Category Archives: Cursiera

IMG_20170318_110930 (1)

Contraatacul babelor, alergare si bicicleta intr-un weekend ploios

Anul acesta babele au fost blande cu noi la inceput de martie si am avut parte de doua saptamani cu vreme numai buna de biciclit si cu temperaturi de primavara iata ca dupa ce au rabdat ce au rabdat s-au razbunat din plin in weekendul ce tocmai a trecut, cu zile in care s-au sucess in ordine rapida soarele, lapovita, ploaia, vantul in cam toate combinatiile posibile.

Planul pentru weekend includea 2 nopti petrecute la Moeciu in compania unor vechi prieteni cu sperante de schi pe zapada proaspata. Singura problema ca atunci cand vine momentul in care trebuie sa-ti iei schiurile in spate, in fata unui forestier complet uscat si cu o prognoza care anunta ploaie din plin parca perspectiva unor viraje pe zapada proaspata nu mai e chiar asa de roz.

Asa ca privind cu jind la cerul senin ce inca zabovea deasupra Bucegiului sambata dimineata reconfiguram tura si schimbam claparii cu adidasii de alergare si pornim pe acelasi forestier ce urca din Simon catre saua Gaura. Avem cateva ore pana cand vremea se va strica si vrem sa profitam la maxim de ele. In schimb babele ne-au pus gand rau si pentru combinatia asta si dupa 4 kilometri de forestier incepe sa alergam pe zapada din ce in ce mai mare. Practic zapada noua incepe brusc de la 1200 de metri si pe masura ce urcam incepe sa treaca de glezne, de gabe si in cele din urma si de genunchi atunci cand iesim in poienile de sub Valea Gaura.

Aici in schimb avem parte de un moment in care cerul se deschide si in care putem admira in toata splendoarea sa amfiteatrul vaii Gaura. Cred ca sunt putine locuri mai spectaculoase in Bucegi mai ales pentru ca aici te simti cumva departe de civilizatie, nu se vede nici un oras in departare iar locurile sunt mult mai putin umblate in comparatie cu abruptul prahovean. La primavara cand se incalzeste si cand vor aparea brandusele trebuie sa venim sa petrecem aici o seara la foc, eventual intr-o mica aventura din timpul saptamanii.

Iar legat de alergat chiar daca mare parte din tura a fost alcatuita mai mult din inotat in zapada trebuie spus ca recunosc ca mi-a lipsit rapiditatea cu care poti acoperi distantele. Probabil cu schiurile in spate nu am fi ajuns aici in momentul potrivit. Pe de alta parte schiurile ne-ar fi ajutat cu siguranta pe traverseul catre Poiana Gutanu unde intram in unele locuri pana la brau in zapada.

Intre timp se strica si vremea, muntii sunt invaluiti de nori si incepe sa ninga, noi alergam la vale prin zapada spre Poiana Gutanu si de aici mai departe pe muchie pe Simon. Ninsoarea se transforma pe rand in lapovita si ninsoare, zapada de pe poteca incepe sa dispara si alergatul devine din nou placut iar eu imi amintesc ca ar fi fain sa mai fac si alte ture de genul acesta in primavara si in vara aceasta. Restul zilei il petrecem depanand amintiri cu prietenii si cu un pic de Milan-SanRemo.

Dimineata de duminica ne intampina cu aceasi ploaie marunta si cu vreme inchisa in vreme ce conducem spre Pasul Bratocea. Si astazi incercam sa fugim de ploaie si de vreme rea si implicit si de zapada si de schiuri. Planul e o tura in dealurile prahoveno-buzoiene cu plecare din Valenii de Munte, impreuna cu Suzi si cu Iustin.

Vremea rea si lapovita se termina fix dupa cheia si de aici ne ia in primire soarele, cerul albastru si vantul. In prima parte a turei il avem fie din laterala fie din spate si acesta e suficient de puternic incat sa avem momente in care mergem cu 40 la ora fara sa dam din pedale pe o panta usoara la vale. In acelasi timp toti stim ca o sa trebuiasca probabil sa platim la un moment dat pentru momentele astea, dar pana atunci ne bucuram de pedalatul pe terenul valurit din Buzau. Ca si in ultimele ture pe cursiera traficul fie lipseste aproape complet fie nu e nederanjant si nu putine sunt momentele in care putem pedala in voie in paralel stand de vorba in voie. Iar urcarea de la Ciolatu si drumul inapoi spre DN1A sunt poate unele din cele mai faine bucati pedalate in ultima vreme.

In schimb vine si momentul in care trebuie sa platim pentru soarele si pentru vantul din spate din timpul turei, respectiv fix la sfarsitul turei, dupa 120 de kilometri de pedalat. Au fost 45 de minute in care am pedalat din rasputeri pentru a tine o mirobolanta viteza de 20 de kilometri intr-o cursa cu lasarea intunericului. Dar asta e, momente de genul acesta iti calesc putin psihicul si mi-au adus aminte de zilele in care am avut parte de un vant similar in calatoria prin Asia Centrala. Vantul e clar cel mai mare inamic al ciclistului.

Date si track (inainte de a muri bateria) aici:

https://www.strava.com/activities/906772140

Alergam cu spor pe forestierul de pe valea Gaura.

Alergam cu spor pe forestierul de pe valea Gaura.

Zapada din plin la iesirea din padure.

Zapada din plin la iesirea din padure.

Undeva intre pantofari si trail-runneri.

Undeva intre pantofari si trail-runneri.

Momentul potrivit in locul potrivit.

Momentul potrivit in locul potrivit.

Ultimele momente de soare pe ziua de azi.

Ultimele momente de soare pe ziua de azi.

IMG_20170318_110958.jpg

Burzuluirea vremii si alergatori care isi intra din ce in ce mai bine in pielea de pantofari.

Burzuluirea vremii si alergatori care isi intra din ce in ce mai bine in pielea de pantofari.

Intalnirea cu runda a doua de alergareti nu foarte matinali.

Intalnirea cu runda a doua de alergareti nu foarte matinali.

Soare, vreme buna si catarari interesante pe dealurile prahovene.

Soare, vreme buna si catarari interesante pe dealurile prahovene.

Norul amenintator pe care am reusit sa-l fentam cu brio.

Norul amenintator pe care am reusit sa-l fentam cu brio.

La sfarsitul urcarii de la Ciolanu, una din cele mai faine din Buzau.

La sfarsitul urcarii de la Ciolanu, una din cele mai faine din Buzau.

Pauza de masa, cu tocana de legume, napolitane si binenteles cola.

Pauza de masa, cu tocana de legume, napolitane si binenteles cola.

Drum intins.

Drum intins.

Dezbandant ruta, varianta lunga vs varianta macetelor de la Sangeru.

Dezbandant ruta, varianta lunga vs varianta macetelor de la Sangeru.

Portret de ciclist la pauza de masa de birtul comunal. Poza facut cu un Huawei P9, un telefon care mi se pare ca isi face foarte bine treaba atunci nu vrei sa cari kilograme in spate.

Portret de ciclist la pauza de masa de birtul comunal. Poza facut cu un Huawei P9, un telefon care mi se pare ca isi face foarte bine treaba atunci nu vrei sa cari kilograme in spate.

IMG_20170311_120650

Prahova Deluxe 2500, din nou pe cursiera pe dealurile Prahovene

Primavara in sudul Carpatilor vine considerabil mai devreme ca la Brasov, si aproape in fiecare weekend sunt cate 4-5 grade in plus pe langa Ploiesti. Iar cele 4-5 grade chiar fac diferenta la inceput de primavara sau la sfarsit de toamna, mai ales intr-un weekend in care ultima rabufnire a iernii a adus din nou un pic de zapada pe crestele muntilor. Pe langa zapada crestele muntilor se anunta complet invaluite de ceata weekendul acesta asa ca pana la urma tot chemarea bicicletei e mai puternica, chiar daca probabil nici aici nu o sa vedem deloc soarele.

Tura pentru weekend-ul acesta e desenata de Horatiu intr-o incercare de a lega doua trasee clasice din zona Campina-Comarnic, . Planul de acasa ar fi 120 de kilometri cu 2100 de metri diferenta de nivel dar trebuie sa vedem ce va zice si vremea si vantul de planurile noastre.

