Category Archives: Drumetii

DSC_5883

Din nou in Piatra Mare, pe muchia Ciorga

Discutiile preliminare pentru weekend sunt ba pline de avant si idei, ba lancezesc, pierzandu-se intre alte filmulete, poze, idei, linkuri, pana cand, vineri seara pun piciorul in prag si chem la apel amatorii pentru o tura de weekend in Piatra Mare. Cristi si Muha spun prezent si pentru ei ar fi a treia oara, in ultimile 3 luni cand vin aici. O tura pe luna, fiecare din ele in Piatra Mare. Daca ar fi stat in Brasov, era de inteles, dar avand in vedere ca vin tocmai din Bucuresti, deja ii suspectez de afinitati, ba chiar atasament pentru acest mic masiv.

Tura de astazi promitea insa o mult asteptata diversitate fata de traseele batute in ultima vreme, respectiv un nemarcat ce ne va conduce din Valea Timisului, pana sus pe varf. Vali este harta si busola noastra de data asta si ne va conduce fara gres prin padurea de argint si prin poienile nesfarsite strajuite de brazi inalti, pana sus pe varf. Vremea este dupa sufletul omului. Cer curat, Bucegii pudrati cu alb dupa ninsoarea de joi- vineri si versantii bicromatici: negri pana pe la 800m si argintii mai sus. Omatul a ramas lipit de ramurile golase si de acele coniferelor si nu s-a mai dat plecat doua zile la rand, peisajul hivernal insotindu-ne din plin atat sambata, cat si duminica. Si e suficienta o poteca printr-o astfel de padure ca sa te scoata din casa, chiar si cand soarele ramane scump la vedere (sau cel putin asa va fi duminica). Pana atunci insa, ziua de sambata se anunta perfecta. Traseu nou, prieteni aproape si vreme buna. Nici nu ti-ai putea dori mai mult.

Incepem sa urcam direct pe muchie, un urcus sustinut ce ne ajuta sa castigam repede diferenta de nivel. Zapada e mica si in multe locuri poteca e clara si usor de urmat. Acolo unde ne incurcam, e simplu: minte multa nu se cere, nu trebuie decat picioare ca sa dai urcusul direct pe muchie. Octavian, singurul cu schiuri de tura dintre noi, se cam chinuie pe aici, insa lui ii place sa se antreneze ori de cate ori are ocazia. O data ce ne apropiem de cota 1300 el devine insa usor avantajat, caci zapada creste si ne trezim cu un puvler de toata frumusetea. Micul luminis in care se ascunde un canton de vanatoare schimba culorile si ne arata o podea alba de omat curat si neatins intr-un univers de conifere intunecate. De aici Octvian se va sui pe schiuri si doar cazaturile ce blocheaza poteca mai echilibreaza raportul de forta. Din fericire prin zapada afanata este usor de sapat urme si cum suntem multi, randamentul ramane bun.

Zarind lumina de la capatul tunelului, si pentru un scurt moment de timp si soarele printre nori.

Zarind lumina de la capatul tunelului, si pentru un scurt moment de timp si soarele printre nori.

Pe la 1500 de metri iesim din padure si cotim puternic stanga strabatand un culoar alb, flancat de braz inalti. Poteca se sapa in urma mea, iar picioarele mele intersecteaza urme proaspete de ursulet si mai apoi urme mai vechi de urs. O plimbare prin padure, iarna, mai ales prin locuri mai izolate, este o calatorie continua in lumea pe care nu o vedem prea usor ci doar o ghicim ascunsa bine in padure, perfect integrata in mediul de viata: lumea micilor si marilor animale, cu care ne intersectam prea rar in calatoriile noastre, caci nu mai avem timp, rabdare si control sa le observam: iepuri, vulpi, cerbi si alte mamifere, toate se dau usor de gol in zapada proaspata pentru cine are ochi sa le vada si deschidere sa le inteleaga. Alergam dupa cifre, alergam dupa apusuri si rasarituri si pierdem din vedere alte detalii ale locurilor prin care trecem. Alergam dupa peisaje, dar nu avem nici timpul, nici aplecare si nici cunostintele sa descifram viata celor care nu cuvanta. Sa stam o zi intreaga intr-un foisor de observatie, privind viata padurii, ascultand, simtind, conectandu-ne. Si poate ca e mai bine asa. Misterul sa ramana mister si sa se lase descifrat doar de cei care investesc timp si interes in directia asta.

Culoarul nostru descrie un mare L si reintra in padure, insa acum tinta noatra e clara si usor de urmat. Varful e la doar 200 m diferenta de nivel deasupra noastra, si chiar si eu, cea mai pesimista fiinta legata de sansele de reusita ale aceste ture sunt convinsa ca planul de acasa o sa ne iasa intocmai.

Ultimii 100 m diferenta de nivel sunt lenti, zapada e mare, Octavian ne ajuta mult mergand in fata cu schiurile, dar e mereu cate un bradut pitit in zapada care lasa un gol de aer in jur si in care piciorul se scufunda pana peste genunchi. Mai o gluma, mai o poza, zapada se imputineaza, se intareste, se transforma in scoici, dispare in locurile batute de vant si indicatorul varfului ne iese suprinzator in fata. Vremea buna de dimineata s-a transformat intr-un plafon de nori de toata frumosetea, plafon inalt, de la 1000 la 2000 m altitudine. E foarte ciudat pentru ca noi suntem complet in ceata, iar in vale, spre Valea Timisului, se vad clar poieni in soare.

Dupa cateva poze si cateva imbucaturi, incepem sa coboram spre Tamina, cu promisiunea soarelui si a vremii bune.
Coborarea merge ca unsa. Octavian dispare repede din campul vizual si noi ceilalti mergem grupati povestind despre distopii, Minunata Lume Noua si ultimile carti citite.

Doar foculetul de la Tamina ne tulbura zenul si mirosul de carnati prajiti ne rascoleste poftele, facandu-ne sa desenam planuri pentru o viitoare tura culinara…Trebuie sa ne umplem si noi weekendurile cu ceva pana vine primavara.

Text: Mihaela.

La urcare, cu zapada putina si schiuri carate in spate.

La urcare, cu zapada putina si schiuri carate in spate.

Trupa gata sa atace muchia.

Trupa gata sa atace muchia.

Privind in sus la copacii frumos impodobiti.

Privind in sus la copacii frumos impodobiti.

Fractal.

Fractal.

Sapam urme incercand sa navigam obstacolele intalnite pe muchie.

Sapam urme incercand sa navigam obstacolele intalnite pe muchie.

Din categoria padurilor aproape virgine.

Din categoria padurilor aproape virgine.

Intalnim poieni atipice in drumul catre varf si in acelasi regretand ca nu avem si schiurile dupa noi...

Intalnim poieni atipice in drumul catre varf si in acelasi regretand ca nu avem si schiurile dupa noi…

DSC_5877.jpg

Inca putin pana pe varf.

Inca putin pana pe varf.

Zarind lumina de la capatul tunelului, si pentru un scurt moment de timp si soarele printre nori.

Zarind lumina de la capatul tunelului, si pentru un scurt moment de timp si soarele printre nori.

Pe varf, in asteptarea unui moment de senin.

Pe varf, in asteptarea unui moment de senin.

Fereastra dintre nori.

Fereastra dintre nori.

DSC_5894.jpg

DSC_5631

Un apus, un rasarit si o noapte plina de stele in Piatra Mare

Pasii se astern pe poteca abrubta ce urca spre Sirul Stancilor, poteca ce are un iz suprinzator de primavaratic la inceput, fara pic e zapada si cu un soare prietenos ce se zareste printre brazi. Iar cum plimbarea in natura merge mana in mana cu o conversatie buna, limbile se dezleaga cu usurinta si vorbim vrute si nevrute. Am sa prefer probabil intotdeauna o plimbare agale cu prietenii unei iesiri in oras si n-am sa inteleg niciodata de ce oamenii prefera zgomotul si aglomeratia si au nevoie de alcool pentru a putea vorbi liber. Efectul naturii e cel putin la fel de bun.

Avem aproape toata cabana rezervata pentru seara de sambata si intrunirea se vrea a fi un fel de revelion al ospatarilor, asta dupa ce pentru prima data dupa multi ani am fost imprastiati in cele 4 zari la trecerea dintre ani. Artificiile de la miezul noptii vor fi probabil singurele care vor lipsi.

De la cabana pornim spre varf pentru a prinde apusul, un apus lipsit de o lumina spectaculoasa si de nori spectaculosi. Nu toate apusurile sunt egale dar in acelasi timp e greu sa dai gres cu un apus vazut de pe un varf de munte. Bucegiul se vede plin de zapada, s-a aprins deja nocturna din Predeal, iar cerul de iarna se coloreaza in culorile tipice unui apus de iarna, cu multitudinea de nuante ce se intind de la rosu aprins pana la violetul albastrui. Vantul nu bate deloc, primele stele au aparut deja pe cer iar eu raman putin in urma incercand fara succes sa gasesc cadre interesante.

Ajunsi inapoi la cabana continuam sa punem lumea la cale pana tarziu in noapte, in micuta si cocheta sala de mese a cabanei. Piatra Mare cred ca e una din cele mai cochete si mai ingrijite cabane de munte de la noi, o cabana care se simte fix asa cum ar trebui sa se simta o cabana de munte. Cerul s-a umplut de stele atunci cand ies afara pentru a face cateva poze de noapte, cu un trepied imprumutat (multumiri inca odata pentru el, fara el pozele din postare ar fi fost posibile cu mult mai mult chin). Din fericire luna inca nu a rasarit iar poluarea fonica din Brasov nu razbate pana aici. Singura problema e ca in cadrul intra capatul neinteresant al Caii Lactee, dar asta e, nu poti sa le ai pe toate.

