Category Archives: Cu Bicla

DSC_2783

De la Medgidia la Bucuresti, via Adamclisi si Srebrana.

Ce a uitat Mihaela sa mentioneze e felul in care putea sa miroasa in campie din pricina socului si a salcamilor, in rest jurnalul a iesit chiar bine:

“In weekendul acesta ne-am suit din nou in sa si am luat drumul Dobrogei. Cum cursiera e inca un univers nou, avem din belsug drumuri noi pe care sa le exploram, atat in Romania, cat si pe la vecini. Dintre vecini, clar, Bulgaria e cea mai aproape de noi, pentru Serbia si Moldova fiind ceva de mers cu trenul. Bulgaria e interesanta, are drumuri valurite, libere si in stare relativ buna. Baiul e ca nu sunt prea multe punct de trecere a frontierei si dupa ce epuizezi clasicele Silistra si Ruse trebuie sa intrii cu masina in Bulgaria si sa te indepartezi putin de granita pentru a nu merge iar si iar pe aceleasi drumuri spre Srebrana sau spre Basarbovo.

De data asta desenam o combinatie de Dobrogea si nordul Bulgariei, cu dormit la Srebrana. Hotarare pe ultima suta de metri, rezervare la pensiune tot asa, trezit greu de dimineata. Trenul personal din Bucur Obor este plin ochi. Nu, nu cu turisti dornici de soarele litoralului, ci de oameni de varsta parintilor nostri care mergeau spre vreo “tara” din inima Baraganului. O tara de care si-au legat copilaria, iar apoi tineretea. O tara ce le procura chiar si pe vremea colectivizarii, cand si cand, o gaina, niste branza ori oua, ceva in plus fata de ratia de pe cartela si unde se investea timp si energie. Obiceiurile odata incetatenite nu se uita cu usurinta si radacinile dureaza, chiar daca societatea se schimba.

Nu stiu cati din cei care umplu acum trenul incarcati cu sacosi si papornite unde se ghicesc mancare si haine de lucru, sau din care ies cutii cu aparate de stropit pomii sau alte unelte de gradinarit cumparate de la oras, vad tara ca pe o sursa de legume si fructe organice, asa cum ar trebui sa fie privita. Cred ca cei mai mult o vad ca pe o sursa de mancare mai ieftina decat la piata (desi ban cu ban, tot acolo cred ca iesi), conserve pentru iarna si mai presus de tot si de toate este obisnuinta drumului si muncii. Uitandu-ma la ei in tren, sau pe personul statiilor unde coborau, nu pot sa nu remarc niste trasaturi comune pentru generatia parintilor nostri. Oameni stramutati de regimul communist la oras, (ei sau mai degraba parintii lor), mai intai in orase mici si apoi, cand viata s-a inasprit ajunsi in capitala, obisnuiti cu multa munca si cu mai putina distractie, barbatii cu burta, femeile pe ale caror maini incepe deja sa se citeasca varsta si truda. Si nu pot sa imi alung din minte intrebarea-cum va arata generatia noastra peste 20-25 de ani.

Dupa Fetesti trenul se goleste de-a dreptul si acum e clar de ce nu se merita un tren mai lung spre Constanta. De fapt acesta nu e un tren de oameni plecati in vacanta, ci un tren de navetisti de weekend. Ajungem punctuali la Medgidia si de acolo ne urcam pe bicicleta. Vantul ar trebui sa fie astazi de partea noastra si sa bata de la Est la Vest. Imi place cumva Dobrogea desi nu are multi inalti, dar pe bicicleta e frumoasa, cu relieful ei valurit. Perioada cea mai buna din an este fara indoiala primavara, cand e inca placut afara, si nu te ucide caldura torida din iunie-iulie. Cel mai greu este sa desenezi in Dobrogea o tura in circuit, pentru ca de regula vantul bate destul de tare si nimeni nu e incantat sa pedaleze impotriva sa. Cursiera te lasa insa sa legi si 400 km pe weekend, sa ajungi din gara in gara, sa mai ai de rezerva varianta unui tren si iata ca nu trebuie mereu sa revii la masina si sa faci ture in circuit. In plus 200 km departare cine stie cum bate vantul sau cum se schimba peste noapte.

Momentan bate bine si cu vant in pupa mergem pe drumuri secundare spre DN3 Constanta-Murfatlar-Silistra. In Adamclisi facem prima pauza mai lunga, la Tropaeum Traiani (monument triumfal roman) , insa cei 7 lei nu merita banii comparat cu Mausoleumul de la Marasesti. Ne oprim si la o vorba si o ciorba cu oameni pe care nu i-am mai vazut de ceva vreme si apoi, cu burta plina ne punem din nou pe pedalat. Oprim constant prin sate pentru apa, dulciuri si chestii sarate. Efortul isi cere plata in calorii si tot felul de pofte ni se invart prin cap. Este weekendul cicloturistilor adevarati, care vin de pe contrasens si merg spre Asia. 3 am intalnit in acest weekend, foarte amuzant fiind ca ei nu stiau unii de ceilalti, mergeau singuri de saptamani bune, iar pe contra-sens abia de intalnisera alti 2-3 oameni in saptamani/ luni de calatorie. E normal asa, la vremea asta se aude chemarea orientului. Intoarcerile in batrana Europa sunt pentru toamna.

Drumul prin Doborogea a fost foarte fain. Liber, cu urcari si coborari, cu serpentine, am avut parte de o zi racoroasa si am strabatut numeroase cranguri parfumate de salcamii aflati la apogeul infloririi. Silistra e un oras interesant. Punctul de frontiera e ascuns dupa colt, mai, mai sa il ratezi, pe stanga ai blocurile bulgare, pe dreapta ai soseaua romaneasca, frontiera adevarata nu erau gardurile ramase inca marturie pe marginea drumului, ci Dunarea batrana si lata.

Trecem la vecini, schimbam niste Leva si pornim spre Srebrana. Cazarea nu e chiar in Srebrana, ci in Vreten, spre care mai urcam putin. Vom imparti locuinta linistita cu un grup pestrit de malaezieni, un elvetian ratacit pe acolo si un ghid local (bulgaroaica). Cum nici in Vreten nici in Srebrana nu ne-au cazut ochii pe niciun restaurant, o inntrebam pe gazda daca ne poate pregati ceva de mancare pentru seara. Ne ofera omleta si acceptam fara sa clipim caci foamea e mare. Pana e gata masa avem doua variante: sa mergem in rezervatie, sau sa mergem inapoi in Srebrana si sa vizitam muzeul dedicate rezervatiei. Tantarii ne ajuta sa alegem variant corecta (muzeul) si cum era si noaptea alba a muzeelor, revenim in Srebrana.

Dupa 45 de minute de poze, chiorat la pelicani prin binoclu si ascultat muzica usoara bulgareasca o luam inapoi spre Vetren si odata ajunsi la pensiune aflam cu bucurie ca omleta s-a transformat in chiftele. Chiftelele suna si mai bine J. In fata mesei constatam ca inaintea chiftelelor e si o salata si uite asa anosta omleta se transforma intr-o opulenta si gustoasa masa bulgareasca. Malaezienii sunt responsabili cu bautura (vin si rachiu) si uite asa, incheiem cu bine o zi pe drumuri.