Asa ca dimineata zilei de sambata ma gaseste impreuna cu Mihaela din nou in trenul de Comarnic, eu cu MTBul, ea cu cursiera, intr-o combinatia in care se balanseaza destul de bine diferenta dintre noi si in care putem pedala cam in acelasi ritm. Din Comarnic ni se alatura Horatiu pe un ciclocross 1×11 asa ca intr-o combinatie extrem de pestrita dar in acelasi timp echilibrata de biciclete pornim hotarati in tura. Incepem binenteles complet neincalziti cu urcarea destul de abrupta spre Sercaia.

Prin Baiului se ghiceste putina zapada proaspata de la 1000 de metri in sus, cerul e acoperit si un vant destul e hain bate dinspre nord, noi pedalam cu spor la deal si incet incet ne intram in ritm, iar eu trebuie sa recunosc ca e tare fain sa pedalezi pe drumurile secundare Prahovene, fara trafic si cu urcari cat se poate de provocatoare. Vorba lui Horatiu, e greu sa te plictisesti de drumurile din judetul asta.

Iar chiar daca pe masura ce ziua inainteaza vremea ramane la fel de inchisa trebuie sa recunosc ca ma bucur e libertatea pe care o ai pe bicicleta, de viteza cu care se succed urcarile si coborarile si de drumurile libere. Probabil punctul cel mai interesant al zilei pentru mine e urcarea de la Podul Ursului, urcare pe care nu am ajuns pana acum si care trebuie sa recunosc ca mi se pare cat se poate de interactiva. E cat se poate de scurta la 1 km si 146m diferenta de nivel, numai buna pentru a desfunda plamanii pana sus. Sunt tare curios cum ar fi o urcare cu un gradient la fel e constant dar de 10 ori mai lunga. Cel mai probabil moartea oricaror picioare.

De la Podul Urusului gonim intins si rotund la trena spre Cosminele unde urmeaza o pauza extinsa de masa cu napolitane, radler, banane si portocale si plini de energie pornim pe drumul Cosminele-Telega, una din bucatile care imi place cel mai mult dintre drumurile Prahovene. Din Telega dupa o noua pauza e masa (de data aceasta cu saratele si ghiveci de legume) si dupa cateva raze de soare vine momentul sa infruntam si urcarea spre Sotriile, urcare ce (re)descoperim destul de repede ca e formata din mai multe urcari si coborari asa ca aproape fara sa ne dam seama mai strangem 500 de metri diferenta e nivel pe catastif. Inca o coborare lunga si cativa kilometri pe DN1 si incheiem tura, botezata de Horatiu Prahova Deluxe 2500. Probabil in weekendurile ce urmeaza va veni si randul Prahove Super Deluxe 3000+ , dar pana atunci sa vedem daca mai rost de pus schiurile in picioare sau e scos pioletii la inaintare.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/896302265

Coborarea spre Sercaia, inceputul serpentinelor in care trebuie sa ai destul e mare grija cum iti calculezi traiectoria.

Coborarea spre Sercaia, inceputul serpentinelor in care trebuie sa ai destul e mare grija cum iti calculezi traiectoria.

Coborand spre Valea Doftanei.

Coborand spre Valea Doftanei.

Nori fotogenici si drumuri pustii.

Nori fotogenici si drumuri pustii.

Horatiu tragandu-si sufletul dupa urcarea de la Podul Ursului.

Horatiu tragandu-si sufletul dupa urcarea de la Podul Ursului.

Urcarea de la Podul Ursului.

Urcarea de la Podul Ursului.

Sfarsitul urcarii e la Cosminele impreuna cu dealuri pe care trebuie sa ajungem si cu MTB-urile.

Sfarsitul urcarii e la Cosminele impreuna cu dealuri pe care trebuie sa ajungem si cu MTB-urile.

Horatiu si semnele primaverii.

Horatiu si semnele primaverii.

Zambete si drumuri pustii.

Zambete si drumuri pustii.

Un ultim strop de energia inainte de bucata finala spre Comarnic.

Un ultim strop de energia inainte de bucata finala spre Comarnic.

IMG_20170304_152032

Din nou pe cursiera, 150km de la Campina la Brasov

Uitandu-ma in spate la arhiva ultima tura insorita de toamna prin dealurile Prahovene a fost la sfarsit de noiembrie, acum trei luni si un pic. In momentul respectiv perpectiva unei ierni lungi si intunecate in Brasov era cat se poate de deprimanta. De frig a fost frig, rost de bicicleta nu a prea fost dar au fost totusi multe weekenduri cu vreme buna petrecute pe munte, cu sau fara skiuri.

Dar dupa doar 3 luni de zile primavara ne-a luat prin surpindere in modul cel mai placut si in interval de o saptamana am trecut de la o tura adevarata pe schiuri la o vreme numai buna de pedalat in tricou si in pantaloni scurti la mijlocul zilei. Si trebuie sa recunosc ca mi-era dor de o tura lunga pe cursiera, de sudoarea urcusurilor abrupte, de placerea coborarilor, de drumuri fara trafic si de senzatia de libertate care vine impreuna cu usurinta cu care acoperi distante mari.

Singura problema e ca pana vineri seara nu prea gasesc doritori pentru tura pe care o aveam in minte, o traversare pitoreasca a muntilor cu plecare din Campina pana in Brasov cu tot cu un detour foarte fain prin dealurile prahovene via Telega, Cosminele, Slanic, Valenii de munte si Cheia. Pe ultima suta de metri reusesc sa-l conving pe Ionut ca ritmul turei nu va fi criminal asa ca dimineta zilei de sambata ne gaseste in regiotransul de Bucuresti cu o zi intreaga de pedalat in fata.

La plecarea in tura respectam cutumele cursieristice si incepem ziua cu un expresso si ceva dulce, numai bune pentru a ne creste pulsul pentru primele urcari de pe drumul spre Cosminele de Sus. Bucata asta de drum trebuie sa recunosc ca-mi place tare mult, mai ales ca in cei 20 de kilometri au trecut pe langa noi maxim 5 masini, asfaltul a fost ca-n palma iar terenul valurit e absolut genial de cursiera. In Cosminele vine si prima pauza de alimentare la magazinul comunal impreuna cu prima si singura cola a zilei.

Pana in Slanic kilometrii de scurg repede, vantul din sud ne face sa nu simtim aproape deloc usoara urcare. Iar aici urmeaza pauza de alimentare numarul doi, binenteles la cofetaria din centrul Slanicului, cu prajituri proaspete, ieftine si suprinzator e reusite numai bune de un plus de energie pentru urcusul de la muntele Verde. Si in timp ce serpuiesc pe dalele de beton ale urcusului pe bucati de 15-16% trebuie sa recunosc ca urcarea e cat se poate de provocatoarea, noroc ca panta se mai domoleste spre sfarsit si ca pana ajungi in varf au timp sa reintre in orbite.

Pauza numarul trei o luam la Mega-Image-ul din Maneciu dupa alti 25 de kilometri, de data aceasta cu pilaf, sandwich, iaurt si alune caci ni s-a luat de dulcele din pauzele anterioare. La inceputul sezonului cand lipseste antrenamentul turelor lungi trebuie sa recunosc ca nu e deloc simplu sa te alimentezi cum trebuie pentru a nu te lovi la un moment dat de zid. Astazi avem noroc cu pauzele lungi si dese dar intr-o tura in care mergi mai legat e un pic de provocare sa nu ramai fara energie spre sfarsit.

Ultima pauza a zilei o luam la singurul magazin deschis din Cheia dupa alti 25 de kilometri pe un DN1A cu trafic foarte putin. E interesant de salbatic DN1A, cel putin in comparatie cu DN1. Intre Maneciu si Sacele sunt aproape 60 de kilometri in care singura localitate e Cheia, care e si ea ocolita e drumul principal. Pe culmea Zaganu zapada lipseste cu totalitate, mai lipsesc doar brandusele sa apara in peisaj.

Ultimele serpentine pana in pas se scurg suprinzator de repede iar de aici avem doar de coborat pana in Brasov intr-o intrecere cu ultimele raze de soare. Ultimii kilometrii se scurg cu rapiditate, reusim sa trecem cu bine si de Garcini si iata-ne ajunsi cu bine la gara, locul din care am plecat cu 10 ore in urma. Au iesit pana la urma 150 de kilometri cu mai bine de 2200 de metrii de urcat si de coborat, o tura demna de mijloc de sezon si nu de inceput de primavara. Anul n-a inceput deloc rau, acum in schimb sa vina si noptile petrecute in natura, cu foc si cu temperaturi care sa-ti permita sa dormi sub cerul liber. Sa speram ca mai e doar un pic.

Datele turei aici:

https://www.strava.com/activities/887459974

Inceput regulamentar de tura.

Inceput regulamentar de tura.