Dimineata soseste cu o trezire matinala, cu un rasarit ceva mai spectaculos decat apusul din seara de dinainte si o coborare rapida in Brasov in incercarea de a profita la maxim de weekendul cu vreme buna. Singura speranta e ca vor reveni si zapezile mult visate in timpul concediul de schi din Austria.

Iz primaveratic, chef de vorba si rucsaci anormal de mari pentru o tura in Piatra Mare.

Iz primavaratic, chef de vorba si rucsaci anormal de mari pentru o tura in Piatra Mare.

Pe la sirul stancilor, cu ochii pe turturii de deasupra noastra.

Pe la sirul stancilor, cu ochii pe turturii de deasupra noastra.

Sirul stancilor.

Sirul stancilor.

Odihna si pauza.

Odihna si pauza.

Zapada mare la iesirea din padure.

Zapada mare la iesirea din padure.

Privind spre Ciucas si spre Grohotis, prin locurile, pe traversarea pe care am facut-o un urma cu o luna si putin.

Privind spre Ciucas si spre Grohotis, prin locurile, pe traversarea pe care am facut-o un urma cu o luna si putin.

Apus, varf si voie buna.

Apus, varf si voie buna.

Ultimele raze de lumina.

Ultimele raze de lumina.

Piatra Mare, probabil cea mai cocheta cabana de munte de pe la noi din tara.

Piatra Mare, probabil cea mai cocheta cabana de munte de pe la noi din tara.

Fotograul, cabana si capatul neintersant al Caii Lactee.

Fotograul, cabana si capatul neintersant al Caii Lactee.

Rasaritul de duminica.

Rasaritul de duminica.

DSC_5651.jpg

DSC_3928

Traversarea Azuga-Bratocea intre toamna si iarna, cu rucsaci grei, foculet la stana si vreme impecabila de toamna

O tura faina, merita un jurnal pe masura. Daca o sa imi si iasa un jurnal la fel de reusit ca plimbarea noastra din weekend, ramane de vazut. (Mihaela)

Traversarea Azuga – Pasul Bratocea se cerea facuta inca de anul trecut. De fapt tot anul m-am gandit cumva la ea. In timpul iernii mi-o imaginam ca un inceput fain de sezon cand avea sa se domoleasca frigul, sa se mai topeasca zapada, sa se iteasca florile in padure si copacii sa isi schimbe culoarea. Dar in aprilie-mai, am pierdut startul, asa ca intreaga vara mi-am imaginat-o petrecandu-se prin luna octombrie, cand coborau stanele si padurea lua foc. Perspectiva de pe Varful Neamtului si culmile golase cu nume originale (Sloeru-Marcosanu, Urlatelu, Cioara) ce se itesc cumva doar putin mai sus de limita padurii, promiteau culori si imagini deosebite in luna lui brumarel. Dar planul de cu vara nu se potriveste cu
realitatea toamnei si tura era cat pe ce sa se amane un an, daca nu am fi avut ragazul unui weekend cu vreme buna la inceput de noiembrie si daca nu am fi avut prietenii aproape. Orice incursiune in natura e potentata cumva de oamenii potriviti, iar o tura cu Pinguinii, nu are cum sa nu iasa bine. Memorabila de fapt.

Am incarcat asadar rucsacii cu toate cele necesare unei nopti la stana, de la izopren pana la toporisca, paine, carnati, primus, cafea, biscuiti, gem si o multime de alte detalii ascunse prin bagaj, ca pentru o tura de trekking cu valente culinare. Noroc ca ne-a convins Radu sa lasam acasa tigaia de clatite, pe motiv ca oricum e destula greutate, mult de mers si ziua scurta. Mie nu imi parea asa mult… Un maraton in 2 zile, parea destul de fezabil. Elanul s-a mai domolit cand am vazut rucsacurile lui Vali, Cristi si pe cel al Muhai. Eu si Radu aveam de departe cel mai mic bagaj, doar ca eu am reusit sa pierd catarama de la centura inca din microbuz, si am suferit si eu alaturi de ceilalti pe urcarea sisifica de pe Varful Rusului, ori sambata cand deja marsaluiam in noapte spre o stana pe care nu stiam daca o vom gasi deschisa.

Andrei m-a ajutat joi seara si am dus masina in Pasul Bratocea, ca sa o avem pregatita pentru intoarcere si ca sa constituie un argument suficient de puternic pentru a nu deturna tura spre o stana mai apropiata din Neamtului.

Ora 8 ne gaseste deja pe toti in Azuga, incercand sa gasim un taximetrist care sa ne duca pana la fost Vila a lui Ceausescu. Omul nu se invoieste, asa ca varianta mai scurta, de a urca direct din Valea Azugii in Saua Paltinul pica. Ne ramane doar telegondola din Azuga, pentru a mai salva ceva energie si a mai castiga ceva timp. Doar ca nimeni nu stie cand urmeaza sa vina microbuzul spre gondola, si cei 4km pe asfalt, nu au niciun haz. Cand tocmai ce ne puneam pe urcat pe TA spre Urechea, vine si microbuzul si urcam cu una din primele gondole, cu putin inainte de ora 9. Atmosfera e curata si Bucegiul acoperit deja intr-o platosa alba ne cheama involuntar privirile. Dupa o sesiune foto ca de inceput de tura luam la pas drumul pe culmea Petru Orjogoaia bucurandu-ne de vremea frumoasa de noiembrie. Facem cam 7 kilometri pana la inceputul urcarii spre Varful Rusului si intimidati cumva de panta ce ne sta in fata, hotaram sa facem o scurta pauza de masa, dupa principiul ca ce-i in mana, nu-i minciuna si mai bine sa ne oprim acum, la soare si intr-un loc ferit de vant, decat prin cine stie ce sa dubioasa si plina de zapda. Neamtului se astern destul de albi in fata noastra. Aveam curand sa descoperim ca nu e multa zapada, e doar tare si compacta, soarele anemic de final de toamna nemaiavand putere sa o patrunda.

Trupa, rucsacii, Bucegiul si un obiectiv ce se cere gadilat cu un pic de focus manual.

Trupa, rucsacii, Bucegiul si un obiectiv ce se cere gadilat cu un pic de focus manual.

Cele 3 varfuri ale Muntilor Neamtului (Rusu, Stevia si Neamtului) trec sisific de incet si intreaga bucata ne ia in jur de 3 ore, cu tot cu pauze. De cand nu am mai mers cu rucsac mare in spate, am si uitat cat de incet se aduna kilometrii. In sinea mea, de abia astept sa coboram pe piciorul ce da spre Pasul Predelus, pentru a scapa de zapada si a ne bucura in continuare de poteca uscata, iarba galbena si pasi fara griji, cu gandurile plecate departe si ochii scrutand zarile. Sa tot fie trecut de 4 cand ajungem in pas. Noaptea ne alearga deja din spate, insa Cristi decreteaza ca e cazul sa ne relaxam. Ne va prinde oricum din urma, vom merge ceva ore la frontala, totul tine de cum ne setam.

Bucata cuprinsa intre Pasul Predelus si creasta Grohotisului imi place in mod deosebit. E salbatica si obscura. Pana mai demult si partial nemarcata, dar o banda rosie noua si o vopsea alba destul de proaspata, arata ca anul asta s-a lucrat mult pe aici. Au aparut si niste pari de lemn vopsiti in alb si negru, care inlesnesc mult orientarea pe vreme rea sau atunci cand sunt dileme. Totusi, nu e un traseu usor de urmat pe ceata, viscol ori in zile cu vizibiliate redusa. Nu stiu cat de multi sau de putini oameni merg pe aici in fiecare an, dar Radu spunea caci cainii de la stanele de aici nu sunt obisnuiti cu piciorul usor si inima saltareata de turist incoltit de dulai. Acum nu e cazul caci toate turmele sunt coborate de multa vreme. Reusim sa ne facem plinul cu apa fix la iesirea din padure de dupa Pasul Predelus si inainte de Sloeru Marcosanu. E acolo un izvor de unde puteti lua apa. Si ar fi bine sa o faceti, caci urmatorul e abia la intrarea in Grohotis.

Apoi mai mergem la frontala inca o ora spre stana aflata la capatul celalat al culmii. Avem emotii, caci stim ca e o stana buna si speram sa nu fie inchisa si sa ne lungim marsul nocturn. Nu ca nu am mai putea, dar locurile sunt potrivite pentru a fi savurate ziua si nu in conul de lumina al frontalei, navigand cu totii in sir indian pe urmele lui Radu.

Stana e din fericire deschisa si e dotata cu toate cele trebuincioase, de la priciuri la lemne uscate de foc si gratar. Ne instalam, scoatem primusul la inaintare ca sa incepem procesul de hidratare cu supe si ceai, iar Vali si Radu se ocupa de foculet. Amandoi au ceva pasiune spre acest domeniu strans legat de noptile de toamna-iarna la stana si le place nu doar sa se uite in plasma, ca oamenilor normali, ci si sa produca mult fum. Stiu ca foc fara fum nu se poate, dar baietii astia au de gand sa ne afume de vii. Solutiile sunt radicale. Fie te lasi jos, cat mai jos, pe burta de s-ar putea, dar ramai la caldura, fie iesi afara din fumagar, respiri aer curat, dar ti-e frig. Cale de mijloc inca nu am gasit :).

Adapostul nostru pentru seara de duminca.

