Category Archives: Drumetii

IMG_20170602_212932

Propark 2017, zimbri, sudoare si aventura prin muntii Stanisoarei

Propark e un concurs aparte. Privind in spate la ultimii doi ani editia din 2015 la care am fost in postura de fotograf clar a ramas extrem de puternic intiparita in memorie. Sunt convins ca la fel se va intampla si cu proparkul de anul acesta, editie la care am calcat in postura de concurent. Ar trebui sa spun de la inceput sa spun ca nu o sa iasa un jurnal ca al lui Suca care si-a jucat extrem de bine rolul de cronicar imortalizand firul intamplarilor din timpul concursului.

Acum un pic de preambul de dinainte de a ajunge la linia de start. Pastila le-am aruncat-o Fodorilor in iarna si aparent a prins destul de repede radacini astfel incat cu putin dupa ce s-au deschis inscrierile si dupa o scurta meditatie asupra numelui ales iata-ne inscrisi sub titulatura “Avenul Piciorul Boului”, numele cel mai putin serios dintre toate ariile protejate din Romania. Iar de la 3 la 4 a fost cale scurta dupa ce Maus a zis da, cu o luna si ceva de inceputul concursului. Cei 4 crai din 4 colturi ale Romaniei, un banatean, o olteanca, un moldovean si o corcitura de muntean cu ardelean.

Saptamanile au trecut, de aberat ne-am aberat in discutii inutile ce puteau fi denumite vag pregatiri pentru concurs si iata-ne in Targu Neamt in ziua de dinainte de start, unii cu emotii, altii dati afara din cazare, altii curiosi de felul in care o sa se inchege echipa dupa mai multe ore de concurs atunci cand lucrurile nu merg conform planului.

Privind in spate sedinta tehnica cred ca se putea rezuma la 4 parti diferite:

Partea 1: A fost odata ca niciodata (pe vremea lui Stefan) un drum intre Mitocul Balan si Hangu, mergeti si vedeti daca reusiti sa-l gasiti.
Partea 2: Padelati pana cand va cad mainile intr-un ritm de sisif pe un lac fara sfarsit
Partea 3: Urcati pe Ceahlau, odata, de doua ori, dupa care datii un pic de ocol
Partea 4: Hai ca stim ca pasul 1 nu v-a iesit, mai bagati o fisa, acum ca sunteti odihniti poate va iese.

Bun, cu sedinta tehnica ascultata fugim inapoi la internetul din Targu Neamt care abia se taraie si care ne intarzie desenarea track-urilor destul de mult in noapte. Desenam, comparam, ne uitam pe harta, timpul trece, imaginile si curbele de nivel se intiparesc in minte si scenariul ideal al concursului e memorat. Stiu foarte bine ca lucrurile nu vor merge conform planului de acasa si aici intervine si partea interesanta care mie imi place: cum te descurci atunci cand lucrurile nu merg conform planului. De aici vine si partea care mi se pare cel mai interesanta, respectiv intrebarea daca voi reusi sau nu sa-i temperez putin pe oameni in momentul in care lucrurile nu merg conform planului. Dar pana la urma asta e si ceea ce face concursul memorabil.

Bun, iata-ne si in fata liniei de start alaturi de multi alti clienti fideli ai acestui gen e concursuri. E in mod egal interesant sa te uiti in jur si sa vezi fete care anul trecut ai fi putut jura ca nu vor mai calca niciodata pe la un concurs de aventura. Selectiva poate sa fie mintea omului…

Punctul nostru forte e clar bicicleta asa ca pornim ca din pusca, probabil spre disperarea unei Elene careia ii ia ceva timp pana cand isi intra in ritm. Cu toate astea trebuie sa profitam la maxim de kilometrii in care putem sa stam in saua bicicletei caci in comparatie cu anii trecuti e destul de putina bicicleta in concurs. CP1 nu vine cu nimic interesant astfel incat continuam rulajul catre Agapia.

CP2
vine cu prima proba speciala, recunoasterea unei case cu elemente traditionale din satul din jurul manastirii Agapia. Avem noroc si nimerim o casa ce e chiar in drum, trecem pe langa toate echipele ce gafaiau la urcare pe pante de 20% si continuam rulajul catre CP3. Pe drum ne gandim sa intrebam localnici din Magazia despre drumul care ar trebui sa mearga catre Hangu. Din 3 surse diferite aflam ca ar trebui sa existe ceva drum, in schimb nu drum pe care s-ar putea merge cu masina. Deocamdata informatiile se potrivesc cu planul de acasa, acela de a ne intoarce inapoi in Magazia si de a incerca sa gasim trecerea din jurul Mitocului Balan.

CP3 vine cu proba de recunoscut flori si frunze. Suntem praf, primim 4 puncte de penalizare si pornim in alergare in SPD-uri pentru a gasi foaia cu codul corespunzator. Dupa 2.4 kilometri de penitenta ne facem un selfie spasit in dreptul foii cu “Am gresit prea multe”. Lucru cam adevarat caci in momentul in care ajungem inapoi in post sosesc val vartej cam toate celelalte echipe urmaritoare.

Stim, am gresit cam multe. Figuri spasite dupa un kilometri si ceva de alergat in SPD-uri.

Stim, am gresit cam multe. Figuri spasite dupa un kilometri si ceva de alergat in SPD-uri.

De aici din nou rulaj, la vale si cu spor pana inapoi in Magazia si de aici pana in Mitocul Balan. Aici din nou pauza de intrebat oamenii stransi la birtul satului, padurari si rudari. Inca mai aveam sperante ca informatiile primite sunt de folos, astfel incat la sfatul unui padurar alegem varianta care suna cel mai bine si prindem drumul forestier de pe Darza, pe unde nu avem nici un track. Toate bune si frumoase, stam pe biciclete pana la 1000 de metri, iar muchia pe care trebuie sa o sarim se ridica abrupt in fata noastra. Urmeaza 100 de metri diferenta de nivel urcati cu bicicleta in carca pana in muchie, moment in care lui Suca ii sare putin capsa si incepe sa boscorodeasca. Pentru ca nu suntem pe nici un track, pentru ca ne asteptam sa stam pe biciclete si pentru ca in muchie nu gasim nici un forestier idilic si pentru ca se astepta ca celelalte echipe sa defileze pe propriile variante alese.

Cam pe aici impreuna decretam impreuna cu Elena ca odata luata o decizie mergem cu ea pana la capat. Fara “Cum ar fi fost daca?”, pentru nu ai cum sa stii “Cum ar fi fost daca?” in timpul concursului. Cam asta a fost si strategia de aici pana la sfarsit, decizii luate repede (uneori cam prea repede) iar odata luate deciziile mers ca tancul in fata. Singurul punct in care ai un fel de confirmare e in momentul in care ajungi in CP-uri iar eu sunt destul de convins de trei lucruri, ca suntem pe muchia pe care trebuie, ca nu avem cum sa ajungem in national si ca vom ajunge inaintea timpului planificat in CP4.

Din muchie ma duc sa vad daca gasesc un forestier ok de coborat in stanga, din pacate nu se vede nimic asa ca pornim pe muchie in directia trackului, cand pe bicle, cand pe langa pana cand dam de mult cautatele fanete. De aici sunt absolut convins ca suntem bine, doar panica oamenilor ca o sa dam in national ramane. Pana acolo mai e o vale si o muchie de sarit, dar e bine ca oamenii se grabesc asa ca gonim la vale printre fanete, pe o coborare care e chiar foarte, foarte faina. Trebuie sa-mi iau un gopro data viitoare pentru a suprinde momente de genul acesta. Singura problema e ca ne facem ca ne noroim ca porcii si ca la un moment dat mi se dejanteaza cauciucul fata, dar peste amandoua trecem cu usurinta.

Spre surpinderea celorlalti chiar ajungem primii in post, ne miscam repede, ne schimbam, mancam si plecam spre caiace inainte sa apara o alta echipa. Suntem bine, ne calmam si ne concentram pe etapa urmatoare. Legam caiacul de canoe si trec eu cu Suca in fata in vreme ce Maus si Elena trec in caiacul din spate. La inceput energie multa dar mergem cam ca pisul boului. Incerc sa corectez cat de cat directia din mers. Pana ne reglam iesim in larg pe un lac imens. Mintea mea refuza sa creada ca oamenii au pus CP-ul acolo unde Maus zice ca e. Nu au cum sa ne puna sa padelam pana la capatul pamantului. Trebuie sa ma opresc pentru a mai uita pe harta desi tot eu am desanat track-ul GPS. Si dai si lupta, si dai si sufera. Mai ales Suca, care tragea serios si care odata la cateva padele isi lovea si cate un deget.

In spate Elena si Maus incearca sa se coordoneze, eu incerc sa tin directie iar in fata Suca ca de obicei sufera. Si totusi suntem bine, poate si pentru ca avand in vedere experienta noastra pe apa mergem totusi in linie dreapta intr-un ritm acceptabil.