IMG_20170304_101411_1.jpg

Pe dealurile prahovene.

Pe dealurile prahovene.

Drumul spre Cosminele.

Drumul spre Cosminele.

Sudoare si suferinta pe muntele Verde.

Sudoare si suferinta pe muntele Verde.

IMG_20170304_124804.jpg

Selfie time.

Selfie time.

IMG_20170304_130319.jpg

Pauza regulamentara la cofetaria din Slanic.

Pauza regulamentara la cofetaria din Slanic.

Placerea cursierei.

Placerea cursierei.

Drum intins.

Drum intins.

Sfarsit de tura.

Sfarsit de tura.

Sfarsit de tura, caloriile reale pe undeva pe la 4000.

Sfarsit de tura, caloriile reale pe undeva pe la 4000.

Incheierea zilei de duminica, deasupra Brasovului.

Incheierea zilei de duminica, deasupra Brasovului.

13320986_10207614236888598_8663069196742316647_o

Sfarsitul sezonului de concursuri, cu gandurile de rigoare

Cred ca ar fi cazul sa scriu cateva randuri despre concursurile pe care am calcat in 2016 si despre un prim sezon petrecut pe bicicleta din care am avut o multime de lucruri de invatat. Daca lucrurile invatate nu vor fi uitate pana la inceputul sezonului urmator ramane de vazut dar cu siguranta unele din ele merita scrise pe hartie.

Februarie e luna in care vine powermeter-ul si in care incerc sa citesc cate ceva despre diferitele tipuri de antrenamente pe care poti sa le faci cu el. La prim test pe el imi iese un FTP de 315 watti pentru 78 de kilograme de ciclist furajat. Puterea e acolo dar trebuie vazut cat de mult se mai poate mari. Oricum dupa toti kilometri petrecuti pe bicicleta prin Asia Centrala ceva baza s-a strans si predispozitia catre anduranta e aceasi pe care o aveam la alergare. Iar powermeterul se dovedeste un instrument de auto-tortura cat se poate de potrivit.

Martie vine cu mutarea in Brasov si cu un frig destul de crancen care ma face sa realizez ca Bucurestiul poate e un loc mai potrivit daca vrei sa iesi tot anul pe bicicleta. Multe zile cu temperaturi in jur de 0 grade si cu cer mohorat, conditii numai bune de taiat venele si nu pentru iesit pe bicicleta. La partea buna a lucrurilor in schimb fata de Bucuresti in 5 minute fie ies din oras, fie incep urcarea spre Poiana. In schimb dupa fiecare coborare ajung jos muci, la propriu…

Aprilie vine cu primul concurs, un fel de Gentelman’s Race la Micasasa un mic satuc pe langa Sibiu pe un traseu de 140 de kilometri pe drumuri secundare mai mult sau mai putin rupte.

E prima experienta a unui concurs de sosea si mi se pare un haos generalizat in primii kilometri. E prima experienta in pluton si totul se intampla la o viteza ce mi se pare incredibil de mare. Reusesc sa pierd plutonul dupa primii 5 kilometri si cu un efort ce parea in momentul respectiv supraomenesc plec cu inca un baiat in urmarire. Reusim la limita sa prindem plutonul si putem sa ne relaxam urmatorii 70 de kilometri pana la prima urcare serioasa dupa care raman singur, restul cursei fiind un contratimp individual pe drumuri destul de rupte. La final ajung e 11 din 70 de concurenti. Din capitolul lectiilor invatate poate cea mai importante e ca e bine sa tii aproape de pluton atunci cand ai bucati destul de lungi de plat.

Mai, inca o luna cu inca doua concursuri.

Primul e un concurs de XCO organizat la Cristian, pe langa Brasov. E intr-un fel pacat sa nu participi la concursuri care sunt atat de aproape de tine. E in schimb destul de putina luna iar dintre cei buni si mai putini. In timpul concursului imi dau seama ca stau bine spre foarte bine pe urcari in schimb la coborarile tehnice tot sunt depasit. Cu toate astea pe masura ce invat traseul merg din ce in ce mai bine, cei din jurul meu obosesc si reusec sa termin pe un loc 4 la general si 1 la categorie. Credeam ca o dureze mai mult pana la un prim podium la bicicleta dar vad ca are o importanta foarte mare si cine vine la concursuri. Daca nu sunt foarte multi greuceni nu e chiar imposibil.

Al doilea concurs e Gentelman’s Race, in editia de primavara unde merg cu Alin, Rares, Catalin, Cristi si Luci si unde reusim sa iesim pe 3. Pe cat de interesanta e senzatia de a trage impreuna ca o echipa pe atat de greu e sa te sincronizezi ca toata lumea sa prinda o zi buna. Dar poate tocmai de aici vine provocarea.

Fresh si odihniti la Gentelman's Race.

Fresh si odihniti la Gentelman's Race.

Iunie e luna cu 4 Munti.

Dar pana la 4 Munti vine inca un concurs organizat chiar in Brasov si anume Brasov Bike Race care are traseul fix pe unul din rundele de antrenament pe care mai ies de cand s-a marit ziua. Ce nu imi place e ca e duminica concursul si nu ma pot abtine sa nu fac ceva si sambata asa ca plec destul de obosit la linia de start. Trag tare la inceput si vad cu ocazia asta cum urca si cei buni pe forestierul ce urca pe la Pietrele lui Solomon si diferenta chiar nu e mare. Ma tai in schimb pe la jumatatea forestierului si restul concursului merg in ritmul meu si dupa o coborare chiar decenta ajung la final pe 12 la general si pe 4 la categorie, la o distanta generoasa de locul 3.

Am stat mult sa ma gandesc daca sa particip la 4 Munti dar cum amanarea a facut sa fie nevoie de o singura zi de concediu am zis de ce nu. Echipa am facut cu Horatiu, de mers am mers cat se poate de constant si de uniform in toate zilele de concurs, terminand la final pe locul 7 la general. Experienta in sine a fost extrem, extrem de interesanta. Am avut o groaza de invatat din toate coborarile din timpul traseului. De fapt sunt convins ca si daca mergi bata la inceputul la concursului si daca ai vointa pana la sfarsit sigur inveti cu ce se mananca MTB-ul. Iar cantitatile industriale de carbohidrati de dupa fiecare zi de concurs chiar ajuta incredibil de mult ca sa nu suferi prea mult a doua zi.

La fix o saptamana de la 4 Munti vine si un concurs cu un pic de alergare, duatlon Tara Barsei. La bicicleta lucrurile merg chiar bine, ma simt super ok pe urcare, pe coborare totul merge bine pana cand la un moment dat mi se dejanteaza cauciucul fata si ma trezesc pe jos. Pana cand imi dau seama care e cauza si pana cand bag la loc ceva presiune in roata pentru a ajunge jos trece timp pretios dar ajung totusi al 3-lea la bicicleta. La alergare in schimb e chin si imi dau seama ca si fara degete si fara antrenament e complicat rau de tot cu alergarea. Chiar si cu antrenament coborarea tot nu ar fi ce ar trebui sa fie asa ca tot sunt depasit pe cei 11 kilometri ai traseului de alergare. Cam toti sunt in schimb de la stafeta iar spre final il gasesc pe Andrei Tale pe marginea potecii lovit de caldura / deshidratare. Nu cred ca am mai vazut pana acum o cadere fizica atat de serioasa, ii las apa si dupa ce ajung la final mergem sa-l recuperam iar evenimentul e un reminder foarte clar sa ai grija cat de tare tragi in timpul unui concurs. La final ajung al 2-lea la general si tot al 2-lea la categorie.

Pe Zbarcioara la 2BE.

Pe Zbarcioara la 2BE.

Iulie e luna MaxAusnits si cu 2 BE.

MaxAusnits iese un dezastru complet din cauza caldurii si unei cazaturi. Cazatura a mai fost cum a mai fost dar caldura m-a terminat in ultimul hal, chiar daca profilul traseului ar fi trebuit sa mi se potriveasca. Nu prea merge sa vii de la 20 si un pic de grade in Brasov si sa te bagi la un concurs in care soarele te bate in cal la 32-33 de grade. Trebuie un pic de acomodare inainte si cu temperaturile de pe langa Brasov singura varianta e un pic de transpiratie pe trainer in casa. Concursul in schimb e extrem de bine organizat si traseul e chiar foarte frumos. Locul final e 55 cu 24 la categorie.

