Category Archives: Dolomiti

Sorapis

Un jurnal cu iz de vara – o zi in Dolomiti.

Am zis ca printre povesti despre ski pe viscol si prin temperaturi negative sa mai pun si o povestire din vara trecuta, si din care au ramas destul de multe lucruri nepovestite.

Asa se face ca dupa aproape 6 zile consecutive petrecute la catarat a urmat si o zi cu o prognoza mai nefericita, respectiv ceva ploaie la jumatatea zilei. Ziua s-a potrivit la fix si cu ziua in care pinguinii planuiau sa mearga la lacul Sorapis, astfel incat ne-am alaturat si noi grupului jovial de peste 15 oameni. Lasam masinile in Paso Dei Tre Croci, si de aici pornim agale pe poteca care urca usor ascendent catre lac. Nu va puteti imagina cat de multa lume de toate varstele era pe traseul acesta, de la copii pana la batrani de 70 de ani. Mi se pare o diferenta imensa intre plansa de varste pe care o gasesti pe poteci la ei si plansa de varste pe care o gasesti la noi, la noi practic sunt foarte multi care fac chestia asta in tinerete vreme de cativa ani, dupa care dispar din peisaj. La ei plansa de varste e acoperita aproape in mod egal, de la 3 la 70 de ani.

In vreme ce urcam vremea da si primele semne de inrautatire, aparand primele semne ale unei ploi de vara. Noi am avut norocul ca ne-a prins exact langa o grota in care ne-am adapostit vreme de 30 de minute, in schimb ceilalti fiind putin mai in fata nu au fost la fel de norocosi si au ajuns destul de uzi la cabana de langa lac.

La inceput de drum.

Pornim si noi dupa ce se termina ploaia, facand slalom printre baltile care s-au format si dupa o mica pauza la cabana care se aglomerase in mod extrem intre timp purcedem sa vedem si lacul.

Acum trebuie spus ca desi era dupa ploaie si culorile lui nu erau chiar asa de intese, desi il mai vazusem in poze inainte tot ne-a facut o impresie initiala extrem de puternica. Nu se compara cu nici un alt lac glaciar pe care l-am vazut pana acum, fie in Romania fie in afara, are o culoare ce pare a fi din alta lume. Chiar e wow, si in momentul in care iesi din marea de jnepeni si ti se dezvaluie nu ai cum sa nu exclami admirativ.

Pinguini fericiti pe marginea lacului.

Culori de pe alta lume.

Ne hotaram sa facem in incojur al lacului, prilej pentru un traverseu ceva cam expus cu riscul unei aterizari in apa, dar si o ocazie foarte buna pentru cateva poze interesante. Era deja ora doua, si parca tura mi se parea cam scurta pentru ziua respectiva, astfel incat mi-a venit in minte ideea unei traversari a masivului Sorapis, cu ajuns Cortina D’Ampezzo, din pacate singurul care a percutat a fost Mihai.

Inconjurand Sorapis-ul.

Cadini di Misurina in spate.

Acum cateva cuvinte despre Mihai(satov), cu el am fost pe cam toate traseele mai taricele pe care le-am facut in Dolomiti, si am facut impreuna cateva ture care mi s-au parut superbe. Inalt, pe undeva pe la 2 metri, extrem de atletic, sportiv, partener de coarda de nadejde, prieten bun. Si cam toata iesirea din Dolomiti a facut-o in sandale, de la accesul la traseele de catarat, la retrageri pe Via Feratta dificile pana si la tura din Sorapis. Dar probabil in mintea mea va ramane imaginea unui soldat roman inalt, in sandale, alergand pe poteci intr-o furtunoasa zi de vara.

Pozand pozarul.

