Category Archives: Cozia

DSC_5164

Explorare cu MTB-ul in Tara Lovistei

Cozia e un munte de care ma leaga nenumarate iesiri si amintiri si un munte in care revin de fiecare data cu drag. Iar una din aceste amintiri e a doua iesire a mea la munte, de acum mai bine de 13 ani atunci cand impreuna cu alti 4 prieteni am avut parte de o adevarata aventura, urcand pe un nemarcat pana la Cozia si coborand pe La Mocirle pe partea cealalta a muntelui. A fost probabil una din cele mai obositoare ture din acei primi ani si imi aduc aminte si acum cum adormeam in fund la fiecare pauza in timpul marsului pe sosea spre gara Lotru.

Tot de atunci mi-au ramas in minte o serie de imagini care sunt inca la fel de fascinante chiar si dupa ce au trecut anii: felul in care se vede varful si releu atunci cand il vezi pentru prima data de la Stanisoara, imaginea Fagarasului Sudic, intins si salbatic si poate cea mai fascinanta imagine, felul in care se vedea depresiunea Lovistei in lumina faina a aminezii. Chiar daca multe din amintirile din ziua respectiva s-au sters si nu am nici imagini nici o istorisire de atunci acestea au ramas si mi-am dorit intotdeauna sa ajung in zona.

Momentul a venit in cele din urma in weekend-ul ce tocmai a trecut, atunci cand urcat pe MTB am plecat in explorarea versantului estic al Coziei. Motivul principal pentru care am ajuns acum in zona e Cozia Mountain Run, concursul la care era inscrisa Mihaela asa ca am zis sa-mi gasesc si eu ceva de facut in zona.

Urcarea.

Bun, zis si facut iar in timp ce Mihaela si Viorela se pregatesc pentru concurs eu incalec pe bicicleta si ma indrept spre urcarea spre Cozia, caci pentru a traversa un munte trebuie sa ajungi prima data in varf. Urcarea am mai facut-o in urma cu multi ani de zile, pe vremea cand inca se purtau biciclete de otel cu furci fixe si pe vremea cand o astfel de tura se lasa cu mult chin si dura o zi intreaga. Nu-mi pare rau nici de avansul tehnicii si nici de antrenamentul strans intre timp, asa ca urcarea merge legata, mai putin cateva pauze de alimentare si de facut poze. Urcusul in sine in schimb nu pot sa zic ca e foarte interesant, mare parte din timp urci prin padure si panta nu e prea mare astfel incat devine putin plictisitor la un moment dat. Urcusul e salvat in schimb de privelistea pe care o ai atunci cand te apropii de cabana si de promisiunea unei coborari mai interesante.

La cabana organizatorii ii asteapta pe alergatori cu masa intinsa si cu vreme si cu voie buna, primul pluton a trecut deja, dar concurentii apar unul cate unul, unii mai odihnitii, unii mai storsi de urcarea pana aici, unii mai tineri, altii mai in etate. Mi se pare fascinant cum alergarea montana strange sub acelasi acoperis oameni atat de diferiti si sincer imi e dor de momentele in care calculam si eu anul din concurs in concurs.

Pe de alta parte si sa ai libertea sa explorezi cum vrei un munte e fain, asa ca ma hotarasc sa urc impreuna cu un nenica cu par alb pe care l-am intalnit la urcare pana la releu, unde trebuie sa recunosc ca nu urcat niciodata pana acum. In momentul in care discutia se leaga aflu ca nenica e din Ramnicu Vilcea si ca are 65 de ani, si sincer se misca foarte tare pe bicicleta pe urcare, mai ales tinand cont de varsta. La 65 de ani cu bicicleta pe Cozia nu cred ca e de ici de colo.

Spre varful la Om.

Sincer ma intreb de unde vine toponimul acesta atat de intalnit in muntii nostrii si imi e greu sa-mi imaginez vreun scenariu in care in timpuri imemoriale ciobanii au gasit de cuvinta sa boteze astfel mai multe varfuri din masive diferite de pe la noi. Mai ales in cazul Coziei unde varful e pe jumatate impadurit fiind mai degraba o crestulita cu urcusuri si coborasuri, destul de salbatica.

Partea buna e ca traseul a fost proaspat curatat si remarcat dupa cum a zis si cabaniera. Partea proasta e ca pe aici nu prea se poate merge cu bicicleta, asa ca mare parte din traseul il fac cu bicicleta in spate si sunt destul de convins ca nu sunt prea multi care si-au carat bicicleta pe acolo. De la Mocirle (care e de fapt o poiana inalta cu o stana parasita pe unde cai alearga liber) in schimb se poate merge cat de cat pe ea, dar clar nu e o coborare pe care as recomanda-o pe bicicleta. Nu a fost un nivel de balaureala comparabil cu Propark dar tot era extrem de enervant atunci cand bicicleta carata in spate se agata de tot felul de cazaturi.

In cele din urma ajung si in poienile de deasupra satului Pripoane si bicicleta zboara din nou la vale pe un teren pentru care a fost facuta. Pe cat de faina a fost coborarea pe aici pe atat de fara sens a fost caratul ei la vale. Intr-un fel, asta e ce imi lipseste cel mai mult la alergat, libertatea de a ajunge cu usurinta in mult mai multe locuri decat cu bicicleta.

Iar in vreme ce cobor cu spor prin Poieni in singuratea locurilor, aud o voce vorbind tare si rar de pe un deal invecinat si chiar daca nu inteleg decat franturi din ce incearca sa-mi comunice omul prin telefonul medieval, tentatia e prea mare pentru a nu ma opri din din goana bicicletei. Si asa l-am descoperit pe baciul Florea Gheorghe ce isi pazea vacile la poalele Coziei. Si cum omul avea chef de vorba am stat ceva de vorba cu el despre cele 6 stane care erau odata pe munte, despre cei 5 ani petrecuti ca cioban la stana de sub cabana Cozia, despre cat de multi oamenii veneau atunci la cabana, despre trasee pierdute si despre alte variante de a ajunge inapoi pe varf.