Weekendul ce urmeaza facem din nou drumul pana in vestul tarii pentru 2BE, un concurs pe doua zile organizat de Hoinarii la care chiar tineam sa ajung anul asta. Lume putina, putini si greucenii, atmosfera super faina si traseele pe masura. Chiar m-am simtit bine la concurs si motorasele au mers asa cum puteau sa mearga, chiar daca a fost cam la fel de cald ca si la Maxausnits. Urcarile cred ca sunt partea cea mai challenging a concursului si sunt incredibil de multe bucati care te provoaca sa incerci sa ramai pe bicicleta. La final de concurs ajung pe 3 la general, ajutat de ceva rataciri si de mici incidente ale concurentei. Principala lectie invata e in schimb ca atunci cand creste panta kilogramele incep sa conteze mai mult ca puterea.

Banane overload la 2BE.

Banane overload la 2BE.

Final de 2BE.

Final de 2BE.

August, haiduceala si Eroica.

August a venit cu vreme bune si cu ture faine de haiduceala pe care inca n-am apucat sa le povestesc pe toate si cu un ultim concurs, Eroica a lui Alex Ciocan. Traseul e aproape in intregime in urcare, mai exact cu 2100 de metri de urcare in 90 de kilometri. Inutil de zis ca nu mi se potriveste deloc ca profil si confirmarea a venit la fiecare bucata ce trece de 7-8% cei de pe langa mine incep sa se indeparteze usor. Bine nici mica cazatura de la inceput si fuga pentru a prinde plutonul nu au ajutat dar in momentul in care au inceput urcarile mi-a devenit cat se poate de clar ca la anul trebuie sa lucrez si la kilograme. In luni e vara am reusit in mod paradoxal sa pun 2 kilograme pe mine care s-au dus nu in muschi ci in colacei si kilogramele astea se simt incredibil de mult la deal. Ultima bucata pe transalpina cu bucati de 13% aproape mi-a pus capac si limita intre a impinge pedalele si intre a ma da jos de pe bicicleta nu cred ca fost niciodata atat de aproape. La final am ajuns pe locul 17 la categorie si 48 la general la un concurs in care din nou m-am simtit chiar bine si la care nu cred ca as fi putut sa dau mult mai mult.

Si acum concluziile, la sfarsit de sezon puterea a crescut pe la 335 de watti, kilogramele au crescut si ele la 79, experienta de concursuri s-a strans si ea si la fel si kilometrii in picioare. Strava spune ca au fost 7000 de kilometri cu 70.000 de metri de urcare, probabil mai multi decat atunci cand calatorea cu bicicleta prin lume. Timpul petrecut pe bicla s-a scurtat, viteza a crescut si am invatat si ceva tehnica la coborare, chiar daca mai e muuult de invatat la capitolul asta.

Am vazut cum merg cei buni, am vazut cum merg si eu cand am o zi buna si diferenta e pe undeva pe la 10%. O parte din ea poate sa vina din kilograme, o parte din ea antrenament, o parte din tehnica si o parte din echipament. Poate ce as schimba ar fi structurarea antrenamentelor pentru a avea o forma mai buna cand vine primavara si pentru a putea sa scad volumul in vara. Totusi nu imi fac iluzii desarte si imi dau seama ca nu ai cum sa te bati cu oamenii de la elite, dar asta nu inseamna ca nu e intotdeauna loc de imbunatatire. Dar pana anul urmator mai e, pana una alta urmeaza o luna de aventura petrecuta tot in saua bicicletei, in Himalaya Indiana.

800px-Ki_Monastery.jpg

DSC_3918

Aventura dintre orele de munca, cu foc, cer instelat si bivuac pe malul lacului.

E fain sa rupi din cand in cand rutina saptamanala cu o noapte dormita la cort in natura, sa pleci direct de la munca spre o padure, sa petreci noaptea acolo si sa revii la munca ziua urmatoare. Iar daca anul trecut faceam lucru acesta cu prietenii din Bucuresti, cu o iesire faina in padurea de la Comana acum a venit randul locurilor din jurul Brasovului sa fie explorate in acelasi fel.

Primul pe lista e lacul Sfanta Ana, un loc care imi imaginez ca e complet pustiu in timpul saptamanii. Fiind la 80 de kilometri distanta cu tot cu 1000 de metri de urcare e cam la limita maxima unde poti ajunge in cateva ore pe cursiera, dar pe de alta parte iesirea vine la pachet cu doua antrenamente, unul pentru a ajunge acolo si unul pentru a te intoarce inapoi.

De plecat ne asternem la drum cu minimul necesar format din haine, un sac de dormit, o salteluta, ceva de mancare si binenteles aparatul de fotografiat. Intr-un fel stau sa ma gandesc ca pentru o tura facuta vara pe cursiera chiar nu imi imaginez pentru ce ai avea nevoie de portbagaj, totul se poate rezolva foarte simplu cu un seatbag, cu un sac de compresie si cu un mic rucacel. Light is right.

Din Brasov plecam in formatie de 2, eu cu Robert, vantul ne mana din spate si dupa o scurta oprire la o prajitura la Sfantu Gheorghe o prindem din urma si pe Mihaela si ajungem in formatie de 3 in Bixad. De aici grabiti de lasarea noptii pornim la deal cu sperante ca vom avea timp sa gasim si lemne de foc odata ajunsi pe malul lacului, loc in care ajungem chiar inainte de caderea intunericului.

Gasim si lemne, ajung si Robert, Adi si Ionut si dupa lupte seculare ce au cerut sacrificiul unei jumatati de sul de hartie igienica reusim sa aprindem in cele din urma si focul, foc numai bun pentru a ne afuma bine pentru urmatoarea zi la job. Lemnele trosnesc in foc, noi facem schimb de experiente culinare combinand orezul cu legume, cu lintea, cu humus-ul si cu sunca uscata, orele trec si tocmai cand ne gandim unde sa intindem hamacele auzim ceva trosnind prin padure si zarim un urs venit sa-si faca plimbarea de seara.

Ursul e pasnic si pleaca in cele din urma la treaba lui, dar planul cu hamacele pica si reconfiguram planul de dormit pentru a include un bivuac aproape de foc si o persoana care sa stea de veghe si sa tina focul aprins. Noroc ca suntem 5. Randul meu vine la 2:30 si reusesc sa fiu atat de captivat de linistea noptii, de cerul instelat, de lemnele care trosnesc in foc si de pozele pe care ma chinui sa le fac fara trepied incat nici nu-mi dau seama cand trece timpul si se face 4:30 si incepe sa se lumineze de ziua.

Cand vine in cele din urma si dimineata suntem inconjurati de o ceata deasa ce se ridica chiar inainte de plecare, dezvaluind muchiile si padurea ce inconjoara lacul si chiar daca am vrea sa mai zabovim in zona trebuie sa ajungem inapoi in oras, oras fata de care ne-am indepartat cu 80 de kilometri cu o seara inainte. Asa ca e timpul sa ne urcam din nou in sa si sa invartim pedalele pentru a nu intarzia prea mult la inceperea unei noi zile de munca. Speram ca va urma si continuarea in perioada urmatoare.

Track-urile celor doua zile de pedalat aici:

https://www.strava.com/activities/573711497
https://www.strava.com/activities/573711543

Pauza de dubla prajitura in Sfantu Gheorghe.

Pauza de dubla prajitura in Sfantu Gheorghe.

Drum intins si lumina faina.

Drum intins si lumina faina.

DSC_3830.jpg

Incalzitorul de seara cu tot cu pret.

Incalzitorul de seara cu tot cu pret.

Drumuri perfecte si verde crud.

Drumuri perfecte si verde crud.

Deasupra Bixad-ului.

Deasupra Bixad-ului.

Liniste si pace.

Liniste si pace.

Schimb de experienta.

Schimb de experienta.

De veghe.

De veghe.

Improvizatii fara trepied.

Improvizatii fara trepied.

DSC_3884.jpg

Buna dimineata!, buna dar cetoasa.

Buna dimineata!, buna dar cetoasa.

DSC_3897.jpg

Light is right.

Light is right.

Timpul sa strangem si sa impachetam.

Timpul sa strangem si sa impachetam.

Oglinda, oglinjoara.

Oglinda, oglinjoara.

Gata de plecare.

Gata de plecare.

Goana spre job

Goana spre job

DSC_3732

Pe cursiere prin Tara Fagarasului, manati de ploaie pe sub creste inzapezite.

Transfagarasanul e cel mai frumos atunci cand e inchis, atunci cand masinile nu stau inghesuite in fiecare curba si atunci cand nu te intrebi daca esti pe munte sau intr-un balci comunal. Iar daca vrei sa mergi pe el calare in saua cursierei de departe cele mai faine momente atunci cand zapada nu mai acopera asfaltul dar transfagarasanul e oficial inchs la sfarsit de primavara sau la inceput de toamna.

