat pentru data urmatoare iar noi ne luptam din rasputeri cu o zapada bine indesata de vant pe care e O adevarata provocare sa virezi. Singurul care se bucura de zapada e Marius cu splitboardul lui si in vreme ce vad cat de mult ne chinuim noi ma gandesc ca n-ar strica sa ma apuc si eu de sportul asta.

Reusim sa coboram pe schiuri pana la jumatatea drumului dintre caldarea inferioara si Poiana cu Urzici intr-un fel de combinatie de derapat cu descatarat de mici saritori. Acele Morarului arata intr-un mare fel, zapada in schimb e putina pe rape si o sa mai dureze pana cand se vor astupa complet toate saritorile. Oricum vaile din Bucegi sunt un loc in care chiar mi-ar place sa mai ajung in iarna asta, si la urcare si la coborare, mai ales daca rezolv problema cu claparii ramasi cu 4 numere mai mari.

Drumul spre pasul Bratocea, printr-o padure complet tapetata de zapada.

Drumul spre pasul Bratocea, printr-o padure complet tapetata de zapada.

Bradul cel falnic.

Bradul cel falnic.

Hivernal.

Hivernal.

Echipa pregatita sa ia varful cu asalt

Echipa pregatita sa ia varful cu asalt

La sapat de urme.

La sapat de urme.

Banda rosie. Cine stie, poate intr-o vara....

Banda rosie. Cine stie, poate intr-o vara….

Turnul lui Goliath.

Turnul lui Goliath.

Munti, munti si iar munti.

Munti, munti si iar munti.

Lupta de final, cu cativa metri inainte de varf.

Lupta de final, cu cativa metri inainte de varf.

Trei fete cucuiete.

Trei fete cucuiete.

De aici, doar la vale.

De aici, doar la vale.

Babele ciucasene.

Babele ciucasene.

Revelionul de pe dealul cetatuii, putin cam aglomerat si cam sarac in artificii.

Revelionul de pe dealul cetatuii, putin cam aglomerat si cam sarac in artificii.

La multi ani Brasov.

La multi ani Brasov.

Inceput de an tot pe schiuri de tura, cu Mihai si cu Marius, pe un platou ce duce putin lipsa de zapada.

Inceput de an tot pe schiuri de tura, cu Mihai si cu Marius, pe un platou ce duce putin lipsa de zapada.

La cerdac.

La cerdac.

Vulturul catre baza, unde ziceati ca e zapada?

Vulturul catre baza, unde ziceati ca e zapada?

DSC_9603.jpg

Analizand variantele de pe valea Cerbului.

Analizand variantele de pe valea Cerbului.

Inca putin pana la Omu.

Inca putin pana la Omu.

Pe unde o fi mai bine?

Pe unde o fi mai bine?

Varianta directa si inghetata, a lui Marius.

Varianta directa si inghetata, a lui Marius.

Si varianta schiorilor, mai domoala si cu zapada mai prietenoasa.

Si varianta schiorilor, mai domoala si cu zapada mai prietenoasa.

Tot la vale.

Tot la vale.

In Poiana cu urzici, cu Acele Morarului in fundal.

In Poiana cu urzici, cu Acele Morarului in fundal.

DSC_9632.jpg

DSC_5525

Traversarea Busteni-Siriu, in saua MTB-ului

Mica bucatica despre care urmeaza sa povestesc putin mai jos face parte dintr-un proiect ideal pentru o saptamana de concediu de vara, proiect gandit de Doru, Sori, Dani si Vlad: o traversare, prin munti, pe bicicilete cu plecare din Valea Oltului spre est, . E o traversare ce ar fi avut toate ingredientele: munti inalti, bivuacuri in locuri spectaculoase, o gasca faina si un pic din senzatia unei calatorii lungi, atunciate cand uitandu-te in spate stii ca acum cateva zile pedalai pe muntele ce abia se zareste in departare.

In acelasi timp stau si ma intreb daca e ceva aparte fata de drumetie in stilul minimalist in care au calatorit baietii, doar cu minimul necesar, cu un rucsacel si o geanta de sa in care au incaput toate lucrurile de care au avut nevoie pentru o saptamana. E greu de spus unde e diferenta intre cicloturism (termen care nu mi-e deloc drag) si bikepacking, dar un bun semn e momentul in care trebuie sa iei bicicleta in spate. Iar pentru a face o astfel de traversare au fost suficient de multe momente in care s-a inversat roata si bicileta a fost cea care a fost carata pe sus de calareti. Sper ca totusi Doru sa stranga pozele si sa puna cateva randuri si pe blog-ul ramas usor in paragina in ultima vreme din motive cat se poate de intemeiate.

Dar revenind acum la povestea weekend-ului, traversarea din titlu s-a vrut sa fie un surogat de weekend al intregii aventuri caci uneori zilele de concediu trebuie pastrate pentru proiecte care suna mai interesant si decat cel de mai sus. Traversarea incepe cu intalnirea cu Dani intr-un Busteni sufocat de turisti. Din pacate Dani e singurul care a ales sa continue tura de la Sinaia incolo asa ca formatia e restransa pentru bucata ce urmeaza. Dupa aprovizionarea din Busteni urmeaza meniul serii format dintr-o urcare de incalzire in Baiului pana la locul de bivuac din prima seara, aseazat pe muchia ce urca spre Zamora. Hotelul nostru dintre jnepeni vine la pachet cu o masa de seara formata din tortellini, cu un cer plin de stele si cu un abrupt al Bucegilor care se ridica impresionant peste drum. Cred ca am putea sa inauguram o clasificare gen “margarete” pentru locurile de bivuac, oscilez intre “flori de colt” si “gentiene“. Oricare ar fi locul din seara asta le are din plin.