Astfel incat incepem sa urcam cu spor de la lac, in directia unuia din putinii ghetari ramasi in dolomiti, suspendat undeva intr-o caldare glaciara inconjurata de pereti de stanca umbrosi. O parte din culoarea lacului Sorapis provine din apele care se scurg din ghetar. Pentru Mihai e primul ghetar pe care il vede. Pe mine nu pot sa zic ca ma impresioneaza prea mult, in comparatie cu ghetarii pe care i-am vazut acum un an in Mont-Blanc e incomparabil mai mic.

Ghetarul suspendat.

De aici traseul avanseaza printr-un fel de vale pietroasa, suntem singuri la ora asta pe traseu si zona are un aer putin straniu datorita linistii. Urcam rapid o via ferata scurta ce ne scoate intr-o inseuare la 2700m, de unde vedem grupuri de nori amenintatori deasupra tuturor masivelor alaturate. Era deja ora 16:15 si noi trebuia sa ajungem in Cortina, la 1500m sub noi, inainte de plecarea ultimului autobus la 18:15.

Inceputul bucatii de via feratta.

Nori amenintatori inspre Tofana di Roses.

Intre furtuna si vreme buna.

Si acum putin despre alergatul la munte, am avut o discutie acum cateva zile cu cineva care nu intelegea de ce ai vrea sa alergi pe munte, de ce ai vrea sa participi la maratoane montane sau la alte competitii de genul acesta. Sincer, pana acum un an nici eu nu intelegeam prea clar.

Acum desi din punct de vedere rational nu sunt de acord cu competitia, deoarece privesc ca in orice domeniu ar trebui sa te straduiesti sa devii mai bun, si nu mai bun decat altii. Dar nu totul e doar rational, si o mare parte din ceea ce suntem e si instinct, iar competitia e scrisa destul de adanc in materialul in care suntem facuti. Asta pe langa modul in care te formeaza societatea de cand esti mic.

Si acum despre motivul pentru care ai alerga la munte, in cazul meu e simplu, alerg pentru ca imi place. Dar pe langa asta la alergat, la fel ca si la schi si la catarat, dai din cand in cand de momente in care totul face click, momente in care esti complet absorbit de ceea ce faci, in care nu simti greutate si totul vine natural, in care adrenalina te tine in priza. Si mai e si senzatia de epuizare de la sfarsitul zilei, senzatie ce poate creea dependenta. Pentru mine sunt motive mai mult decat suficiente.

And we start running

Revenind la acea zi de vara din Dolomiti, coborarea pe care am facut-o pana in Cortina a fost de departe cea mai extrema chestie pe care am facut-o pe poteci marcate pana acum. Unul din chestiile specifice alegatului la vale e ca poti sa alergi cu o viteza mai mare decat ai putea sa o sustii pe plat, pentru ca pana la urma te ajuta gravitatia sa o iei la vale. Pe de alta parte si poteca se preta foarte bine la alergat, in serpentine, printre jnepeni, nu foarte abrupta si nici foarte accidentata. Si acum imi amintesc foarte clar experienta acelei coborari, felul in care zburam printre jnepeni, sarind peste pietre, crengi si bolovani. Aderenta nu conteaza, oricum esti intr-o miscare continua la vale, iar picioarele si betele servesc decat ca stabilizare a traiectoriei. Gafaim, gafaim mai tare decat la alergarea pe plat, de putine ori mi s-a intamplat chestia asta alergand la vale.

Ratiunea nu mai exista, totul e instict, esti din nou vanatorul care alearga dupa prada. Respiratia lui Mihai la cativa metri in spatele meu, maresc putin ritmul, am timp sa ma intreb cum de o putea face chestia asta in sandale. Adidasii muscand din lateralele potecii, in pamantul gras al potecii. Amintiri de copil alergand la vale printre livezi. O senzatie indefinita de plutire, de libertate.