Si chiar e tare fain sa ai una din cele mai faine sosele din Romania doar pentru tine, cu crestele inzapezite si cu Transilvania inverzita la picioare.Cred ca sunt putine drumuri din Romania care sunt la fel de spectaculoase si care te poarta atat de adanc in inima muntilor. Singura concurenta, Transalpina, e si ea faina dar nu se compara cu Transfagarasanul in acelasi fel in care Baiului nu o sa se compare niciodata cu Bucegiul.

De doua luni ne-am mutat in Brasov (lucru de care sper sa scriu un articol detaliat si cu partile bune si cu partile rele). Iar odata cu mutarea in Brasov brusc muntii au ajuns sa fie mult mai aproape si am ajuns sa fim mult mai putin legati de masina. Asa ca si astazi mijloacele de transport sunt trenul si bicicleta, din categoria luat trenul spre locuri noi cat mai indepartate si intors inapoi pe bicicleta, plan la care am adauga si o urcare pe Transfagaran.

Drumul cu trenul in perioada aceasta a anului poate fi experienta estetica sine, mai ales in dupa o ninsoare proaspata si intr-o zi senina cum e cea de astazi. Cred ca as putea sa privesc linistit ore intregi dansul norilor pe crestele Fagarasului din leganatul linistitor al trenului. Dar pana la urma ajungem si Cartisoara si trebuie sa ne suim pe biciclete si sa iesim din modul contemplativ caci e nevoie si de ceva efort si transpiratie pentru a ajunge pana sus. Si avem parte din plin de amandoua caci urcusul e cat se poate de sustinut. Dar picioarele se opintesc, angrenajele cupleaza, caucicurile se muleaza peste asfaltul destul de peticit pe alocuri si in curand ajungem la Balea Cascada. De aici vine si bucatica de drum privat si inca un mic hop pana in prima caldare, unde ne ia in primire un vant taios de iarna si ne aminteste ca de aici in sus domneste un alt anotimp pentur care bicicletele noastre usoare si hainele subtiri nu sunt deloc potrivite.

Asa ca facem cale intoarsa si dupa o pauza de alimentare din Carta incepe o goana continua spre casa, manati din spate de nori amenintatori si de ploi torentiale ce maturau constant orizontul. Fagarasul arata intr-un mare fel dar parca ar fi fain sa putem sa ne bucuram de drum si de sosea intr-un alt ritm, cu mai multe pauze, cu mese campenesti si cu opriri prin sate si fara teama ca daca stai 5 minute in loc vine potopul peste tine. Dar kilometrii trec, tura se prelungeste ceva mai mult decat ne-am asteptat si in mod suprinzator scapam pana la urma neudati pana in Brasov, dupa 160 de kilometrii cu aproape 2000 de metri de urcare, pe drumuri in mare paste pustii dar cu peisaje absolut geniale.

Privind in spate la toate postarile de la Prima Evadare mi-e greu sa-mi imaginez vreun context in care as fi preferat o lupta cu noroiul lutos de campie unei ture cum a fost cea de astazi. Dar fiecare cu preferintele, demonii si piticii lui.

Track-ul turei aici: https://www.strava.com/activities/569688467

Bucegiul din fuga trenului.

Bucegiul din fuga trenului.

Spre intinsul Fagaras.

Spre intinsul Fagaras.

Primavara prin Tara Fagarasului.

Primavara prin Tara Fagarasului.

Pregatiti de drum.

Pregatiti de drum.

Planuri, munti si drum intins.

Planuri, munti si drum intins.

Full speed ahead.

Full speed ahead.

Unduit.

Unduit.

Odihna pe bucatica de drum privat.

Odihna pe bucatica de drum privat.

Clar mai trebuie sa lucrez la capitolul impresie artistica.

Clar mai trebuie sa lucrez la capitolul impresie artistica.

Deasupra Transilvanei.

Deasupra Transilvanei.

Drumul nostru.

Drumul nostru.

Gonind pe la poalele Fagarasului.

Gonind pe la poalele Fagarasului.

Unul din scurtele momente de soare de pe drumul de intoarcere.

Unul din scurtele momente de soare de pe drumul de intoarcere.

Fuga de ploaie.

Fuga de ploaie.

(Mona) Lisa.

(Mona) Lisa.

DSC_3105

Spring Challenge, concurs de cursiera si o noapte petrecuta la foc.

Urmeaza jurnalul intarziat al unui weekend despre care nu am reusit sa scriu la timpul lui, dar despre care mi-ar parea rau daca nu as scrie macar cateva ganduri. Asta si pentru ca a fost un weekend in care s-au combinat experiente cat se poate de diferite intre ele. De la a goni la vale pe single trail-uri cu MTB-ul, la stat la foc impreuna cu prietenii si la haosul si energia unui prim concurs individual de cursiera, totul in mai putin de 24 de ore. Momente diferite si lumi diferite.

Inertia obiceiului de a invarti pedalele s-a pastrat cumva dupa cele patru luni petrecute in saua bicicletei pe drumul inapoi spre tara, iar cum iarna nu a fost deloc apriga, am incercat sa profit de fiecare ora de soare si de asfalt uscat. Si cumva, fiecare fuga din oras, oricat de scurta ar fi, imi aduce aminte intr-un fel de timpul petrecut pe drum. Iar pe de alta parte recunosc ca o particica din firea mea e competitiva, iar dupa pierderea degetelor de la picioare ciclismul a ramas cam singura nisa pentru ea. Pana la urma, atunci cand impingi pedalele conteaza prea putin daca ai sau nu degete la picioare.

Asa ca lunile au trecut, kilometrii in picioare s-au strans mai repede sau mai incet in functie de vremea de afara si a venit momentul unui prim concurs, Micasasa Spring Challenge, un gentelman’s race de 140 de kilometri din judetul Sibiu prin locuri prin care nu am mai pedalat pana acum. Singura problema a concursului (si nu e singurul concurs cu problema asta) e ca e duminica. Atunci cand te inscrii la un concurs vrei intr-un fel sa dai ce ai mai bun din tine si asta compromite orice tura mai lunga pe care ai putea sa o faci sambata. Varianta de scapare pentru sambata e o tura de MTB in regim de plimbare din Preadeal pana in cheile Rasnoavei unde e planuita o seara cu foc si povesti impreuna cu prieteni cataratori veniti sa profite de primele zile de primavara.

Vremea e incredibil de calduroasa si in vreme ce rotile se invart pe pamantul uscat al potecii, mi se pare incredibil ca in urma cu o saptamana totul era acoperit de un strat de serios de zapada. Dar in cateva zile primavara pare sa-si fi intrat in cele din urma in drepturi si nu cred ca mai e cale de intoarcere anul acesta. Ajung in cele din urma la locul de foc, cataratorii se intorc din pereti, drumetii de pe munte si alergatorii de pe poteci si in curand ne strangem in formatie extinsa in jurul focului la povesti si la un pahar de vorba. Planuri pentru anul ce urmeaza, povesti despre trasee, despre gradini sau despre tari indepartate se amesteca toate si orele trec repede pana cand in cele din urma miezul noptii si frigul ne fac sa ne retragem.

Si acum revenind la experienta concursului care mi-a ramas destul de vie in minte:

Preludiul concursului incepe cu un drum de aproape 3 ore petrecute in masina catre un satuc necunoscut din Sibiu unde Timotei Pacurar organizeaza anul aceasta un concurs de cursiera pe drumurile destul de faultate pe alocuri ale judetului. Un prilej foarte bun de a descoperi locuri noi si de a trai un fel de replica a clasicelor de primavara din vest. Dimineata in schimb reusesc sa o incep cu stangul atunci cand imi dau seama ca am uitat incaltarile de bicicleta acasa, dar salvarea in schimb vine de la Mihaela care imi imprumuta incaltarile ei si care renunta la cursa in favoarea unor vizite culturale.

Urmeaza echiparea rapida, strangerea oamenilor la start, sedinta tehnica si in scurt timp se da si startul si traiesc si eu pentru prima experienta unui start in grup la cursiera cu tot ce inseamna asta. Biciclete ce aparent se misca rapid, viteza, accelerari si o senzatie de haos generalizat in care incerc sa conserv energia si sa ma pozitionez cat mai aproape de plutonul fruntas. Kilometrii trec, eu nici nu-mi dau seama cand se da startul oficial si plutonul fruntas dispare usor din raza vizuala iar eu ma trezesc ramas undeva in spate cu alti ciclisti care au ratat momentul si care privesc cum grupul dispare in fata.