Programul de dimineata incepe cu un rasarit numai bun pentru a ne scoate din sacii de dormit, cu o cafea care sa ne puna pe picioare si cu un primul munte ce trebuie trecut: Baiului. Noroc ca avem putin de urcat pana in creasta si de aici prindem muchia valurita ce se desprinde din Petru-Orjogoaia si care coboara spre Traisteni. De aici dupa o mica pauza de aprovizionare urmeaza o urcare de pomina in Grohotis pe unul din cele mai proaste forestiere pe care am fost pana acum. Suficient de zis ca am impins in mod glorios la biciclete prin caldura din mijlocul zilei. Iar odata ajunsi in creasta zarim si varful Grohotis aruncat undeva la limita orizontului. Noroc ca de aici drumul e cat se poate de ciclabil, noi trece varfulet dupa varfulet, turma de oi dupa turma de oi si ajungem in cele din urma pe platoul somital al masivului pe unde drumul e complet acoperit de iarba.

De aici tot la vale spre pasul Bratocea, inainte de care gasim locul de bivuac din seara. Vine cu mai putine “margarete” la capitolul priveliste dar compenseaza cu un loc de foc, cu multe lemne uscate la indemana si cu un parau sanatos ce izvoraste din pamant in apropiere. In plus vantul bate constant dinspre munte si putem sa ne asezam izoprenele fix in jurul focului. Cred ca e prima data cand dorm fix langa foc, si e tare interesant sa adormi privind la plasma naturala. Singurul dezavantaj e ca la fiecare doua ore focul se stinge, ne cuprinde frigul si trebuie sa mai aruncam cateva lemne pe jar pentru a-l readuce din nou la viata.

Odata completat cu mirosul de fum izul de transpiratie de ieri a doua zi dimineata nu ramane decat sa ne grabim spre Siriu, caci la sfarsitul zilei Dani trebuie sa prinda un tren care sa-l duca inapoi spre Bucuresti. Asa ca scurtcircuitam single-trail-ul de pe Bratocea si il inlocuim cu o urcare cat se poate de provocatoare pe forestier spre Cabana Ciucas. De aici urmeaza una din cele mai faine bucati din cele doua zile, coborarea pe banda rosie prin spatele culmii Zaganu-Gropsoarele spre Boncuta. Si daca pana aici toti cainii de stana au fost cooperanti pe aici dam si de o turma de capre cu destui de multi insotitori canini pusi pe scandal. Si asta tocmai cand ma gandeam ca legea cu 2 caini pe turma incepe sa fie aplicata. Pana la urma dupa un pic de ratoiala ne lasa sa trecem mai departe, iar noi lasam in spate Ciucas pentru ultima bucata a traversarii, o bucatica din Tataru si o bucatica din Siriu.

Daca Tataru ne primeste cu bratele deschise si e cat se poate ce ciclabil intrarea in Siriu e marcata printr-un push-bike de o ora printr-o padure tanara si incalcita, incheiata un mod glorios cu 100 de metri diferenta de nivel de carat bicicleta in spate. In schimb de aici totul e la vale spre Crasna, lacul Vulturilor ramane pentru alta data. E musai de revenit la toamna in Siriu, atunci cand se coloreaza toate padurile de foioase din zona.

Odata incheiata traversarea in schimb trebuie sa ajunge inapoi si in Brasov din Crasna asa ca iese un mic contratimp spre Brasov pentru a-l duce pe Dani in timp la tren. Pentru anii urmatori ramane continuarea traversarii, la vest de Valea Oltului sa la est de Siriu.

Track-ul complet al lui Dani cu tot cu ultima bucata de asfalt:

https://www.strava.com/activities/668533023

In cautarea unui loc de bivuac.

In cautarea unui loc de bivuac.

Gatind tortellini la jneapanul vesel.

Gatind tortellini la jneapanul vesel.

Privelistea de dimineata.

Privelistea de dimineata.

DSC_5398.jpg

Gata de plecare.

Gata de plecare.

La drum.

La drum.

DSC_5449.jpg

Luandu-ne ramas bun de la Bucegi.

Luandu-ne ramas bun de la Bucegi.

Pe forestierul cat se poate de rupt ce urca din Traisteni spre Grohotis.

Pe forestierul cat se poate de rupt ce urca din Traisteni spre Grohotis.

DSC_5467.jpg

In sfarsit bucati ciclabile.

In sfarsit bucati ciclabile.

Seara buna, domnule Ciucas.

Seara buna, domnule Ciucas.

Locul de cort din seara asta, cu multe "flori de colt" la capitolul confort.

Locul de cort din seara asta, cu multe "flori de colt" la capitolul confort.

DSC_5510.jpg

Luxul cafelei de dimineata.

Luxul cafelei de dimineata.

Lasam in spate si varful Ciucas.

Lasam in spate si varful Ciucas.

Hipster attitude.

Hipster attitude.

Single-trail-ing.

Single-trail-ing.

Prin spatele Ciucasului.

Prin spatele Ciucasului.

DSC_5540.jpg

Spre Siriu!.