Duminica reusim sa plecam de la pensiune abia pe la 9.30 si mai pregetam cam 1 h prin Srebrana, astfel incat ne asternem la drum cand e caldura mai mare si mai mare. La nici unul din noi nu trag motoroasele si tot gasim motive de pauza. Dupa ce trecem de Turtucaya, urcarile si coborararile se raresc, pana ce dispar definitiv si sunt inlocuite de un drum plat, anost si cu vant din fata, sau dreapta fata. Totusi viteaza medie creste usor, usor. Ma apuca groaza cand ma gandesc ca vantul asta bate din Romania si ca il vom lua in fata de la Giurgiu si pana acasa. Desi progresam, sentimental ca ne taram pe pamant bulgaresc ma domina si tot astept sa ajungem mai repede in Ruse.

Trecem fara prea multa tevatura granita si poposim la primul petrom, fix langa o lada de gheata. Pe toata mi-as turna-o in cap. Deschid internetul si foreca spune ca vantul bate din sud-vest. Mai sa fie, toata Bulgaria a batut din vest- nord-vest si pe celalalt mal al Dunarii vantul ne e favorabil. Radu vrea sa mearga la Comana pentru a cauta loc de cort pentru micro-aventura din timpul saptamanii si pentru a evita drumul aglomerat si plictisitor spre Bucuresti. In ceea ce priveste drumul, are dreptate, dar si eu vreau sa ajung cat mai repede acasa si un ocol de 10 km nu ma incanta. In plus, stiu drumul de anul trecut. E trist, dar ai jumatate de banda numai a ta. Asa ca la Daia ne despartim. Ii dau inainte spre Uzunu, sperand sa opresc acolo pentru o pauza.

Dar Uzunu de pe DN nu ofera nimic si nu am chef sa fac nici stanga, nici dreapta. Asa ca tot inainte spre Calugareni. Deja visez la un hamburger, ceva carne, cihftea, ceafa, orice de la Kaufland grill in mijlocul unei chifle. In Calugareni nici vorba de asa ceva. Ma opresc la magazinul din centru si m-as multumi si cu niste mezel, daca ar fi ceva care sa arate ok, dar totul avea un aspect dubios, de mezel ieftin si vechi. Asa ca aleg niste chipsuri cu bacon fara moarte, apa rece si o inghetata. Trebuia sa ma racoresc, caci ceaiul verde din bidon parea deja compot. Fac 10 minute pauza, mananc , ma indrept de spate caci kilometri scursi si-au lasat aprenta si ma astern din nou la drum. Acum localitatile se scurg mai repede, din Adunatii-Copaceni stiu si distanta si drumul pana acasa, dar in Jilava ma apuca din nou foamea si vad in loc de „cele mai mici preturi din zona“, „cei mai buni mici din zona“.

Ajung acasa dupa cam inca 1 ora si primul lucru pe care il fac e sa ma intind putin pe mocheta, sa imi indrept spatele si sa ma bucur de racoarea garsonierei. M-a topit caldura de azi. Apoi dus, tiramisu rece din frigider, shaorma calda si grindina au completat seara de duminica si au incheiat un weekend de pedalat. A venit vara si de acum trebuie sa ne mutam mai la munte. Pe MTB preferabil.”

Pregatit de drum dupa debarcarea din personal.

Pregatit de drum dupa debarcarea din personal.

La Tropheum Traiani, certificatul de nastere in stanca al poporului roman (cica).

La Tropheum Traiani, certificatul de nastere in stanca al poporului roman (cica).

Romania, cu tot cu oi la pachet.

Romania, cu tot cu oi la pachet.

Drum intins si spor la pedalat.

Drum intins si spor la pedalat.

Din nou peste granita, de data asta la prietenii nostri bulgari.

Din nou peste granita, de data asta la prietenii nostri bulgari.

Drumuri pustii.

Drumuri pustii.

Si tantarime cat cuprinde.

Si tantarime cat cuprinde.

Vizitand muzeul

Vizitand muzeul

Maci de mai.

Maci de mai.

Maci de mai.

Maci de mai.

Si-au inebunit salcamii.

Si-au inebunit salcamii.

Bolta inmiresmata.

Bolta inmiresmata.

Fiecare pe unde poate.

Fiecare pe unde poate.

La foisor.

La foisor.

DSC_2929

O zi cu zeul Eol si cu cirese de mai

– Mai e mult pana la aspfalt?
– Vreo 2 kilometri.
– Eh, un pic (dupa cativa kilometri de Paris-Roubaix de Teleorman).
– Dar incotro si de unde vii, si cum de ai ajuns?
– Pai de la Bucuresti si merg spre Costesti dupa care spre Slatina.
– Pai cum, doar asa la plimbare?
– Da….
– De plimbare va arde, daca aveti pofta de aer curat si de efort sa veniti o zi la sapa si pe la noi…

Puteam sa zic ca dam si noi cu sapa cate 8 ore pe zi si cate 5 zile pe saptamana pe o alta plantatie dar stiam ca nu e deloc dreapta comparatia. Dar totusi de foarte multe ori prin tara m-am intalnit cu oameni care nu inteleg de ce orasenii ies la plimbare in timpul liber, si mai ales de ce fac asta prin modalitati care necesita efort cum ar fi drumetia sau bicicleta. Sunt sigur ca daca as fi venit pe aici la volanul unui 4×4 lumea nu si-ar fi pus intrebarea asta.

Nu toti localnicii sunt asa si intalnesti si oameni cu chef de vorba sau oameni care te privesc altfel, care sunt parca putin mandrii ca treci pe la ei prin sat. Mai mult sau mai putin intamplator sunt si aceasi oameni a caror lume nu se termina dincolo de marginea satului si care stiu sa te si lamureasca pe unde sa o iei mai departe pe drumul tau. Dar trebuie spus ca cele 4 luni pe bicicleta prin Asia Centrala nu am intalnit intrebari de genul acesta, sau poate pur si simplu nu intelegeam cum se zice sapa in turca, in farsi sau in rusa. Da, ai puteai sa-ti iei doza de endorfina si de satisfactie la sfarsitul zilei si sapand un ogor dar daca stii sa faci mai mult de atat si daca vrei sa ajuti pe cineva sunt si alte modalitati prin care poti sa o faci. In plus e mai fain pe bicicleta decat cu sapa in mana.

Dar acum sa revenim la povestea weekend-ului. Unul din motivele principale pentru care ne-am luat cursiere a fost faptul ca drumul pana la Slatina se poate transforma din 3 ore anoste petrecuta in masina intr-un antrenament de 180 de kilometri pe drumuri relativ bine astfaltate din campia Romana. Ultima data ne-am luptat cu vantul pe o varianta sudica, de data aceasta in schimb Eol a dat drumul uraganului din Est astfel incat atunci cand ies din Bucuresti zbor fara prea mult efort cu 35-37 de kilometri la ora. Mai complicat e cu gasirea unei variante directe care sa aiba si asfalt bun si de fiecare data au fost si cativa kilometri pe drum de tara. Pe varianta de astazi au fost cei mai multi, probabil cam 30 datorita micului ocolo prin Costesti, unde m-am intalnit cu Norica, unchiul datorita caruia am descoperit lumea muntelui. De data aceasta am stat doar la povesti si clatite cateva ore inainte de a continua pedalatul spre Slatina unde Mihaela, parintii si bunica era deja ajunsi de ore bune.

Dupa doua luni de cursiera inca mi se pare incredibila diferenta de impact asupra organismului pe care o are o tura lunga sau un antrenament de ciclism fata de un antrenament echivalent dealergare. Un tura de alergare care sa fi durat acelasi numar de ore sigur s-ar fi lasat cu mult mai multa nevoie de recuperare. Nu zic ca esti fresh a doua zi dupa 180 de kilometri dar in principiu ai putea sa te urci din nou sa pentru inca o zi de pedalat, lucru pe care nu as putea sa-l spun despre alergat. Track-ul turei aici.