Singur nu ai nici o sansa sa prinzi un grup de 15 oameni care lucreaza cat de cat impreuna, asa ca incerc sa gasesc 1-2 ciclisti cu care sa incercam sa-i prindem din urma. Pana la urma plec in urmarire cu inca un baiat si dupa un efort de urmarire de 10-15 minute in care am lucrat impreuna dar in care indicatorul de efort ajunsese demult pe rosu reusim in cele din urma sa-i prindem si rasuflam usurati. Dar parca e mult spus usurati, caci nu e deloc treaba usoara sa te tii de plutonul care merge cu 40 si ceva la ora mai ales dupa efortul de a-i prinde din urma. In schimb senzatia de viteza e extrem de interesanta chiar daca sunt aproape ultima roata de la caruta si nu prea poate fi vorba de dus trena, cel putin nu deocamdata. In acelasi timp e mult mai putin efort in pluton decat undeva in grupurile urmaritoare mai mici.

Primii 80 de kilometri se strang in acelasi ritm nebun pana incepe prima urcare. Carceii incep sa se isi faca simtita prezenta si nu cred ca sunt singurul care sufera. Pe serpentinele abrupte mi se confirma gandul si brusc plutonul se sparge in grupuri mai mici care urca in ritmuri asemanatoare. Din pacate prima urcare o termin singur si oricat as trage, grupul se departeaza incet pe coborare. Clar data viitoare merita sa trag mai tare pe urcari pentru a nu ramane singur.

De aici pana la sfarsit cursa s-a transformat intr-un fel de contratimp cicloturistic individual pe drumuri destul de rupte. Din spate nu a venit nimeni, din fata nu am prins pe nimeni vreme de aproape 60 de kilometri, dar nu a fost rau de loc si am apucat sa vad mai mult decat roata celui din fata. Iar locurile chiar sunt frumoase, traseul serpuind printr-o serie de sate cu vechi biserici medievale, tot timpul cu Fagarasul inzapezit in departare.

Linia de sosire o trec dupa 4 ore si 10 minute, pe locul 11 din 50 de participanti, un inceput nu foarte rau pentru concursurile de cursiera. Iar daca intr-un fel mi-a placut (si mai ales partii competitive din mine) nu pot sa zic ca a fost dragoste la prima vedere. Atmosfera clar e mai faina la concursurile de alergare montana, si clar e mai fain ca esti tot timpul in natura, asta pe langa comunitatea pe care ajunsesem cat de cat sa o cunosc si care acum e complet noua.

Becky si Mark, plecati de un an si jumatate pe bicicleta, acum in drum spre casa.

Becky si Mark, plecati de un an si jumatate pe bicicleta, acum in drum spre casa.

Primavara.

Primavara.

DSC_3096.jpg

Relaxarea de sambata, cu o plimbare cu bicicleta pe deasupra Cheilor Rasnoavei.

Relaxarea de sambata, cu o plimbare cu bicicleta pe deasupra Cheilor Rasnoavei.

DSC_3112.jpg

Detalii surpinse din goana bicicletei.

Detalii surpinse din goana bicicletei.

To go or not to go. Better not.

To go or not to go. Better not.

La caldura, foc, si un pahar de vorba.

La caldura, foc, si un pahar de vorba.

Iesenii, ceapa, slana si gazeta pompierilor.

Iesenii, ceapa, slana si gazeta pompierilor.

Gata de concurs, cu alimentatia la pachet.

Gata de concurs, cu alimentatia la pachet.

Garmin si Sunto facand echipa buna pe acelasi ghidon.

Garmin si Sunto facand echipa buna pe acelasi ghidon.

Aglomeratia de la start.

Aglomeratia de la start.

Linistea din partea a doua a traseului.

Linistea din partea a doua a traseului.

DSC_2442

De la Veliko la Shipka peste muntii balcanici, pe cursiere.

Ceata ne cuprinde pe masura ce urcam spre pasul Shipka, asezat la aproape 1200 de metri in mijlocul muntilor Balcanici. Picaturi grele de ploaie se abat asupra noastra atunci cand iesim din adapostul padurii iar vantul ne primeste cu bratele deschise. E o scena ce s-ar putea incadra foarte bine intr-un documentar numit “ciclistii impotriva naturii” dar in acelasi timp trebuie sa recunosc momentul nu e complet neplacut. E o frumusete in momentele in care te simti complet dezbracat in fata fortelor naturii, o constientizare a propriei vulnerabilitati combinata cu infruntarea elementelor. Si trebuie sa recunosc ca din cand in cand imi place sa ma aflu in mijlocul furtunii.

Pasul Shipka e legat de razboiul ruso-turc din 1877 si e locul in care rusii si bulgarii au reusit sa cucereasca si sa tina pasul strategic in timpul celor 4 batalii care au avut loc aici. E un fel de Marasesti pentru bulgari dar monumentul din pas ramane ascuns de ceata, asa ca dupa o pauza destul de lunga pentru a ne regrupa si grabiti de apropierea intunericului pornim pe coborarea de 800 de metri spre Shipka, oraselul cu acelasi nume cu pasul unde speram sa ne gasim si o cazare pentru seara asta.

E interesant si modul acesta de cicloturism in care pleci cu extrem de putine bagaje dupa tine, pe o cursiera rapida cu care coborarile si urcarile devin mult mai interesante. Si trebuie spus ca drumurile care traverseaza muntii balcanici sunt chiar interesante, cu urcari sustinute, trafic putin si peisaje pe masura daca ai parte de vreme senina. Partea buna e ca pentru ziua de duminica vremea se anunta perfecta lucru ce pare improbabil atunci cand ne uitam la ploaia torentiala de seara ce se dezlantuie fix dupa ce gasim cazare.

Si totusi cu toate conditiile de astazi, cu vant, ploaie si ceata e incredibil ca am putut pedala pe cursiera doar intr-o bluza cu maine lunga la mijloc februarie, in vreme ce prognoza pentru maine anunta 20 de grade. Nu-i rau, daca iarna adevarata nu a fost macar sa vina primavara mai devreme

Dimineata de duminica soseste in cele din urma cu soare si cu vreme frumoasa iar noi pornim la drum sa infruntam urcarea de la Buzludjea, un fel de jumatate de transfagarasan ce urca spre monumetul proletcultist la care am ajuns si acum 2 luni in drum in drumul spre casa. Urcusul e super frumos, traficul ca si inexistent si in mai putin de ora ne gasim din nou la 1300 de metri sub farfuria zburatoare de la Buzludjea.

De aici in schimb incepe aventura pe ziua de astazi, caci drumul care ar trebui sa ne aduca inapoi in pasul Shipka nu pare deszapezit. Pornim initial hotarati, sunt ceva urme de masini si pe primii kilometri reusit sa stam pe bicicleta. Dupa 3 kilometri in schimb masinile au facut cale intoarsa iar in fata drumul are pe el zapada neatinsa de 20-25 de centimetri. Problema e ca cealalta varianta ar fi sa ne intoarcem inapoi, sa coboram inapoi in campie si sa urcam din nou 800 de metri diferenta de nivel pana in pasul Shipka.

Asa ca alegem pana la urma sa facem un trekking de 5 kilometri prin zapada, fie pe langa biciclete fie cu ele in spate, gandindu-ne tot timp cu drag la drumari bulgari ce nu si-au facut treaba. Tot cu drag ne-am gandit si la masinile intalnite pe drum care pe drumul de intoarcere nu ne-au spus ca drumul e totusi inchis.

Cand ajungem in cele din urma in pas suntem storsi de energie dupa o ora si jumate de carat bicicleta, noroc ca de aici cei 70 de kilometri pana Veliko sunt la vale, iar coborarea chiar e foarte, foarte interesanta. Asa ca gonim manati din spate de vant, ciupind franele doar atunci cand trebuie, kilometri se scurg repede iar noi ajunge inapoi in Veliko fix inainte de lasarea serii, dupa doua zile foarte interesante petrecute pe cursiera.

Track-urile zilelor aici:

Ziua 1.
Ziua 2.

Pregatiti de plecare, pe o vreme veritabila de primavara.

Pregatiti de plecare, pe o vreme veritabila de primavara.

Se aduna norii.

Se aduna norii.

Monumente proletcultiste la tot pasul.

Monumente proletcultiste la tot pasul.

Misty riding.