De fapt asta era principala mea grija caci odata ajuns cu bicicleta pe aici planul e sa incerc sa gasesc o alta varianta de ajunge din nou sus. Partea buna e ca omul stie tot muntele extrem de bine si ma indruma spre un forestier care urca pe langa paraul Simnicea. Avertizarea cu 300 de metri de carat bicicleta in spate la sfarsit in schimb am auzit-o doar cu jumatate de ureche.

Pe coborare am facut mai mult decat pe urcare si e deja trei astfel incat nu am timp sa zabovesc prea mult, concursul s-a terminat de mult iar Mihaela ma asteapta in partea cealalta a muntelui. In plus semnalul e complet inexistent pe aici, asa ca ar fi bine sa ajung sus macar pentru a le spune ca mai dureaza ceva. Dupa ce rezolv problema apei la una din gospodariile din satul Surdoiu si dupa ce gasesc forestierul cu pricina vine momentul sa invart din nou motorasele pe un forestier pe jumatate parasit care e extrem de interactiv la urcare.

Invazia musculitelor si coborarea.

Singura problema e ca pe masura ce urc, forestierul devine una cu natura, din ce in ce mai napadit de iarba si din ce in ce mai putin ciclabil pana cand se termina in mod glorios intr-o poteca abrupta de oi. Cu toate astea nu panta e problema si nici caratul bicicletei in spate, ci miliardele de musculite albastre-verzulii pe care le starnesc de fiecare data cand trec cu bicicleta in spate printr-un desis. E putin suprarealist cat de multe pot sa fie. Practic invadeaza complet atmosfera si iti intra in gura si in nas, lipindu-se si de mainile si picioarele transpirate in timp ce ma chinui sa strecor bicicleta printr-un desis de copaci tineri.

Clar nu e terenul perfect de MTB, aici chiar e de calibrul balaurelii din Propark si intr-un fel imi pare bine ca n-am convins pe nimeni sa vina pe aici, caci sigur mi-as fi luat cateva injuraturi, chiar si in gand. Asa singur eu centrez, eu dau cu capul asa ca incerc sa fac un pic haz de necaz atunci cand ma uit pe google maps si atunci cand vad ca prin jungla si prin desisul prin care sunt chiar ar trebui sa fie un drum. In plus sunt ramas complet fara energie, in satul de jos nu am gasit nici un magazin si ultima ciocolata a fost cumparata acum mai bine de 6 ore la cabana. Pentru cei nefamiliariziti cu fenomenul sa ramai fara mancare si fara energie pe bicicleta in mijlocul pustietatii e un scenariu de dimensiune apocaliptice, concurat indeaproane doar de scenariul de a avea probleme tehnice in mijlocul pustietatii, singur si fara semnal. Totusi de data aceasta chiar daca spitele fac ca un mini tambal de fiecare data cand o strecor prin crengi nu se intampla nimic grav si bicla e complet functionala atunci cand ajung in cele din urma in drum si cand incep ultima coborare.

Odata cu tura asta mi-am dat seama ca nu prea am deloc la inima vara si chiar nu imi pare rau ca am sarit peste 3 veri de Romania. Clar nu sunt fan caldura, mii de musculite si pacla care face orice fotografie din mijlocul zilei neinteresanta iar zilele lungi sunt un avantaj parca prea mic.

Fetele gata de concurs.

Fetele gata de concurs.

Pe prima urcare, inca putin pana la Releu.

Pe prima urcare, inca putin pana la Releu.

Umbra si racoare.

Umbra si racoare.

Privind spre Fagarasul Sudic.

Privind spre Fagarasul Sudic.

Bunatati pregatite pentru concurenti.

Bunatati pregatite pentru concurenti.

Privind spre Buila.

Privind spre Buila.

Zbor si alergare.

Zbor si alergare.

Planuri.

Planuri.

Alergare montana.

Alergare montana.

Privind spre Oltenia.

Privind spre Oltenia.

Stingheri.

Stingheri.

DSC_5150.jpg

Explorare.

Explorare.

Carry-bike.

Carry-bike.

DSC_5167.jpg

DSC_5181.jpg

Inca putin pana in sat.

Inca putin pana in sat.

Baciul Florea si ale lui vaci.

Baciul Florea si ale lui vaci.

Din nou la deal.

Din nou la deal.

DSC_5193.jpg

Atacul mustelor si groaza intiparita pe fata biciclistului.

Atacul mustelor si groaza intiparita pe fata biciclistului.

Asediat.

Asediat.

DSC_2203

Pe poteci in Cozia, intre iarna si primavara

Cozia e fain primavara atunci cand padurile de foioase incep sa-l infasoare in verde de jos in sus. E fain ca intr-o singura zi poti pleca de la iarba verde si mijloc de primavara pe malul Oltului si poti trece in cateva ore la paduri golase, la ghiocei si la branduse si daca ai noroc de o zi mai friguroasa chiar la iarna pe varf.

Acum in schimb in orele tarzii ale amiezii facem drumul invers coborand pe muchia Vladeasa inapoi spre manastirea Stanisoara. Poteca dupa ce treci de singurul lant de aici arata intr-un mare fel, e genul de poteca care arata intr-un mare fel si care m-a imbiat la alergat si atunci cand nu stiam ce e alergatul pe munte. Dupa care am revenit de mai multe ori pe aici si de suficient de multe ori in alergare pentru a ajunge sa fac involuntar asocierea.

Mihaela a facut probabil jumatate de drum in momentul acesta in pas alergator, cu gandul de a strange ceva antrenament inainte de maratonul din Brasov la care va participa saptamana viitoare. Noi ceilalti coboram mai incet cu energia stoarsa de cele cateva ore de balaureala de pe muchia Scortaru, acolo unde am reusit cu brio sa ratacim poteca si sa ne invartim aiurea o ora pe un teren cel putin accidentat.