La CP5 calcam din nou pe pamant si avem parte de o noua proba speciala cu fete frumoase si cu sarmale ce intra numai bine ca masa de la mijlocul zilei. Iar proba speciala e cu dedicatie, trebuie sa ghicim ingredientele dintr-un sortiment de sarmale. Nu stiu de ce dar nu prea ii vad pe nici unul dintre participantii la concursul asta impaturind cu rabdare sarmale. Maus si Suca sigur nu, Elena mai are ceva experienta si cu toate astea alegem sarmalele ce par sa aiba cele mai putine ingrediente, cele cu urda. Disecam, deliberam si degustam si pana la urma tot ratam 3 ingrediente. Ar fi fost doar doua daca n-ar fi fost o iarba de care n-am auzit pana acum, “Hazmatuchi” care parea sa-si fi scos capsorul din una dintre sarmale.

De aici intr-un mod ciudat scadem ritmul, chiar daca atunci cand ajungem inapoi la caiace dam peste echipa clujenilor care e in urmarire si care pare sa sa se priceapa pe apa mai bine decat ne pricepem noi. Ne asteptam sa vina dupa noi Grindul sau Vulcanii Noroiosi dar clujenii au mers pana acum foarte, foarte bine. Cred ca din cauza asta ne-am si calmat, pentru ca ne asteptam ca altcineva sa fie in urmarire.

Pana la CP6 e cale lunga. De data asta am incredere in trackul desenat de acasa, stiu ca sosirea e la cucurigu asa ca ne asezam linistiti la drum. Mai putin Suca, care a obosit in fata si care clacheaza nervos dupa ce isi loveste degetele de cateva ori la rand. Facem schimb, trece Maus in fata, Galatean cu Dunare in spatele curtii dar care nu a mai fost niciodata pana acum in caiac. Unde nu are experienta compenseaza prin forta asa ca dupa ceva indicatii si dupa o scurta perioada de calibrare suntem din nou bine si tinem azimutul luptand impotriva unui vand si a unor valuri destul de serioase. Nimeni nu mai comenteaza, noi in fata suntem obositi de atat padelat, in spate Elena si Suca cred ca s-au facut una cu bancheta canoei. In cele din urma il zarim pe Adi Ber si galerie copiilor care fac valuri pe margine, moralul e din nou la cote ridicate. In zare se vede echipa urmaritoare, soarele e aproape la apus si totusi noi parca nu ne grabim prea tare, chiar daca trekkingul nu e deloc punctul nostru forte.

In schimb pe masura ce panta se inaspreste ritmul creste in intensitate. Imi place ca am scapat de caldura si de transpiratie, imi place adierea rece a vantului de munte si culorile apusului. In schimb cu pozele e foarte complicat, pentru a putea sa fac poze ar trebui sa fiu cam cu 10% peste oameni la fitness pentru a putea fugi inainte si pentru a cauta o incadrare cat de cat ok. Si in conditiile in care mai sunt si alte lucrurui de facut pe langa chiar nu mai e loc de prea multe poze. Maus in schimb rupe la urcare si imi confirma teoria ca la urcare muschii folositi sunt cam aceasi ca si la bicicleta iar plamanii si inima conteaza cel mai mult.

La CP7 vine pauza de imbracare si pregatire pentru rapel si pentru cele 21 de minute de penalizare de la rapel. A urmat probabil unul din cele mai faine momente din concurs. De fapt aici nici nu mai sunt sigur ca eram in concurs iar momentele de pauza dintre rapele, pauza de dupa rapel si povestile cu Smendre, Screech si Oana ne-au facut sa uitam ca abia eram la jumatatea traseului.

Apusul de la Dochia, infofoliti in drum spre punctul de rapel.

Apusul de la Dochia, infofoliti in drum spre punctul de rapel.

Asteptand randul la rapel.

Asteptand randul la rapel.

Trece si momentul romantic, se lasa si noaptea si noi trebuie sa ne asternem din nou la drum, catre CP8 si catre Poiana Varatec. Ritmul e constant, oamenii inca nu sunt obositi si inca vorbim vrute si nevrute pentru a ajuta timpul sa se scurga mai repede. Dupa Poiana Varatec suntem asteptati de voluntari cu prajitura cu mere si cu cafea, la 12 noaptea, combinatia perfecta pentru a ne pregati pentru urmatoarea urcare la Dochia. Urcare care merge si ea din fericire nesperat de bine astfel incat in curand suntem din nou la Dochia, la CP10 in fata unei noi probe speciale. Aici din nou strategie ce a constant in asezarea probelor la masa in care se puneau intrebarile si in folosirea lui Maus pe post de generator de numere random. Partea a doua a functionat mai greu la inceput (“Zi ma maus un numar” “Da de ce?” “Zi un numar” …. pauza) dar dupa ce s-a pornit Maus a nimerit doar intrebari usoare. Iar daca va mai intreaba cineva suprafata impadurita a Romaniei ar fi de 80 la suta daca nu ar fi nici un fel de interventie umana.

E deja 1 si ceva noaptea cand ne indreptam spre Duruitoarea iar dupa o coborare destul de brutala incepe sa se simta tensiunea in cvadricepsi. Pana la Fantanele oamenii au inceput sa doarma pe ei, a trecut si efectul cafelei, nici cola nu mai e ce a fost, tentativa mea de a lega conversatii se loveste de balmajeli incoerente astfel incat inaintam in tacere catre CP12.

De aici incepe aventura la trekking, respectiv cele doua scurtaturi pe care le-am desenat cu o seara inainte care ar trebui sa ne scuteasca de o ora si ceva de mers pe forestier. Toate bune si frumoase doar ca poteca de pe harta lipseste in teren, afara e inca noapte si oamenii sunt cat se poate de reticenti de a o lua-o de nebuni prin padure. Argumentele si curbele de nivel par sa esueze asa ca merg inainte cu convingerea ca pot sa-i scot la lumina. Maus se activeaza si cauta variante mai ok de intiantat prin padurea din fata, Elena si Suca ne urmeaza in spate si incet dar sigur nimerim muchia pe care planuiam sa ajungem si o serie de forestiere domoale ne scot la timp in soseaua ce inconjoara Ceahlau.

De aici in schimb somnul ii loveste pe oameni in moalele capului, s-a terminat si adrenalina de la scurtatura si mergem ca teleghidati pe sosea catre scurtatura de pe piciorul Ciribuc. Intre timp rasare si soarele, Ceahlau se ridica deasupra noastra cu un cer albastru in fundal si noi incercam sa gasim scurtatura printr-un schit inca adormit. Sub noi lacul de la Izvorul muntelui e complet acoperit de ceata si ne imaginam deja imaginea unui caiac inaintand prin ceata pe o oglinda de apa nemiscata, fara nici un fel de azimut. Scurtatura in schimb se dovedeste a fi fix ceea ce trebuie, salbatica frumoasa si mai scurta cu cativa kilometri buni.

Echipa adormita, in drum spre o noua scurtatura.

Echipa adormita, in drum spre o noua scurtatura.

Zori de zi, pe scurtatura spre Izvorul Alb.

Zori de zi, pe scurtatura spre Izvorul Alb.

Cand intram in Izvorul Alba Elena verifica clasamentul online peste care nu am aruncat nici o privire pana acum si afla ca in spate sunt clujenii la nici o ora. Si cum stim ca de la Fantanele am dormit la propriu pe noi ne activam in cel mai serios mod cu putinta. E ca si cum am fi luat din nou startul, noaptea nedormita a ramas undeva mult in spate iar noi alergam cu spor prin roua diminetii catre caiace. Ne miscam expeditiv si in cateva minute ne asternem din nou la drum, tot eu cu Maus in caiacul din fata, avand ca azimut un golf la 10 kilometri distanta.

Intoarcerea pe caiace catre Hangu a fost de un sadism maxim, poate si pentru ca vedeai de la inceput unde trebuie sa ajungi. Si dai si vasleste si dupa o jumatate de ora golful era tot la cucurigu. Si dai si valseste si tot la cucurigu. Era greu sa-ti dai seama daca chiar te misti sau daca mergi pe o banda rulanta ce se desfasoara la infinit. Asa ca dai si vasleste, dai si vasleste, dai si vasleste. Cu moralul la minim intram in golful destinatie, parcam caiacele si atat eu si maus descoperim ca cele doua ore petrecute cu partea inferioara nemiscata ne-au transformat in doi robotei. Sontac, sontac incercam sa tinem pasul cu Elena si cu Suca care par mult mai dezmortiti. In cele din urma sangele se pune in miscare si ajungem inapoi in sala de sport.

In CP14 din nou o pauza cat se poate de scurta cu cola, clatite cu ciocolata si fineti, sandwich-uri si inca un schimb de haine. Pana acum am mers doar cu mancare, cola si batoane cu cereale in schimb toate sunt cam pe terminate asa ca probabil pe ultima bucata o sa ma astepte si ceva geluri.