La Slatina cei doi ciresi de mai erau plini de rod astfel incat ziua de duminica am petrecut-o in parte cocotat pe crengile ciresului, lucru ce s-a dovedit surpinzator de usor si fara degete la picioare. Incaltamintea mai rigida de cilism aparent e foarte potrivita si pentru a sta cocotat in echilibru pe crengile unui cires ce se leagana in vant. Iar ciresele culese direct din pom nu se compara cu nici un alt sortiment, iar gustul e incomparabil cu cel al cireselor siliconate din comert. Pacat ca ciresii sunt suficient de inalti pentru a avea nevoie de o scara de pompier pentru a le culege pe toate, dar asta e, mai trebuie sa manance si pasarile cerului. In rest mancare buna si cam multa (cum e mereu la parinti), o tura de recuperare cu cursierele impreuna cu Mihaela prin zona si din pacate 3 ore anoste de condus pana inapoi in Bucuresti.

Datele telemetrice ale zilei.

Datele telemetrice ale zilei.

Gata de cules.

Gata de cules.

DSC_2904.jpg

Rodul muncii.

Rodul muncii.

Muncim si noi, muncesc si ele.

Muncim si noi, muncesc si ele.

DSC_2919.jpg

Cirese de mail.

Cirese de mail.

DSC_2932.jpg

Si graul verde la apus.

Si graul verde la apus.

DSC_2959.jpg

DSC_2875

O noapte la foc la padure, in timpul saptamanii.

Inainte de a scrie mica poveste a turei de miercuri vine intrebarea de ce? De ce ai pleca pe fuga pe bicicleta, luptandu-te cu traficul care omoara Bucurestiul la ora respectiva. De ce ai pedala 30 de kilometri pana intr-un loc cat mai indepartat de civilizatie, de ce te-ai afuma la foc, de ce ai da patul de acasa pe un sac de dormit intins pe jos si de ce te-ai trezi a doua zi cu noaptea in cap pentru a face drumul inapoi si pentru a merge inapoi la munca. Mai ales cand unii din noi fac chestia asta oricum in fiecare weekend.

Un raspuns care sa lamureasca pe toata lumea nu cred ca exista, dar imi minte imi vine acum o comparatie punctuala dintre puntul de intalnire de la Piata Sudului ce semana foarte bine cu o adevarata jungla urbana plina de aglomeratie, claxoane si utilaje de constructie si momentul in care am ajuns in locul in care am pus corturile, pe inserate la marginea unui palc de padure cu radio pasarele in fundal. Sau cum e imaginea unui grup de prieteni stransi in jurul focului in comparatie cu imaginea tipica a unui bloc comunist vazut de departe, cu suflete traind rutina serii in cutii identice de chibrite. De ce? In primul rand pentru ca e o iesire din rutina, e ceva ce nu faci in fiecare seara si e un lucru pe care nu il face toata lumea. Pentru ca petreci cateva ore aproape de natura. Cred ca sunt motive suficiente.

In acelasi timp ideea nu imi apartine si vine de la omul acesta care a incercat sa incurajeze ideea unei mini aventuri legate de ritmul cotidian al vietii din fiecare zi. Daca trebuie sa mergi la munca de la 9 la 6 in timpul care iti ramane pana la urmatoarea zi de munca poti face destul de multe lucruri aparte, chiar daca traiesti intr-o metropola pe nume Bucuresti.

Povestea turei e destul de simpla, multa voie buna si plecare mult intarziata fata de plan, trafic cat cuprinde pana la centura, sosele libere si miros de soc si salcami dupa, cativa stropi de ploaie si nori prapastiosi spre care ne indreptam, drumuri rupte, maci infloriti, ajuns cu ultima geana de lumina la locul de cort, strans lemne de foc pe semi-intuneric, foc, fum si exces de carnati prajiti la foc, povesti cu prieteni, glume si bautura pe terminate, corturi intinse la 1 noaptea, cer plin de stele, miros de aer curat dimineata odata cu trezirea matinala, mic dejun englezesc binenteles tot cu carnati, aproape 40 de kilometri de pedalat la intoarcere si ajuns inapoi la munca cu un vag miros de fum chiar si in hainele de schimb. Trebuie repetat.

Punctul de aprovizionare la magazinul comunal.

Punctul de aprovizionare la magazinul comunal.

DSC_2804.jpg

Intotdeana hidratarea inainte de toate.

Intotdeana hidratarea inainte de toate.

Sosele libere in luna lui mai.

Sosele libere in luna lui mai.

Echipamentul pentru seara asta, cu tot cu cort / sac de dormit / haine de schimb si mancare.

Echipamentul pentru seara asta, cu tot cu cort / sac de dormit / haine de schimb si mancare.

In cautarea locului de cort.

In cautarea locului de cort.

In sfarsit ajunsi.

In sfarsit ajunsi.

Ora albastra.

Ora albastra.

Potolind foamea.

Potolind foamea.

La povesti.

La povesti.

Si pe o parte, si pe alta.

Si pe o parte, si pe alta.

Fain mod de a incepe ziua.

Fain mod de a incepe ziua.

Dani, focul si musuroiul de furnici.

Dani, focul si musuroiul de furnici.

E timpul pentru a merge la munca.

E timpul pentru a merge la munca.

Dupa 30 de kilometri in care l-a purtat pe andrei mai merita si cursiera carata in spate.

Dupa 30 de kilometri in care l-a purtat pe andrei mai merita si cursiera carata in spate.

De veghe pe bicicleta.

De veghe pe bicicleta.

DSC_9815

Reintalnirea cu padurile in Atlasul inalt, de la Imilchil la Tizi’n’Isly

Cei 9 kilometri in coborare pana in Imilchil se scurg repede si ajungem cat ai clipi in “Centre Imilchil” un oras asezat intr-o covata la 2150 m altitudine. Ce e drept, fata de satele prin care am trecut, asta e cu adevarat o asezare bine inchegata. Oprim in piata centrala, eu fiind repede reperata de 2 elevi de liceu care vin sa isi exerseze engleza cu mine.

Dupa ce trecem de momentul de cumpana “sunt casatorita” si sotul meu e la magazin si face cumparaturile, ne afundam in discutii generale despre Maroc, Romania, politica internnationala si religie, drumul prin Maroc, putina geografie si ceva fotbal, toate acoperite intr-un interval de 15 minute. Baietii ar tot sta la povesti si marocanii au un oarecare talent pentru limbi straine, avand in vedere ca in scoala invata 4 limbi (constante sunt azira, araba si franceza + 3 ani de engleza). In plus, pe langa ce invata la scoala, fiind oarecum constienti de impactul turismului la scara macro (ca sursa de venit nationala) si la scara micro (la nivel familiar- pentru bunastarea individuala) cei care interactioneaza cu strainii in mod direct stapanesc binisor // bine franceza si rup fie ceva engleza, fie ceva spaniola.

Ii trimitem pe baieti la scoala si noi lasam in spate Imilchilul, indreptandu-ne spre un nou pas la 2600 m, ce ne va scoate din covata asta. Inainte de toate dam peste un frumos lac la 2200 m in care varfurile inzapezite se oglindesc de sute de ani. Langa lac e ridicata o casa cu acopris de tigla (o prezenta atipica in zona) si pe masura ce urcam, ne tot intalnim cu barbati care coboara, strunind magari incarcati cu lemne. Asta e semn clar ca peste pas, peisajul avea sa se schimbe. Pe partea Nordica e mai multa vegetatie, sunt copaci si iarba, oamenii cresc mai multe animale (magari, oi, capre, dar apar si vacile).