Recunosc ca asteptam momentul in care ar fi venit coborarea pe muchia Vladeasa pentru a vedea daca pot sa dau drumul la picioare la vale si pentru a vedea daca alergatul pe munte are sens. Tura de astazi daca stau bine sa ma gandesc e prima tura lunga de mers pe picioare pe munte dupa operatie si in toate turele de pana acum fie o bicicleta sub mine fie claparii in picioare.

E fain cu claparii in picioare, e fain pentru ca au talpa rigida si prin constructie oricum neaga aprape orice functie pe care o jucau degetele. E fain pentru ca daca ii inchid sus chiar pot sa stai in varfurile de la clapar, lucru pe care nu pot sa-l fac cu nici o alta incaltaminte. Astazi mi-ar fi placut in mai multe locuri sa fi avut claparii dupa mine, dar sa mergi cu claparii in mijloc de vara nu prea e o solutie.

De alergat am mai incercat sa mai alerg sporadic pe banda in timpul iernii si in mod suprinzator pe plat diferenta nu e chiar sa de mare. Pasii mai mici si mai desi, cadenta ceva mai mare, mai putina eficienta in alergare, viteza mai mica dar totusi functioneaza. La munte e in schimb altceva dupa cum descopar atunci cand incerc sa alerg din nou la vale.

Acum trebuie spus ca alergatul pe munte pentru mine era asociat in primul rand cu senzatia pe care o ai atunci cand alergi la vale pe o poteca numai buna, atunci cand picioarele isi gasesc locul singure pe teren iar tu nu faci altceva decat sa te joci cu gravitatia. E o senzatie pe care cred ca toti am incercat-o alergand la vale atunci cand eram mici si pe care unii din noi am descoperit-o din nou la alergarea montana. Dupa primele cateva incercari imi dau seama in acelasi timp ca e o senzatie pe care eu am pierdut-o probabil pentru totdeauna.

Problema cea mai mare vine din lipsa de stabilitate si lipsa de abortizare. La vale e extrem de important sa folosesti partea din fata a piciorului pentru a amortiza o parte din soc. Pe de alta parte e important ca atunci cand pui piciorul undeva sa stii ca e stabil si ca va ramane acolo si poate cel mai important e sa te ridici putin de la sol atunci cand sari peste pietre si peste obstacole. Bine in mod normal nu stai sa te gandesti la toate astea si lucrurile vin natural dar in cazul meu atunci cand nu mai se intampla ajuta un pic sa analizezi de ce nu se mai intampla.

Si recunosc intr-un fel ca pana astazi speram sa fie ok si chiar eram curios cum o sa mearga. Nu ma asteptam sa fie ca inainte dar ma asteptam totusi sa fie cat de cat ok, mai ales dupa ceva timp petrecut pe bicicleta si pe schiuri unde diferenta intre cum era inainte, sau diferenta dintre mine si ceilalti nu s-a schimbat prea mult. Acum imi dau seama ca si daca as avea ceva kilograme in minus si o incaltaminte mai ok nu cred ca ar functiona. Nu ar functiona in primul rand datorita socului suplimentar asupra genunchilor. Si chiar daca am genunchi ok cu care nu am avut probleme pana acum nu sunt convins ca as vrea sa ii fortez cu o miscare si cu un efort pentru care nu au fost facuti.

Dar lasand la o parte lamentarile (despre care o sa pregatesc in viitor o serie de postari) in Cozia a fost chiar frumos si pe masura ce revii din ce in ce mai des pe munte iti dai seama ca acesta devine parte din tine prin prisma experientelor si amintirilor prin care esti legat de el. Sunt 13 ani de cand am calcat prima data in Cozia si uitandu-ma in spate ma minunez numarul de oameni cu care am impartit potecile de aici in diferite ture. Si imi dau seama cat de multe s-au schimbat, cat de mult m-am schimbat si eu si cat de la fel a ramas Cozia.

Verde de primavara

Verde de primavara

Covorul verde ce va disparea in curand de la poalele muntilor.

Covorul verde ce va disparea in curand de la poalele muntilor.

Intre primavara si iarna.

Intre primavara si iarna.

Poteci de vis.

Poteci de vis.

Cat de aproape parea releul.

Cat de aproape parea releul.

Cautand poteca.

Cautand poteca.

Gasit poteca.

Gasit poteca.

Poza regulamentara de grup.

Poza regulamentara de grup.

Pe sus semne ale primaverii.

Pe sus semne ale primaverii.

Deasupra Oltului.

Deasupra Oltului.

Deasupra Oltului.

Deasupra Oltului.

Pe jumatate inghetat.

Pe jumatate inghetat.

Serpuit.

Serpuit.

Aplecat.

Aplecat.

Privind spre Fagaras.

Privind spre Fagaras.

La balcon.

La balcon.

Cozia

Din nou acasa, Cozia in prag de craciun

Dupa doua zile si jumatate petrecute pe drum si dupa reintalnirea cu parintii de la Slatina am reusit sa ne rupem o zi din iuresul vizitelor pentru a satisface intr-un fel dorul pe care il avem de cateva luni de zile.

In Berlin pana in noiembrie cand am mai tot facut ture de cicloturism si am mai descoperit imprejurimi inca necunoscute a fost ok, in schimb in momentul in care a venit noiembrie cel gri si ploios moralul a ajuns la un minim istoric, si dorul de munte a fost tot timpul pe un trend ascendent. Vremea a contribuit din plin, si chiar glumeam ca in primele 3 zile de cand am parasit Berlinul am vazut soarele mai mult decat in ultima luna si jumatate. E incredibil cat de mult conteaza la psihic si la moralul sa vezi soarele din cand in cand.