Plecam din CP cu aceasi teroare de a nu a ajunge cumva in drumul national. Maus rezolva problema si ia bicicleta in spate pe cel mai pieptis si mocirlos drum de vaci care pleca din Hangu. Macar merge in directia buna si macar o sa ajungem mai repede sus. Suca e pe punctul de a boscorodi, Elena strange din dinti si in scurt timp iesim la liman si putem sa ne urcam pe biciclete. Iar de aici incolo a intervenit antrenamentul. Sincer, fara falsa modestie dupa ce am terminat carry bike-ul cam toti am stat pe bicicleta aproape tot drumul pana in Poiana Larga, atat la urcare si la coborare. Aici se aduna plamanii, picioarele si toate orele petrecute in saua bicicletei. Fara ele nu s-ar fi putut asa ceva.

Tot legat de nivelul fizic cred ca am fost cea mai echilibrata echipa din punct de vedere fizic. Fiecare din noi aveam in punctul acesta suficiente rezerve iar Elena a mers magistral pe aici. Si Maus si eu ne intrebam ce a mancat, raspunsul fiind probabil cateva geluri. Cert e ca Elena dupa 20 si ceva de ore merge mai bine decat multi baieti bine antrenati pe care ii stiu, printre care si Suca. Respect.

Inapoi in CP16 avem deja un avans considerabil, facem din nou alimentarea la sala de sport si pornim mai departe catre CP17, respectiv la cautarea drumului lui Stefan.

Cred ca aici a fost si capcana concursului, mental te vedeai ca ajuns la finish cu doar in CP de bifat si cu 50 si ceva de kilometri de bicla. Practic noi am facut aproape 5 ore de aici, am avut parte din plin de bucati de balaureala. Iar lucrurile sunt convins ca s-au complicat si mai mult atunci cand a intervenit si mai multa oboseala si atunci cand s-a lasat noaptea.

Bun, inapoi la cautarea lui drumului lui Stefan planul la plecarea din CP era simplu, tinem trackul oriunde ne-ar duce. Doar ca si data aceasta ajungem din pacate tot la intrebarea localnicilor dupa ce apucam din greseala un forestier inselator. Cam pe aici m-am convins ca treaba e cam la noroc cu recomandarile localnicilor. Poti avea noroc sa dai peste cineva care stie ce vorbeste, sau poti sa dai peste cineva care desi e binevoitor ori e prea curios de soarta ta ori nu a calcat niciodata prea departe de spatele curtii. Peste combinatia din ultimele doua dam atunci cand intram in schimb pentru a intreba de o varianta care merge spre Mitocul Balan. Localnicul ca nu exista asa ceva, ca nu se poate, ca nu merge pana cand pomeneste un drum pe care era deasupra noastra si pe care mergea si track-ul nostru. Pana la urma pentru ca nu mai scapam de tirada de intrebari plecam parasim discutia in aceasi faza cu “Nu este posibil” si ne urmam linistit trackul si drumul.

Drum care continua destul de mult, care chiar are si ceva terasament si parapeti si care ne urca pana la 1000 si ceva de metri. De aici in schimb incepe din nou aventura caci drumul se pierde intr-o incregatura de forestiere care mai de care mai parasite si abandonate. Pana la urma reusim sa-l alegem pe cel care coboara pe muchia care merge spre Mitocul Balan si ne punem pe coborat pana cand track-ul coteste de nebun prin padure. Cautam pret de cateva minute dupa care decretam ca drumul lui Stefan a fost demult inghit de padure si tinem in continuare muchia.

Au fost locuri in care a fost faina si coborarea, aici prin luminisuri salbataice napadite de iarba, in drum spre CP17.

Au fost locuri in care a fost faina si coborarea, aici prin luminisuri salbataice napadite de iarba, in drum spre CP17.

Toate bune si frumoase pana cand se instaleaza din nou panica ca ne departam de CP si de track. Suca porneste de nebun din padure si orice incercare de a-i calma pe oameni esueaza lamentabil. Au intrat din nou in modul in care isi imagineaza ca echipele adversa pedaleaza la trena cu 40 la ora pe un asfalt perfect spre Mitocul Balan. Asa ca si eu si Elena incercam sa-i urmam, inaintand ca tancul rusesc pe o coborare ce se dovedeste a fi cat de cat decenta pana la urma. Pe principiul nu conteaza daca suntem in boscheti daca iesim cat de cat repede acolo.

Urmeaza si ultimul CP, cu ghicirea rahatului de Zimbru. Dupa o scurta emotie in care toti credeam ca Elena chiar avea sa incerce sa gaseasca rasina si vlastarii cu ajutorul papilelor gustative reusesc cu o deductie anormal de logica la ora asta din concurs sa nimeresc rahatul cu pricina.

Si din nou ne vedem ca ajunsi la finish,mai e o singura muchie e sarit si mai putin de 15 kilometri pana acolo. Singura problema e ca muchia e acoperata de lastari tineri care vor sa ne fure bicicletele pe care le caram pe umeri. Dar noi nu si nu, luptam cu ei si biruim iesind in cele din urma in muchie. Aici deastru, urzici si si mai multa padure tanara pe unde ar fi trebuit sa fie padurea. Din nou, sunt momente in care nu conteaza decizia situatia si trebuie sa incerci sa gasesti doar cea mai buna cale iesire de acolo. In departare se vede o padure batrana spre care luam azimutul in speranta de a scapa de lastaris si de urzici. Maus e in fata despicand lanul de urzici in doua, Elena e pe punctul de a comenta iar eu sunt destul de convins ca o sa reusim sa ne dam jos de aici cum trebuie. Maus gaseste un drum mai liber de cazaturi si urmandu-i strigatul de lupta mai avem parte de o coborare chiar ok, ajungand in doi timpi si trei miscari in forestier.

Aici soc, groaza si dezorientare in vreme ce pedalam la vale. Maus zice ca mai e putin pana la Agapia. Doar ca locurile nu prea seamana. Iar de la Agapia ar mai fi ceva e urcat. Maus e convins ca e pe aici, doar ca Agapia nu e Agapia. Tinem track-ul si ajungem in locul in care incepe urcarea spre Sihla. Si brusc ne calmam, nu mai e nimic de tras, nici o urcare, doar 7 kilometri de defilare la vale pana la sosire. Clar urmatoarea data nu mai plec la drum fara gps pe bicicleta, orientarea rapida cu telefonul si cu harta e din pacate imposibila la ritmul la care ne-am miscat noi.

Urmeaza linia de finish, imbratisari, bucuria ca s-a terminat, papricas de cartofi, multa socializare, multe povesti cei din ceelalte echipe si mult somn, dulce somn. Trackul, datele si detaliile tehnice pot fi vazute aici: https://www.strava.com/activities/1021088276 (via Maus).

Ce ramane dupa pe langa lungul sir de amintiri din timpul concursului? Poate in primul rand o incredere care e foarte greu de cladit atat de repede in alt context. Increderea ca indiferent de cat de belita e treaba poti sa bazezi pe cei din echipa. Increderea ca poti sa mergi pe convingerea lui Maus ca e bine sa mergem spre Agapia chiar daca Agapia nu e Agapia. Increderea ca atunci cand Suca se pune pe boscorodit o sa-i treaca in scurt timp. Increderea ca Elena o mearga ca un baiat si ca o sa ne suporte pana la sfarsit. Increderea ca atunci cand aleg o scurtatura printr-o padure nepatrunsa in mijlocul noptii o sa reusesc sa o scot pana la capat. Increderea ca si atunci cand se iau decizii proaste vei reusi sa o scoti la lumina. Iar cu increderea asta as merge cu oamenii acestia pana la capatul lumii.

Familia din spatele proparkului.

Familia din spatele proparkului.

La final de concurs.

La final de concurs.

IMG_20170604_123816.jpg

DSC_0692

Pe Sudica Craiului in conditii de vara si invazia branduselor

De cateva saptamani ne tot faceam planuri de o aventura in timpul saptamanii, dar aceasta nu s-a concretizat neam. Ba ca ploua, ba ca e frig, scuze se gasesc mereu. Pana la urma am combinat o seara de vineri la refugiu, cu o tura sambata, in Crai. Asa ca scoatem de la naftalina bocancii de iarna, coltarii si pioletii si vineri dimineata ne pregatim bagajul si il lasam la usa, sa astepte cuminte ora 18.00. Apoi urcam la Casa Nobilis cu masina, si pe la apus pornim agale spre Refugiul Grind. O forma alternativa a mersului in club. Ce activitate mai buna de vineri seara ai putea sa ai, decat sa urci la frontala, vorbind cu cel de langa tine de purgatoriul in care ne aflam, sub un cer ce cu fiecare minut isi pierde si ultima geana de albastru si se transforma in patura neagra a muntilor nepoluati luminos, pe care rasar, firav, rand pe rand, primele stele? Zapada apare pe la 1300m si cam acolo ne aprindem si frontalele. Ultimele 20 de minute pana la refugiu ni le petrecem navigand printre cazaturi si copaci aterizati fix in poteca.

Grindul ne primeste tacut, cu usa inchisa si mirosul obisnuit de refugiu. Ne va fi casa vremelnica pentru o noapte. O noapte infrigurata. Desi la prima vedere a fost mai cald decat la Vistea, tot ne-am fatait sincron de pe o parte pe alta, tinandu-ne reciproc in brate. Nici sacii nostri nu mai sunt ce au fost, dar si noi ne-am grabit putin si am fost cam optimisti cu temperaturile la 1600 m.