Adapostul nostru pentru seara de sambata.

Rezistam eroic pana aproape de 10, punem pe gratar tot ce avem la noi si poate fi prajit: carnati, polonezi serviti alaturi de o salata ad-hoc cu ardei, castraveti si ceapa rosie, paine unsa cu unt, frecata cu usturoi si innobilata cu telemea veche de oaie si intr-un final ne declarama multumiti, ghiftuiti si afumati. Saci de dormit, puricii de la stana si soriceii mereu prezenti abia ne asteapta :). Ca de obicei, Capitanul e cel mai inspirat (doar d-asta i se zice asa), caci are la el hamacul si il doar la basca de pregatirile noastre pentru somn. Eu aplic metoda infiabila a doapelor de urechi si nu stiu nici de nasosi, nici de vant, nici de sfoarait, pana la 8 dimineata.

Ma mir ca este inca atat de liniste si Cristi si Muha nu s-au apucat deja sa se agite, ori Radu sa iasa la poze. Oricat as vrea insa sa aman momentul, ne mai stau si azi in fata 16 kilometri de tropait cu aceleasi dulapuri in spate, iar pe oameni ii mai asteapta un drum de 3 ore pana la Bucuresti. Asa ca ne mobilizam usor, usor, servim un al doilea festin cu ce mai avea fiecare ascuns prin rucsac si o cafea potentata cu nucata, ne pornim spre urmatoarele culmi (Urlatelu si Cioara) si apoi spre Grohotis. Ziua se anunta frumoasa, mai calda, cu mai putin vant, rucsacurile sunt marginal mai usoare, mintea s-a obisnuit cu scurgerea mai molcoma a timpului, iar picioarele cu viteza inferioara a drumetiilor lungi, asa ca pornim la drum curiosi de ce ne rezerva si ziua de azi.

Ne purtam pasii pe aceleasi culmi domoale legate de poteci in linii frante, mergem prin covorul adanc de frunze uscate, privim cerul albastru printre coroanele copacilor si continuam spre Ciucasul care se face din ce in ce mai mare, cu din ce in ce mai multe detalii conturate, pe masura ce ne apropiem de el. E o atmosfera faina, o zi perfecta, ce indeamna la vorba, planuri, proiecte, idei. Tot sporavaind, ne apropiem incet si sigur de urcarea pe Bobul Mic din Grohotis. Vremea se strica usor spre Neamtului, insa traversarea se vede inca destul de clar si din fericire Ciucasul ramane clar si alb in fata noastra, reper statornic pentru pasii nostri mici, ca de furnica, ce dovedesc pana la urma primul si singurul varf mai important al Grohotisului de pe ruta noastra. De aici ne sta in fata majoritar coborare. O coborare lunga de 6-8 kilometri in care pierdem maxim 700 de metri diferenta de nivel. Tura pare ca si incheiata, cortina s-a tras peste muntii cei mari, dar peisajul ca de Mongolia al Grohotisului, cu versanti spoiti in alb si galben, e inca cumva atragator in simplitatea sa. Imaginile ce mi se perinda pe retina sunt similare cu alte peisaje din lumea asta, sunt sigura ca exista mii de alte locuri mai faine, mai salbatice, mai cumva, mai altfel, mai cu mot, mai la superlativ, insa eu sunt aici si acum, alaturi de prieteni dragi si asta e cea mai cea tura pe care puteam sa o fac weekendul asta. Iar amintirile cu 5 rucsacuri umblarete pe culmile aflate la granita intre toamna si iarna, lasand in urma lor un usor iz de fum, vor deveni peste ani cele mai frumoase povesti. De depanat in alte ture, in jurul altor focuri, mereu alaturi de prieteni buni.

Text: Mihaela, track si date aici.

Bucegiul la plecare, vazut din unul din cele mai spectaculoase unghiuri.

Bucegiul la plecare, vazut din unul din cele mai spectaculoase unghiuri.

Peste drum de valea Alba si de al ei perete.

Peste drum de valea Alba si de al ei perete.

DSC_3734.jpg

DSC_3736.jpg

Urcand cu spor spre varful Rusului.

Urcand cu spor spre varful Rusului.

Si pana acolo trebuie sa ajunge, si din pacate nu in linie dreapta.

Si pana acolo trebuie sa ajunge, si din pacate nu in linie dreapta.

Echiparea pentru iarna din Neamtului.

Echiparea pentru iarna din Neamtului.

Drumeti cutezatori ce nu se lasa speriati de trecerea in iarna.

Drumeti cutezatori ce nu se lasa speriati de trecerea in iarna.

DSC_3794.jpg

DSC_3810.jpg

Inserarea ne prinde cand mai avem putin pana in pasul Predelus, cu muchia pe care aveam sa tropaim prin noapte in prim-plan.

Inserarea ne prinde cand mai avem putin pana in pasul Predelus, cu muchia pe care aveam sa tropaim prin noapte in prim-plan.

La stana si la caldura, in unul din putinele momente in care focul chiar ardea cum trebuie.

La stana si la caldura, in unul din putinele momente in care focul chiar ardea cum trebuie.

Dansul hipnotizant al flacarilor.

Dansul hipnotizant al flacarilor.

Doar 16 kilometri pentru ziua de azi.

Doar 16 kilometri pentru ziua de azi.

Mic dejun matinal, complet cu ceai si cafea, si un pic de nucata ramasa din seara de dinainte.

Mic dejun matinal, complet cu ceai si cafea, si un pic de nucata ramasa din seara de dinainte.

DSC_3862.jpg

Cu siguranta urmatoarea moda la carnavalul din Venetia.

Cu siguranta urmatoarea moda la carnavalul din Venetia.

DSC_3901.jpg

Privind spre Ciucasul inzapezit, regretand din nou ca traseul nu merge in linie dreapta in directia buna.

Privind spre Ciucasul inzapezit, regretand din nou ca traseul nu merge in linie dreapta in directia buna.

Soare de toamna si vreme perfecta.

Soare de toamna si vreme perfecta.

Intalnind din nou pentru o scurta bucata de drum iarna din Grohotis, intre Bobul Mic si Bobul Mare.

Intalnind din nou pentru o scurta bucata de drum iarna din Grohotis, intre Bobul Mic si Bobul Mare.

DSC_2981

Ride & Hike in Valcan si un pic din Oslea

Fascinatia mea cu Creasta Oslei dateaza dintr-un februarie cu multa zapada, in care am petrecut 3 zile la Straja si o ultima zi pe coclauri, urcand spre Oslea. Doar urcand, caci obiectiv vorbind nu aveam timp sa inchidem bucla pe creasta si sa mai si conducem spre Bucuresti. Aveam in picioare o pereche de schiuri pe care reusisem sa le rup in pulverul de la Straja cu o zi inainte, asa ca aceasta zi a fost incomoda atat la urcat, cat si la coborat. Totusi imi amintesc inca profilul urcarii si acum pare numai buna pentru o coborare pe 2 roti. Mai problematic e cum parcurgem noi toata creasta cu bicicletele in spate. Nu cei 3-4 kilometri ma pun pe ganduri, ci profilul crestei- o Piatra Craiului mai mica. Mai mica e clar, probabil si mai domoala, dar un singur cablu sau un singur horn de-ar fi, e suficient. Radu deseneaza pe Strava un traseu posibil, traseu ce incepe cu un drum de 5km, cu 10% panta medie. Deja ma uit circumspect la planul de azi…

Dormim langa masina, la iesirea din Campul lui Neag, la o margine de forestier ce urca abrupt. L-am gasit la lumina farurilor si incep sa ma intreb daca asta o fi si forestierul nostru caci profilul se potriveste. Aveam sa aflam dimineata ca nu era, dar nici al nostru nu era departe. Ca si in celelalte dimineti e frig, insa acum incepem sa urcam de la kilometrul 0 al turei, urcare constanta, pe un drum bine pregatit pe care este evident ca se coborara lemne de la o exploatare aflata mai sus. Serpentinele curg una dupa alta, si noi inaintam spre soare. In primul loc deschis facem pauza de regrupare si las primele raze ale zilei sa imi usuce tricoul ud. Cei 5 kilometri se apropie cu pasi repezi si incep sa ma intreb ce urmeaza. Ajungem la exploatarea forestiera, unde ne intampina doar un caine galagios. Drumul insa continua mai departe, initial pe o curba de nivel ciclabila, doar ca sa urce sustinut, pe un grohotis marunt inca 200 m diferenta de nivel. Desi este zi de weekend locurile sunt pustii, si cand iesim din padure impingand cu spor la biciclete, constantam ca sunt si batute de vant. Ne intampina doar versanti cu iarba galbena si cu tufe colorate de afine trecute. Doar verdele funzelor de merisor rezista inca si bobitele rosii ne fac cu ochiul chiar si de la firul ierbii. Nu rezistam tentatiei si facem o pauza mai lunga pentru cules. Peste ele au dat deja primele friguri, ce le-au indulcit considerabil. Gustul lor acrisor de peste vara s-a schimbat si acum sunt doar racoritoare si crocante, inca bune de asortat la o ciocolatica aparuta din cine stie ce buzunar.

Amandoi suntem complet iesiti din forma. Doar Radu ce isi mai pune mintea cu pantele de iarba, caci eu cedez repede lupta si ma pun sa imping bicicleta. Culmea Valcanului, desi ciclabila, e un sus-jos, cu urcari abruptele, la care trebuie asortate o pereche de picioare odihnite. Dar la aceast final de sezon noi ne simtim (si suntem) grasi, obositi dupa o vara intreaga si intristati la gandul iernii. Daca de vreo bruma de performanta fizica nu e rost, macar sa savuram locurile si sa ne bucuram de valurile de padure ce incep sa isi schimbe culorile. Arcanu si Varful Nedeilor sunt singurele repere importante.