Fiind pentru cateva zile la parintii mei din Slatina pentru fuga la munte am ales Cozia, si am avut norocul sa ne potrivim la tura cu Hoinarii, pe care nu ii mai vazusem de mai bine de un an de zile de la tura din Dachstein. Ziua a fost incredibil de frumoasa si de luminoasa, si poate ceva cam calduroasa pentru un sfarsit de decembrie.

In Cozia am fost pana acum de nenumarate ori, si a fost primul munte pe care am fost care iti ofera cu adevarat priveliste. Si de prima data de cand am vazut Fagarasul de aici am fost complet vrajit de felul in care arata, si de intinderea nemarginita a muchiilor sudice. Un taram salbatic si aproape nepopulat aproape de centrul tarii. La apus si la rasarit creasta Fagarasului vazuta de pe Cozia arata intr-un mare fel.

Si cum am fost de nenumarate ori pe Cozia cred ca am prins toate variantele de lumina si de vizibilitate, de la haloul zilelor cu soare puternic de vara pana la albastrul puternic al luminii din timpul iernii. Si totusi fiecare zi are ceva putin aparte, si lumina e putin diferita de fiecare data. Si in plus sunt atat de multe amintiri legate de muntele acesta, la fel ca si de alti munti de la noi din tara.

Ziua a fost extrem de placuta si pentru ca am putut sa o petrecem la taclale cu Hoinarii. Sigur am apucat sa vorbim mai mult decat am fi vorbit in fata unei mese pline de bunatati, si am facut si ceva miscare in timpul acesta. De fapt e putin spus, pentru ca Hoinarii chiar si in formatie de trei ne-au cam alergat putin. Bine pe de alta parte si faptul ca noi nu am vazut munte in ultimele 6 luni de zile probabil a contat si s-a contorizat la febra musculara din ziua urmatoare.

Hoinarii sunt pe de alta parte exemplul viu ca viata nu se termina atunci cand ai copil. La 3 saptamani Ana a fost prima data in masina, si la 6 saptamani urca deja in Dachstein. La 1 an si 6 luni sigur a vazut pana acum mai multi munti decat am vazut eu pana la 24 de ani, si sunt convins ca se simte mai bine la munte decat intre 4 pereti.  E o draguta si jumatate si o smechera si jumatate (aici cred ca are pe cine semana).

Plapuma de frunze.

Plapuma de frunze.

Descoperind Cozia pe propriile picioare.

Descoperind Cozia pe propriile picioare.

Tatic  model (mai ales la capitolul manusi).

Tatic model (mai ales la capitolul manusi).

Hoinarii.

Hoinarii.

Din punctul de pauza si de belvedere unde m-am oprit de atatea ori.

Din punctul de pauza si de belvedere unde m-am oprit de atatea ori.

Mai e mult pana sus?

Mai e mult pana sus?

Ma dusei sa privesc Oltul de sus.

Ma dusei sa privesc Oltul de sus.

Din nou acasa.

Din nou acasa.

La inaltime.

La inaltime.

Umbrele noastre la Cozia.

Umbrele noastre la Cozia.

Zambetul unei zile de toamna.

Zambetul unei zile de toamna.

Pe muchia Turneanu.

Pe muchia Turneanu.

Pasind catre apus.

Pasind catre apus.

Coborarea pe muchia Turneanu care a fost destul de solicitanta psihic si fizic.

Coborarea pe muchia Turneanu care a fost destul de solicitanta psihic si fizic.

Cozia

Mini-vacanta de paste din Cozia

De data aceasta pentru mini-vacanta de Pasti am ales sa mergem in cozia, in gasca mare pinguineasca. Ca loc pentru tabara de baza am ales Poiana Nucetel, asezata foarte frumos la 100 de metri diferenta de nivel deasupra Oltului. Locul are o importanta sentimentala pentru mine, am mai fost de doua ori de pasti aici, acum multi ani, impreuna cu Norica, Cristi, Edy, Monica, Bogdan si Maria. A trecut ceva timp de atunci, cred ca mai bine de 8 ani, 8 ani in care lucrurile, oamenii si chiar si locul s-a schimbat putin. In 8 ani padurea a avansat putin peste vatra de foc, vechile poteci au fost ascunse de vegetatie in timp ce noi poteci si-au facut aparatia, izvorul de atunci s-a dovedit imposibil de gasit acum. Si daca locurile se schimba atat de multe, sa ne mai miram de schimbarea din noi insine.

Si din nou o sa pun placa cu Cozia. Da in Cozia ma simt ca acasa, mai mult decat in alti munti de pe la noi. Chiar daca nu ii stiu toate ascunzisurile, imi place muntele asta mic si totusi semet, uscat, stancos si cu privelisti pe masura. In ultimii 5 ani, de cand am cunoscuta pe Mihaela am iesit aproape in mod religios in fiecare weekend la munte, si e interesant cum cel putin pentru mine Meridionalii au devenit intr-un fel o a doua casa. Cu 2 zile pe saptamana petrecute pe munte intr-un fel nici nu e de mirare. Nu cred ca am mai luat harta la mine de o groaza de vreme, harta muntilor intiparindu-se intr-un fel in minte si in inima. Si intr-un fel toate temerile pe care le aveai undeva la inceput dispar una cate una, si muntele devine un teren de joaca pentru copilul din tine. Si iti ofera atatea posibilitati si atatea momente de aur pe care trebuie doar sa le culegi.

Acum revenind la povestea celor 3 zile, ziua de sambata a inceput binenteles cu cararea materialelor necesare pana la base-camp, care au implicat cantitati semnificative de de-ale gurii. Marea parte a pinguiniilor aleg ca traseu pentur ziua de sambata un traseu din Naratu-Basarab, in parte pentru ca e ceva mai scurt si pentru ca ziua e mai tarzie. Nu pot sa zic ca ma incanta prea mult, asa ca raman cu Marti si Silvana. In 3 urcari reusim sa ducem partea noastra de bagaje, dupa care incepe partea de gospodarire: adunarea si taierea lemnelor, curatarea vetrei de foc. E soarae si frumos, si toata poiana e acoperita de iarba proaspata, in timp ce in padure abia acum incepe marea inverzire. Nu pot sa zic ca ma grabesc nicaieiri, oricum am in plan decat o urcare pana pe Cozia in ritm alergator.