Spre Siriu!.

DSC_5548.jpg

Cu zambetul inca pe buze, inainte de portiunea de push-bike a zilei.

Cu zambetul inca pe buze, inainte de portiunea de push-bike a zilei.

Nelipsitul carry-bike.

Nelipsitul carry-bike.

Datele la final de concediu.

Datele la final de concediu.

Job done.

Job done.

Ciucas

Ciucas, impreuna cu primele viraje de sezonul acesta

Sambata vreme haotica, harta precipitatiilor era colorata cel putin interesant astfel incat aleg ca am ales ca destinatie probabil unul din putinele locuri din Romania care a ramas neudat, salina de la Slanic Prahova, despre cum a fost sambata a scris Dani o serie de poze insotite de o scurta istorisire aici.

In schimb sambata seara nehotarare mare, uitat pe webcam-uri pentur a vedea pe unde si cat de mult ninge, astfel incat ne hotaram destul de tarziu (pe la ora 23:00) ca totusi sa plecam si a doua zi la munte, de data asta in Ciucas in speranta ca vor fi macar cativa centrimetri de zapada pentru a ne plimba macar cu schiurile. Dupa intalnirea nu prea matinala de la 6:30, ne asternem la drum printr-un Bucuresti mohorat in Doblo-ul lui Horatiu in formatia Horatiu, Laviniu, Irina, eu si Mike. Semne de zapda putina pana la Maneciu, in schimb de aici pe masura ce ne-am apropiat de Cheia stratul de zapada a inceput sa creasca usor usor, iar drumul arata genial cu toti copacii tapetati pe marginea drumului.

Planul zilei a fost destul de simplu, urcarea pe Valea Berii pana la fantana lui Ioan, de aici urcarea pana la Muntele Rosu, un pic de schi pe pantele de deasupra cabanei, dupa care urcarea spre Muntele Rosu si coborarea pe Valcelul lui Horatiu si in continuare pe drum pana la masini. Prima zi de iarna ne-a adus cam 20-30cm de zapada, din pacate fara baza si destul de grea pe alocuri, dar totusi pana la urma prima zapada pe anul acesta pe care a trebuit sa ne si reamintim cum se schiaza. Pe Valcel in portiunea finala am renuntat in schimb la schiuri, multitudinea de capcane amenintand destul de serios integritatea schiurilor. In acelasi timp cred ca a fost si prima data dupa muuulta vreme cand am prins si vreme frumoasa in Ciucas, deoarece in ultimele dati am avut parte decat de vant, viscol si ninsori.

Pe de alta parte trecerea de la adidasi de alergat de 400 grame la combinatia de schiuri+clapari+piei care ajunge in cazul meu pe la 4 kile si ceva pe picior a fost destul de mare, astfel incat pe la sfarsitul zilei eram cam toti destul de terminati de oboseala sau de dureri de picioare. Interesant modul in care dupa un sezon de schi parca picioare si claparii ajung sa se inteleleaga mult mai bine decat la primul contact al sezonului. Oricum presimt ca dupa cateva ture de alergat dupa oameni cu dynafit-uri (printre care se numara si Mike) o sa-mi bag picioarele si o sa fac si eu trecerea la sistemul asta, mai complicat e in schimb cu gasirea unor clapari potriviti.

Pana una alta cateva poze dintr-o zi superba de iarna:

Alunecand din nou pe piei.

Brazi de poveste.

Deschizand poteca.

Copaci de zahar.

Bis.

Si din nou munca cu primele zig-zag-uri.

Urmate de primele viraje ce deschid si sezonul

Horatiu a dechis eroic poteca pe aici, si chiar a fost un pic de munca

Un Ciucas ce ni se infatiseaza mai frumos decat l-am vazut vreodata.

Horatiu in actiune, Mike cazuta la datorie in spate.

Si din nou un sfarsit de zi superb, alunecand la vale pe schiuri.

Ciucas Trail Running

Maratonul Ciucas, aproape de primii 10

Mike a fost mai harnica si a povestit deja despre maratonul ei, povestirea putand fi citita aici.

Cred ca a fost primul concurs la care am participat pana acum la care uitandu-ma in spate nu pot sa spun ca as avea ce sa schimb la felul in care am alergat si la deciziile pe care le-am luat. La MPC am mers mult prea tare pe prima jumatate si am murit in a doua, la Ecomarathon am gresit micul dejun si chestia asta a provocat ceva probleme pe parcurs, la 7500 am gresit destul de grav cu alimentatia pe parcursul concursului. Oricum ideea e ca dupa concurs in momentul in care ma uitam in spate puteam sa spun: Da uite cu asta am gresit si daca ar fi sa o iau de la capat asta as schimba, in schimb acum cand am ajuns la sfarsit pot sa spun sigur ca atat am putut in ziua respectiva.

Revenind la ziua concursului, minutele de dinainte de start ne-au gasi stransi in spatele liniei de start, in numar destul de mare(cred ca au fost peste 300 de oameni la maraton si semi-maraton) intr-o atmosfera faina si incurajati de un fel de veverito-castor ce cred ca voia sa fie mascota concursului. De data aceasta am ales sa alerg cu o borseta mai usurica dupa mine, in care au incaput cam la fix un bidon de 700ml, 2 gel-uri ramase de la 7500 impreuna cu un activator si o geaca de ploaie de unica folosinta. De data aceasta am ales sa nu mai plec de la spate pentru ca ultimele dati am pierdut destul de mult timp la inceput incercand sa depasesc oamenii, astfel incat ma asez pe undeva prin partea din fata.