Cinque Torri

Dolomiti – ziua 2

Dupa o zi intreaga petrecuta in masina pe drum intre Oradea si Cortina ajungem in cele din urma noaptea aproape de ora 23 la campingul Olympia, camping de care auzisem de bine. La receptie pare sa nu fie nimeni si pe usa era pus o hartie pe care scrie mare « Completely full » . Ne invartim putin pe langa recepetie, nu se seziseaza numeni dar descopar in cele din urma o sonerie cu care reusim sa dam de tipul de la receptie care ne gaseste un loc chiar la intrare intre doua casute de lemn. Locul a fost foarte fain pana la urma in comparatie cu alte locuri de cort, deoarece era gazon fata celelalte corturi care erau intinse pe un fel de pietris amestecat pe alocuri cu namol.

A doua zi dimineata ma trezesc devreme si incep sa inspectez campingul, si prima chestie pe care o vezi in momentul in care iesi din cort fiind peretele dinspre Punta Fiames, care e imens in comparatie cu orice din Romania. Si acesta era decat un peretel situat chiar langa camping, avand o inaltime de cam 600m. Campingul e destul de fain, dar a fost mult mai fain « La Sorgente » anul trecut in Mont Blanc, oricum una peste alta a fost foarte fain si aici desi a fost mult mai aglomerat. Vremea se anunta haotica, dar noi ca batmanii ne-am hotarat ca daca prindem o fereastra de vreme faina sa urcam la « Cinque Tori » pentru a incerca un traseu de acomodare.

Dimineata a plouat in reprize astfel incat ne-am plimbat prin Cortina explorand orasul printre picaturi. Am facut si aprovizionarea cu alimente perisabile pe care nu puteam sa le luam din Romania, de genul iaurturi, sucuri, fructe si legume. In rest am avut multa mancare de acasa, si ne-am gospodarit in mare parte singuri. De fapt meniul pentru zilele petrecute acolo arata cam in felul urmator : dimineata cascaval, salam uscat, rosii, iaurturi cu fructe / la pranz in general alimente frugale de genul dulciuri, carnati sticks, jandarmi, cascval si ocazionala conserva de carne / seara paste din beslug, in diferite combinatii, cu branza de burduf, cu cascaval, cu salam uscat, cu diverse sosuri. Una peste alta dupa doua saptamani nu pot sa zic ca ne-am plictisit de ceva din meniul nostru, poate doar de salam uscat iar pastele au fost vedete.

In jurul pranzului ne intalnim cu Catalin al nostru care era venit de cateva zile impreuna cu Catalin Vrabie. Incercasera cu 2 zile in urma Hasse-Brandler in Cima Grande dar s-au retras dupa cateva lungimi, iar dupa aceea vremea s-a stricat si nu au reusit sa faca prea mare lucru. Iesim la o pizza cu oameni, aflam tips&tricks despre zona diferite drumuri cu taxe si alte informatii utile. Pana terminam soarele iese si ne momeste cu promisiunea unei dupa-amiezi cu vreme faina, astfel incat pe la 16 :30 urcam cu masina spre Cinque Tori. Drumul e fain, foarte ingust si abrupt, de urcat l-am curcat in pare parte cu a intaia si foarte rar cu a doua. De unde lasam masina privelistea se deschide si desi mare parte a varfurilor sunt acoperite de nori cateva masive se vad genial, munti incredibil de stancosi in toate directiile, iar exact deasupra noastra « Cinque Tori » despre care citisem o groaza pana acum. Sunt un fel de zona scoala, foarte frecventata unde se poate catara cam tot timpul anului, cu foarte multe rute in general destul de scurte, de maxim 150m dar de dificultati variate, si cu multe trasee de escalada in jurul lor.

Croda di Lago cu Sorapis in stanga.

Si-am ajuns!

Un horn imens ce despica Tore Grande in doua.

Urcam cele 10 minute pana la turnuri si incepem sa identificam rutele, si din cauza ca vremea incepea sa se deschida ne hotaram sa intram intr-un traseu clasic de IV+ (Torre Romana / Diedro Nord), era deja ora 17:00 cand intram in traseu dar si traseul era destul de scurt, de “doar” 120m. Ne impartim rapid echipamentul pentru doua echipe si plec eu primul cu Oana secund urmat de Mihai si de Mike, cu intelegerea ca daca punem mobile sa se las lui Mihai pentru a le folosi si el, pana la urma nu a fost nevoie deoarece am pus un singur friend pe traseu.