In cele din urma cand se termina indeletnicirile prin jurul taberei, ma urmesc si eu la alergat. Urcarea din poiana Musetel incepe cu un drum forestier ce urca pana la Troita, foarte alergabil. Sunt putin fascinat de drumul ce leaga Stanisoara de Turnu, care se vede ca in alte vremuri a fost croit cu simt de raspundere. Desi stancos e larg, si aduce a un fost drum de caruta pe care poate la un moment dat s-au transportat cele necesare construirii Manastirii Turnu.

Alergand prin frunze din toamna trecuta.

Dupa un mic detour pentru a lua apa incep sa urca in pas alergator pe Muchi Scortaru. Poteca e pustie, si placuta de alergat pe alocuri. Pamantul e uscat si incins, si miroase puternic a conifere uscate in multe locuri. Ma bucur intr-un fel de linistea de care am parte, si de lumina placuta a soarelui la apus, de alternata culorilor. Daca jos e primavara sunt locuri in care parca toamna e in toi, iar poteca e acoperita de un strat gros de frunze, iar sus la umbra zapada iernii s-a pastrat inca.

Pe muchia Scortaru.

Aproape de cabana.

Odata iesit in muchia Turneanu zarile se deschid. Ziua nu e chiar atat de senina precum mi-as dori, dar tot se vede frumos Fagarasul inzapezit, Capatanii, Lotrului, Buila Vanturarita. Din pacate nu sunt in cea mai buna forma, astfel incat profit de numeroasele branduse iesite din iarba pentru numeroase pauze foto. E chiar placut la soare, pe covorul de iarba uscata, prin puzderia de branduse iesite din toate partile.

Gingase branduse

Si am de unde alege.

Ajung in cele din urma la cabana, unde Nea Vasile sta impreuna cu sotia la soare in fata cabanei. E liniste acum, nu e nici o masina, probabil toata lumea se ocupa cu pregatirile de pasti in momentul acesta. Vantul nu bate de loc, astfel incat ma asez si eu la vorba in fata cabanei, in timp ce mai soseste un grup de brasoveni. Nea Vasile parca e mai bine-dispus decat l-am vazut vreodata pana acum, el fiind ceva mai ursuz de fel. O fi caldura si linistea serii de vina.

Ma urnesc in cele din urma pe la Cabana, si incepe coborarea pe Muchia Vladeasa. Poteca e foarte faina de alergat, si uneori stau si ma gandesc ca muntele Cozia ar fi chiar propice pentru organizarea unui semi-maraton montan. Ma opresc la punctele de Belvedere, si la coltul lui Damaschin unde iau o pauza mai lunga. Poteca e din nou pustie, abia la Stanisoara ma intalnesc cu primii oameni. Soarele dispare dupa muchie cam in acelasi timp cu sosirea mea in Poiana.

Seara am stat la foc pana pe la 11, dupa care am pornit spre manastirea Turnu. Experienta slujbei de inviere nu a avut in schimb nimic deosebit, doar o slujba normala, cu multi oamenii veniti de la oras. Mult mai aparte a fost slujba de inviere de anul trecut, tinuta in Bisericuta din Dobraia. Neplacut a fost si drumul pana acolo, pe drumul pietruit si acoperit de praf circulat de o groaza de masini.

A doua zi a fost in schimb zi de recuperare, recuperare activa binenteles cu o plimbare pana la cascada Gardului impreuna cu cei care aveau chef de putina tropaiala. Si cum nu se putea fara un pic de balaureala, am explorat si partea inferioara a muchiei pe care sunt Coltii Foarfecii, descoperind cateva locuri frumoase si mai putin umblate. Marea parte a pingunilor a ramas in schimb la corturi la relaxare. Seara din nou foc, glume si voie buna.

Base camp Cozia.

In poiana Nucetel.

Spre cascada Gardului.

O salamandra curioasa.

Ultima zi a fost in schimb zi scurta deoarece voiam sa trece si prin Slatina pe la tatal meu, astfel incat de dimineata am mai urcat odata pe Cozia in pas alergator, de data aceasta urcand pe la cascada si coborand pe la Turneanu. Alegerea traseului de urcare nu a fost foarte buna in schimb, poteca fiind in multe locuri acoperita de frunze si putin greu de gasit. De asemenea era greu sa urci cu un ritm bun, poteca fiind mai neumblata si mai alunecoasa. In schimb a fost geniala pauza pe care am luat-o cand am iesit in sa, e foarte frumos locul si ma gandesc ca ar fi fain de dormit aici intr-o noapte calduroasa de vara. Foarte faina a fost in schimb si coborararea pe Turneanu, poteca fiind foarte placuta la alergat.

Oltul serpuind in departare.

Cozia

Cozia, din nou cu prima zapada

Nu stiu cum sa face dar din nou prima zapada m-a prins din nou in Cozia, la fel ca in ultimii 3 ani de altfel. Daca ultimele 3 ture au fost incarcate de misterul cetii iar norul invelea muntele, de data aceasta zarile s-au deschis si am avut parte de o zi superba sambata, numai buna de alergat dupa poze prin zona.

Formatia a fost exinsa, eu alaturandu-ma in ultimul moment unei ture organizata de Claudiu pe carpati, iar ziua de sambata a fost o combinatie dintre momente placute de singuratate cand o luam putin inainte pentru a avea timp sa pozez pe intelete si in care ma bucuram putin de liniste, si momente de glume si veselie atunci cand se strangea tot grupul. Am urcat pe muchia turneanu, traseu frumos si mult mai deschis decat muchia vladesei, dar in acelasi timp si mai sustinut.