La inceput mi se pare ca lumea pleaca mult prea tare, sau cel putin nu ma simt eu la fel de in forma ca alte dati si nu am senzatia de usurinta rezultata din odihna din saptamana de dinainte impreuna cu carbo-loading-ul. Totusi incerc sa ma tin de plutonul fruntas, dar esuez destul de lamentabil astfel incat odata ajunsi la namoalele din prima parte a padurii pe incadrez pe undeva prin lungul sir de oameni ce incerca sa se strecoare fara a-si uda incaltamintea. Oricum incet incet incep sa depasesc oameni, prinzand din urma un alt doilea pluton cu care aveam sa merg oarecum compact o perioada. La unul din maratoanele urmatoare ar trebui sa incerc totusi sa ma tin de plutonul fruntas, mi se pare ca te ajuta destul de mult la stabilirea unui ritm, daca esti intr-un grup mai mic sau singur sunt multe momente in care din lene si din comoditate parca nu mai apesi pedala de acceleratie suficient de tare.

Prima urcare merge destul de ok, si pe mica portiune de culme mai dreapta ma intalnesc si cu Balan ce are ceva probleme intestinale, mergem impreuna o perioada scurta pana incepe coborarea spre Poiana Stanii. Din punctul meu de vedere e destul de clar ca merg mai bine pe coborare decat la urcare, e incredibil cat de mult mi-am schimbat perspectiva fata de MPC de anul trecut cand urcarea mi se parea de baza. Intre timp am invatat sa dau drumul la picioare pe coborare si am ma deprins si ceva tehnica astfel incat ma simt mult mai bine la coborare. Mi s-a parut geniala prima coborare prin padurea destul de larga ce permitea alergatul in viteza, e o senzatie foarte tare sa zbori printre copaci, peste radacini abia atingand pamantul in multe momente, imi place mult de tot si dau si un chiot de fericire in timp ce ma strecor printre copaci in viteza.

Dar cu multe lucruri faine se termina repede ajungem din nou pe plat, unde un mic catel mai tembel ne intampina destul de furios, noi il ignoram si inaintam spre Poiana Valea Stanii unde ma opresc sa realimentez cu apa. De aici urmeaza o portiune destul de plata de forestier, unde ne depasim in diferite formatii, si unde incep sa se contureze oamenii cu care voi alerga portiunea urmatoare din traseul, Zoli din Orarea si inca un baiat inalt al carui nume nu am reusit sa mi-l intiparesc in minte. Cu putin inainte de punctul de alimentare ne intalnim cu plutonul fruntas, ce era in momentul respectiv cu 5 minute inainte. Raman surpins cat de grupati erau dupa primii 14 km, am aflat dupa acea ca motivul a fost ca au pierdut traseul de cateva 2 ori in aceasta prima bucata. Iar faptul ca ii stiu atat de aproape imi da un motiv in plus sa incerc sa apas acceleratia putin, in speranta ca ii voi prinde din urma.

Urcarea abrupta de dupa pasul Boncuta merge destul de ok, merg in spatele lui Zoli si urmarit de celalat baiat, si ma mira ca desi alerg mult mai putin decat Zoli distanta ramane constanta. Incerc sa improvizez doua bete cu ce gasesc pe jos dar pana gasesc dimensiunile potrivite panta se termina si reincepe o bucata de alergare foarte placuta pe o poteca larga prin padure. Pe la sfarsitul urcarii incep sa apara si primele semne de crampe musculare la picioare, ma gandesc ca e cam repede si ca au trecut doar 20km dar cu experienta de la Moeciu stiam ca nu sunt un insotitor chiar atat de rau, atat timp cat nu fortezi si cat timp amplitudinea miscarilor e mica.

Bucata dintre Pasul Boncuta si Cabana Cheia imi place foarte mult, nu mai fusesem niciodata pana acum prin partea aceasta a Ciucasului si mi se pare superba poteca mioritica pe care merge traseul. In acelasi timp imi dau seama ca ritmul e mai incet decat ar trebui pentru a ne apropia de oameni, iar distanta creste usurel. O buna parte alerg impreuna cu Zoli, avand momente in care alergam impreuna si momente in care ne depasim fiecare incarcand se ne tinem de celalalt in momentele in care corpul iti spune ca trebuie sa slabesti ritmul. In schimb crampele incep sa se accentueze, aparand si primii carcei in momentul in care trebuie sa fac un pas mai mare sau cand trebuie sa incarci piciorul prea mult. La un moment dat ne intalnim cu traseul de semi-maraton si incepem sa depasim o groaza de oameni inainte de punctul de alimentare de la Cabana Ciucas. Aici aflu ca sunt pe 14 si apar si primele raze de speranta, in imaginea a 2 maratonisti care urcau spre varf, Zoli fiind cu putin in fata mea in momentul respectiv. Stiam ca pe coborare pot sa recuperez destul de mult, mai ales pe portiunile ceva mai tehnice de dupa varf.