Pentru pauza de masa cautam un loc ferit de vant si il gasim in Saua Nedeilor, unde traseul coboara destul de mult, pana pe la 1482 m. Padurea e chiar langa noi, ne-am putea retrage cat ai zice “drum”, daca l-am si gasi….Amandoura ne pare evident ca in saua asta trebuie sa ajunga un drum, dar nici urma de el. Timp pentru Oslea nu mai avem, insa hotaram macar sa mergem pana la baza urcarii, caci acolo se vedea o stana, si la orice stana ajunge un drum.

Asa ca impingem si caram bicicleta, caci nu e tura de MTB de aventura fara aceste doua ingrediente. Radu abordeaza urcarea frontal, nagivand printre tufe de merior, eu aleg curba de nivel, pe care gasesc pana la urma chiar si poteca. Marcajul face pauze mari in toate zonele cu iarba si revine cand in drum ne apare vreo piatra. Stam fata in fata cu creasta Oslei si fascinatia ramane. Azi nu e din nou ziua potrivita, dar am sa revin, intr-o alta iarna si intr-o alta toamna, sa imi satisfac curiozitatea. Oslea, Magura Codlei si alte cateva avanposturi atipice in munti de altfel uniformi iti atrag privirile si iti cheama pasii. Profile de creste ce sfideaza orientarea din imprejurimi si se aseaza cumva perpendicular, vrand parca sa atraga privirile asupra lor si in acelasi timp sa dovedeasca faptul ca din accidente naturale si exceptii se naste frumosul.

Parasim bicicletele la baza urcarii si pornim pe jos spre stalpul indicator aflat 200 m mai sus de noi, pe Coada Oslei. Nu avem lant la noi sa legam bicicletele macar una de alta, dar cum toata ziua nu am dat de picior de om, stanele sunt coborate, ne indoim ca la acest final de zi, va trece cineva pe aici. Urcam domol pana la aproape 1900 m altitudine si ne lasam putin mai jos de creasta pentru a ne adaposti de vant. Peste drum de noi se vede Retezatul Mic, iar in planul urmator Retezatul Mare cu Vacarea, Custura si Papusa. Spre Valea Jiului Valcanul si Tulisa merg paralel, iar in spatele nostru continua sinuoasa creasta Oslei, iar peste ea se vad clar culmile inalte ale Godeanului. Locuri in care ajungem rar…prea rar.

Revenim la biciclete si de acolo, tot cu ele de coarne, la stana. Radu spera sa gaseasca un drum bun, care sa ne serveasca ca “lift” pentru o incercare ulterioara de a traverse creasta Oslei, carand bicicletele dupa noi, insa acest lucru este exclus. Drumul nostru bun din golul alpin se transforma intr-un sleau lat si plin de pietre si lastaris cazut, de indata ce intram in padure. Coboram totusi cu spor pe el, pierzand diferenta de nivel foarte rapid. Daca nu se iveste nimic neprevazut, astazi reusim sa terminam tura pe lumina. Ultimii kilometri sunt destul de buni, prin niste mici chei umbroase si iesim pana la urma in asfalt, mai aproape cumva de Campusel, decat de Campul lui Neag.

Nu pentru ca am fost noi vrednici, ci pentru ca am scurtat pana la urma tura, am mai prins si o ora de lumina, suficienta cat sa ne instalam cortul, sa stragem lemne si sa aprindem un foculet care macar sa coloreze noaptea intunecata de octombrie, daca de incalzit, nu prea reuseste…

“În orice caz,
Mai aruncaţi ceva în el,
Nişte vreascuri,
Nişte vieţi.

Că, uite, a şi început să pâlpâie
Pe feţele noastre,
Făcându-le frumoase şi urâte,
Făcându-le noapte şi zi,
Făcându-le anotimpuri şi ani.” (Marin Sorescu, Focul sacru)

Text: Mihaela
Track: https://www.strava.com/activities/1208835535

Maine este ultima zi prin aceste locuri si vom ramane in Valcan, mergand insa in capatul sau cel mai estic.

Urcam cu spor prin racoarea diminetii pe forestierul proaspat refacut ce urca spre creasta.

Urcam cu spor prin racoarea diminetii pe forestierul proaspat refacut ce urca spre creasta.

In departare creasta Oslei, in fata Retezatul Mic si in dreata Retezatul.

In departare creasta Oslei, in fata Retezatul Mic si in dreata Retezatul.

Privind peste drum.

Privind peste drum.

Pedalam cu spor spre creasta Oslei.

Pedalam cu spor spre creasta Oslei.

Plinul de merisoare.

Plinul de merisoare.

DSC_2948.jpg

DSC_2953.jpg

Pedaland pe drumuri aproape parasite.

Pedaland pe drumuri aproape parasite.

Gasiti ciclisul.

Gasiti ciclisul.

Abandonul bicicletelor pentru asaltul varfului.

Abandonul bicicletelor pentru asaltul varfului.

Pe varf liniste si pace si un loc adapostit de vant.

Pe varf liniste si pace si un loc adapostit de vant.

Momente de odihna.

Momente de odihna.

DSC_2897_01

Hike & Ride in Retezat, Stana din Rau si varful Papusa

Sunt ture care par cumva gandite pentru combinatia de bicicleta si drumetie, in locuri in care drumurile forestiere patrund adanc in munte si sunt descurajant de lungi pentru a fi luate la picior. In minte imi vin combinatiile de ture care merg facute in Fagarasul sudic cu Moldoveanu si Lespezi sau in Iezer dar si Retezatul are cel putin doua forestiere care se preteaza foarte bine la asa ceva, cel care urca spre Stana din Rau si cel care urca spre Poiana Pelegii.

In schimb pot spune ca nu am sa inteleg pasiunea oamenilor de ajunge pe varfuri de pe care nu ai o coborare cat de cat acceptabila pe bicicleta, cu ar fi urcusul pe Moldoveanu si cam orice push sau carry bike mi se pare ca trebuie sa fie cumva legat de promisiunea unei coborari faine. Decat sa impingi bicicleta la vale sau sa o cari in spate mai bine o lasi legata de un stalp si pornesti mai departe pe picioare.

In Retezat nu am ajuns deloc in ultimii ani, de Bucuresti parea cumva mereu prea departe pentru un weekend si cumva impresia s-a pastrat si in momentul in care ne-am mutat la Brasov. Si totusi marea diferenta e ca din Brasov pana in Retezat nu ai de trecut muntii iar cei 120 de kilometri de autostrada dintre Sibiu si Deva scurteaza considerabil timpul petrecut pe drum, chiar daca distanta nu e cu mult mai mica.

Asa ca dupa jumatatea de zi petrecuta explorand o bucatica din muntii Sureanu vine momentul sa ne mutam la sud, si dupa o noapte petrecuta langa lanul de papusoi sa incepem ziua luandu-ne la harta cu forestierul de 25 de kilometri care urca spre Stana din Rau. E un coltisor din Retezat din care am ajuns doar tangential acum 11 ani de zile, coltisor ce sunt sigur ca e cu siguranta mai pustiu si mult mai putin frecventat decat Bucura, Pietrele si Poiana Pelegii.

E probabil si una din zonele cele mai verticale din Retezat dupa cum descoperim atunci cand biruim forestierul si Papusa Mica invaluita de nori ridicandu-se semet inaintea noastra. Cam 1000 de metri de urcat in putin kilometri ce incep cu un urcus cat se poate de abrupt si de frumos catre taul Tapului. Biciclete au ramas la loc sigur, la refugiul salvamont din Stana din Rau iar in timp ce urcam ne dam seama ca astazi avem muntele doar pentru noi, cu un singur suflet intalnit pe parcusul intregii zile, si acesta in vreme ce invartea pedalele pe forestier.

Portile inchise separa in doua norii ce fierb deasupra caldarilor nordice de seninul curat de toamna ce se intinde peste muchia Vacarea-Custura. Si in mod suprinzator desi e racoare vantul nu adie de loc iar atunci cand te odihnesti la soare ai putea spune ca e chiar cald. Si e atat de liniste si de frumos. Iar in timp ce prind si o farama de spectru Brocken in vreme ce urc spre Papusa imi dau seama cat de norocosi suntem pentru ca putem fi in aceste momente aici. Si sper din toata inima sa nu pierd niciodata capacitatea de a vedea frumosul in astfel de momente.

Inserarea ne face pana la urma sa parasim varful si sa pornim la vale desi suntem deja consolati ca o sa ne prinda noaptea la coborare si ca vom ajunge complet inghetati inapoi la masina. Asa ca ne apucam sa coboram cei 1000 de metri urcati pana aici prin saua Custuri incheind astfel una din cele mai frumoase drumetii de o jumatate de zi de Retezat. Iar dupa ce recuperam bicicletele de la Stana din Rau si dupa ce ne infofolim cu toate hainele pe care le avem la noi gonim la vale pe biciclete intrecandu-ne cu noaptea. Si chiar daca pe ultimii kilometrii noaptea castiga odata ajunsi la masina reusim sa ne incalzim in vreme ce mutam din nou tabara de baza, de data aceasta pentru o tura in muntii Vulcan.

Track si date aici: https://www.strava.com/activities/1207476963

Infofoliti la plecarea de dimineata. Turele de toamna din pacate vin la pachet cu dimineti extrem de racoroase si cu seri pe masura.