Inaintand in liniste pe poteca acoperita de zapada proaspata.

Printre copacii incarcati de zapada

Pe sub cerul albastru de iarna.

Crux-ul turei momentul in care am luat-o spre varf cu putin inainte de cabana pentru a prinde ceva poze cu Fagarasul, unde din cauza ca nu aveam parazapezi mi s-au cam congelat picioarele sapand urme prin zapada ce trecea de genunchi in multe locuri. Problema era ca tot echipamentul nostru de iarna era inca la tara, inclusiv parazapezile, astfel incat tura am facut-o in haine oarecum de vara, si era chiar interesant cand pantalonii de vara congelati in forma de clopot se ridicau pana peste genunchi in momentul in care dadeam de zapada mai mare.

In stanga coltilor Foarfecii.

Si pe langa stane ramase in paragina.

Stateam si citeam pe un site de fotografie ca in fotografia de peisaje sunt doua categorii de fotografi, tipul pescar si tipul vanator. Primul, isi gaseste un loc propice cu o incadrare reusita, si revine de nenumarate ori pana in momentul in care stelele se aliniaza cand prinde lumina perfecta sau conditii meteo deosebite. Celalalt e mereu in miscare incarcand sa se descurce cu ceea ce are in momentul respectiv, vanand in mod activ o incadrare mai reusita.Nu ca as avea eu vreo taina cu fotografia, dar daca voi avea vreodata cred ca m-as incadra in cea de-a doua categorie.

Prin paduri de brad ce aduc cu cele din tarile nordice

Cu Oltul serpuind la picioare.

Cu Fagarasul si Lotrului in departare.

Si cu un frumos sfarsit de zi.

Cum m-am trezit binenteles in ceasul al doispelea ca vreau sa vin in tura cand am dat telefon la cabana am aflat ca nu mai sunt locuri astfel incat am carat si cortul dupa mine. Sus cand am ajuns am aflat ca totusi mai erau locuri, dar plecand pe principiul ca daca oricum l-am carat macar sa-l montez, iar daca tot l-am montat sa si dorm in el am petrecut o noapte putin friguroasa, descoperind ca sacul meu de iarna folosit 4 ani parca nu mai e chiar asa de competitiv precum il stiam. Noroc ca seara am acumulat ceva caldura cand am stat in cabana pana tarziu la discutii aprinse.

Trupa a fost duminica dimineata pana la portalul de Piatra, unul din mai multe care sunt in Cozia dar singurul care e pe un traseu marcat, in schimb nu am reusit sa ma motivez suficient pentru a strange cortul in timp util astfel incat m-am mai bucurat de cateva ore de somn pana cand s-au intors si pana cand au fost gata de plecare. Mi-a placut din nou coborarea pe muchia Vladesei, mi se pare chiar potrivita pentru trail-running, cu serpentine dese si cu poteca placuta la alergat, chiar si acum cu bocanci in picioare si cu cortul in spate. Ma gandesc ca ar merge organizat si un fel de semi-maraton Cozia la un moment dat. Coborarea a trecut foarte repede si pentru a am stat destul de mult la vorba cu oamenii, multi oamenii noi care mi s-au parut chiar de treaba si cu care chiar mi-a placut sa merg in tura.

La intoarcere am avut parte si de un prin accident mai serios, cand masina in care eram pasager s-a ciocnit de o alta masina care depasise aiurea un tir pe undeva pe centura Ramnicu Vilcei. Fiind pasager in spate fara centura pus pot s-a spun ca m-a zguduit putin toata treaba, asa ca daca masina are centura in spate recomand cu caldura folosirea ei, mai ales pentru cel care sta pe scaunul din mijloc. Din fericire nimeni nu a patit nimic si a fost doar cu multa chinuiala cu scosul masinilor de pe carosabil, incheiat intelegeri, platforme si alte tarasenii.

Cozia

Cozia in prag de iarna

Din nou in prag de weekend, din nou o prognoza meteo dezastuoasa si oameni nehotarati in privinta planurilor de weekend. Initial tinand cont de prognoza planuiam sa mergem doua zile consecutive la salina de la slanic, pentru alergat/fotbal/tenis sau alte activitati de genul acesta, dar aflam vineri ca salina e inchisa pentru reparatii astfel incat ne intoarcem la masivul nostru de vreme rea ( si masivul de suflet ), adica la Cozia. Nu percuteaza nimeni la ideea turei astfel incat plecam decat noi doi, nici prea devreme nici prea tarziu cu planul de a dormi la cabana sambata spre duminica urmand ca duminica sa coboram mai devreme pentru a petrece cateva ore la salina de la ocnele mari.

De unde pana unde atata salina, treaba e ca de pe la 13 ani pana la 20 de ani am avut destul de multe probleme cu un astm bronsic, probleme ce s-au ameliorat simtitor in momentul in care am fost cativa ani la rand la tratament la salina de la Slanic. Acum nu pot sa zic ca am probleme, dar tot port ventolinul dupa mine si il mai folosesc ocazional, din pacate mai des in ultima vreme, si de aici ideea de a petrece cateva weekend-uri din nou la salina de la Slanic.

Ajungem la manastirea Turnu, afara e innorat si muntele e invaluit de ceata iar jos e uimitor de multa verdeata pentru un mijloc de octombrie. Pe masura ce urcam aveam sa trecem prin 3 anotimpuri din punct de vedere al coloritului, de la verdele crud al unei veri tarzii, la ruginiul toamnei si la alb-ul imaculat al primei zapezi. La urcare alegem singurul traseu turistic din zona pe care nu mai urcasem pana acum niciodata (dar coborasem de nenumarate ori) si anume muchia turneanu. Ne asteapta un urcus sustinut de 1200m, pe frunze ude si prin noroaie dar printr-o atmosfera aparte, mai jos sunt cateva poze cel putin sugestive. Tot la urcare am deranjat si cativa mistreti, care au deranjat la randul lor o capra neagra care a alergat speriata spre noi, pana cand si-a dat si ea seama saraca cine era de vina pentru toata agitatia.