Plec cu gura plina de glucoza si cu inca cateva bucati in mana si incep sa plec in urmarirea celor din fata. Toata urcarea o fac cu bucatele de glucoza topindu-se in gura, udate din cand in cand cu ceva apa, strategie ce mi se pare ca a functionat destul de bine. In schimb carceii devin din ce in ce mai amenintatori si ajung chiar la momente ilare in care din cauza unor mici impiedicari se mai blocheaza cate un picior si trebuie sa inaintez schiopatand pana se relaxeaza din nou muschii. La un moment dat dand cu stangul in dreptul din cauza potecii destul de inguste si putin adancite reusesc sa ma impiedic, moment in care piciorul cu care incerc sa ma echilibrez se blocheaza si el astfel incat plonjez pe burta. Reboot-ul a aratat extrem de caraghios cred, cel putin primii pasi au fost extrem de cracanati din cauza muschilor blocati.

Ajung in cele din urma pe varf, cu putin in urma lui Istvan a carui silueta o vazusem cu 50m de metri inainte. Urmeaza coborarea, ce in prima parte merge parca chinuitor de incet tot din cauza crampelor, nu-mi vine sa arunc picioarele prea in fata de teama blocarii piciorului, dar incet incet incepe sa circule sangele si capat si ceva viteza cu ocazia asta. Intalnesc un alt maratonist ce era intins pe iarba, il intreb daca e ok, omul cred ca se relaxa sau ceva de genul asta, zice ca e ok astfel in ca continui la vale, deci 11. In fata se vede Istvan fata de care castig usurel usurel distanta pe curba de nivel cu mici urcari ce inconjoara varful. In momentul in care ne apropie de punctul de alimentare il vad cum incepe sa urce astfel incat aleg sa nu mai urc inapoi si o iau pe curba de nivel spre cabana. Deci 10 dar in spate la 100m apare din nou baiatul inalt dar nu imi fac prea multe griji pentru ca stiu ca urmeaza o coborare pe care stiu ca pot sa ma descurc destul de bine. Dau drumul la picioare si incep sa depasesc din nou o groaza de oameni de la semi-maraton, imi aduc aminte destul de clar exclamatia unei tipe de la semi-maraton care cobora destul de timorata pe forestier (“Uite-l si pe asta cum alerga pe aici”) . In scurt timp ajung la fantana lui Ioan unde realimentez cu apa si unde incerc sa temperez carceii cu ceva apa rece, esuez destul de lamentabil si mai imi si ud incaltamintea astfel incat pornesc din nou la vale, pana la intersectia cu poteca spre Muntele Rosu.

Poteca in mod normal e foarte alergabila, in schimb nu si pentru mine in momentul respectiv astfel incat incerc sa folosesc momentele de respiro pentru rehidratare in speranta ca vor mai disparea carceii. In scurt timp se termina si ultima urcare, de aici e doar la vale pana la linia de sosire, dau din nou drumul la picioare si dupa un ultim pahar cu apa de la CP5 intram din nou in padure pe nou marcaj punct albastru. Zbor din nou prin padure, panta e numai buna de alergat iar efortul necesar pentru arunca picioarele in fata e destul de mic, mi se pare ca merg destul de tare si depasesc iar o groaza de oameni de la semi-maraton, in spate nu se vede nimeni si sunt destul de increzator ca nu mai pot fi prins din urma. Apare si un marcaj cu 4km, ma gandesc ca nu e chiar asa de mult, in mod normal ar fi chestie de maxim 5-6 minute, mai ales ca e la vale.

Ajung in forestier asteptand indicatorul de 3km, am o mare surpiza in momentul in care panta se domoleste si in care trebuie sa mai muncesca si muschii deja obositi. Protesteaza suficient de tare pentru a ma sili sa merg cativa pasi pana repornesc si incerc sa cresc ritmul usurel usurel. Imi dau seama ca cei 3 kilometri nu vor trece deloc repede, si pe deasupra iluzia mea ca nu pot fi ajuns din urma e spulberata in momentul in care intorc capul si il vad pe baiatul inalt cu care m-am tot depasit tot traseul la mai putin de 100m in spate. Era evident ca pe ultima coborare castigase destul de bine fata de mine, iar carceii ma silieau in momentul respectiv la un ritm de melc, pana acum in momente de genul acesta am adoptat o atitudine defetista, acceptand ca cel care vine din spate e mai bun si si-a calculat mai bine cursa.

Totusi acum zic nu, imi bag picioarele in ea de durere, de crampe si de tot si ma hotarasc sa trag si sa lupt macar pana la capat, dar totusi mai sunt 3 kilometri. Incep sa accelerez, urmele de la carcei sunt tot acolo dar fiind forestier si nefiind silit sa fac miscari prea ample incep sa se ma domoleasca, iar distanta fata de urmaritor ramane constanta. Inca 2 kilometri, de data aceasta trecem pe sub pod pe sub DN1 si reintram pe drumul pe care l-am parcurs si la inceputul cursei, stau si ma mir cat de repede au trecut kilometrii astia la inceputul cursei.