Dimineata in refugiu e mai frig si mult mai intuneric decat afara. Asa ca ma grabesc sa strang bagajul si sa ies la soare. Sa rad, sa ma las incalzita, sa simt cum creste in mine moralul, cheful, dorul. Nu ne grabim sa plecam spre creasta caci e bine si sa stai printre branduse, tolanit la soare.

Decidem sa urcam pe varianta de iarna care pare complet uscata. Facem 1 ora pana sus in creasta, efectiv, dar pe langa ora de mers au fost si multe pauze. De dat haine jos, de baut apa, de admirat capre negre. Plin de capre negre, deloc sfioase, cu care ne-am privit in ochi curioase si rabdatoare minute intregi. Capre iesite la pascut, capre cu iezi, capre traversand in goana limbi de zapada, urmele lor inconfundabile ca marturie a impartirii potecii intre om si animal, capre aninate pe cine stie de muchie sau in cine stie ce poiana, ne-am observat si analizat reciproc, cale de o sudica intreaga.

Pe Varful la Om bate vantul. Sudica se arata chiar cu mai multa zapada decat nordica, si incep sa ma indoiesc de reusita planului. Si cand te indoiesti, cel mai bun remediu e sa ii dai inainte cu planul initial.

Coama lunga se arata totusi prietenoasa, versantii sudici ai fiecarui varf fiind curati. Mai mult ne-au dat de furca jnepenii din partea a doua a crestei, care zadarniceau o parcurgere matematica a crestei si te trimiteau pe versantul estic unde capcanele jnepenilor ascunsi in zapada te pasteau la tot pasul. Bucati lungi uscate erau intrerupte de o limba de zapada moale, unde intrai pe alocuri si pana la sold. Evident ca in cautarea bucatilor uscate depuneai un efort considerabil mai mare decat vara si creasta se scurgea greoi in urma noastra.

Dupa aproape 4 ore lungi ne gasim in Saua Funduri si ne gandim la o revenire ulterioara pentru a explora si portiunea dinspre Podul Dambovitei. Tot in saua Funduri facem si o pauza, bem niste apa si ne dam parazapezile jos, caci de aici nu urmeaza decat un lung drum spre masina, nu-i asa?

Doar ca padurea de sub Saua Funduri ne asteapta cu zapada pe care o luam direct in bocanci, urmand sa navigam cu udatura la puratator pana la Nobilis. 200 m diferenta de nivel mai jos scapam de zapada si chiar ne delectam cu iarba uscata, branduse si ghiocei. E apogeul florilor mici ascunse in iarba si soarele, vremea calda, pamantul moale si Bucegiul inca alb de peste drum imbie la alergare.

Doar ca adidasii sunt acasa si eu mai am in fata 3 ore lungi pana la masina. De mai multe ori trebuie sa ma intorc dupa Radu si sa il iau pe sus, caci daca ar fi dupa el, ar sta cu orele pe burta, in iarba, cautand cadrul ideal cu brandusa perfecta.

Pe la Table incepe sa se mai anime putin atmosfera, caci pana acum am fost singuri pe tot traseul. Brandusele in schimb ne insotesc constant si coloreaza fiecare poiana: Poiana Grind, La Table, Saua Joaca mintindu-ne cu culorile lor, fermecandu-le, luandu-ne mintile si facandu-ne sa urzim noi si noi planuri pentru micro-aventuri in primavara si vara ce ne stau inainte. Din Brasov, totul pare mult mai aproape.

Text: Mihaela.

Covorul de branduse din fata refugiului.

Covorul de branduse din fata refugiului.

Zgribulite pana la venirea primelor raze de soare.

Zgribulite pana la venirea primelor raze de soare.

De expozitie.

De expozitie.

Nuante si nuante.

Nuante si nuante.

Covorul violet.

Covorul violet.

Ghiocelul infiltrat.

Ghiocelul infiltrat.

DSC_0731.jpg

Ajunsi pe piscul Baciului, privind cu ingrijorare zapada de pe sudica.

Ajunsi pe piscul Baciului, privind cu ingrijorare zapada de pe sudica.

Nordica aproape lipsita de zapada.

Nordica aproape lipsita de zapada.

Nordica aproape lipsita de zapada.

Nordica aproape lipsita de zapada.

S-a terminat si cu zapada.

S-a terminat si cu zapada.

La balcon.

La balcon.

DSC_0771.jpg

Caprita cu 3 iezi.

Caprita cu 3 iezi.

Invazia violet.

Invazia violet.

La firul ierbii.

La firul ierbii.

DSC_0811.jpg

Branduse de expozitie.

Branduse de expozitie.

Le-am gasit si anul acesta.

Le-am gasit si anul acesta.

f1970560

Pe nordica Craiului in prag de Craciun, capre negre si vreme perfecta.

Cred ca o tura solitara e cat se poate de sanatoasa din cand in cand si chiar imi place sa petrec uneori cateva ore doar cu gandurile mele, fara sa fiu zorit si fara sa astept pe nimeni si cu pauze dictate doar de ritmul propriu. Tine in mare parte de firea fiecaruia si eu trebuie sa recunosc ca ma pot simti uneori la fel de bine si singur ca si in compania altora. Probabil lunile petrecute singur pe drum pe bicicleta prin Asia Centrala au contribuit destul de mult la procesul de a-mi deveni o buna companie.

Povestea turei incepe in schimb cat se poate de putin solitar, cu o urcare pe inserate pana la Curmatura impreuna cu Mike, Vali si Muha si cu o seara petrecuta la povesti si la un joc elevat de societate pe nume trombon. Cu plinul de socializare facut pentru urmatoarea zi vine si trezirea matinala la 5:45 urmata de o plecare sub lumina lumii spre creasta Craiului.

E frig, pe undeva pe la -12 grade, zapada scartaie sub bocanci si pas dupa pas castig destul de repede in inaltime. Pe masura ce urc, noaptea intunecata devine din ce in ce mai albastra si prima geana de lumina incepe sa se ghiceasca dinspre Bucegi. Sub mine se vad in departare luminile dintr-o Tara a Barsei adancita in somn, vantul nu bate deloc si in jur e o liniste aproape deplina. Doar gafaitul meu se aude constant, nu-i treaba usoara sa tragi de bocancii grei de iarna la deal, mai ales atunci cand acestia sunt ramasi cu 3 numere mai mari si atunci cand e aproape imposibil sa stai pe varfuri in portiunile mai abrupte.

Totusi reusesc sa ma intrec cu rasaritul si reusesc sa ajung inaintea lui pana in creasta. In deartare Fagarasul e cuprins de lumina rosie a rasaritului, doar unde sunt eu Bucegiul actioneaza ca un paravan ce intarzie momentul intalnirii cu soarele. La Ascutit e liniste si pace, si zapada putina. Vantul si-a facut de cap si a vanturat zapada de pe creasta sau a inghesuit-o prin unele cotloane, cert e de multe ori se vede poteca de vara.

Sunt totusi si zone care arata ca iarna, cum e micul horn de dinainte de Piscul Baciului, dar sunt putine si departe una de alta. In rest e de mers cu bete si in bocanci, cu un pic de grija la echilibrul precar care vine la pachet cu bocancii de iarna mai mari. La fiecare iesire cu ei imi scriu o nota mentala ca ar trebui sa rezolv cumva problema, nota ce e de fiecare uitata undva intr-un cotlon al mintii pana la urmatoarea tura.

Intre Ascutit si Piscul Baciului e in schimb plin de capre negre ce imi ignora trecerea pana in ultimul moment. Sunt convins ca nu sunt prea multi care sa le deranjeze iarna. Oricum e extrem de interesant sa stai atat de aproape de un animal salbatic intr-un loc in mod egal salbatic. Sunt momente in care parca poti ghici in stralucirea ochilor mari cafenii putin din salbaticia propriului suflet. Ma intreb cine studiaza pe cine in momentele respective si daca si trecerea mea e si pentru ele unul din momentele exotice ale zilei. Cert e ca majoritatea sunt incredibil de putin speriate si de dezinvolte.

Pana pe Piscul Baciului capritele sunt si singurele fiinte intalnite, la coborarea pe traseul de iarna in schimb ma intalnesc cu Ciprian Lolu si cu un grup numeros ce urca destul de vijelios pe varf. La Grind e pustiu si iau la soare o pauza tihnita cu cola si cu ceva de-ale gurii. E incredibil cat de tare a ars soarele astazi si cat de cald a fost in ultimele ore, nici nu ai zice ca in urma cu o seara inghetam de frig in timp ce urcam spre Curmatura.

Cu rezervele de energie reumplute vine momentul sa grabesc pasul spre Prapastiile Zarnetiului. Intoarcerea e lunga si obositoare, se vede ca a trecut multa vreme de la ultima tropaiala mai lunga pe picioare. In special bucatile de forestier se scurg agonizant de incet, mereu ai impresia ca dupa urmatoarea curba ai ajuns doar pentru a descoperi ca mai urmeaza inca una. Tare bine ar fi mers la coborare pe aici o pereche de schiuri, ar fi fost mai mult decat suficienta zapada pentru a ajunge jos cu doar cateva opintiri din bete. O tura ce se merita bifata la urmatoarea zapada.