E placuta revederea cu copacii, cu iarba, e placut sa lasi ochii sa cada peste versanti intregi impaduriti, dupa atatea zile de ariditate. Trecem prin locuri faine, ce ne par si mai faine dupa atatea zile in care nu am vazut decat pamant, pietre si cer. Plus cateva smocuri de iarba intepacioasa pe care oamenii le culegeau si le dadeau la animale. Traversam zone intregi cu paduri de pin, sate mici, zone cu case rasfirate pe versanti si ne gasim loc la marginea unui drum laturalnic, inainte de a cobori in 

Locul de cort din mijlocul pustietatii.

Locul de cort din mijlocul pustietatii.

Azur de Maroc.

Azur de Maroc.

Loc de popas.

Loc de popas.

Monumentul din varful pasului.

Monumentul din varful pasului.

Ambuteiaj.

Ambuteiaj.

Dieta de cicloturist.

Dieta de cicloturist.

Traiasca Cola!

Traiasca Cola!

Drum intins.

Drum intins.

Ultimul mini-pas al zilei.

Ultimul mini-pas al zilei.

Drumuri pustii.

Drumuri pustii.

Ultimele raze de soare.

Ultimele raze de soare.

DSC_2677

De pe Baiul Mare la protest, pentru paduri

Seara de vineri ma gaseste fara nici un fel de plan pentru ziua de sambata, weekend-ul acesta e putin cam greu de gasit parteneri de tura cu jumatate din oameni plecati la Ecomaraton si cu cealalta pastrandu-se pentru Prima Evadare.

Singurul lucru pe care il stiu e ca la seara as vrea sa ajung fie in Brasov fie in Bucuresti pentru a ajunge la un prim protest legat de o serie de amendamente ale codului silvic care ar trebui sa scada amploarea defrisarilor, fie ele legale sau ilegale cu care se confrunta Romania in momentul de fata. E o problema care e foarte vizibila pentru cei care petrec aproape fiecare weekend pe munte si care ar trebui constientizata de mult mai multa lume. Si nu, nu sunt ipocrit si imi dau seama ca atunci cand ai ceva de mobila in casa si atunci cand jumatate din tara se incalzeste cu lemne lemnul respectiv trebuie sa vina de undeva, dar cheia e exploatarea sustenabila, caci pana la urma lemnul e o resursa regenerabila.

Dar acum revenind la povestea weekend-ului vineri seara la ora 23:00 hotararea e luata pentru o tura solitara cu MTB-ul prin Baiului, pe unde sper sa nu mai fie foarte multa zapada in zona inalta a crestei. Trezirea e matinala ca in fiecare weekend iar mijlocul de transport 3001 iar planul e unul simplu, urcat in creasta din Posada si coborat fie in Azuga, fie in Busteni fie in Sinaia la timp pentru a prinde regional express-ul de ora 15:00, dupa care intoarcerea in Bucuresti la timp pentru a intercepta protestul.

Zis si facut, iar dimineata ma prinde invartindu-ma prin Posada incercand sa dibuiesc drumul care urca spre Valea cu Flori. Prima data pe sub un podet, dupa care pe la ceva scari metalice, in cele din urma intreb un localnic si incep sa pufai cu spor la deal. Bicicleta inca are noroiul din Cernei-Mehedinti pe ea si inca nu prea imi dau seama cum oamenii au timp si rabdare sa mentina in stare impecabila bicicleta, mai ales atunci cand e vorba de MTB. In schimb imi place ca in afara de bicicleta in sine (care e o destul de mare bataie de cap) echipametul e minim, o pompa, un set de petice si leviere, un multitool si cam atat.

Traseul pe care merg acum e acelasi cu primul traseul pe care l-am facut dupa operatie, intr-o frumoasa zi de toamna, doar ca in sens invers. Intr-un fel acum chiar sunt curios daca voi reusi sa urc acum pe bicicleta acelasi drum care mi s-a parut criminal la coborare din cauza bolovanilor de pe drum. Dar chiar daca e de tras si chiar daca in portiunile abrupte trebuie sa-ti dozezi foarte bine efortul si elanul totusi merge si mi se pare ca bicicleta cu rotile de 29 si caucicurile tubeless cu presiune mai mica chiar fac o diferenta imensa aici. Sincer pe acelasi teren cu bicicleta Mihaelei nu cred ca as fi reusit sa urc pe bicicleta.

Pe masura ce urc in inaltime incep sa apara si mici petice de zapada cu cateva portini de impins bicicleta iar atunci cand ajung pe Piscul Cainelui zaresc si trupa Claudiei care urca cu spor din Sinaia. Cobor si merg impreuna cu ei o scurta perioada si chiar imi pare bine de intalnire, fie ea destul de scurta. As putea spune ca am gandit tura astfel si pentru ca stiam ca o sa ma intalnesc si cu ei, dar din pacate ritmul de mers pe MTB si ritmul de mers pe picioare complet diferit asa ca pornesc mai departe la drum.

Baiul Mare se vede in zare si imi dau seama ca desi am fost de o multime de ori in Baiului nu am urcat pe cel mai inalt punct de aici asa ca imi zic ca e o ocazie cat se poate de buna, mai ales caci se vede un drum destul de imbietor pe culme. Norii prapastiosi promisi de prognoza incep sa se stranga pe cer asa ca ii dau bice, mai iau si bicicleta in carca si in curand ajung si pe varf, sau cel putin pe ceea ce cred eu ca e varful. Incepe si ploaia firav cu cativa stropi iar eu fac cale intoarsa si fugind de nori incepe coborarea spre Sinaia prin Piscul Cainelui, o coborare superba atat cu bicicleta cat si la alergare. As putea spune ca e chiar mai faina pe bicicleta, mai ales atunci cand ai de invatat destul multe lucruri la capitolul tehnica de coborare. Dupa care urmeaza tren, protest unde m-am intalnit cu o multime de cunoscuti si unde mi s-a parut foarte interesanta sa vad cum se intampla lucrurile si o tura de cursiera cu Dani duminica prin jurul Bucurestiului in care am incercat sa ne strecuram printre ploi.

Cumparaturile dinainte de tura in fata la magazinul comunal.

Cumparaturile dinainte de tura in fata la magazinul comunal.

Spre Secaria, si mijloace alternative de a ajunge aici.

Spre Secaria, si mijloace alternative de a ajunge aici.

Going up!

Going up!

Privind peste drum, unde inca e toamna in toata regula.

Privind peste drum, unde inca e toamna in toata regula.

In intampinarea trupei ce urca din Sinaia.

In intampinarea trupei ce urca din Sinaia.

M&M-uri la inaltime.

M&M-uri la inaltime.

Gasca vesela.

Gasca vesela.

Prognoza se adevereste.

Prognoza se adevereste.

Singuratica.

Singuratica.

DSC_2675.jpg

Tot la vale.

Tot la vale.

Cu Dani, Kiki si Vladi la protest, si cu multi alti cunoscuti.

Cu Dani, Kiki si Vladi la protest, si cu multi alti cunoscuti.

DSC_9732

Maroc, urcand spre Imilchil si cel mai inalt pas al turei.

Incepem ziua in fata unei omlete berbere si unui cos cu paine calda, si dupa ce ne luam la revedere de la Hamid, promitandu-i ca vom lasa un review si pe site-ul sau, ne asternem la drum. In fata ne sta o urcare pana la 2700 m. Drumul este pustiu, satele sunt despartite de 20-30 km, iar pesiajul arid nu lasa loc niciunei ocupatii sedentare precum agricultura. Asa ca ramanem in curand doar noi doi, cu pietrele, cerul albastru, aerul curat si fasia de asfalt ce ne va conduce spre un releu aflat incredibil de sus, unde banuim noi ca este si pasul.