Ma uit in spate si urmaritorul e tot acolo, totusi ritmul in care alerg e cam ridicat si ma intreb daca o sa rezist pana la sfarsit, astfel incat scad putin ritmul in ideea de a pastra ceva pentru final. 1km, ultimele doua curbe si o ultima mica urcare pe care nu inteleg de unde a aparut, ma uit in spate si parca de nicaieri apare Tilea Pepi, si vine tare. Mult prea tare, ma depaseste pe ultima urcare si suntem toti in interval de 30m pe ultima urcare. Ma intreb de unde a avut energia sa bage atat de tare pe ultimii kilometri, eu am mers aproape de limita mea anaeroba si totusi a venit mult mai tare din spate. Ma depaseste la sfarsitul urcarii si incerc sa ma tin dupa el in speranta unui sprint pe final, dar linia de sosire pare atat de departe vazuta din varful dealului. Incerc sa ma tin dupa el dar nu reusesc, trag cat de tare pot pe ultimii 500m dar se indeparteaza vizibil, la fel cum in spate urmaritorul meu pe ultimii kilometri ramane si el din ce in ce mai in spate. Trec linia de sosire cu ceva secunde in spatele lui Pepi, in 4h24min, pe locul 11 la general si pe 5 la categoria mea, dar absolut distrus de ultimii kilometrii unde am tras mai tare decat in orice cursa de pana acum, mai ales in conditii in care poate alta data as fi cedat lupta mult mai repede. Dupa ce trec linia de sosire simt ca trebuie sa ma intind, ma pun pe spate pe iarba, intr-un fel infrant dar nu fara lupta, si intr-un fel invingator, dar absolut rupt si stiind ca in ziua respectiva asta a fost tot ce am putut, fara nici un fel de intrebari de genul “Cum ar fi fost daca?”

A urmat atmosfera faina de la sfarsitul concursurilor de genul acesta, in care fiecare se stie parca cu fiecare, si in care efortul tuturor celor care au participat e apreciat in mod egal de toata lumea. Dupa cele cateva ore petrecute de impreuna cu cunoscuti de prin toate colturile tarii a trebuit sa fugim din pacate spre Bucuresti, unde am petrecut la o nunta pana la 6 dimineata, ca o incheiere meritata a unui maraton reusit.

Despre organizare pot sa zic numai de bine, a fost genial ca a fost un loc special amenajat de pus cortul care a fost foarte bine pus, aproape de sala de sport si de locul de unde s-a dat startul. Traseul a fost bine marcat din punctul meu de vedere, tinand cont ca mare parte din traseu am mers fara iepure si m-am descurcat fara probleme, fara sa fi facut traseul inainte. La fel si punctele de alimentare au fost ok, desi fiind o cursa destul de rapida nu am petrecut prea mult timp in ele. Urmeaza MPC probabil, peste aproape 2 luni in care ar trebui sa vad cum pot sa recupez cele 20 de minute fata de plutonul fruntas, va trebui probabil sa invat sa trag mai tare si la urcare si sa nu ma bazez doar pe coborari.

Ciucas cod galben

Pe cod galben in Ciucas

Echipa: Eu, Mike, Laviniu, Irina, Horatiu, Roxana, Alin, Matei, Adi.

O tura din categoria fie vremea cat de rea, la munte tot gasesti sa faci ceva. Si binenteles ca in caz de vreme rea destinatia putea sa fie ori Ciucas ori Cozia, dar tinand cont ca Ciucasul se preteaza mult mai bine la schi de tura am ales Ciucasul.

Astfel incat dupa ce ajungem extrem de sincronizati la cabana Muntele Rosu, incepem tura cu dreptul, respectiv cu o omleta la cabana urmata de o mosmondeala generalizata ce a durat destul de mult pana am reusit sa ne pornim la deal. Planul era sa urcam spre muntele Gropsoarele, dupa care sa coboram pe un valcel pe care il ochise Horatiu pe google earth care trebuia sa ne scoata la fantana lui Ioan. De aici urma sa vedem ce sa mai facem in functie de cum avea sa fie vremea.

La inceputul zilei vremea a fost neasteptat de frumoasa, astfel incat urcarea a mers chiar repede. Problema a fost ca frontul atmosferic avansa destul de repede din vest astfel incat pana cand am ajuns in varful valcelului deja incepuse binecunoscutul viscol de Ciucas.

Ready to go

.

Urcand cu spor.

Roxana.

Adi.

Mike.

Horatiu.

Matei.

Frontul care se apropia vijelios.

Cam asa ne croiam drum.

Prima parte a coborarii pe valcel a fost cam ciudata, alternand portiuni de crusta cu scoici si alte delicii de genul acesta. In schimb in momentul in care am ajuns la limita padurii situatia s-a schimbat radical, iar zapada s-a transformat intr-un pulver superb, primul pe care l-am prins pe anul asta in Romania de altfel.

Desfocirea in viscol.

Zambitori la inceputul pulverului.

Privindu-l pe Matei cum schia prin pulver, chiar schiaza faini oamenii.

Regruparea de la baza valcelului.

Valcelul, pe care ar trebui sa-l botezam valcelul lui Horatiu, e superb, nici prea inclinat si prea domol, la adapost de vant, si cu o diferenta considerabila de nivel pe care se poate schia in intregime (aproximativ 512-500m diferenta de nivel cred). Ne-a placut atat de mult incat odata ajunsi la baza lui ne hotaram sa mai coboram inca odata pe el, deoarece pe sus se dezlantuise urgia.

Astfel incat dupa inca o ora si jumatate de dat din foci, pe o scurtatura mai putin fericita (nu e o idee buna sa incerci sa scurtezi traseul incercand sa eviti o scurta coborare, noi am incercat sa mergem pe o curba de nivel usor ascendenta dar am ajuns prin niste boscheti destul de dubiosi pana la urma).

Viscol.

Prin boscheti.