Trupa la plecarea spre Curmatura.

Trupa la plecarea spre Curmatura.

Prin padurea de argint.

Prin padurea de argint.

f1522048.jpg

Moment Kodak.

Moment Kodak.

Ora 7:00, privind spre Tara Barsei.

Ora 7:00, privind spre Tara Barsei.

Prima geana de lumina.

Prima geana de lumina.

Fagarasul in lumina rasaritului.

Fagarasul in lumina rasaritului.

Rasaritul camuflat.

Rasaritul camuflat.

f4024064.jpg

Poarta catre Crai, prapastiile Zarnestiului vazute de la inaltime.

Poarta catre Crai, prapastiile Zarnestiului vazute de la inaltime.

Go away human!

Go away human!

Marea de munti.

Marea de munti.

Nordica, completa cu o capra neagra ratacita in peisaj

Nordica, completa cu o capra neagra ratacita in peisaj

f6876864.jpg

f7339392.jpg

Job done.

Job done.

f7580864.jpg

DSC_5300

Un apus in cetatea de stanca a Craiului, aventura din timpul saptamanii

Aventura din timpul saptamanii s-a potrivit de data aceasta cu o aniversare pentru noi, caci cu 10 ani in urma am intalnit-o pe Mihaela intr-un tren ce avea ca destinatie Fagarasul. A fost un tren pe care in stilul caracteristic am fost destul de aproape de a-l pierde si ma intreb cat de diferite ar fi aratat vietile noastre daca as fi intarziat 5 minute in plus.

Dar pana la urma cu putina goana din Regie spre Gara am reusit sa prind trenul si iata-ne acum 10 ani mai tarziu, tot in drum spre munte, de data aceasta pentru o noapte petrecuta la Diana. Si de Diana ne leaga destule amintiri legate de descoperirea cataratului si trebuie spus ca peretii de aici au ceva aparte.

Iar de cateva luni de cand ne-am mutat in Brasov, Craiul a devenit brusc mult mai aproape, iar cele 3-4 ore petrecute pe drum sunt inlocuite de putin peste o jumatate de ora petrecuta in masina dupa orele de munca. Probabil cam atat petrece in medie un bucurestean in drumul spre casa, iar noi acum nu facem altceva decat sa inlocuim pentru o noapte casa din oras cu un loc frumos pe munte.

In plus in timpul saptamanii e pustiu pe potecile din Crai si singurii turisti intalniti sunt doi scotieni ce au ales sa petreaca noaptea la cort in poiana de deasupra Coltilor Chiliilor si care ne asigura ca refugiul de la Diana arata chiar bine in comparatie cu alte refugii pe care le-au vazut pana acum in Romania. In minte imi vin Ascutit-ul si Grind 2-ul pe unde oamenii au trecut.

Noi in schimb urcam cu spor spre Diana de care trecem in cautarea unui loc din care sa se vada apusul. Il gasim fara indelungi cautari dupa un urcus de 20 de minute pe sub peretii de catarat, in locul in care amfiteatrul se deschide si poti vedea aproape pana in Creasta.

In departe soarele se apropie de culmile estice ale Fagarasului, vantul nu adie deloc si e incredibil de multa liniste iar noi stam muti privind cum se scurg ultimele clipe ale zilei. Imi place locul si ma intreb cand voi reveni din nou la catarat in zona, caci chemarea e inca ascunsa pe acolo pe undeva. Pana atunci vanam apusuri si ne dam cu bicicleta, cateodata combinandu-le pe amandoua.

Cu pasi vioi spre Coltii Chiliilor.

Cu pasi vioi spre Coltii Chiliilor.

Refugiul de la Diana si turnurile ce strajuiesc deasupra.

Refugiul de la Diana si turnurile ce strajuiesc deasupra.

In amfiteatru.

In amfiteatru.

Asteptand apusul zilei.

Asteptand apusul zilei.

DSC_5299.jpg

Vanatorii de apusuri.

Vanatorii de apusuri.

Ultima geana de lumina.

Ultima geana de lumina.

DSC_5316.jpg

Inapoi la refugiu.

Inapoi la refugiu.

DSC_5058

Cu rucsacul in Crai intre orele de munca, aventura din timpul saptamanii.

De mai bine de doua saptamani ziua a inceput incet incet sa se scurteze si cu asta s-a instaurat ca nu avem timp de toate planurile de mini-aventuri pana cand se termina vara. In cele 3-4 ore de lumina pe care le ai inainte si dupa munca poti ajunge departe, si in plus orele respective sunt si orele in care lumina e cea mai faina. Ai parte daca ai noroc si de un apus, si de un rasarit, si de lumina altfel din orele din jurul lor. E drept ca ajuta foarte mult si faptul ca Brasov-ul e in inconjurat de munti si ca nu e deloc greu sa te urci oe varful unui deal.

Uneori stau sa ma gandesc care e diferenta intre o zi de concediu sau de weekend si cele 15 ore petrecute in natura intre orele de munca si sincer nu o prea vad. Iar atunci cand poti face ceva de genul acesta in timpul saptamanii nevoia arzatoare de a fugi din oras in weekend pe care o aveam in Bucuresti dispare aproape complet.

Dar acum revenind la povestea turei o voi incerca sa o derulez pe fast-forward. Fata de mini-aventurile de pana acum de data aceasta am schimbat bicicletele pentru rucascul de drumetie si dupa 50 de minute de condus plecam de la casa Folea la fix pentru a fi intampinati de o prima ploaie de vara care nu era in prognoza. Stam putin, ploaie se opreste si noi pornim mai departe spre Saua Joaca, locul din Crai in care ai probabil una din cele mai faine perspective asupra versantului estic al Craiului. Urmeaza aprovizionarea cu apa de la Table, urcusul relativ abrupt spre Grind 1.

Creasta e invaluita in nori si in curand incep stropii de ploaie ai unei noi ploi de vara in vreme ce noi pornim mai departe spre cautarea unui loc ascuns. Inaintam prin iarba pana la genunchi si plina de apa dupa ploile din seara asta. In curand suntem complet uzi de la genunchi in jos, din loc in loc mai gasim fragute si ele la fel de pline de apa dar castigam incet si sigur inaltime.

Gasim si locul, ne asternem la masa de seara si la povesti inainte de o culcare timpurie. De dimineata trezirea e la 5:30, la fix pentru a prinde rasaritul si suficient de devreme pentru a ajunge pana la 9 inapoi la birou. Poate aici e singura parte grea a unei mini-aventuri, trezirea atat de matinala. Dar aerul rece de munte ne trezeste repede si incepem cu spor revenirea spre oras.

Locul de plecare, la capatul unui asfalt nou asezat.

Locul de plecare, la capatul unui asfalt nou asezat.

Spre saua Joaca.

Spre saua Joaca.

Asteptand a treia ploaie pe seara asta.

Asteptand a treia ploaie pe seara asta.

Privind spre creasta.

Privind spre creasta.

Ajunsi la refugiu.

Ajunsi la refugiu.

Rasaritul zilei.

Rasaritul zilei.

DSC_5059.jpg

DSC_5063.jpg

Unul din modurile posibile de a incepe o zi de munca.

Unul din modurile posibile de a incepe o zi de munca.

In drum spre birou.

In drum spre birou.

O ultima privire in spate.

O ultima privire in spate.

DSC_4340

Nunta la Curmatura si trash the dress in varf de munte, cu Monica si Stefan.

Imi plac nuntile iesite din tipar, nuntile in care se pune sub semnul intrebarii modul obisnuit de a face lucrurile, asta poate pentru ca eu si Mihaela am avut o nunta cat se poate de conventionala. Si pana la urma e destul de comod sa cedezi si sa faci lucrurile asa “cum se fac” de obicei. Dar cu toate astea e foarte sanatos sa-ti dai seama ca in viata nu ai cum sa multumesti pe toata lumea si mai ales ca scopul unei nunti nu ar trebui sa fie acesta.

Mai multe despre cum a fost weekend-ul care a trecut de ceva vreme , de la Mihaela citire:

De fapt nunta prietenilor nostri a fost cea mai naturala nunta la care am fost pana acum (si avem ceva nunti la activ), cea mai originala, mai fara fite, mai de pomina. A fost o nunta de tinut mine, din categoria “si-au nuntit 3 zile si 3 nopti”. Distractia a inceput vineri seara, intr-un apartament de Bucuresti, unde 2 galeti de margarete stateau cuminti asteptand sa se transforme in lumanari si buchete.