Infofoliti la plecarea de dimineata. Turele de toamna din pacate vin la pachet cu dimineti extrem de racoroase si cu seri pe masura.

Primele semne ale toamnei.

Primele semne ale toamnei.

Aproape de sfarsitul forestierului, cu Papusa  Mica si saua Custuri invalutie in nori in departare.

Aproape de sfarsitul forestierului, cu Papusa Mica si saua Custuri invalutie in nori in departare.

DSC_2849.jpg

In cautarea unui loc propice de abandonat bicicletele.

In cautarea unui loc propice de abandonat bicicletele.

Refugiul de la Stana din Rau, nou, intr-un loc absolut superb si in acelasi timp numai bune pentru adapostirea temporara a bcicletelor.

Refugiul de la Stana din Rau, nou, intr-un loc absolut superb si in acelasi timp numai bune pentru adapostirea temporara a bcicletelor.

Retezatul Vertical pe traseul care urca spre Taul Tapului.

Retezatul Vertical pe traseul care urca spre Taul Tapului.

Taul Tapului si mica insulita are il caracterizeaza.

Taul Tapului si mica insulita are il caracterizeaza.

Inca putin si iesim in creasta.

Inca putin si iesim in creasta.

Pasi la inaltime.

Pasi la inaltime.

Paza de masa de pevarf

Paza de masa de pevarf

Liniste si pace.

Liniste si pace.

Pauza de masa la inaltime.

Pauza de masa la inaltime.

Muchii si munti, si un cadru ce sunt tare curios cum arata si iarna.

Muchii si munti, si un cadru ce sunt tare curios cum arata si iarna.

Ultimele raze de soare.

Ultimele raze de soare.

DSC_2442

Valea Gaura si o noapte la Tiganesti, inainte de o noua zi de munca

Lumina serii invaluie peretii de stanga ce strajuiesc Valea Gaura in vreme ce noi urcam cu destul de putin spor si tragere de inima spre varful Omu. Cativa nori rataciti se perinda pe cer in vreme ce noi ne gandim daca sa ramanem peste noapte in caldarea superioara a vaii Gaura, unul din cele mai spectaculoase locuri din Bucegi dupa umila mea parere. E atat de multa liniste aici, vantul nu adie aproape deloc si doar cativa nori rataciti se perinda pe langa stancaraile abrupte ce ne inconjoara ca un amfiteatru.

Stau sa ma gandesc ca suntem niste dependenti norocosi. Caci da, sunt destul de covins ca suntem dependeti de frumusetea naturii, de momente ca cel de care avem parte, atunci cand lumina te face sa vezi si sa simti lucruri care ar fi altfel ascunse. Iar dependenta asta, la fel ca orice dependenta duce si in cazul nostru la scurte momente de sevraj atunci cand din varii motive suntem privati de doza zilnica e frumos.

Dependenta noastra are si un “twist” caci de cele mai multe ori trebuie sa transpunem momentele acestea prin prisma efortului, prin prisma sudorii si a batailor alerte ale inimii care te fac sa simti ca traiesti si care te fac sa apreciezi cu atat mai mult cate un moment de pauza in locurile frumoase. Intr-un fel e o dependeta cat se poate de sanatoasa dar in acelasi timp si in mod egal putin egoista. Iar de multe ori imi dau seama ca in spatele nuantelor unui apus, sau a jocului norilor, sau a semetiei crestelor se ascunde de cele mai multe ori element inuman, abstract. Dar totusi ce altceva mai bun ai de facut decat sa te uiti in jur si sa exclaci “Cat de frumos poate sa fie!”.

Soarele e aproape de apus atunci cand ajungem pe Scara, se vede pana hat departe cum nu te-ai astepta intr-o zi de vara cu aproape 30 de grade. Ochim din mers cateva locuri care arata chiar spectaculos si unde sigur vom reveni la un moment dat pentru a petrece noaptea la cort. Unul din ele seamana cu un turn de stanca pe care reusesc sa ma catar, amintidu-mi cu ocazia asta ca mi-e putin dor de catarat si ca intr-unul din anii ce urmeaza va veni probabil din nou si randul alpinismului. Reusesc cu chiu cu vai sa ma dau si jos, imi dau seama ca treaba nu mai e chiar asa de usoara precum imi aminteam si pornim mai departe spre refugiul de la Tiganesti.

Apusul ne prinde cu putin inainte de refugiu cu soarele ce se ascunde incet dupa creasta Craiului si cu un Bucsoiu ce e invaluit treptat de umbra rosiatica a ultimelor raze de lumina. Luna e fix la jumatate si pare pictata pe un albatru cobalt aprins iar noi ne pregatim de o noapte petrecuta la 2200 de metri, inainte de un nou inceput e saptamana. In cateva ore vom reveni in mijlocul orasului ce se vede la picioarele noastre luand din nou de coarne micile griji si probleme cotidiene. Si totusi cat de mici si insignifiante par de aici.

Cateva ore mai tarziu luna a apus si ea iar cerul e complet invaluit de stele, un cer cum iti e dat sa vezi doar in gerul iernii sau prin muntii inalti. Calea Lactee e incredibil de bine conturata, in timp ce incerc sa fac cateva poze zaresc si cateva stele cazatoare iar piatra joaca cu brio rolul unui trepied cat se poate de stabil.

Dupa alte cateva ore vine si inceputul de saptamana cu o trezire matinala si cu un apus pe masura. Si revin din nou la momentele frumoase care te fac sa simti sa traiesti, caci in timp ce ma uit prin lentila aparatului primele raze de lumina imi dau seama ca peste luni si peste ani sigur imi voi aduce aminte tura aceasta, de Valea Gaura, de cerul plin de stele si de rasaritul peste Ciucas. La fel de convins sunt in schimb ca toate grijile si problemele cu care ne vom lupta zilele ce urmeaza un oras vor fi uitate in cateva saptamani.

La plecare, cu refugiul la care vrem sa ajungem la 1000 si ceva de metri deasupra noastra.

La plecare, cu refugiul la care vrem sa ajungem la 1000 si ceva de metri deasupra noastra.

Aproape de la polite, cu abruptul Bucegiului deasupra noastra.

Aproape de la polite, cu abruptul Bucegiului deasupra noastra.

Una din cele mai fotogenice vai din Bucegi.

Una din cele mai fotogenice vai din Bucegi.

DSC_2451.jpg

Ajunsi in caldarea superioara, care ne imbina sa ramanem aici si sa petrecem cateva ore in tihna. Cum totusi e prea devreme si cum picioarele mai au chef de miscare pornim la drum spre Omu.

Ajunsi in caldarea superioara, care ne imbina sa ramanem aici si sa petrecem cateva ore in tihna. Cum totusi e prea devreme si cum picioarele mai au chef de miscare pornim la drum spre Omu.

DSC_2474.jpg

Domnisoara din poteca.

Domnisoara din poteca.

Pe plaiurile de dinainte de cabana Omu, pe la 2200 de metri altitudine.

Pe plaiurile de dinainte de cabana Omu, pe la 2200 de metri altitudine.

Privind spre Postavaru si spre Brasov, deasupra Vaii Malaiesti.

Privind spre Postavaru si spre Brasov, deasupra Vaii Malaiesti.

Urmatorul loc de cort, inspectat si cu CTC-ul la zi.

Urmatorul loc de cort, inspectat si cu CTC-ul la zi.

Piatra Mare, Buscoiu si ultimele raze de lumina.

Piatra Mare, Buscoiu si ultimele raze de lumina.

Sfarsit de zi si e saptamana, intr-o liniste completa si cu un cer cum rar ti-e dat sa vezi intr-o luna de August.

Sfarsit de zi si e saptamana, intr-o liniste completa si cu un cer cum rar ti-e dat sa vezi intr-o luna de August.

Luna si adapostul nostru pentru seara asta in ultimele momente de lumina.

Luna si adapostul nostru pentru seara asta in ultimele momente de lumina.

In loc de noapte buna.

In loc de noapte buna.

Asteptand rasaritul.

Asteptand rasaritul.

Inceput de zi. In curand urmeaza graba catre masina, catre munca si catre grijile vietii in oras. Dar deocamdata, doar liniste si cateva fire de iarba unduindu-se incet in vant.

Inceput de zi. In curand urmeaza graba catre masina, catre munca si catre grijile vietii in oras. Dar deocamdata, doar liniste si cateva fire de iarba unduindu-se incet in vant.

IMG_20170602_212932

Propark 2017, zimbri, sudoare si aventura prin muntii Stanisoarei

Propark e un concurs aparte. Privind in spate la ultimii doi ani editia din 2015 la care am fost in postura de fotograf clar a ramas extrem de puternic intiparita in memorie. Sunt convins ca la fel se va intampla si cu proparkul de anul acesta, editie la care am calcat in postura de concurent. Ar trebui sa spun de la inceput sa spun ca nu o sa iasa un jurnal ca al lui Suca care si-a jucat extrem de bine rolul de cronicar imortalizand firul intamplarilor din timpul concursului.

Acum un pic de preambul de dinainte de a ajunge la linia de start. Pastila le-am aruncat-o Fodorilor in iarna si aparent a prins destul de repede radacini astfel incat cu putin dupa ce s-au deschis inscrierile si dupa o scurta meditatie asupra numelui ales iata-ne inscrisi sub titulatura “Avenul Piciorul Boului”, numele cel mai putin serios dintre toate ariile protejate din Romania. Iar de la 3 la 4 a fost cale scurta dupa ce Maus a zis da, cu o luna si ceva de inceputul concursului. Cei 4 crai din 4 colturi ale Romaniei, un banatean, o olteanca, un moldovean si o corcitura de muntean cu ardelean.