Tore Romana.

Cortina D’Ampezzo si imprejurimile.

Pe prima lungime intuiesc cam pe unde ar veni traseul, intrand intr-un horn surpblombat dar in care puteai sa te intepenesti, dar la indemnele fetelor am deviat cativa metri mai la dreapta si am nimerit intr-un traseu de escalada de 6/6+ pe care am mers cam 10m inainte de a reveni in diedru. Avea si acesta o mica surblomba la un moment dat care s-a dovedit chiar interesanta si la care am tras de o bucla pentru a iesi deasupra. Trecerea a fost interesanta si pentru fete, mai ales pentru Mike care a trecut ultima. Traseul e foarte interesant, destul de rar asigurat si cu primele doua lungimi destul de sustinute, cred ca in total sunt sub 15 asigurari fixe tot traseul, incluzandu-le pe cele din regrupari.

Traseul nostru.

Mihai si Oana in prima regrupare.

Oana ramonand pe hornul din a doua lungime.

Si vremea se burzuluieste.

A doua lungime a fost aproape excusiv de horn/diedru, cu cateva momente de ramonaj in care unii s-au intepenit cu mare arta. Cand ajungem in penultima regrupare vremea se burzuluiesti brusc si ma grabesc sa ajung pe varf, catarand rapid o lungime de grad III dar foarte spectaculoasa, cu o fisura verticala ce despica turnul in doua pe multi metri. Ajung in varf la fix pentru a fi intampinat de un fulger nu foarte indepartat si de primii stropi de ploaie astfel incat sun retragerea, nu suficient de rapid pentru ca incepe o ploaie torentiala de vara.

Sunt tare faine si momentele in care nu totul merge asa cum ai planuit si mama natura iti da toate planurile peste cap, si te trezesti cum rapelezi printr-o ploaie torentiala, doar in tricou, la 100m de baza traseului, si cu ocazionalul fulger pe langa tine. Pe de o parte esti ud si murat ca o curca plouata, apa siroieste si sare din corzi la fiecare rapel pe masura ce trece prin reverso, dar in acelasi timp nu poti sa te amuzi de situatia in care te gasesti si in care ai intrat de bunavoie si nesilit de nimeni. Astfel incat rapelurile au fost chiar fun, cu obisnuitul haz de necaz, cu cantece si voie buna, si cu opritul ploii exact cand am terminat rapelurile binenteles. In timpul rapelelor mi-am dat seama si de ce am luat-o pe Mike de nevasta, deoarece desi toate lucrurile noastre ramasesera la baza traseelor Mike a avut inspiratia sa bage macar incaltamintea in pungi, astfel incat jos macar aveam picioarele uscate desi in rest eram uzi leoarca.

Alpinist ud dar fericit.

(in momentul respectiv ma amuzam de cum sare apa din coarda noastra ce are deja aproape 3 ani, si a deveni cel putin paroasa si si-a pierdut orice tratament dry)

Lasarea noptii.

A urmat retragerea la masini si drumul pana in camping, si o zi planuita pentru uscarea echipamentului….

Cinque Torri

Cateva poze – Dolomiti

Dupa ce am prins doua saptamani de vreme superba in Dolomiti in care am facut lucruri pe care v-a dura ceva timp sa le povestesc am zis sa aleg cateva poze, ca un fel de mica introducere in atmosfera celor doua saptamani.

Una peste alta a fost superb si m-as intoarce cu placere in Dolomitit ampezzani, desi sunt sigur ca si celelalte parti trebuiesc vazute, cine stie, poate la anul…

Cinque Tori

.

Cadini di Misurina.

Sorapis.

Omul in fata cu peretele, Tofana di Rose.

Via Dulfer, Cima Grande – Tre Cime di Lavaredo.