E o liniste, o salbaticie si o simplitate cum nu am mai intalnit pana acum in Maroc si noi urcam, urcam spre cer parca. Avem un usor vant din spate care ne ajuta si in sub 3 ore ajungem in pas. De aici incepe o coborare lina spre un oras mai mare- Imilchil, aflat 60 kilometri mai la vale, dar totusi urcat la 2000 m. Peisajul ramane arid, locurile salbatice. Trebuie sa mai coboram putin ca sa apara si raul. O sursa de apa constanta = oameni, oameni care imblanzesc cu tarnacopul, sapaliga si cazmaua pamantul bolovanos. Pe firul vaii, pe stanga si pe dreapta raului, terenul este parcelat si oamenii cultiva in functie de anotimp orz, ovaz, grau (luniile iunie-iulie), porumb (septembrie- octombrie). Odata cu culturile si cu primele smocuri de iarba ori maracini, apar si primele sate si primele turme de capre si de oi, animale de care ma mir constant, ce gasesc de pascut in terenul acesta arid. Oricum animalele se cresc in principal pentru carne, laptele fiind rar intalnit, iar branza ca si innexistenta.

Cu cat coboram, pea tat satele sunt mai dese si mai mari, valea se largeste, insa asezarile raman saracacioase. Painea e de negasit la ora asta si pana la urma, la unul din magazine, un pusi da o fuga pana acasa sa ia o paine proaspata, coapta de dimineata de mama sa. In rest, basic food (si neperisabla): biscuit, alune, branza topita, conserve. Oamenii nu par sa se agite prea tare. Munca campului e grea, faa indoiala, dar pare ca oamenii muncesc doar cat sa aiba ce se puna pe masa si sa nu cada casa pe ei. In rest sedintele la soare par a fi ocupatia preferata a barbatilor.

Ce e drept, povestea Hamid, painea se castiga greu in Maroc. La orase oamenii poate sunt angajati cu contract de munca pe un salariu fix (mai ales bugetarii), dar la sate, fiecare se descurca cum apuca: mine de sare (1 kg de sare se vinde cu 1 dh), turism, agricultura de subzistenta fac cu totii, un atelier, un magazinas, sursele altenative de castig ramanand relative mici (10 dh/ ziua de lucru pentru un zidar). Si totusi, impresia care ramane e ca nimeni nu se strofoaca mai mult decat vecinul si nu am reusit sa inteleg unde este echilibrul intre munca grea si la dolce far niente in care am gasit scufundate multe sate de munte la orele la care treceam noi pe acolo. Campam langa rau si ne pregatim pentru o noapte friguroasa.

Pregatiti de plecare dimineata langa Auberge-ul construit caramida cu caramida de catre Hamid.

Pregatiti de plecare dimineata langa Auberge-ul construit caramida cu caramida de catre Hamid.

Pentru prima data dupa multa vreme un cer cu putina personalitate.

Pentru prima data dupa multa vreme un cer cu putina personalitate.

Drum intins.

Drum intins.

Un peisaj rupt din vestul salbatic.

Un peisaj rupt din vestul salbatic.

Cer de portelan si o urcare pe masura.

Cer de portelan si o urcare pe masura.

Roadside Nutella

Roadside Nutella

In cel mai inalt pas al turei, fara semn, fara borna, dar cu asfalt bun.

In cel mai inalt pas al turei, fara semn, fara borna, dar cu asfalt bun.

Peisaj primordial.

Peisaj primordial.

Din nou in civlizatia, inaintand spre Imilchil.

Din nou in civlizatia, inaintand spre Imilchil.

DSC_2579

O drumetie prin ploaie si o zi pe bicicleta prin podisul Mehedintiului.

Cand stii ca urmeaza o zi cu ploaie si toate prognozele nu lasa nici o cale de scapare poti sa stai linistit in cort si ascultand sunetul linistitor al ploii citesti sau iti scrii memoriile, sau poti sa pandesti in momentul in care ploaia se opreste, sa strangi corturile si cu sperante ca nu va incepe din nou sa pleci intr-un trase de drumetie.

Nu e greu de ghicit ce am ales la ora 10 cand ploaia s-a mai potolit, astfel incat pranzul ne gaseste urcand din valea Cernei spre Cheile Tesnei. Am mai fost de nenumarate ori pe aici, daca stau bine sa ma gandesc urcarea pe Pietrele Albe de aici a fost si primul traseul pe care l-am facut in Mehedinti in urma cu 4 ani de zile, intr-un miniconcediu superb de toamna. Acum in schimb nu avem nici un plan maret asemanator si vrem doar sa facem putina miscare pana incepe a doua repriza de ploaie.

Tragem sperante totusi ca ploaia va uita de noi si ca vom putea ajunge pe traseul care merge spre balta Cerbului, pentru ca de aici sa coboram inapoi in valea Cernei. Si vreme de o ora chiar pare sa avem noroc, asta pana ce trecem de moara si de stana de deasupra Cheilor si incepem urcusul spre Balta Cerbului, moment in care incepe o ploaie mocaneasca de toamna.

Nici padurea nu ne salveaza ci chiar amplifica dimensiunea picaturilor astfel incat in curand oricum suntem uzi iar intoarcerea nu mai are nici un sens asa ca ne continuam drumetia lacustra. Padurea in schimb arata intr-un mare fel si sunt convins ca sunt multe locuri in Mehedinti in care padurea nu a fost niciodata exploatata industrial.

De la Balta Cerbului ne ia in primire si in vant rece care nu ne lasa sa zabovim prea mult si incepem lunga coborare (cel putin pentru mine) spre Valea Cernei. Intr-un fel tot nu imi da pace gandul ca ultima data cand am fost in Mehedinti puteam sa alerg pe aceleasi poteci pe care acum ma straduiesc sa tin pasul cu ceilalti, poteci care in plus sunt foarte faine la alergat. Cum vor evolua demonii interiori cu timpul ramane de vazut, ce pot sa spun sigur e ca era mai bine iarna atunci cand toata lumea era in clapari.

Ziua de duminica a fost in schimb din nou rezervata bicicletei, nu inainte de a schimba din nou punctul de plecare pentru Izverna, in partea opusa a Mehedintilor. Dupa cum zicea si Claudia e interesant sa vezi cum se schimba satele imediat sari pasul din valea Cernei iar diferentia dintre Banat si Oltenia e si azi prezenta, nu neaparat in bine sau in rau dar totusi exista.

Tura noastra incepe furtunos cu o oprire la conacul lui Matei care era acasa cu familia si pe care l-am descusut cu intrebari legate de locurile prin care se merita sa mergi cu bicicleta prin zona. Binenteles ca ne-a trimis fix in directia opusa fata de cea in care voiam sa mergem noi dar a iesit foarte bine, descoperind cu ocazia asta si un drum foarte fain din partea inalta a podisului Mehedinti numit Calea Prejmei. Locuri faine si parasite, pacat ca traseul e totusi putin cam scurt si noi mai avem ceva ore pana cand Claudia coboara din Crovuri, asa ca ne hotaram sa mai lungim traseul spre Busesti, Baluta si spre padurea de liliac de la Ponoarele unde astazi e unul din cele mai vestite balciuri din Oltenia.

S-au mai strans ceva kilometri si ceva rataciri, multe urcusuri si coborasuri dar la balci din pacate nu am avut timp sa zabovim caci Claudia ne astepta deja in Baia de Arama. In plus dupa 2 zile petrecute mai mult singuri prin creierii muntilor atunci cand ajungi in multimea si in galagia de la balci e nevoie de un pic de acomodare.