Saptamanile au trecut, de aberat ne-am aberat in discutii inutile ce puteau fi denumite vag pregatiri pentru concurs si iata-ne in Targu Neamt in ziua de dinainte de start, unii cu emotii, altii dati afara din cazare, altii curiosi de felul in care o sa se inchege echipa dupa mai multe ore de concurs atunci cand lucrurile nu merg conform planului.

Privind in spate sedinta tehnica cred ca se putea rezuma la 4 parti diferite:

Partea 1: A fost odata ca niciodata (pe vremea lui Stefan) un drum intre Mitocul Balan si Hangu, mergeti si vedeti daca reusiti sa-l gasiti.
Partea 2: Padelati pana cand va cad mainile intr-un ritm de sisif pe un lac fara sfarsit
Partea 3: Urcati pe Ceahlau, odata, de doua ori, dupa care datii un pic de ocol
Partea 4: Hai ca stim ca pasul 1 nu v-a iesit, mai bagati o fisa, acum ca sunteti odihniti poate va iese.

Bun, cu sedinta tehnica ascultata fugim inapoi la internetul din Targu Neamt care abia se taraie si care ne intarzie desenarea track-urilor destul de mult in noapte. Desenam, comparam, ne uitam pe harta, timpul trece, imaginile si curbele de nivel se intiparesc in minte si scenariul ideal al concursului e memorat. Stiu foarte bine ca lucrurile nu vor merge conform planului de acasa si aici intervine si partea interesanta care mie imi place: cum te descurci atunci cand lucrurile nu merg conform planului. De aici vine si partea care mi se pare cel mai interesanta, respectiv intrebarea daca voi reusi sau nu sa-i temperez putin pe oameni in momentul in care lucrurile nu merg conform planului. Dar pana la urma asta e si ceea ce face concursul memorabil.

Bun, iata-ne si in fata liniei de start alaturi de multi alti clienti fideli ai acestui gen e concursuri. E in mod egal interesant sa te uiti in jur si sa vezi fete care anul trecut ai fi putut jura ca nu vor mai calca niciodata pe la un concurs de aventura. Selectiva poate sa fie mintea omului…

Punctul nostru forte e clar bicicleta asa ca pornim ca din pusca, probabil spre disperarea unei Elene careia ii ia ceva timp pana cand isi intra in ritm. Cu toate astea trebuie sa profitam la maxim de kilometrii in care putem sa stam in saua bicicletei caci in comparatie cu anii trecuti e destul de putina bicicleta in concurs. CP1 nu vine cu nimic interesant astfel incat continuam rulajul catre Agapia.

CP2
vine cu prima proba speciala, recunoasterea unei case cu elemente traditionale din satul din jurul manastirii Agapia. Avem noroc si nimerim o casa ce e chiar in drum, trecem pe langa toate echipele ce gafaiau la urcare pe pante de 20% si continuam rulajul catre CP3. Pe drum ne gandim sa intrebam localnici din Magazia despre drumul care ar trebui sa mearga catre Hangu. Din 3 surse diferite aflam ca ar trebui sa existe ceva drum, in schimb nu drum pe care s-ar putea merge cu masina. Deocamdata informatiile se potrivesc cu planul de acasa, acela de a ne intoarce inapoi in Magazia si de a incerca sa gasim trecerea din jurul Mitocului Balan.

CP3 vine cu proba de recunoscut flori si frunze. Suntem praf, primim 4 puncte de penalizare si pornim in alergare in SPD-uri pentru a gasi foaia cu codul corespunzator. Dupa 2.4 kilometri de penitenta ne facem un selfie spasit in dreptul foii cu “Am gresit prea multe”. Lucru cam adevarat caci in momentul in care ajungem inapoi in post sosesc val vartej cam toate celelalte echipe urmaritoare.

Stim, am gresit cam multe. Figuri spasite dupa un kilometri si ceva de alergat in SPD-uri.

Stim, am gresit cam multe. Figuri spasite dupa un kilometri si ceva de alergat in SPD-uri.

De aici din nou rulaj, la vale si cu spor pana inapoi in Magazia si de aici pana in Mitocul Balan. Aici din nou pauza de intrebat oamenii stransi la birtul satului, padurari si rudari. Inca mai aveam sperante ca informatiile primite sunt de folos, astfel incat la sfatul unui padurar alegem varianta care suna cel mai bine si prindem drumul forestier de pe Darza, pe unde nu avem nici un track. Toate bune si frumoase, stam pe biciclete pana la 1000 de metri, iar muchia pe care trebuie sa o sarim se ridica abrupt in fata noastra. Urmeaza 100 de metri diferenta de nivel urcati cu bicicleta in carca pana in muchie, moment in care lui Suca ii sare putin capsa si incepe sa boscorodeasca. Pentru ca nu suntem pe nici un track, pentru ca ne asteptam sa stam pe biciclete si pentru ca in muchie nu gasim nici un forestier idilic si pentru ca se astepta ca celelalte echipe sa defileze pe propriile variante alese.

Cam pe aici impreuna decretam impreuna cu Elena ca odata luata o decizie mergem cu ea pana la capat. Fara “Cum ar fi fost daca?”, pentru nu ai cum sa stii “Cum ar fi fost daca?” in timpul concursului. Cam asta a fost si strategia de aici pana la sfarsit, decizii luate repede (uneori cam prea repede) iar odata luate deciziile mers ca tancul in fata. Singurul punct in care ai un fel de confirmare e in momentul in care ajungi in CP-uri iar eu sunt destul de convins de trei lucruri, ca suntem pe muchia pe care trebuie, ca nu avem cum sa ajungem in national si ca vom ajunge inaintea timpului planificat in CP4.

Din muchie ma duc sa vad daca gasesc un forestier ok de coborat in stanga, din pacate nu se vede nimic asa ca pornim pe muchie in directia trackului, cand pe bicle, cand pe langa pana cand dam de mult cautatele fanete. De aici sunt absolut convins ca suntem bine, doar panica oamenilor ca o sa dam in national ramane. Pana acolo mai e o vale si o muchie de sarit, dar e bine ca oamenii se grabesc asa ca gonim la vale printre fanete, pe o coborare care e chiar foarte, foarte faina. Trebuie sa-mi iau un gopro data viitoare pentru a suprinde momente de genul acesta. Singura problema e ca ne facem ca ne noroim ca porcii si ca la un moment dat mi se dejanteaza cauciucul fata, dar peste amandoua trecem cu usurinta.

Spre surpinderea celorlalti chiar ajungem primii in post, ne miscam repede, ne schimbam, mancam si plecam spre caiace inainte sa apara o alta echipa. Suntem bine, ne calmam si ne concentram pe etapa urmatoare. Legam caiacul de canoe si trec eu cu Suca in fata in vreme ce Maus si Elena trec in caiacul din spate. La inceput energie multa dar mergem cam ca pisul boului. Incerc sa corectez cat de cat directia din mers. Pana ne reglam iesim in larg pe un lac imens. Mintea mea refuza sa creada ca oamenii au pus CP-ul acolo unde Maus zice ca e. Nu au cum sa ne puna sa padelam pana la capatul pamantului. Trebuie sa ma opresc pentru a mai uita pe harta desi tot eu am desanat track-ul GPS. Si dai si lupta, si dai si sufera. Mai ales Suca, care tragea serios si care odata la cateva padele isi lovea si cate un deget.

In spate Elena si Maus incearca sa se coordoneze, eu incerc sa tin directie iar in fata Suca ca de obicei sufera. Si totusi suntem bine, poate si pentru ca avand in vedere experienta noastra pe apa mergem totusi in linie dreapta intr-un ritm acceptabil.

La CP5 calcam din nou pe pamant si avem parte de o noua proba speciala cu fete frumoase si cu sarmale ce intra numai bine ca masa de la mijlocul zilei. Iar proba speciala e cu dedicatie, trebuie sa ghicim ingredientele dintr-un sortiment de sarmale. Nu stiu de ce dar nu prea ii vad pe nici unul dintre participantii la concursul asta impaturind cu rabdare sarmale. Maus si Suca sigur nu, Elena mai are ceva experienta si cu toate astea alegem sarmalele ce par sa aiba cele mai putine ingrediente, cele cu urda. Disecam, deliberam si degustam si pana la urma tot ratam 3 ingrediente. Ar fi fost doar doua daca n-ar fi fost o iarba de care n-am auzit pana acum, “Hazmatuchi” care parea sa-si fi scos capsorul din una dintre sarmale.

De aici intr-un mod ciudat scadem ritmul, chiar daca atunci cand ajungem inapoi la caiace dam peste echipa clujenilor care e in urmarire si care pare sa sa se priceapa pe apa mai bine decat ne pricepem noi. Ne asteptam sa vina dupa noi Grindul sau Vulcanii Noroiosi dar clujenii au mers pana acum foarte, foarte bine. Cred ca din cauza asta ne-am si calmat, pentru ca ne asteptam ca altcineva sa fie in urmarire.