Samabata am devenit pentru cateva ore seriosi, cat a durat cununia religioasa, si apoi, scapati de partea oficiala, primul act al petrecerii s-a consumat la Sinaia, printre reprize de ploaie, gratar si tone de prajituri extrem de bune facute de bunica miresei. Daca noi am petrecut 3 zile si 3 nopti, sigur bunica a facut prajituri 3 zile si 3 nopti inainte sa petrecem noi :). Tot in primul act al petrecerii s-a furat si mireasa. Revendicarea era ca mirele sa alerge la deal 1km cu pace de 4 min/ km. Evident imposibil dupa ce eram toti imbuibati cu gratar, salata si mai ales cu prajituri. Asa ca mirele, bun programator, ii face din degete. Cele de la mana. Degetele de la picior nu s-au miscat un milimetru:

https://www.strava.com/activities/576133080

Duminica petrecerea avea sa continue la Curmatura. Vremea mohorata i-a alungat pe turistii care intr-o zi insorita umplu pana la refuz terasa cabanei si la ora pranzului eram aproape doar noi, cateva caserole de prajituri (doar cele neperisabile) si ploaia. Dupa ce ne facem curaj cu o ciorba, plecam spre Piatra Mica, la un trash the dress. Urcam pe ploaie pana in Saua Crapaturii, unde Radu, meteorologul de serviciu, vesteste ca o sa vina in 10-15 minute si vremea buna. Asa ca ne pregatim pentru o nesafarsita sesiune foto ce va dura pana pe Piatra Mica.

Cabanierul ne asteapta cu mancarea calda, asa ca aranjam repede masa si fara sa mai schimbam tinuta, trecem la actul 3- localul. De data asta localul avea sa se cheme Curmatura, o cabana pustie, unde dupa ora 22.00, la lumina lampasului, am pornit muzica, am dat drumul fronatalelor pe intermitent, rosu si alb, pentru efect de club, si mirii au deschis dansul. DJ a fost cine a vrut, iar cei care au fugit la culcare mai devreme nu au pierdut nimic din petrecere, caci dormitorul nostru era chiar deasupra salii de mese si in camera se auzea ca pe ringul de dans.

Luni, noi suntem primii care plecam, caci cu nunta la munte si job in Brasov, poti sa fi noaptea la nunta si la prima ora la munca. Ploaia tine proaspat buchetul miresei, lasat ofranda muntelui, pe un stalp de marcaj din Poiana Zanoaga. Poate va inspira si alte fete la o nunta altfel.

Pregatiti de nunta, dupa o dimineata petrecuta alcatuind buchete de flori din margarete.

Pregatiti de nunta, dupa o dimineata petrecuta alcatuind buchete de flori din margarete.

In fata altarului.

In fata altarului.

Liftul comunist, insurateiii si intrusul.

Liftul comunist, insurateiii si intrusul.

Locul de popas, cu tot cu priveliste.

Locul de popas, cu tot cu priveliste.

Mireasa, buchetele si Craiul.

Mireasa, buchetele si Craiul.

DSC_4219.jpg

DSC_4223.jpg

Selfie time, la adapost de ploaie.

Selfie time, la adapost de ploaie.

La balcon.

La balcon.

Coronite si inimioare.

Coronite si inimioare.

In zbor.

In zbor.

Deasupra cabanei Curmatura.

Deasupra cabanei Curmatura.

Heidi.

Heidi.

DSC_4345.jpg

DSC_4370.jpg

Intoarcerea la cabana si la petrecere.

Intoarcerea la cabana si la petrecere.

DSC_2666

Buila, clatita si lumanarea.

Si pentru ca tot a trecut ceva vreme de cand a scris si Mihaela un jurnal, cel din weekendul ce a trecut ii apartine:

Blogul zice ca acum fix 2 ani, am facut fix acelasi traseu, fix in acelasi munte- Buila. Facebook-ul imi sugereaza o “amintire” de acum 4 ani cand am fost in aceeasi perioada la schi in Buila, partial pe acelasi traseu. Este clar, februarie trebuie sa fie o luna buna pentru Buila. Pentru a scoate aceasta tura din anonimat, o asortam cu niste clatite pe care planuiam sa le facem seara la refugiu. Asa ca pe langa bagajul regulamentar aferent unei nopti de iarna, mai inghesuim in rucsac si oua, lapte, faina, gem, o tigaie, iar Cristi cara o sticla de vin rosu, ca sa avem ce asorta la clatite. Radu definitiveaza meniul cu ingredientele unui papricas de cartofi, punem si niste cafea pentru dimineata, si uite asa, tura noastra devine o tura primavaratica-gastronomica- inedita.

Traseul il stiam destul de bine si de dragul plaiurilor domoale si cu deschidere spre Capatanii din Cacova, induram cu stoicism si forestier, si noroiul drumului de taf, si poteca monotona prin padure, plina de capcane, crengi si radacini ascunse sub covorul gros de frunze netublurat de multa vreme de pasii drumetilor. Zona asta e putin batuta cand oile nu sunt sus la stana si iti da o senzatie de “tot muntele e al meu”.

Cacova e mai putin baltata decat anul trecut si inclusiv la refugiul din Curmatura Builei zapada e pe duca. Asta nu inseamna ca pe aici se merge ca primavara. Combinatia de pamant inghetat si pudrat cand si cand cu zapada asternuta peste radacini alunecoase impune atentie. In rest, suntem singuri. Nici o urma pe nicaieri. Nu poti sa nu te intrebi de cand domneste linistea asta aici. Cand au trecut pe aici ultimii bocanci si apartinatorii lor. Muntele apartine la acest moment din an doar animalelor. Urme de lupi, de vulpi, cerb si chiar de urs am descifrat cu usurinta pe poteci, urme de oameni, mai putin. Poate e mai bine asa. De fapt din cauza asta am si venit aici. Pentru a avea parte de liniste, de salbaticie, de tihna muntelui adevarat. Poteca de sub creasta se prelinge prin poieni, traverzeaza cateva valcele mai inguste sau mai late si pare o ultima reduta a iernii.

Refugiul este neclintit, curat si friguros. Asa ca dupa ce ne instalam comod, revendicandu-ne fiecare cate un prici, pinguinii se pun la masa, iar eu si Radu urcam deasupra refugiului si mai pregetam 15 minute afara pentru a vedea apusul. Rosu, galben, portocaliu, nuantele se spalacesc unele in altele pana cand se pierd la orizont in spatele culmilor negre nesarsite ce se intind la orizont. Apusul de aici imi aminteste cumva de apusul de la Marea Baltica, soarele fiind inghitit usor de marea de linii curbe a dealurilor si muntisorilor din nord- vestul Olteniei.

Odata cu noaptea, in refugiu pornesc primusurile si ultimele pregatiri ale serii culinare pe care o pusesem la cale. Radu gateste o mancare de cartofi, Vali, Muha si cu mine facem munca de echipa la pregatirea aluatului de clatite intr-o sticla de 2 l, Cristi se lupta sa recreeze o lumanare din resturile de ceara adunate intr-un castron gasit prin refugiu si din niste vata culeasa si toarsa de pe betisoarele de urechi uitate prin trusa medicala, iar Andrei, el isi dezgheata mainile. 4 ore de intuneric pana la auto-impusa ora 22.00 de culcare par multe, dar cand ti le ocupi cu activitatile potrivite, cand compania e placuta si ne simtim bine impreuna, cand curg glume, si buna-dispozitie umple spatiile goale din refugiu, seara se anunta excelenta. Apogeul este evident operatiunea clatite facute la primus, la aparate trecand pe rand Muha, Vali, Radu si Cristi. Suprinzator interesul baietilor pentru intors clatite prin aruncare.

Eu raman fidela etapei “umplutul clatitelor” si randamentul este 0. Clatita produsa este mancata pana sa fie gata urmatoarea. Initial mancam toti 6, apoi renunta Radu, apoi Cristi. Dar eu, Muha si Vali ramanem pe baricade pana la final si nu cedam pana nu dovedim si ultima clatita, una americana, mai groasa si mai pufoasa decat precedentele. Dupa cum descrie foarte plastic Vali, suntem plini de clatite pana in gat, iar omusorul pluteste delirand pe cateva visine din dulceata, ce pur si simplu nu mai au loc J.
Astfel, cu burtile pline, ne facem culcus si dormim neintorsi pana la 7.00 dimineata. A doua zi se anunta mai lunga ca distanta, dar cu mai putina diferenta de nivel, urmand sa incheiem bucla si sa parcurgem partea estica a Builei. Aici vom reintalni primavara si cum incepem coborarea din Curamatura din Oale, zapada se inmoaie de tot pana cand dispare cu desavarsire, iese soarele, iar la izvorul de dinainte de Patrunsa reintalnim campurile de ghiocei mult-asteptate. Poiana Scarisoara e chiar mai darnica, oferind la pachet ghiocei si branduse.

Iar eu sper din tot sufletul ca iarna sa nu se mai intoarca. Sper ca vrajile noastre cu clatite, vin si lumanari sa o faca sa inteleaga ca e mai bine ca anul asta sa se dea batuta definitive si sa ne lase sa gasim noi locatii originale pentru operatiunea “clatita”. Asteptam sugestii.

Pregatit de plecare.

Pregatit de plecare.

O gura de intaritor.

O gura de intaritor.

3 x busola ruseasca pentru comparatie de precizie.

3 x busola ruseasca pentru comparatie de precizie.

Iesirea in culme.

Iesirea in culme.

Chiar daca pentru doar cativa metri, coltarii si-au facut treaba si tura asta.