Iar jurnalul primei zile de biciclit prin Banatul epic e aici.

Cutezatorul din Tasnei.

Cutezatorul din Tasnei.

Claudia pregatita cu palaria pentru ploaia ce va urma

Claudia pregatita cu palaria pentru ploaia ce va urma

Minimalist.

Minimalist.

Inca putin pana la moara.

Inca putin pana la moara.

Noi ciobanii.

Noi ciobanii.

Prin padurea misterioasa.

Prin padurea misterioasa.

Cautand dinozaurii.

Cautand dinozaurii.

Ne-a plouat acolo un pic asa.

Ne-a plouat acolo un pic asa.

Dimineata in Izverna punctul de plecare in tura.

Dimineata in Izverna punctul de plecare in tura.

Miros de flori de cires, papadii si capite.

Miros de flori de cires, papadii si capite.

In zona inalta a podisului.

In zona inalta a podisului.

Inca putin pana in Prejma

Inca putin pana in Prejma

Cautand traseul, cu muntii inzapeziti in departare.

Cautand traseul, cu muntii inzapeziti in departare.

DSC_2474

O zi prin Banatul Epic

Dimineata ne prinde cu corturile pe o pajiste plina de papadii, locul in care ne-a biruit oboseala dupa cele 6 ore de condus din Bucuresti. In vreme ce strangem corturile soarele apare de dupa muchie iar crangul invaluit in ceata diminetii straluceste din reflexia miilor de picaturi de roua. Mai problematic cu roua e ca incaltarile se uda instantaneu pe masura ce ne invartim sa strangem lucrurile.

Am ajuns in coltul acesta de tara pentru ca aici primavara vine ceva mai repede decat in restul tarii iar potential de biciclit prin zone sub 1500 de metri e aparent infinit. Daca aveti nevoie de o confirmare trebuie doar sa-l intrebati pe Suca, om ce vrea sa organizez in toamna in concurs epic in zona si care a luat munti la prospectat poteca cu poteca.

Pe un track recomandat de Suca vrem sa mergem si noi astazi si nu stiu daca lucrul acesta trebuie sa ne bucure sau sa ne sperie tinand cont de gradul de masochism recurent din turele omului. Dar culmea de viziavis de Arjana, cu piatra Elisovei arata prea fain din Bogaltin pentru a nu ajunge pe acolo cu bicicleta, asa ca dupa ce o debarcam pe Claudia care vrea arunce sa urce spre saua Ciumerna si sa arunce o privire spre Godeanu ne asezam si noi pe biciclete si incepem sa urcam pe o serie de pante destul de prohibitive

Bicicleta noua urca incomparabil mai bine ca bicicletele pe care am mers pana acum dar in momentul in care terenul devine prea accidentat si iti pierzi echilibrul nu prea inteleg cum poti sa pornesti din nou pe bicicleta fara un loc care sa nu fie chiar in cap. Sunt convins ca am mult de lucrat si la tehnica de urcare la fel ca si la cea de coborare dar dilema cu plecatul de pe loc pe pante abrupte ramane, si singura varianta e sa pastrezi elanul cat mai mult si sa speri ca panta se domoleste si terenul devine mai prietenos inainte de a-ti lua foc picioarele.

Razbim pana la urma si ajungem pe culme iar de aici drumul e absolut superb. E fain in primul rand pentru ca ai deschidere in jur si poti vedea in departare Godeanu inzapezit, in dreapta Arjana cea stancoasa, in fundul vaii livezile pline de copacii infloriti iar pe culme un drum ierbos numai bun de pedalat. Norii alearga deasupra noastra, cand prapastiosi cand pufosi dar noi avem incredere in prognoza care ne-a promis o zi perfecta astazi.

Incepem coborarea inainte de saua Iarba Moale (aparent chiar exista o sa care se numeste astfel) pe pajisti largi si printre stani deocamdata parasite. Iar in vreme ce gonesc pe bicicleta la vale cu viteza prin locurile acestea ma simt pentru o clipita din nou fericit si multumit. Nu stiu si nu cred ca as putea sa-mi dirijez toate eforturile in cautarea unor momente atat de fugare dar parca totusi e ceva de urmarit acolo, ceva in plus fata de cum erau coborarile in alergare. De aici pana la a cladi un bastion din chestia asta e cale lunga in schimb si in momentul de fata nu sunt deloc convins ca sunt visele mele cele pe care le-as urmari.

Inainte de ajunge inapoi in vale dam si de unul din cele mai frumoase locuri de popas, sus pe coasta muntelui, sub un cires batran si cu priveliste de zile mari. Uneori e nevoie de potrivire si sunt convins ca peste o saptamana toate florile se vor scutura si locurile nu vor mai arata la fel.

Pana aici tura a fost perfecta, mai bine zis pana pana in momentul in care am parasit track-ul numit “Epic trail” si am intrat pe “Varianta Canicea”. La doua ore dupa cand ne caram bicicletele in spate pentru a ajunge la fantana Babii incepeam sa fiu cat se poate de convins ca “Varianta Canicea” nu era intre cele recomandate de Suca.

Kilometri se scurg incet, noi cautam track-ul, mai impingem la bicle, mai mergem putin pe ele pana cand vedem salvarea in drumul care vine din Bogaltin si merge spre fantana Babii. E aproape 6 si am dubii ca avem timp sa mai facem ceva dar ne punem de acord sa mai urcam putin pe drum pana cand ne plictisim. Doar ca ne revine cheful de pedalat, mai ales Mihaelei care vine cu idea de a continua track-ul pana la capat. De obicei eu sunt cel cu ideile aventuroase dar in cazul acesta m-as fi multumit cu o coborare faina pana in Bogaltin. Totusi cand Mihaela zice sa mergem mai departe, desi sunt absolut convins ca nu tine minte cat mai e de mers din saua Prislop, tentatia e prea mare ca sa nu zic si eu “Sa mergem!”.

O jumatate de ora mai tarziu privim crovurile si incepem coborarea cel putin tehnica spre Prisacina. Bolovani mari, tehnica deficitara dar totusi se poate cobora pe aici, sau cel putin cu mici intermitente de facut tumbe eu am reusit sa stau destul de mult in sa. O ora mai tarziu in Prisacina dam de ambuteiaje impartind drumul cu vacute ce se indreptau agale spre grajduri in sunetul ritmic al talangilor. Cam pe aici incepe si cursa cu intunericul timp in care Mihalea isi da seama ca multe portiuni au fost uitate de ultima data de cand a fost pe aici, si ca mai sunt cateva mici urcari de biruit pana incepe ultia coborare spre Bogaltin.

Un sfert de ora mai tarziu, in mijlocul orei albastre am parte de un tablou putin suprarealist. Dupa ce drumul serpuia pe sub ciresi ce umpleau vazduhul de parfum vad cum in departare pe drum mergeau o femeie imbracata in negru, calare pe un cal negru, cu in caine negru ce incep sa galopeze pe masura ce ma apropii. Un tablou straniu ce parea din alt timp, asta cu putin inainte de a incepe atacul barzaunilor nocturni. In ultimii 3 kilometri de dinainte de Bogaltin nu stiu ce s-a intamplat dar toate pajistile si toti copacii erau populate de un adevarat roi de gandaci nocturni zburatori, mari cam cat o moneda de 50 de bani ce se izbeau de casca, de maini, de ochelari. Cei mai curajosi ramaneau agatati de haine, nu ca ai fi avut cum sa-i scuturi din goana bicicletei, asa ca ramaneau sa te fixeze de la distanta mica cu privirea lor de insecta.