Pana la CP6 e cale lunga. De data asta am incredere in trackul desenat de acasa, stiu ca sosirea e la cucurigu asa ca ne asezam linistiti la drum. Mai putin Suca, care a obosit in fata si care clacheaza nervos dupa ce isi loveste degetele de cateva ori la rand. Facem schimb, trece Maus in fata, Galatean cu Dunare in spatele curtii dar care nu a mai fost niciodata pana acum in caiac. Unde nu are experienta compenseaza prin forta asa ca dupa ceva indicatii si dupa o scurta perioada de calibrare suntem din nou bine si tinem azimutul luptand impotriva unui vand si a unor valuri destul de serioase. Nimeni nu mai comenteaza, noi in fata suntem obositi de atat padelat, in spate Elena si Suca cred ca s-au facut una cu bancheta canoei. In cele din urma il zarim pe Adi Ber si galerie copiilor care fac valuri pe margine, moralul e din nou la cote ridicate. In zare se vede echipa urmaritoare, soarele e aproape la apus si totusi noi parca nu ne grabim prea tare, chiar daca trekkingul nu e deloc punctul nostru forte.

In schimb pe masura ce panta se inaspreste ritmul creste in intensitate. Imi place ca am scapat de caldura si de transpiratie, imi place adierea rece a vantului de munte si culorile apusului. In schimb cu pozele e foarte complicat, pentru a putea sa fac poze ar trebui sa fiu cam cu 10% peste oameni la fitness pentru a putea fugi inainte si pentru a cauta o incadrare cat de cat ok. Si in conditiile in care mai sunt si alte lucrurui de facut pe langa chiar nu mai e loc de prea multe poze. Maus in schimb rupe la urcare si imi confirma teoria ca la urcare muschii folositi sunt cam aceasi ca si la bicicleta iar plamanii si inima conteaza cel mai mult.

La CP7 vine pauza de imbracare si pregatire pentru rapel si pentru cele 21 de minute de penalizare de la rapel. A urmat probabil unul din cele mai faine momente din concurs. De fapt aici nici nu mai sunt sigur ca eram in concurs iar momentele de pauza dintre rapele, pauza de dupa rapel si povestile cu Smendre, Screech si Oana ne-au facut sa uitam ca abia eram la jumatatea traseului.

Apusul de la Dochia, infofoliti in drum spre punctul de rapel.

Apusul de la Dochia, infofoliti in drum spre punctul de rapel.

Asteptand randul la rapel.

Asteptand randul la rapel.

Trece si momentul romantic, se lasa si noaptea si noi trebuie sa ne asternem din nou la drum, catre CP8 si catre Poiana Varatec. Ritmul e constant, oamenii inca nu sunt obositi si inca vorbim vrute si nevrute pentru a ajuta timpul sa se scurga mai repede. Dupa Poiana Varatec suntem asteptati de voluntari cu prajitura cu mere si cu cafea, la 12 noaptea, combinatia perfecta pentru a ne pregati pentru urmatoarea urcare la Dochia. Urcare care merge si ea din fericire nesperat de bine astfel incat in curand suntem din nou la Dochia, la CP10 in fata unei noi probe speciale. Aici din nou strategie ce a constant in asezarea probelor la masa in care se puneau intrebarile si in folosirea lui Maus pe post de generator de numere random. Partea a doua a functionat mai greu la inceput (“Zi ma maus un numar” “Da de ce?” “Zi un numar” …. pauza) dar dupa ce s-a pornit Maus a nimerit doar intrebari usoare. Iar daca va mai intreaba cineva suprafata impadurita a Romaniei ar fi de 80 la suta daca nu ar fi nici un fel de interventie umana.

E deja 1 si ceva noaptea cand ne indreptam spre Duruitoarea iar dupa o coborare destul de brutala incepe sa se simta tensiunea in cvadricepsi. Pana la Fantanele oamenii au inceput sa doarma pe ei, a trecut si efectul cafelei, nici cola nu mai e ce a fost, tentativa mea de a lega conversatii se loveste de balmajeli incoerente astfel incat inaintam in tacere catre CP12.

De aici incepe aventura la trekking, respectiv cele doua scurtaturi pe care le-am desenat cu o seara inainte care ar trebui sa ne scuteasca de o ora si ceva de mers pe forestier. Toate bune si frumoase doar ca poteca de pe harta lipseste in teren, afara e inca noapte si oamenii sunt cat se poate de reticenti de a o lua-o de nebuni prin padure. Argumentele si curbele de nivel par sa esueze asa ca merg inainte cu convingerea ca pot sa-i scot la lumina. Maus se activeaza si cauta variante mai ok de intiantat prin padurea din fata, Elena si Suca ne urmeaza in spate si incet dar sigur nimerim muchia pe care planuiam sa ajungem si o serie de forestiere domoale ne scot la timp in soseaua ce inconjoara Ceahlau.

De aici in schimb somnul ii loveste pe oameni in moalele capului, s-a terminat si adrenalina de la scurtatura si mergem ca teleghidati pe sosea catre scurtatura de pe piciorul Ciribuc. Intre timp rasare si soarele, Ceahlau se ridica deasupra noastra cu un cer albastru in fundal si noi incercam sa gasim scurtatura printr-un schit inca adormit. Sub noi lacul de la Izvorul muntelui e complet acoperit de ceata si ne imaginam deja imaginea unui caiac inaintand prin ceata pe o oglinda de apa nemiscata, fara nici un fel de azimut. Scurtatura in schimb se dovedeste a fi fix ceea ce trebuie, salbatica frumoasa si mai scurta cu cativa kilometri buni.

Echipa adormita, in drum spre o noua scurtatura.

Echipa adormita, in drum spre o noua scurtatura.

Zori de zi, pe scurtatura spre Izvorul Alb.

Zori de zi, pe scurtatura spre Izvorul Alb.

Cand intram in Izvorul Alba Elena verifica clasamentul online peste care nu am aruncat nici o privire pana acum si afla ca in spate sunt clujenii la nici o ora. Si cum stim ca de la Fantanele am dormit la propriu pe noi ne activam in cel mai serios mod cu putinta. E ca si cum am fi luat din nou startul, noaptea nedormita a ramas undeva mult in spate iar noi alergam cu spor prin roua diminetii catre caiace. Ne miscam expeditiv si in cateva minute ne asternem din nou la drum, tot eu cu Maus in caiacul din fata, avand ca azimut un golf la 10 kilometri distanta.

Intoarcerea pe caiace catre Hangu a fost de un sadism maxim, poate si pentru ca vedeai de la inceput unde trebuie sa ajungi. Si dai si vasleste si dupa o jumatate de ora golful era tot la cucurigu. Si dai si valseste si tot la cucurigu. Era greu sa-ti dai seama daca chiar te misti sau daca mergi pe o banda rulanta ce se desfasoara la infinit. Asa ca dai si vasleste, dai si vasleste, dai si vasleste. Cu moralul la minim intram in golful destinatie, parcam caiacele si atat eu si maus descoperim ca cele doua ore petrecute cu partea inferioara nemiscata ne-au transformat in doi robotei. Sontac, sontac incercam sa tinem pasul cu Elena si cu Suca care par mult mai dezmortiti. In cele din urma sangele se pune in miscare si ajungem inapoi in sala de sport.

In CP14 din nou o pauza cat se poate de scurta cu cola, clatite cu ciocolata si fineti, sandwich-uri si inca un schimb de haine. Pana acum am mers doar cu mancare, cola si batoane cu cereale in schimb toate sunt cam pe terminate asa ca probabil pe ultima bucata o sa ma astepte si ceva geluri.

Plecam din CP cu aceasi teroare de a nu a ajunge cumva in drumul national. Maus rezolva problema si ia bicicleta in spate pe cel mai pieptis si mocirlos drum de vaci care pleca din Hangu. Macar merge in directia buna si macar o sa ajungem mai repede sus. Suca e pe punctul de a boscorodi, Elena strange din dinti si in scurt timp iesim la liman si putem sa ne urcam pe biciclete. Iar de aici incolo a intervenit antrenamentul. Sincer, fara falsa modestie dupa ce am terminat carry bike-ul cam toti am stat pe bicicleta aproape tot drumul pana in Poiana Larga, atat la urcare si la coborare. Aici se aduna plamanii, picioarele si toate orele petrecute in saua bicicletei. Fara ele nu s-ar fi putut asa ceva.

Tot legat de nivelul fizic cred ca am fost cea mai echilibrata echipa din punct de vedere fizic. Fiecare din noi aveam in punctul acesta suficiente rezerve iar Elena a mers magistral pe aici. Si Maus si eu ne intrebam ce a mancat, raspunsul fiind probabil cateva geluri. Cert e ca Elena dupa 20 si ceva de ore merge mai bine decat multi baieti bine antrenati pe care ii stiu, printre care si Suca. Respect.

Inapoi in CP16 avem deja un avans considerabil, facem din nou alimentarea la sala de sport si pornim mai departe catre CP17, respectiv la cautarea drumului lui Stefan.

Cred ca aici a fost si capcana concursului, mental te vedeai ca ajuns la finish cu doar in CP de bifat si cu 50 si ceva de kilometri de bicla. Practic noi am facut aproape 5 ore de aici, am avut parte din plin de bucati de balaureala. Iar lucrurile sunt convins ca s-au complicat si mai mult atunci cand a intervenit si mai multa oboseala si atunci cand s-a lasat noaptea.

Bun, inapoi la cautarea lui drumului lui Stefan planul la plecarea din CP era simplu, tinem trackul oriunde ne-ar duce. Doar ca si data aceasta ajungem din pacate tot la intrebarea localnicilor dupa ce apucam din greseala un forestier inselator. Cam pe aici m-am convins ca treaba e cam la noroc cu recomandarile localnicilor. Poti avea noroc sa dai peste cineva care stie ce vorbeste, sau poti sa dai peste cineva care desi e binevoitor ori e prea curios de soarta ta ori nu a calcat niciodata prea departe de spatele curtii. Peste combinatia din ultimele doua dam atunci cand intram in schimb pentru a intreba de o varianta care merge spre Mitocul Balan. Localnicul ca nu exista asa ceva, ca nu se poate, ca nu merge pana cand pomeneste un drum pe care era deasupra noastra si pe care mergea si track-ul nostru. Pana la urma pentru ca nu mai scapam de tirada de intrebari plecam parasim discutia in aceasi faza cu “Nu este posibil” si ne urmam linistit trackul si drumul.