Chiar daca pentru doar cativa metri, coltarii si-au facut treaba si tura asta.

Tigaia cu pricina.

Tigaia cu pricina.

DSC_2516.jpg

Si Ingredientele.

Si Ingredientele.

Poza de grup.

Poza de grup.

DSC_2533.jpg

Pe sud zapada ioc, si cand ma gandesc ca acum 4 ani am schiat pe aici pana jos in Barbatesti.

Pe sud zapada ioc, si cand ma gandesc ca acum 4 ani am schiat pe aici pana jos in Barbatesti.

Lupta cu gravitatia si cu zapada adanca.

Lupta cu gravitatia si cu zapada adanca.

DSC_2553.jpg

Spectacolul naturii.

Spectacolul naturii.

DSC_2566.jpg

Urme de ciuta si pe fundal apusul zilei.

Urme de ciuta si pe fundal apusul zilei.

Ultima geana de lumina.

Ultima geana de lumina.

Locul faptei, refugiul piscul cu Brazi.

Locul faptei, refugiul piscul cu Brazi.

Pregatirile pentru tura gourmet, eu am fost responsabil pentru mancarea de cartofi.

Pregatirile pentru tura gourmet, eu am fost responsabil pentru mancarea de cartofi.

Prima clatita.

Prima clatita.

Aburind.

Aburind.

Si mult asteptata prima clatita.

Si mult asteptata prima clatita.

Maiestrie.

Maiestrie.

A doua zi in curmatura din oale.

A doua zi in curmatura din oale.

Privind spre Naratu-Basarab.

Privind spre Naratu-Basarab.

Drumetie.

Drumetie.

Cafeaua de la pauza de pranz.

Cafeaua de la pauza de pranz.

Pentru ca suntem si romantici si se apropie triada din martie.

Pentru ca suntem si romantici si se apropie triada din martie.

DSC_2266

O noapte pe varful Ascutit, din nou in cautarea iernii

E aproape jumatatea lui februarie, afara sunt temperaturi de mijloc de februarie iar eu stau sa ma intreb cum ar fi daca iarna aceasta ar fi prima iarna care sa ne fi trisat aproape complet. Cum ar fi daca valul de zapada si de precipitatii care se pripaseste pe la noi in martie / aprilie ar uita anul acesta de noi. Oare atunci cand ar veni primavara nu ti-ar para ca nu ai profitat de putinele zile de iarna care ti-au fost oferite?

Sigur, puteti spune ca pe crestele inalte e totusi iarna si ca e ceva zapada, dar cumva gandul de a tropai in clapari spre taramuri de peste 2000 de metri nu e deloc atragator. Intr-un fel frumusetea schiului de tura vine si din usurinta cu care te poti misca pe munte iarna si de la libertatea pe care o ai stiind ca poti urca si cobora aproape pe oriunde. Asta atunci cand e zapada.

Asa ca planul turei s-a suprapus peste incercarea de a profita la maxim de un un weekend de iarna, o tura de doua zile in Crai cu dormit in creasta, cu sperante de capre negre si de cer instelat. Asa ca dimineata de sambata ne gaseste in formatie de 5, pregatiti de a infrunta drumul de cateva ore pana la baza muntelui. Odata ajunsi in Crai gasim zapada putina dar puful de cativa centrimetri si frigul dau diminetii un aer hivernal. Atunci cand ajungem in poiana Zanoaga creasta e inca invelita intr-o ceata care speram sa se ridice pana cand vom ajunge si noi la Ascutit.

Singurul loc in care dam cu adevarat de zapada e culoarul de pe Padinile frumoase, loc in care daca n-ar fi urme ar fi de sapat putin. In rest chiar si atunci cand ajungem in creasta zapada mai mult lipseste si sunt multe portiuni in care se poate ghici destul de clar pe unde e poteca de vara. In schimb compenseaza frigul, vantul si faptul ca Bucegiul si culoarul Rucar-Bran chiar arata fain sub bruma de zapada asternuta in urma cu doua zile.

Noi ne instalam in refugiu, ceata dispare complet iar cerul incepe sa se coloreze in culorile purpurii ale apusului. Vantul taios in schimb ne face sa urmarim apusul in reprize, caci chiar e surpinzator de frig afara, un -10 / -15 grade amplificat destul de serios de vant. Vantul ma face sa renunt si la planurile de fotografie de noapte pentru care am carat chiar si trepiedul pana aici, dar gandul de a ingheta afara in cautarea expunerii perfecte nu era deloc ademenitor. Asa ca pana la urma inlocuim fotografia de noapte cu o seara culinara in care am incercat sa gatesc fara success o mancare de linte ce a ramas din pacate tot usor nefacuta dupa aproape o ora de efort.

A doua zi in schimb vremea se schimba complet, vantul se opreste iar iarna e inlocuita de o primavara calduroasa. Peste tot zapada se topeste si e suficient de cald incat sa stai la bustul gol pe creasta, lucru de neimaginat cu o zi inainte. Creasta in schimb se rezuma pentru noi la o plimbare pana pe varful Turnu unde ne intalnim cu Andrei si Claudia dupa care urmeaza o coborare interesante pe Hornul Gainii, o pauza de masa la Curmatura (unde era incredibil de multa lume, astfel incat am inceput sa inteleg de ce se spune ca Piatra Craiului devine cartier al Brasovului in weekend) urmata de un mic ghetus pana inapoi la masini.

Asa s-a incheiat ceea ce ar putea sa fie un ultim weekend de iarna, mai ales daca ma uit peste prognoza pentru saptamana urmatoare. Iar daca schiurile nu am apucat sa le tocim iarna asta, sa scoatem bicicletele la inaintere zic eu….

Echipa: Vali, Muha, Andrei, Octavian + Andrei si Claudia duminica.

La deal, cu puful de zapada cazut acum cateva zile.

La deal, cu puful de zapada cazut acum cateva zile.

Privelistea din Poiana Zanoaga.

Privelistea din Poiana Zanoaga.

Pauza de masa de la cabana.

Pauza de masa de la cabana.

DSC_2229.jpg

Privind spre Bucegi.

Privind spre Bucegi.

Pasi putin mai expusi.

Pasi putin mai expusi.

Si totusi e inca iarna.

Si totusi e inca iarna.

La deal.

La deal.

Imbracati.

Imbracati.

DSC_2259.jpg

Craiul si a sa creasta fumegand.

Craiul si a sa creasta fumegand.

Joaca cu un fisheye.

Joaca cu un fisheye.

DSC_2282.jpg

Directia? Spre Primavara.

Directia? Spre Primavara.

Poza de varf.

Poza de varf.

DSC_2303.jpg

Tara Barsei.

Tara Barsei.

Primele raze de soare.

Primele raze de soare.

Rupicapra

Rupicapra

Odihna.

Odihna.

DSC_2358.jpg

Caprita si Magura Codlei.

Caprita si Magura Codlei.

Pe varful Turnu.

Pe varful Turnu.

Scaunul improvizat al alpinistului.

Scaunul improvizat al alpinistului.

DSC_2386.jpg

Sfarsit de zi.

Sfarsit de zi.

DSC_1801

Trecerea dintre ani, pe munte si pe un ger veritabil.

Luna ce a trecut de la intoarcerea din expeditie s-a scurs incredibil de repede, cu mult timp petrecut cu prietenii si cu familia si cu destul de putin timp petrecut pe munte. Cumva dupa 4 luni de zile petrecute in aer liber s-a mai calmat cumva dorinta de a fugi cat mai repede din jungla citadina. Asta pe de o parte iar pe de alta parte vremea a fost incredibil de calda si de frumoasa pana aproape de sfarsitul anului astfel incat am apucat sa fac cateva iesiri chiar frumoase pe cursiera, la temperaturi ce pareau sa fie luate dintr-o primavara timpurie si nu dintr-un sfarsit de decembrie.

Uitandu-ma in spate la anii trecuti de foarte putine ori am petrecut revelionul pe munte si sincer gasesc preturile la cazarile din perioada aceasta complet nejustificata. Daca mai pui la socoteala si toata aglomeratia drumului spre munte si a intoarcerii spre casa lucrurile nu arata destul roz asa ca in ultimii ani am ales sa petrecem revelionul pe undeva prin campie, fie in Bucuresti, fie la Slatina, fie in Braila, petreceri urmate de obicei de o fuga intarziata la munte la ture de o zi.

Exceptie a fost anul trecut cu un revelion petrecut doar cu Mihaela in drum spre desertul Marocan. A fost poate si cel mai banal revelion de pana acum, in care am reusit sa adormim cu brio si la revelionul dupa ora romaneasca si la revelionul dupa ora marocana, trezindu-ne de dimineata ca dupa orice alta noapte normala petrecuta pe drum cu bicicleta.

Anul acesta in schimb lucrurile au stat putin diferit in mare parte datorita Mihaelei si Claudiei care in turele de explorare din jurul Brasovului din vara trecuta au venit cu ideea unui revelion petrecut la Bunloc. De la idee pana la infaptuire nu a fost cale lunga astfel incat pe 31 decembrie, in grupe mai mici sau mai mari ne-am strans la cabana la fix pentru a sarbatori trecerea dintre ani. Si trebuie sa recunosc ca a fost fain sa petrec seara dintre ani cu prietenii, la munte. Iar ca bonus pe langa cele doua a fost si privelistea de la cabana si focurile de artificii din depresiunea Brasovului, vazute de la balcon.