A fost faina si a doua coborare, nu la fel ca prima pentru ca zapada era deja ciopartita, dar macar am stiut care sunt capcanele de care sa ne ferim. Tot la a doua coborare am descoperita ca ARV-urile mele sunt extrem de iertatoare in comparatie cu Thunder-urile lui Horatiu, pe care le incercasem la prima coboare in conditii aproape identice.

Cam asa arata valcelul in partea superioara.

Rezultatele viscolului, sau reclama mascata la Dynastar.

Dupa inca o ora de dat din foci ajungem la cabana, unde dupa ce mai stam cateva ore la povesti alegem sa ne retragem spre Bucuresti, impreuna cu Laviniu si Irina, mai mult de teama de a ramane inzapeziti.

A fost una peste alta o tura extrem de reusita pentru ce conditii meteo se anuntau, sincer cred ca nu puteam sa cerem mai mult de la ziua de sambata. In total gps-ul arata 1200m de urcare, deci nu a fost chiar plimbareala, iar prima coborare pe valcel a fost absolut superba.

Povestirea lui Horatiu o gasiti mai aici, are si un filmulet foarte fain facut duminica: Riders in the storm

A pus si Irina un RT foarte bine documentat si structurat despre iesirea de schi din Austria, poate fi gasit aici: La schi în Zillertal

Zaganu

Culmea Zaganu-Gropsoarele

Dupa ce vineri seara si sambata dimineata am fost cu Laviniu, Irina si Claudiu la Basarbovo pentru cateva ore de escalada (a meritat, am catarat ceva trasee dar a trebuit sa ne retragem de indata ce a venit soarele si caldura), iar noaptea de sambata am petrecut la nunta le Emil ( Casa de Piatra! ) duminica am planificat o tura cu colegii de servici in Ciucas pe Culmea Zaganu-Gropsoarele.

Traseul e frumos si usor, si mi se pare chiar recomandat pentru incepatori, si pentru ca e un traseul frumos, cu multe privelisti in jur, cu un pic de crestulita, cu multa poteca si foarte putin forestier/sosea. Chiar e un traseu fain pe care sa duci oamenii la munte, iar daca prinzi si vreme buna reteta e completa. Gasca mare, am fost 19 oameni si a iesit una peste alta o tura foarte relaxanta, cu multe pauze si momente de relaxare la soare. A doua zi toata lumea era cam arsa, bronzul de tractorist fiind la el acasa, iar pentru mine a fost o tura chiar la fix dupa toata mancarea si bautura de la nunta.

Mai jos sunt cateva poze de pe traseu:

La iesire din padure, aproape de stana (stana arata chiar bine, acoperisul a fost refacut de curand).

Inaintand pe curba de nivel.

Ajunsi in culme.

Ciucasul innorat in departare.

Mai e putin de urcat, Cheia jos in departare.

Pauza de bronzat.

Poza de grup.

Ajunsi pe Gropsoarele.

Ciucasul privit mai de aproape.

Ciucas la ski de tura

Ciucas la ski de tura

Inca un weekend in care am mers la o tura de o singura zi, din pacate Duminica, sambata fiind vreme mai frumoasa cam peste tot prin tara. De data aceasta am ales ca si destinatie Ciucasul, un alt masiv ce il mai folosim ca refugiu pentru weekend-urile cu vreme naspa (desi tinand cont ce vanturi am prins in ultimele ture acolo nu stiu daca e decizie alegere prea inteleapta), astfel incat dimineata la 6 iesim din Bucuresti la bordul Filofteei eu, Mike si Bogdan.

Pe drum zapada putina, cel putin in comparatie cu asteptarile noastre. Prin Cheia abia erau 5-10 cm de zapada pe alocuri. Ajungem la intrarea pe valea berii, aici dam de alti 3 colegi carpatisti care voiau sa urce pe varf, cu schiurile in spate iar in timp ce ne echipam mai apare inca o echipa cu schiuri de tura, tot cu intentia de a se da pe langa cabana. Ce sa mai, aglomeratie mare, iar la urcare ne-am mai intalnit cu un grup de straini care coborau cu placile de la fosta cabana.

Pe drum initial zapada destul de putina, ne caram putin schiurile in spate dar in curand de un strat de zapada destul de decent si incepem sa impingem la schiuri. Urcam domol, fara nici o graba, in timp ce vantul pe care il auzim cum vajaie pe sus ne tempereaza si mai mult avantul si planurile de varf. De la fantana lui Ioan o iau inainte cu mike si apucam sa facem o scurta coborare, dupa care pornim in cautarea de pante cu ceva pulver fain pe care sa ne dam. Din pacate pe sus batea vantul, nu foarte tare dar suficient cat sa fie deranjant iar scurte momente de senin alernau cu momente de whiteout.

Urcand spre Cabana.

Povestea zilei e destul de scurta, mergem cam 20 de minute in directia varfului si ne dam pe o panta cu o crusta destul de inselatoare, dupa care ne dam de vre-o doua ori de la releul de langa Ciucas, dupa care fiind cuprinsi total de ceata ne hotaram sa o dam la vale.