Odihna si taifas.

Jocuri ale toamnei.

Bis.

Si primele urme de zapada.

Castigam inaltime si intram in taramul toamnei.

Inaintand prin ceata.

Intram pe taramul zapezii.

Tomna/Iarna

Atmosferica.

Printre brazii din povesti.

Inseninare.

Brazi cu noul lor vestmant.

Ultima geana de lumina.

Ajungem in cam 4 ore la cabana, initial ne propuneam sa mergem mai repede dar ne-am oprit sa facem destul de multe poze si nici nu am prea avut chef de alergat pe munte weekend-ul acesta. Pentru mine cred ca a fost prima tura dupa dolomiti cand am pus din nou bocancii in picioare, iar diferenta de greutate fata de s-a simtit si ea pe deplin. Nici nu vreau sa ma gandesc la trecerea la bocancii de iarna, sau la clapari+schiuri de tura+cutite+foci. S-au simtit si temperaturile hivernale de pe sus, cel putin corpurile noastre nu sunt inca acomodate cu zapada si cu frigul si vor trece cateva iesiri pana sa intram din nou in ritm.

Sus la cabana lume multa, cabana a fost in mod uimitor plina weekend-ul acesta. Oricum e faina cabana si se vedem ca in ultimii ani s-au mai renovat din lucruri, iar cabanierul mi se pare unul din cei mai de treaba cabanieri pe care i-am intalnit pe la noi pana acum.

A doua zi incepem coborarea de dimineata, a inceput sa burniteze si ajungem repede la Stanisoara, moment in care incepe sa ne ploua destul de sanatos, pana la urma se opreste si avem timp sa ne si uscam pana la masini. Dupa-masa am petrecut-o in salina de la Ocnele Mari, jucand badminton si uitandu-ne la filme de desene animate, chiar e amenajata fain salina dar din punct de vedere al aerului tot mi se pare mai faina salina de la Slanic.

Amestec de culori langa Stanisoara.

Tot de atmosfera.

Mike cu un biet catel puricos care a coborat cu noi de la cabana.

Drumul catre…

O lume din povesti.

Aproape de Stanisoara, reveniti la verdele crud.

Pe drumul de intoarcere ne-am recuperat si schiurile/coltari/pioletii/bocancii de iarna/claparii de la tara, sa inceapa iarna si ninsorile ca sa zic asa. Oricum a fost un weekend foarte fain si reusit, mult mai reusit decat ar fi fost probabil un weekend petrecut acasa, vorba lui Valean “Staying home is not an option”.

Poza de incheiere, tot din categoria jocurile toamnei.

Muchia Turneanu

Cozia odata cu venirea iernii

Inca un weekend cu prognoza apocaliptica, cu ploi si ninsori in toata tara ne-a fortat la masivul nostru de vreme rea, cu alte cuvinte Cozia. In timp ce urcam Sambata initial printr-o ploaie mocaneasca de toamna, urmata de lapovita si de ninsoare pe masura ce urcam chiar ne intrebam cand a fost ultima data cand am prins senin de pe varf, concluzia fiind ca a fost acum 3-4 ture, in rest in general a fost ploaie,zapada, viscol sau ceata.

Dar una peste alta Cozia imi place, ne place defapt, chiar si fara minunata panorama pe care poate sa o ofere asupra Fagarasului,Iezerului si Bucegiului. Imi amintesc si acum o zi de iarna de acum multi ani, cand ne intorceam de la Portalul de Piatra prin zapada de un metru spre cabana, un apus superb si stralucirea stranie a releului de la Costila probabil. Si cu cata fascinatie si teama priveam atunci Fagarasul, vazut pe toata lungimea lui, cu toate plaiurile domoale care se prelungesc spre sud, cu toata creasta intinsa in fata ta, de la Suru pana la Moldoveanu. De atunci muntele s-a schimbat pentru mine, o fortareata semeta de stanca s-a transformat intr-un masiv domol si bland, Fagarasul privit cu fascinatie a devenit un prieten bun si cunoscut, iar mai toti muntii care se vad din Cozia (si nu sunt putini) au cunoscut bocancul meu la un moment dat sau altul. Dar totusi de aici i-am vazut pe toti pentru prima data, acum 7 ani intr-o frumoasa zi de toamna, aici am fost prima data iarna la munte, aici mi-am pus prima data schiurile in picioare, si o parte din magia acestor momente s-a pastrat si se va pastra, pentru mine cel putin.

Cu toate acestea a fost totusi prima data cand am urcat pe Muchia Scortaru continuata cu Turneanu, de obicei aceasta fiind varianta clasica de coborare pentru noi. Lume a fost destul de multa, in total cu oamenii din tura de initiere a lui Mike fiind 15 persoane.Zapada a inceput putin mai jos de a intra in Muchia Turneanu pana acolo ploaia amestecandu-se cu lapovita si transformand covorul de frunze intr-un mic patinoar. Tot pe la Turneanu am descoperit cu Emil avantajul tactic al terenului mai inalt la bulgareala, activitate cu care ne-am indeletnicit mai pe larg in schimb a doua zi la coborare.

Urcusul a mers nesperat de repede, singurele proble de orientare le-am avut la traverseul de dinainte de varf, dar pana la urma l-am nimerit fara prea mari probleme. Zapada era destul de mare pe alocuri, ajungand si la 1 metru un zonele viscolite si variind de la 10-50cm in rest. La cabana acelasi primitor nea Marian, un cabanier de nota 10 in opinia mea, asta nu ca nea Vasile n-ar fi de treaba, doar ca e in general ceva mai morocanos din fire. Seara am stat la povesti si la vin fiert, bere sau tarii, fiecare dupa preferinte si ne-am retras la culcare fiecare dupa puteri, cei mai anduranti ramanand pana pe la 1 noaptea.