A doua zi a venit cu o tura pana pe Piatra Mare, pe un frig veritabil de mijloc de iarna, tura numai buna pentru a scoate aburii de alcol ramasi dupa noaptea precedenta. Si trebuie sa recunosc ca e fain sa poti pleca tarziu in tura, fara sa ai grija condusului pana la munte. Iar vremea si vizibilitatea au tinut cu noi avand parte toata ziua de cer albastru si de departari inghetate de gerul iernii.

Urmatoareale doua zile le-am petrecut la Andrei si Claudia in Brasov, asteptand sa se stinga fluviul de turisti care se intorc acasa. Noi am ramas pe langa munte, gustand putin din ritmul vietii din orasul de la poalele Tampei. Scurtele plimbari in care am avut de infruntat acelasi frig crunt nu au fost nici epice nici demne de o istorisire prea lunga. Asta poate si pentru ca timpul petrecut cu prietenii,discutiile si povestile sunt imposibil de redat intr-o postare de blog. Dar a fost frumos.

Cina de revelion cu lucrurile carate in spate.

Cina de revelion cu lucrurile carate in spate.

Privind spre Brasov de la balcon.

Privind spre Brasov de la balcon.

Artificiile purtate dupa noi si in Maroc.

Artificiile purtate dupa noi si in Maroc.

Urmarind artifiile de anul acesta.

Urmarind artifiile de anul acesta.

Munca de echipa.

Munca de echipa.

Dimineata pe foarte racoare, spre varf.

Dimineata pe foarte racoare, spre varf.

Stefan, in antrenament pentru muntii din Elvetia.

Stefan, in antrenament pentru muntii din Elvetia.

Poteci si paduri de vis.

Poteci si paduri de vis.

Proba de 100 de metri copaci cazuti.

Proba de 100 de metri copaci cazuti.

Unicul, singurul, ursul Andrei.

Unicul, singurul, ursul Andrei.

Inca putin pana pe varf.

Inca putin pana pe varf.

Soare cu dinti si o priveliste de milioane.

Soare cu dinti si o priveliste de milioane.

Poza de grup de pe varf.

Poza de grup de pe varf.

Cu Ciucasul in departare.

Cu Ciucasul in departare.

Jump!

Jump!

DSC_1891.jpg

DSC_1959.jpg

Reincepand lunga coborare.

Reincepand lunga coborare.

Privind spre departari. O zona pe cat de salbatica pe atat de specaculoasa.

Privind spre departari. O zona pe cat de salbatica pe atat de specaculoasa.

Ciucasul in lumina serii.

Ciucasul in lumina serii.

Poza de grup de la cabana.

Poza de grup de la cabana.

Inca o zi inghetata, cu -15 grade, de data aceasta spre Ciucas.

Inca o zi inghetata, cu -15 grade, de data aceasta spre Ciucas.

Sunt curios cand proportia de ductape o sa depaseasca materialul initial al manusilor.

Sunt curios cand proportia de ductape o sa depaseasca materialul initial al manusilor.

In poiana Tesnei.

In poiana Tesnei.

Ciucasul pentru alta data, eventual odata cu zile mai calduroase...

Ciucasul pentru alta data, eventual odata cu zile mai calduroase…

claudia.gif

DSC_5985

Din Bishkek pana 4200 de metri, pe varful micului cosmonaut

Bishkek-ul nu e poate cea mai interesanta capitala din fostele Stan-uri, dar la un capitol sta extrem de bine, muntii sunt incredibil de aproape de oras. Sunt atat de aproape incat poti pleca pe bicicleta din oras, poti pedala pana la poalele lor, poti urca un varf de 4200 de metri si poti sa te intorci inapoi pe lumina in aceasi zi. Sunt curios cate capitale din lume se mai pot lauda cu asa ceva.

Iar cum sunt deocamdata blocat in Bishkek pentru diferite probleme organizatorice, cu obtinerea vizelor si cu reparatii mai mici sau mai mari, o zi petrecuta dupa planul de mai sus, propus de Nathan, nu poate sa sune decat interesant. La idee au percutat mare parte din oamenii gazduiti de Angie si de Nathan asa ca la ora 5 dimineata gasca care porneste spre munte e in mod egal numeroasa si diversa, un australian, 2 britanici, un canadian, o bulgaroaica, 3 romani si 4 francezi.

Urcusul merge repede si cu spor, afara e inca racoare, drumurile sunt libere iar in departare se vad crestele inzapezite ale lantului muntos Alla Archa. Obiectivul zilei de azi se vede si el, Peak Komsomolets, doar ca pana acolo sunt de urcat 3400 de metri, in pedale si pe picioare. Asa ca incepem ziua cu o urcare cat un Transfagarasan de-a lungul careia stau mai mult de vorba cu Adam si cu Josh, australianul si canadianul blocati de ceva vreme in Bishkek de vize ce intarzie sa mai apara.

Josh nu prea se incadreaza in peisaj si de fiecare data cand vine o urcare mai abrupta se vede de la o posta ca modul gratios in care pedaleaza nu are nimic in comun cu stilul relativ smucit pe care il avem noi. Francezii au si o vorba pentru treaba asta, se numeste “supplesse” si se refera la felul in care pedaleaza mare parte din ciclistii profesionisti. E si o parte inascuta, dar e si o parte care are legatura cu timpul petrecut in sa, si dupa o scurta conversatie misterul e ridicat.

Josh a fost ciclist semi-profesionist vreme de 4 ani, pana cand si-a dat seama ca nu poate face pasul spre profesionism in timp util si s-a hotarat sa renunte. Mi se pare extrem de interesant sa vorbesc cu el si sa aflu cum stau lucrurile in Europa de Vest, despre cum e sa fii profesionist si despre cum e atunci cand iei hotararea sa renunti. Cred ca momentul in care iei hotararea asta si atunci cand iti lasi cumva in spate identiatea de atlet e unul care nu e deloc usor si cam toti atletii profesionisti trec prin asta atunci cand ajung la sfarsit de cariera. Din spusele lui Josh majoritatea renunta complet la concursuri si sunt absolut constienti ca si-au atins deja varful de forma si ca nimic nu il poate aduce inapoi. Oricum nu e deloc un lucru usor.

Dar revenind la povestea zilei, dupa 4 ore de pedalat ajungem in cele din urma in locul in care ne lasam bicicletele si o luam la pas pe poteca ce urca pe varf. E cald, mult prea cald fata de cum era pe aici in urma cu un an, iar noi plecam fiecare cu 4-5 litri de apa dupa noi, pregatit sa luam pieptis cei 2000 de metri pana pe varf.

Inca cinci ore mai tarziu dupa un urcus ce devenea din ce in ce mai lent pe masura ce crestea altitudinea si ajungem unul cate unul pe varf, unde si zabovim o vreme sub lumina calda a soarelui de vara. Vantul adie extrem de putin iar in jur se vede un peisaj care imi aduce aminte foarte mult de Mont Blanc. Aceiasi ghetari suspendati, acelasi granit parca in departare se vede si un Mer de Glace, singura diferenta e ca in momentul in care ajungem pe varf in departare se vede si Bishkek-ul de unde am plecat in urma cu 10 ore.

Daca urcarea a mers ok coborarea a fost cel putin lunga si chinuitoare, mai ales tinand cont ca anul acesta am ajuns prea putin la munte si am avut parte de prea putine coborari pe picioare, cu atat mai putin coborari de 2000 de metri fara bete. Nici lipsa degetelor de la picioare nu ajuta si totusi incerc sa cobor intr-un stil usor alergat, iar atunci cand poteca se mai domoleste chiar pot sa dau putin drumul la picioare. Nici nu vreau sa ma gandesc ce febra musculara o sa fac maine, dar pana la urma reusesc sa ajung la biciclete si dupa asta impreuna cu Iulian, Oana si Spaska (care au coborat putin mai devreme) inapoi in Bishkek.

Ora 5 dimineata, si noi suntem gata de plecare.

Ora 5 dimineata, si noi suntem gata de plecare.

Strazi pustii si ora albastra.

Strazi pustii si ora albastra.

DSC_5922.jpg

Spre muntii inzapeziti.

Spre muntii inzapeziti.

Josh, pe bicicleta pe care a venit din Anglia.

Josh, pe bicicleta pe care a venit din Anglia.

DSC_5956.jpg

Pauza de masa.

Pauza de masa.

Serpuit.

Serpuit.

Vertical.

Vertical.

La belvedere.

La belvedere.

Privind spre Mont Blanc-ul Kyrgyz.

Privind spre Mont Blanc-ul Kyrgyz.

Vegetatia din zona.

Vegetatia din zona.

Victorie!

Victorie!

Poza de varf.

Poza de varf.

DSC_6022.jpg

DSC_6044.jpg

Culorile Kyrgystanlui.

Culorile Kyrgystanlui.