Epuizat si al doilea moment suprarealist ajunge in cele din urma in Bogaltin fara sa aprindem frontalele si aici oprim la birtul din sat pentru cola si biscuiti, dupa care mai pedalam 7 kilometri prin noapte pana la locul in care Cristi si Claudia ne asteapta cu corturile puse. Urmeaza foc, si slana si ceapa si somn de voie in asteptarea ploii de maine.

DSC_2401.jpg

Lumina buna, roua si papadii.

Lumina buna, roua si papadii.

Masa de dimineata, unde altundeva decat pe capota.

Masa de dimineata, unde altundeva decat pe capota.

Pe drumuri idilice.

Pe drumuri idilice.

Castigand inaltime.

Castigand inaltime.

Privind spre Godeanu.

Privind spre Godeanu.

Spre piatra Elisovei

Spre piatra Elisovei

Nori furtunosi.

Nori furtunosi.

Nasul si fina.

Nasul si fina.

Visavis.

Visavis.

Cautand track-ul

Cautand track-ul

Pe acolo.

Pe acolo.

Inamicul.

Inamicul.

Zburand la vale.

Zburand la vale.

Cel mai fain loc de popas de pana acum.

Cel mai fain loc de popas de pana acum.

Odihna.

Odihna.

Trebuia sa fie si putin epic.

Trebuia sa fie si putin epic.

Un single trail pe care si Suca cred ca l-a ratat.

Un single trail pe care si Suca cred ca l-a ratat.

Cu spor la deal.

Cu spor la deal.

Soc si groaza, bicicleta carata de biciclista.

Soc si groaza, bicicleta carata de biciclista.

Pe track.

Pe track.

Privind spre Mehedinti.

Privind spre Mehedinti.

Ambuteiaj.

Ambuteiaj.

Aliniaiti.

Aliniaiti.

Ultimele momente de lumina, si noua bicicleta.

Ultimele momente de lumina, si noua bicicleta.

DSC_9690

Canionul Todra si inca odata spre Atlas.

Suntem din nou matinali, de data asta fiind motivati de un autobuz pe care trebuie sa il prindeme din Erfoud. Suntem la autogara pe la 7.45 si pana mai vorbim cu unii si cu altii, iata si autobuzul. Fiind capat de linie putem aranja in liniste bicicletele. Avem de stat aici 30 de minute si e interesant sa urmaresti plecarile altora. Mame cu copii care ajung pe ultima suta de metri, fete de liceu conduse la autogara de parinti, despartirile se aseamana in multe parti ale lumii. Cateva lacrimi aici, altele retinute dincolo, curaj apparent samd. Modul in care se ocupa locurile in autocar e foarte interesant: femeile in fata si barbaii in spate, noi situandu-ne undeva la limita de demarcatie si fiind singura situatie in care o femeie si un barbat stateau alaturi.

Totusi asta am observat numai in acest autobuz si asta doar pana cand oamenii s-au amestecat putin, trecand statiile, unii coborand, unele locuri eliberandu-se, altii asezandu-se pe locurile respective, fara sa mai respecte regula femei separate de barbate. Un alt aspect interesant de observant in autogari este modul in care se imbraca oamenii. Unele fete se imbraca foarte European, la fel ca si multi baieti: blugi, geaca, etc. Sunt foarte curioasa cum se va schimba portul marcocan in 20 de ani. Un alt grup de varsta care imi atrage atentia sunt mamele cu copii. De multe ori 2-3 copii, dintre care cel mai mic purtat in spate, fixat cu ajutorul carpei si apoi acoperit cu o patura (legata fix ca un prosop de baie) ca sail protejeze de frig. E incredibil cu ce dexteritate copilul ajungea de pe spatele mamei la piept si apoi iar pe spate fiind infasurat din doua miscari inapoi in carpa.

Drumul pana in Tinghir a fost prilej de multe alte observatii, caci mai nimeni nu calatorea asa de mult ca noi. Cei mai multi mergeau doar pana in urmatorul oras, asa ca populatia autobuzului se tot schimba. In Tinghir incercam sa fim cat mai expeditivi cu sarcinile administrative (schimbat bani, cumparat mancare samd), ca mai apoi sa o luam din loc, pentru ca altfel riscam sa pierdem toata ziua pe drumuri. Ne indreptam din nou spre munti si vrem sa traversam din nou Atlasul Inalt printr-un pas de 2700 m de data aceasta. Pana atunci avem de strabatut niste chei frumoase-Todra Gorge ce continua apoi cativa kilometri sub forma unui canion larg. Capatam deschidere abia cand ne apropiem de Tamtetoucht, numai bine cat sa depasim satul si sa ne cautam loc de cort. Satul e lung si casele se insira pe langa drumul principal. Copiii ne ies inainte, fie ca sa ne ceara bani/stilouri/ bomboane, fie pur si simplu sa dea mana cu noi ca la concursurile de ciclism. Trasaturile copiilor sunt putin diferite. Fete mai batute de soare, mai rotunde parca si rosii in obraji, te trimit cumva cu gandul la copii mongoli. Satul asta pe langa faptul ca e inghetat in timp, pare si inghetat in innactivitate. Aparent nimeni nu face nimic alteceva, decat sa piarda vremea la poarta. Barbatii separat, femeile pe langa casa, fiecare bucurandu-se de ultimile ore de soare.

Il vad cum vine catre mine pe bicicleta si stiu din primele vorbe aruncate de pe contrasens ca vrea sa ne agate cu o cazare. Il expediez rapid si sunt lasata in pace doar pentru ca Radu e in spate si e un partener mult mai bun de afaceri, asa ca de la barbat la barbat. Norocul meu, caci si asa nu imi place sa se tina lumea de mine cu propuneri avantajoase de tipul “sa fie bine, sa nu fie rau” si pentru mine si pentru tine. Radu da curs feelingului sau si dupa o negociere scurta, ajungem la Auberge. Astept cu interes sa vad unde ajjungem, dar suprizele se tin lant pentru mine. Ce mai tura, vura, a iesit o seara faina, cazarea era ok, masa fiind fantastica. Amid, gazda, vorbea foarte bine franceza si am stat ore bune de vorba. De mancat, am mancat regeste, mama lui Amid a facut paine calda, pe care am devorat-o impreuna cu un tadjin de pui usor picant si uita asa am mai adaugat la catasif o noapte in care nu mi-a mai fost frig. Totusi nici cald nu a fost. Casele sunt facute din chirpici, focul nu se prea face, asa ca din motive de igiena si caldura, sacul de dormit e necesar.

Urmarea gerului de peste noapte.

Urmarea gerului de peste noapte.

Granit si palmieri.

Granit si palmieri.

Inaintand spre cel mai stramt punct ai cheilor.

Inaintand spre cel mai stramt punct ai cheilor.

Gatul Iadului in varianta Marocana.

Gatul Iadului in varianta Marocana.

Todra, un loc in care ar trebui revenit si la catarat.

Todra, un loc in care ar trebui revenit si la catarat.

Painea noastra cea de toate zilele, cu masline si cu mandarine, si nelipsitul sac de dormit scos la uscat

Painea noastra cea de toate zilele, cu masline si cu mandarine, si nelipsitul sac de dormit scos la uscat

Inca putin pana pe platoul inalt.

Inca putin pana pe platoul inalt.

Lumini si umbre.

Lumini si umbre.

Locul de popas din seara asta.

Locul de popas din seara asta.

Motive.

Motive.

DSC_2355

Pentru prima data la Sf. Ana, si Brasov-Bucuresti pe bicicleta.