Misty riding.

DSC_2416.jpg

Dimineata pe racoare, si pe foarte senin.

Dimineata pe racoare, si pe foarte senin.

Biserica in stil muscovit din Shipka, ridicata dupa razboi ruso-turc din 1877.

Biserica in stil muscovit din Shipka, ridicata dupa razboi ruso-turc din 1877.

Poleit.

Poleit.

DSC_2432.jpg

Urcarea de la Buzludjea, 14 kilometri cu 800 de metri diferenta de nivel.

Urcarea de la Buzludjea, 14 kilometri cu 800 de metri diferenta de nivel.

DSC_2443.jpg

Privind spre muntii din mijlocul Bulgariei.

Privind spre muntii din mijlocul Bulgariei.

Momentul in care drumul incepe sa fie din ce in ce mai acoperit de zapada.

Momentul in care drumul incepe sa fie din ce in ce mai acoperit de zapada.

Snowy times.

Snowy times.

Cary bike cu cursiera in spate, un nou sport de care ai parte atunci cand dai de drumuri bulgaresti nedeszapezite.

Cary bike cu cursiera in spate, un nou sport de care ai parte atunci cand dai de drumuri bulgaresti nedeszapezite.

Nametii si cursiera.

Nametii si cursiera.

DSC_2355

Pentru prima data la Sf. Ana, si Brasov-Bucuresti pe bicicleta.

Primavara in Transilvania e putin intarziata iar in timp ce urc pe serpentinele largi ce pleaca de la Bixad spre Sf. Ana am ramasa in minte explozia de verdeata ce a curpins tot sudul tarii. Sudoarea curge si toata atentia e captata de gasirea unei traiectorii fara gropi pe un drum ce pare ca nu a fost reparat de la revolutie. La o prima impresie prin secuime nu prea au ajuns prea multe din drumurile europene prin care au fost reparate o multime de drumuri secundare prin sud. In schimb chiar imi place urcarea continua de aici iar drumul pare taiat cu o panta numai buna de urcat in viteza, mai putin portiunile cu multe gropi. Cele cu piatra cubica chiar imi plac si ii aduc o tenta de Paris-Roubaix traseului.

La Sf. Ana nu am ajuns niciodata pana acum iar pentru weekend-ul asta am desenat impreuna cu Andrei si cu Octavian o bucla cu plecare din Sfantu Gheorghe care sa ne duca pe acolo. Cel mai probabil e si momentul ideal de a ajunge la lac, inainte de a incepe caldura si inainte ca locul sa capete tenta de strand si sa fie plin de oameni.

In vreme ce imi scuip plamanii la deal (cursiera se poate transforma clar intr-un extrem de eficient instrument de auto-tortura, aviz masochistilor) Mihaela tocmai termina marahonul de la Brasov pe un loc trei impartit cu alte trei fete in vreme ce Claudia si Viorica cauta plante carnivore prin mlastinile din jurul Brasovului. Nici daca ne-am fi straduit nu am fi reusit sa ne imprastiem atat de bine in cele 4 zari in zona.

Partea buna e ca traficul e inexistent iar locurile sunt extrem de pitoresti. Urasc drumurile cu mult trafic pe cursiera si prefer ceva gropi unui asfalt perfect atunci cand stiu ca nu bazaie masinile pe langa mine. Si totusi in ultimii ani ultima portiune pana la Sf. Ana s-a reparat si e numai buna de cursiera. Lacul si zona de langa lac e in schimb foarte faina, si dupa ce schimb cateva mesaje laconice cu Mihaela cu bruma de semnal de aici dau si o tura de lac cu cursiera descoperind un loc fain si plin de liniste. Mi se pare imensa diferenta intre cat de curat si cat de aranjat e totul aici, si totusi esti in mijlocul naturii si felul in care arata lucrurile pe Valea Cerbului in Bucegi. Sper sa ramana neschimbat si un urmatorii ani.

Intre timp sosesc si Andrei si Octavian pe care am avut onoarea sa-i chinuiesc putin cu tura de azi. Andrei e la prima tura pe cursiera iar Octavian se lupta eroic cu MTB la deal pe un traseul nu a fost chiar usor pana aici. Andrei era de fapt convins ca o sa murim si ca o sa ne prinda noaptea de cand am plecat din Bucuresti, convingere definitivata odata cu plecarea tarzie in tura. Convingerea a inceput sa dispara abia atunci cand am dat din nou de asfalt pe coborarea spre Turia si cand am inceput sa ne intindem la drum. Apropo de asta la ciclism imi plac foarte mult opririle la crasmele si magazinele comunale, atunci cand te opresti rupt de foame sete si de oboseala si mananci ca boschetarii in fata magazinului, eventual incercand sa “blend-in” cu cativa localnici mai guralivi. Tot din categoria culinara tura am inceputa cu ficatei la cuptor si cu cremsnit in parcarea de la Billa unde am lasat masina.

Pana la urma nu am murit si nici nu ne-a prins noaptea (desi a fost foarte aproape) si am inceiat tura pe un drum national cu ceva cam mult trafic pentru gusturile noastre si cu un usor vant din spate si o pizza in Brasov numai buna de redus deficitul caloric de peste zi.

Duminica in schimb cum eram 6 oameni cu o singura masina si cum cineva trebuia sa se intoarca cu trenul inapoi am zis sa ma sacrific. In plus dupa lunga coborare din Cozia de weekend-ul trecut m-am ales cu o durere de genunchi ce nu se prea manifesta la bicicleta asa ca inca o zi pe cursiera imi surade putin mai mult decat o zi trekking. Idei prea multe nu prea am asa ca ma gandesc ca as putea sa pedalez pana pe DN1A pana in Ploiesti dupa care sa iau trenul pe ultima bucata.

DN1A e un drum chiar fain de bicicleta mai ales dimineata pana cand se porneste traficul si pot zice ca mi-a placut bucata dintre Sacele si Maneciu. Mai complicat a fost cu picioarele grele din ziua dinainte si lipsa magazinelor comunale intre Sacele si Cheia. Iar coborarea din pasul Bratocea a fost ca o trecere prin anotimpuri iar pe masura ce cobori spre campie padurea si copacii incep sa inmugureasca si sa se inverzeasca cu fiecare kilometru.

Astfel incat dupa un ocol pe drumul spre Slanic pentru a evita traficul ajung sa pedalez printre sate cu tufe de liliac inflorit si printre lanuri de rapita in temperaturi de vara autentica. Uitasem senzatia de a te umple de transpiratie atunci cand te opresti din pedalat intr-un loc care e la soare. Din Ploiesti nu ma prea incanta gandul de a lua trenul, mai ales ca e inca devreme asa ca ma uit pe iarta si incerc sa croiesc un traseu fara trafic spre Bucuresti. Nu mi-a parut rau de alegere caci am descoperit cu ocazia asta si zona din nordul capitalei care e chiar faina pentru iesiri de o zi. Mai complicat a fost cu reintrarea in jungla de beton a Bucurestiului dupa o zi intreaga prin locuri frumoase. E momentul acela in care intri pe un bulevard strajuit de blocuri de 10 etaje pe stanga si pe dreapta si te simti ca intr-un canion urban, pedaland printre masini, atunci cand orizontul se inchide, verdeata dispare si devii din nou o furnica in musuroiul citadin.

Iar track-urile zilelor de pe Strava, loc al pierzaniei sunt:

Tura de Sf. Ana: https://www.strava.com/activities/293396803
Bucuresti-Brasov fara trafic: https://www.strava.com/activities/293396858

Drum intins spre Bixad.

Drum intins spre Bixad.

Liniste si pace.

Liniste si pace.

Contemplativ.

Contemplativ.

DSC_2293.jpg

Radler-ul nostru cel de toate zilele.

Radler-ul nostru cel de toate zilele.

Inapoi spre Balvanyos.

Inapoi spre Balvanyos.

DSC_2310.jpg

Asfalt!!! Dupa kilometri buni cu dale de beton.

Asfalt!!! Dupa kilometri buni cu dale de beton.

Din categoria pauzelor boschetaresti.

Din categoria pauzelor boschetaresti.

DSC_2323.jpg

Gasind trasee cicloturistice.

Gasind trasee cicloturistice.

Statuia si totemul din secuime.

Statuia si totemul din secuime.

Baroc.

Baroc.

Odihna.

Odihna.

Privind increzator in viitor.

Privind increzator in viitor.

DSC_2341.jpg

Detalii.

Detalii.

Inca putin pana la masini.

Inca putin pana la masini.