In unul din putinele momente de vizibilitate

Partea frumoasa mie unul mi s-a parut coborarea, cand am mai dat-o prin coclauri pe langa drum, prin padure fiind un pulver chiar fain. In dreptul stanii am parasit drumul si am coborat pe firul vaii, experienta faina desi a fost ceva de dat din bete. Am mai arat putin si panta impadurita de langa fantana lui Ioan, tot asa acoperita de un pulver destul de sanatos. De aici ajungem destul de repede la masini, unii cu mai multe zgarieturi decat ceilalti (tinand cont ca s-au dat destul de multi inaintea noastra zapada pe drum incepuse sa se cam ia) dar una peste alta a fost chiar placuta coborarea de la cabana….

Poza de profil al schiorului anonim.

Ciucas

Ciucas

Sunt foarte putine lucruri pe care regret ca le-am facut, dar sunt mai multe pe care regret ca nu le-am facut. Din aceasta categorie cel mai mult regret ca nu am timp sa ies la munte si sa petrec timp cu cei pe care ii consider prieteni. Din punctul acesta de vedere mi-am propus de ceva vreme sa ii scot pe oamenii cu care lucrez in echipa la mine la servici la munte cel putin odata, initial ma gandeam la ceva prin Busteni dar pana la urma Laviniu a venit cu ideea pentru Ciucas, cu urcat din Pasul Bratocea.

Din multe puncte de vedere e un traseu de incepatori ideal, fara diferenta prea mari de nivel. Aproape tot traseul se desfasoara in gol alpin, si din punctul acesta de vedere ai privelisti tot traseul. In acelasi timp e un traseu frumos, pentru ca ai un obiectiv, varful Ciucas, si implinirea unui obiectiv poate fi un lucru destul de important la inceput, simti ca ai facut ceva, nu doar ca te-ai invartit pe niste poteci de nebun.

Ziua a inceput matinal, am plecat din Bucuresti in jur de ora 07:00 si pe la 9:20 am ajuns in Cheia. Aici vreme din nou destul de inchisa, lumea parca nu avea prea mult chef asa ca sperantele mele incepusera sa scada dramatic, m-as fi multumit daca am fi urcat macar pana in culmea Bratocea. Dupa o pauza de cafea la Cheia ne urnim in cele din urma din loc si plecam spre pasul Bratocea, loc in care am lasat masinile. Aici o scurta pauza de echipare, oamenii oricum nu prea au ce echipament sa puna pe ei (deocamdata cel putin).

Beloved team-leader?

La releul de televiziune.

Poza cu sfinxul Bratocei.

Bis.

Incepem urcusul, destul de domol la inceput pana ajungem la releul de televiziune, dupa care urmeaza o portiune mai abrupta pana in culmea Bratocea. In timp ce urcam norii incep sa se imprastie iar dinspre podisul Transilvaniei si privelistea se deschide spre Grohotis, Baiului, Neamtului si spre Piatra Mare. Oamenilor le place, e greu dar se vede ca le place si se misca nesprerat de bine, asta cel putin in comparatie cu asteptarile mele.

Pozar.

Zambet.

Priveliste spre Piatra Mare.

Infofoliti?

Serpuind pe culmea Bratocei.

In culme ne ia in primire un vant destul de turbat asa ca dam din picioare pana gasim un loc mai ferit de vant, loc in care luam o pauza mai lunga. De aici usurel pana in saua de dinainte de varf, unde luam inca o pauza mai mai lunga inaintea asaltului final. Destul de multa lume in Ciucas, ne intalnim cu mai multe grupuri, unii care urca unii care coborara, dar in momentul in care ajungem pe varf suntem singuri. Pe ultima portiune era destul de multa chiciura stransa pe fire de iarba si pe braduti, si un pic de noroi una peste alta lucrurile au fost ceva mai interesante.

Braduti pe jumate inghetati.

Printre jnepeni.

Intr-acolo ne intreptam.

Bogdan.

Una din multele poze de grup.


Serpuind pe poteca.

Tigaile.

Inainte de atacul final.

Spaghetii.

Mai e putin.


Ultimul racnet in materie de echipament montan.

Poza oficiala de grup de pe varf.


Priveliste de pe varf.

Versantul estic acoperit de chiciura.

Babele din Ciucas.

Culmea Zanoaga.

Inca una din pozele de grup.

De acolo am venit.

Hranind un catel extrem de lenes.

De aici a urmat o coborare fara evenimente pana la fost cabana Ciucas, cu o pauza extrem de placuta inainte de Cabana, la bifurcatia unde se desparte drumul care merge pe la baza tigailor. Era o atmosfera clasica de toamna, cu un cer extrem de albastru si cu un soare bland, am stat cred ca 20 de minute acolo pana ne-am dat seama ca ar fi timpul sa o luam din loc.

A urmat coboratul pe valea Berii, destul de chinuitor pentru majoritatea. Drumul e acum croit pana aproape de fosta cabana dar in acelasi timp are o panta destul de mare, astfel incat fara o masina cu 4×4 nu stiu exact cum poti sa urci pe acolo.

De la sosea am facut autostopul ca se ne recuperam masinile, dupa care seara tarziu am ajuns inapoi in Bucuresti dupa un detour pe la Brasov, pentru a-l lasa pe Bogdan la gara si pentru a manca o pizza in Piata Sfatului.

Cred ca e a 4-a oara cand ajung in Ciucas si mi s-a parut foarte frumos, mai ales pentru ca am reusit sa ii scot pe o parte din colegii de servici la munte, si mai ales pentru ca s-au simtit bine si ca le-a placut si ca mai toti mai vor sa mai mearga. O sa urmeze probabil Piatra Mare la un moment dat in toamna asta.