Primavara in Transilvania e putin intarziata iar in timp ce urc pe serpentinele largi ce pleaca de la Bixad spre Sf. Ana am ramasa in minte explozia de verdeata ce a curpins tot sudul tarii. Sudoarea curge si toata atentia e captata de gasirea unei traiectorii fara gropi pe un drum ce pare ca nu a fost reparat de la revolutie. La o prima impresie prin secuime nu prea au ajuns prea multe din drumurile europene prin care au fost reparate o multime de drumuri secundare prin sud. In schimb chiar imi place urcarea continua de aici iar drumul pare taiat cu o panta numai buna de urcat in viteza, mai putin portiunile cu multe gropi. Cele cu piatra cubica chiar imi plac si ii aduc o tenta de Paris-Roubaix traseului.

La Sf. Ana nu am ajuns niciodata pana acum iar pentru weekend-ul asta am desenat impreuna cu Andrei si cu Octavian o bucla cu plecare din Sfantu Gheorghe care sa ne duca pe acolo. Cel mai probabil e si momentul ideal de a ajunge la lac, inainte de a incepe caldura si inainte ca locul sa capete tenta de strand si sa fie plin de oameni.

In vreme ce imi scuip plamanii la deal (cursiera se poate transforma clar intr-un extrem de eficient instrument de auto-tortura, aviz masochistilor) Mihaela tocmai termina marahonul de la Brasov pe un loc trei impartit cu alte trei fete in vreme ce Claudia si Viorica cauta plante carnivore prin mlastinile din jurul Brasovului. Nici daca ne-am fi straduit nu am fi reusit sa ne imprastiem atat de bine in cele 4 zari in zona.

Partea buna e ca traficul e inexistent iar locurile sunt extrem de pitoresti. Urasc drumurile cu mult trafic pe cursiera si prefer ceva gropi unui asfalt perfect atunci cand stiu ca nu bazaie masinile pe langa mine. Si totusi in ultimii ani ultima portiune pana la Sf. Ana s-a reparat si e numai buna de cursiera. Lacul si zona de langa lac e in schimb foarte faina, si dupa ce schimb cateva mesaje laconice cu Mihaela cu bruma de semnal de aici dau si o tura de lac cu cursiera descoperind un loc fain si plin de liniste. Mi se pare imensa diferenta intre cat de curat si cat de aranjat e totul aici, si totusi esti in mijlocul naturii si felul in care arata lucrurile pe Valea Cerbului in Bucegi. Sper sa ramana neschimbat si un urmatorii ani.

Intre timp sosesc si Andrei si Octavian pe care am avut onoarea sa-i chinuiesc putin cu tura de azi. Andrei e la prima tura pe cursiera iar Octavian se lupta eroic cu MTB la deal pe un traseul nu a fost chiar usor pana aici. Andrei era de fapt convins ca o sa murim si ca o sa ne prinda noaptea de cand am plecat din Bucuresti, convingere definitivata odata cu plecarea tarzie in tura. Convingerea a inceput sa dispara abia atunci cand am dat din nou de asfalt pe coborarea spre Turia si cand am inceput sa ne intindem la drum. Apropo de asta la ciclism imi plac foarte mult opririle la crasmele si magazinele comunale, atunci cand te opresti rupt de foame sete si de oboseala si mananci ca boschetarii in fata magazinului, eventual incercand sa “blend-in” cu cativa localnici mai guralivi. Tot din categoria culinara tura am inceputa cu ficatei la cuptor si cu cremsnit in parcarea de la Billa unde am lasat masina.

Pana la urma nu am murit si nici nu ne-a prins noaptea (desi a fost foarte aproape) si am inceiat tura pe un drum national cu ceva cam mult trafic pentru gusturile noastre si cu un usor vant din spate si o pizza in Brasov numai buna de redus deficitul caloric de peste zi.

Duminica in schimb cum eram 6 oameni cu o singura masina si cum cineva trebuia sa se intoarca cu trenul inapoi am zis sa ma sacrific. In plus dupa lunga coborare din Cozia de weekend-ul trecut m-am ales cu o durere de genunchi ce nu se prea manifesta la bicicleta asa ca inca o zi pe cursiera imi surade putin mai mult decat o zi trekking. Idei prea multe nu prea am asa ca ma gandesc ca as putea sa pedalez pana pe DN1A pana in Ploiesti dupa care sa iau trenul pe ultima bucata.

DN1A e un drum chiar fain de bicicleta mai ales dimineata pana cand se porneste traficul si pot zice ca mi-a placut bucata dintre Sacele si Maneciu. Mai complicat a fost cu picioarele grele din ziua dinainte si lipsa magazinelor comunale intre Sacele si Cheia. Iar coborarea din pasul Bratocea a fost ca o trecere prin anotimpuri iar pe masura ce cobori spre campie padurea si copacii incep sa inmugureasca si sa se inverzeasca cu fiecare kilometru.

Astfel incat dupa un ocol pe drumul spre Slanic pentru a evita traficul ajung sa pedalez printre sate cu tufe de liliac inflorit si printre lanuri de rapita in temperaturi de vara autentica. Uitasem senzatia de a te umple de transpiratie atunci cand te opresti din pedalat intr-un loc care e la soare. Din Ploiesti nu ma prea incanta gandul de a lua trenul, mai ales ca e inca devreme asa ca ma uit pe iarta si incerc sa croiesc un traseu fara trafic spre Bucuresti. Nu mi-a parut rau de alegere caci am descoperit cu ocazia asta si zona din nordul capitalei care e chiar faina pentru iesiri de o zi. Mai complicat a fost cu reintrarea in jungla de beton a Bucurestiului dupa o zi intreaga prin locuri frumoase. E momentul acela in care intri pe un bulevard strajuit de blocuri de 10 etaje pe stanga si pe dreapta si te simti ca intr-un canion urban, pedaland printre masini, atunci cand orizontul se inchide, verdeata dispare si devii din nou o furnica in musuroiul citadin.

Iar track-urile zilelor de pe Strava, loc al pierzaniei sunt:

Tura de Sf. Ana: https://www.strava.com/activities/293396803
Bucuresti-Brasov fara trafic: https://www.strava.com/activities/293396858

Drum intins spre Bixad.

Drum intins spre Bixad.

Liniste si pace.

Liniste si pace.

Contemplativ.

Contemplativ.

DSC_2293.jpg

Radler-ul nostru cel de toate zilele.

Radler-ul nostru cel de toate zilele.

Inapoi spre Balvanyos.

Inapoi spre Balvanyos.

DSC_2310.jpg

Asfalt!!! Dupa kilometri buni cu dale de beton.

Asfalt!!! Dupa kilometri buni cu dale de beton.

Din categoria pauzelor boschetaresti.

Din categoria pauzelor boschetaresti.

DSC_2323.jpg

Gasind trasee cicloturistice.

Gasind trasee cicloturistice.

Statuia si totemul din secuime.

Statuia si totemul din secuime.

Baroc.

Baroc.

Odihna.

Odihna.

Privind increzator in viitor.

Privind increzator in viitor.

DSC_2341.jpg

Detalii.

Detalii.

Inca putin pana la masini.

Inca putin pana la masini.

Spre bratocea.

Spre bratocea.

Zburand la vale spre Cheia prin inceput de primavara.

Zburand la vale spre Cheia prin inceput de primavara.

Deja inflorit in campie.

Deja inflorit in campie.

La cumpana vesela.

La cumpana vesela.

Zone faine de pedalat la nord de Bucuresti.

Zone faine de pedalat la nord de Bucuresti.