Prin viscol si ceata.

Peisaj neintinat.

A doua zi dimineata vremea era neschimbata, viscol si ceata doar cu ceva mai multa zapada fata de ziua de dinainte, dar cu toate acestea coborarea a fost foarte fun, padurea aratand genial proaspat imbracata zapada imaculata. S-a lasat cu bulgareli, frecusuri, trante si alte indeletniciri placute pentru cei cu mintea ceva mai tanara, si cu o frumoasa proba de ski-noroi, o viitoare proba olimpica in cativa ani.

Emil inaintand printr-o zapada imaculata.

Dantelarie de ramuri incarcate de zapada.

Am ajuns jos la manastirea de la Turnu pe la 13:00, destul de uzi si noroiti astfel incat masa calda de la manastire a mers la fix, desi mancarea de post nu pot sa zic ca a fost deosebita ca si gust, o ciorba de peste chiar buna, o salata orienta de cartofi cu cartofi si cu ceapa, si o mancare de varza dulce, sau dulceaga. Dar deh, gusturile nu se discuta, poate asa le place oamenilor varza.

Pe valea Oltului trenurile erau blocate, astfel incat a urmat transbordarea prin mai multe mijloace de transport pentru a ajunge la Slatina, unde reusim in cele din urma sa ne recuparam pe Filoftea (numele ei initial, nu l-am schimbat si nici nu cred ca o sa-l schimbam) , care a suferit reparatii mai mult sau mai putin majore in saptamanile trecute.

Cozia

Cozia

Inca o tura in Cozia adaugata la zecile de iesiri pe care le-am facut in acest masiv de-a lungul timpului (nu stiu daca sunt chiar zeci dar peste zece sigur sunt). Cozia a ramas si va ramane un munte de suflet pentru mine, care are foarte multe de oferit pentru inaltimea si intinderile sale.

De data aceasta aveam sa alegem urcusul pe la cascada, pe unde am urcat si prima data cand am fost in Cozia, traseu ce e in opinia mea unul din cele mai frumoase trasee din zona. Propunerea a venit din partea lui Laviniu iar eu ar fi trebuit sa fiu omul cu know-howul, desi dupa ce am ajuns la cabana am ajuns concluzia ca in fiecare din datile in care am urcat pe la cascada am ajuns la cascadape cai diferite.

Vremea a fost inchisa majoritatea timpului, cu o burnita marunta dimineata si cu foarte multa umezeala prin aer. Am urcat la Stanisoara pe la troita, prilej de amintiri si de poze “traditionale” facute in aceleasi locuri in anotimpuri diferite. Pe drum admiram sepcile de exploratori ale lui Laviniu si ale Iriniei, vorbim despre planurile pentru vara viitoare si despre fel de fel de vise.

Urcusul de la manastirea Turnu.

A nu stiu cata poza facuta la troita.

In drum spre Stanisoara.

Inceput de toamna.

Explorer hat?

Traseul pe la cascada e marcat, dar intr-un mod foarte ciudat, alternad variate marcaje ( punct rosu pana la cascada, dupa care pentru 10 minute o vopsea gri pana la portiunea in care e putin de catarat, dupa care punct galben, dupa care mai apare un triunghi galben si un triunghi rosu de nicaieri pentru ca traseul sa iasa la stana tot pe punct rosu). Oricum probleme prea mari de orientare nu sunt si poteca e in mare parte a timpului vizibila.

Toamna timpurie.

Cascada gardului.

O mica portiune de catarare.

Zambiti?

Rasinoase uscate dar conservate extrem de bine.

Savana?

Palaria in elementul sau.

Poza de cuplu.

O trecere interesanta pe sub un bolovan.

Pe acolo?

Confruntare.

Ne apropiem de stana.

Roua.

La cabana ne intalnim cu un grup de oameni mai in varsta, cam de varsta parintilor mei care urcasera sa serbeze o zi de nastere, cabanierul era cabanierul nou, un tip are mi se pare foarte de treaba, o prezenta ma placuta decat Nea Vasile, desi avea si acesta farmecul lui. Stam cam o ora la cabana, punem de o masa campeneasca, moment de putin frustrare pentru mine si pentru Alex care eram cu sandwich-urile de acasa. Concluzia, e greu sa participi la o masa campeneasca cand nu ai decat sandwich-uri.

Clasica poza cu cabana.

Contorsionare sau echilibru?

Plecam pe la 16:00 de la cabana si alegem ca traseu de coborare traseul clasic de urcare, pe la coltul lui Damaschin si ulterior pe la manastirea Stanisoara. Eu si Alex alergam mai repede la vale si ne oprim in punctele de belvedere pentru a-i astepta pe ceilalti. Una peste alta traseul mi s-a parut mult mai pretabil la coborare decat muchia Turneanu. Inainte de mansastire gasim un par cu o groaza de pere, ne infruptam pana ajung si ceilalti dupa care vizitam fugitiv manastirea si o luam spre masini.

Unul din punctele de belvedere.

La manastire am asistat la o discutie interesanta intre un calugar si luminita (calugarul era acelasi cu care am negociat acum un an cumparea a 5 litri de vin). Discutia a plecat de la momentul in care calugarul se plangea ca nu-i ajunge timpul pentru indatoririle lumesti, eu intrand prinzand o portiune din discutie in care Luminita il intreba pe calugar daca e fericit. Raspunsul a fost destul de evaziv si neclar si extrem de impersonal.

Noaptea se lasa si timpul ne preseaza, dar mai avem o ora si jumatate de coborat pana la masini, dar coborarea avea sa treaca destul de repede cu discutii pe variate teme mai mult sau mai putin filosofice.

Ajungem la masini la 19:00 si suntem debarcati de catre oameni la eroilor la fix pentru a prinde ultimul metro.

Una peste alta Cozia e fain, e fain tare si m-as intoarce acolo cu placere de multe ori de acum incolo.