Spre bratocea.

Spre bratocea.

Zburand la vale spre Cheia prin inceput de primavara.

Zburand la vale spre Cheia prin inceput de primavara.

Deja inflorit in campie.

Deja inflorit in campie.

La cumpana vesela.

La cumpana vesela.

Zone faine de pedalat la nord de Bucuresti.

Zone faine de pedalat la nord de Bucuresti.

DSC_1861

Un Paste cu 300 de kilometri pedalati si o zi cu schiurile pe munte

Primavara mi se pare geniala in Romania din punct de vedere al diversitatii peisajelor. Practic poti trece de la iarba verde, copaci infloriti si pedalat in tricou la iarna si la metri de zapada ce sunt inca pe vaile din muntii mai inalti. Dupa ce am cautat in zadar primavara prin Dobrogea weekendul trecut, ne-a gasit ea pe noi intre timp in Campia Romana asa ca atractia unei ture de pedalat spre Slatina, printre sate uitate pe lume si copaci infloriti era prea mare. In plus toate lucrurile bune gatite de mama mea trebuie compensate cumva de ceva calorii arse altfel acul cantarului evolueaza dramatic in timpul zilelor petrecut la Slatina. Si nu, nu am o vointa suficient de puternica pentru a rezista tentatiilor de acest gen.

Acum revenind la povestea weekend-ului prelungit, ziua de sambata a fost dedicata celor 200 de kilometri ce sunt de pedalat intre Bucuresti si casa parintilor mei de la Slatina, pedalat cu spor cu un vant potrivnic din fata prin campia Romana si prin Teleormanul autentic. E putin frustrant sa pedalezi impotriva vantului o zi intreaga stiind ca nu o sa prinzi si momentul in care o sa te impinga de la spate.

In schimb pe strada principala a fiecarui sat prin care treceam ciresii si corcodusii infloriti raspundeau un miros de zile mari. Miroase in primul rand a primavara iar in interval de doua saptamani cenusiul iernii va fi inlocuit de verdele plin de viata al verii. Kilometrii in sine s-au scurs mult mai repede si mult mai usor fata de ultima data cand am facut drumul acesta. Cursierele si mai ales pozitia pe care o ai atunci cand stai pe una fac diferenta iar atunci cand e asfaltul bun viteza cu care inaintezi nu se compara cu viteza de pe obicicleta normala. Asa plecati la un 9 nu foarte matinal la 5 si ceva intram in Slatina, fara sa ne simtim complet rupti si extenuati.

Pe ultimii 40 de kilometri am pedalat impreuna cu Suca si cu Elena, veniti si ei la o tura de cursiere spre Serbanesti. Asta e cealalta parte faina atunci cand mergem de sarbatori la Slatina, respectiv ca ne intalnim cu prieteni legati intr-un fel sau altul de oraselul de pe malul Oltului. In anul acesta au fost Suca si Elena si Sergiu, venit si el pe bicicleta din Bucuresti pe o varianta mai lunga. Sergiu trebuie sa stranga ceva kilometri in picioare pentru traversarea Europei pe bicicleta din vara aceasta.

Ziua de duminica a trecut cu mai multe mese de pasti, cu o fuga cu cursierele impreuna cu Elena si Suca si cu inca ceva kilometri pedalati intre Slatina si Caracal in cautarea unui tren care sa ne duca inapoi in Bucuresti, caci aparent infofer-ul a anulat majoritatea trenurilor din ziua de Pasti. Bine, vina a fost tot a noastra caci infofer-ul ne-a spus ca nu e nici un treun pe 12 intre Slatina si Bucuresti dar noi cu increderea pe care o avem in sistemele informatice de stat am zis ca sigur e o eroare de sistem. Apropo de chestia asta, site-ul infoferului arata literalmente ca un site dintr-un alt mileniu. Pana la urma dupa inca 50 de kilometri si o ora de asteptat in gara din Caracal, o gara ce cred ca n-a mai vazut un strat nou de vopsea de la revolutie suntem in cele din urma in tren in drum spre Bucuresti. Urmeaza cateva ore de somn si o trezire matinala pentru o tura de o zi in Bucegi, de data aceasta pe schiuri.

In ultima luna am tot iesit cu cursiera si cred ca am ajuns putin la saturatie (chiar daca nu le avem decat de 3 saptamani). Nu zic nu, e fain pentru ca tocmai vine primavara la campie si pentru ca e un sport nou dar totusi mai tot timpul esti legat de o sosea si factorul salbaticie e aproape inexistent. Pana si cainii care iti mai dadeau un pic de adrenalina acum sunt lasati repede in urma din goana cursierei. Iar sufletul meu cel putin are nevoie si de locuri salbatice si frumoase, cat mai departe de civilzatie.

Bine acum intr-o singura zi nu poti ajunge prea departe de civilizatie, mai ales atunci cand nu ai chef de condus, asa ca planul pentru ziua de duminica a fost o tura solitara prin Bucegi, cu schiurile in spate si cu sperante de cateva viraje pe zapada de primavara.Daca stau bine sa ma gandesc ultima data cnad am fost la munte singur a fost fix cand am urcat pe Khan Tengri si mi se pare putin ciudata linistea si singuratatea de care am parte pe drumul dintre Busteni si Poiana Costilei. Pe de alta parte imi place si trebuie sa recunosc ca mi-e putin dor si de cateva ture facute singur. In poiana Costilei zapada multa ma face sa ma razgandesc de la planurile initiale de a urca pe Valea Malinului, pe de o parte nu stiu daca pot nimeri usor hornul pamantos iar pe de alta parte la cata zapada e are mai mult sens sa urc pe schiuri pe Cerb.

Si in vreme ce reconfiguram eu tura si pozam brandusele si ghioceii ce au inceput sa cucereasca zonele neacoperite de zapada din Poiana Costilei vad ca vin din sens opus alti doi schiori la tura, in directia Busteni. Erau doi francezi pe meleaguri romanesti, Loui si Xavier care tocmai se intorceau de la o tura de 3 zile prin Bucegi pe traseul Babele, Malaiesti, Diham, Busteni. Si cum unul din ei mai avea un pic chef de tropait iata ca mai departe pornim in formatie de doi pe Valea Cerbului.

De urcat se putea urca aproape continuu pe schiuri cu exceptia unor mici bucatele prin padure pe unde crengile si stancile si gheata au inceput sa ia locul zapezii. Urcarea a mers bine si cu spor, clar mult mai bine decat daca as fi fost singur, mai ales dupa ce am vazut ca dupa ce am iesit din padure zapada era numai buna de schiat la vale. Dar pe principiul ca lumea e mica si ca in Bucegi nu ai cum sa nu te intalnesti cu cineva cunoscut, dupa ce am urcat la baraca ne-am intalnit cu Razvan, am zarit trupa lui Bubulu care inainte spre Omu si care voia sa coboare tot pe cerb si ne-am intalnit si cu Monica si cu Stefan, veniti pentru cateva zile de pe taramuri berlineze. Lumea e mica.

Nu avem prea mult timp de zabovit totusi, Xavier, prietenul lui Louis ne asteapta de cateva ore si eu am si eu sperante sa prind un tren spre Bucuresti spre un dus si ceva mai multe ore de somn inainte de o noua saptamana la munca.

Energizat de: Gogoasa Infuriata!

Energizat de: Gogoasa Infuriata!

Campii, schele si asfalt bun.

Campii, schele si asfalt bun.

Reintalnirea cu Hoinarii.

Reintalnirea cu Hoinarii.

Apusul peste Olt.

Apusul peste Olt.

Pe la kilometrul 195.

Pe la kilometrul 195.

Asteptand un tren mult cautat spre Bucuresti.

Asteptand un tren mult cautat spre Bucuresti.

Actul 3, cu schiurile in spate.

Actul 3, cu schiurile in spate.

Primavara la munte intr-o imagine, schi, branduse si ghiocei.

Primavara la munte intr-o imagine, schi, branduse si ghiocei.

Cu spor la deal.

Cu spor la deal.

Inca putin pana la baraca.

Inca putin pana la baraca.

Din Berln pana pe platou Bucegilor, Monica si Stefan.

Din Berln pana pe platou Bucegilor, Monica si Stefan.

Zapada numai buna la vale.

Zapada numai buna la vale.

O zi de schi in aprilie.

O zi de schi in aprilie.

Si incheierea zilei in cealalta Romanie, a gratarelor, a manelelor si a gunoaielor.

Si incheierea zilei in cealalta Romanie, a gratarelor, a manelelor si a gunoaielor.