Drum care continua destul de mult, care chiar are si ceva terasament si parapeti si care ne urca pana la 1000 si ceva de metri. De aici in schimb incepe din nou aventura caci drumul se pierde intr-o incregatura de forestiere care mai de care mai parasite si abandonate. Pana la urma reusim sa-l alegem pe cel care coboara pe muchia care merge spre Mitocul Balan si ne punem pe coborat pana cand track-ul coteste de nebun prin padure. Cautam pret de cateva minute dupa care decretam ca drumul lui Stefan a fost demult inghit de padure si tinem in continuare muchia.

Au fost locuri in care a fost faina si coborarea, aici prin luminisuri salbataice napadite de iarba, in drum spre CP17.

Au fost locuri in care a fost faina si coborarea, aici prin luminisuri salbataice napadite de iarba, in drum spre CP17.

Toate bune si frumoase pana cand se instaleaza din nou panica ca ne departam de CP si de track. Suca porneste de nebun din padure si orice incercare de a-i calma pe oameni esueaza lamentabil. Au intrat din nou in modul in care isi imagineaza ca echipele adversa pedaleaza la trena cu 40 la ora pe un asfalt perfect spre Mitocul Balan. Asa ca si eu si Elena incercam sa-i urmam, inaintand ca tancul rusesc pe o coborare ce se dovedeste a fi cat de cat decenta pana la urma. Pe principiul nu conteaza daca suntem in boscheti daca iesim cat de cat repede acolo.

Urmeaza si ultimul CP, cu ghicirea rahatului de Zimbru. Dupa o scurta emotie in care toti credeam ca Elena chiar avea sa incerce sa gaseasca rasina si vlastarii cu ajutorul papilelor gustative reusesc cu o deductie anormal de logica la ora asta din concurs sa nimeresc rahatul cu pricina.

Si din nou ne vedem ca ajunsi la finish,mai e o singura muchie e sarit si mai putin de 15 kilometri pana acolo. Singura problema e ca muchia e acoperata de lastari tineri care vor sa ne fure bicicletele pe care le caram pe umeri. Dar noi nu si nu, luptam cu ei si biruim iesind in cele din urma in muchie. Aici deastru, urzici si si mai multa padure tanara pe unde ar fi trebuit sa fie padurea. Din nou, sunt momente in care nu conteaza decizia situatia si trebuie sa incerci sa gasesti doar cea mai buna cale iesire de acolo. In departare se vede o padure batrana spre care luam azimutul in speranta de a scapa de lastaris si de urzici. Maus e in fata despicand lanul de urzici in doua, Elena e pe punctul de a comenta iar eu sunt destul de convins ca o sa reusim sa ne dam jos de aici cum trebuie. Maus gaseste un drum mai liber de cazaturi si urmandu-i strigatul de lupta mai avem parte de o coborare chiar ok, ajungand in doi timpi si trei miscari in forestier.

Aici soc, groaza si dezorientare in vreme ce pedalam la vale. Maus zice ca mai e putin pana la Agapia. Doar ca locurile nu prea seamana. Iar de la Agapia ar mai fi ceva e urcat. Maus e convins ca e pe aici, doar ca Agapia nu e Agapia. Tinem track-ul si ajungem in locul in care incepe urcarea spre Sihla. Si brusc ne calmam, nu mai e nimic de tras, nici o urcare, doar 7 kilometri de defilare la vale pana la sosire. Clar urmatoarea data nu mai plec la drum fara gps pe bicicleta, orientarea rapida cu telefonul si cu harta e din pacate imposibila la ritmul la care ne-am miscat noi.

Urmeaza linia de finish, imbratisari, bucuria ca s-a terminat, papricas de cartofi, multa socializare, multe povesti cei din ceelalte echipe si mult somn, dulce somn. Trackul, datele si detaliile tehnice pot fi vazute aici: https://www.strava.com/activities/1021088276 (via Maus).

Ce ramane dupa pe langa lungul sir de amintiri din timpul concursului? Poate in primul rand o incredere care e foarte greu de cladit atat de repede in alt context. Increderea ca indiferent de cat de belita e treaba poti sa bazezi pe cei din echipa. Increderea ca poti sa mergi pe convingerea lui Maus ca e bine sa mergem spre Agapia chiar daca Agapia nu e Agapia. Increderea ca atunci cand Suca se pune pe boscorodit o sa-i treaca in scurt timp. Increderea ca Elena o mearga ca un baiat si ca o sa ne suporte pana la sfarsit. Increderea ca atunci cand aleg o scurtatura printr-o padure nepatrunsa in mijlocul noptii o sa reusesc sa o scot pana la capat. Increderea ca si atunci cand se iau decizii proaste vei reusi sa o scoti la lumina. Iar cu increderea asta as merge cu oamenii acestia pana la capatul lumii.

Familia din spatele proparkului.

Familia din spatele proparkului.

La final de concurs.

La final de concurs.

IMG_20170604_123816.jpg

DSC_0692

Pe Sudica Craiului in conditii de vara si invazia branduselor

De cateva saptamani ne tot faceam planuri de o aventura in timpul saptamanii, dar aceasta nu s-a concretizat neam. Ba ca ploua, ba ca e frig, scuze se gasesc mereu. Pana la urma am combinat o seara de vineri la refugiu, cu o tura sambata, in Crai. Asa ca scoatem de la naftalina bocancii de iarna, coltarii si pioletii si vineri dimineata ne pregatim bagajul si il lasam la usa, sa astepte cuminte ora 18.00. Apoi urcam la Casa Nobilis cu masina, si pe la apus pornim agale spre Refugiul Grind. O forma alternativa a mersului in club. Ce activitate mai buna de vineri seara ai putea sa ai, decat sa urci la frontala, vorbind cu cel de langa tine de purgatoriul in care ne aflam, sub un cer ce cu fiecare minut isi pierde si ultima geana de albastru si se transforma in patura neagra a muntilor nepoluati luminos, pe care rasar, firav, rand pe rand, primele stele? Zapada apare pe la 1300m si cam acolo ne aprindem si frontalele. Ultimele 20 de minute pana la refugiu ni le petrecem navigand printre cazaturi si copaci aterizati fix in poteca.

Grindul ne primeste tacut, cu usa inchisa si mirosul obisnuit de refugiu. Ne va fi casa vremelnica pentru o noapte. O noapte infrigurata. Desi la prima vedere a fost mai cald decat la Vistea, tot ne-am fatait sincron de pe o parte pe alta, tinandu-ne reciproc in brate. Nici sacii nostri nu mai sunt ce au fost, dar si noi ne-am grabit putin si am fost cam optimisti cu temperaturile la 1600 m.

Dimineata in refugiu e mai frig si mult mai intuneric decat afara. Asa ca ma grabesc sa strang bagajul si sa ies la soare. Sa rad, sa ma las incalzita, sa simt cum creste in mine moralul, cheful, dorul. Nu ne grabim sa plecam spre creasta caci e bine si sa stai printre branduse, tolanit la soare.

Decidem sa urcam pe varianta de iarna care pare complet uscata. Facem 1 ora pana sus in creasta, efectiv, dar pe langa ora de mers au fost si multe pauze. De dat haine jos, de baut apa, de admirat capre negre. Plin de capre negre, deloc sfioase, cu care ne-am privit in ochi curioase si rabdatoare minute intregi. Capre iesite la pascut, capre cu iezi, capre traversand in goana limbi de zapada, urmele lor inconfundabile ca marturie a impartirii potecii intre om si animal, capre aninate pe cine stie de muchie sau in cine stie ce poiana, ne-am observat si analizat reciproc, cale de o sudica intreaga.

Pe Varful la Om bate vantul. Sudica se arata chiar cu mai multa zapada decat nordica, si incep sa ma indoiesc de reusita planului. Si cand te indoiesti, cel mai bun remediu e sa ii dai inainte cu planul initial.

Coama lunga se arata totusi prietenoasa, versantii sudici ai fiecarui varf fiind curati. Mai mult ne-au dat de furca jnepenii din partea a doua a crestei, care zadarniceau o parcurgere matematica a crestei si te trimiteau pe versantul estic unde capcanele jnepenilor ascunsi in zapada te pasteau la tot pasul. Bucati lungi uscate erau intrerupte de o limba de zapada moale, unde intrai pe alocuri si pana la sold. Evident ca in cautarea bucatilor uscate depuneai un efort considerabil mai mare decat vara si creasta se scurgea greoi in urma noastra.

Dupa aproape 4 ore lungi ne gasim in Saua Funduri si ne gandim la o revenire ulterioara pentru a explora si portiunea dinspre Podul Dambovitei. Tot in saua Funduri facem si o pauza, bem niste apa si ne dam parazapezile jos, caci de aici nu urmeaza decat un lung drum spre masina, nu-i asa?

Doar ca padurea de sub Saua Funduri ne asteapta cu zapada pe care o luam direct in bocanci, urmand sa navigam cu udatura la puratator pana la Nobilis. 200 m diferenta de nivel mai jos scapam de zapada si chiar ne delectam cu iarba uscata, branduse si ghiocei. E apogeul florilor mici ascunse in iarba si soarele, vremea calda, pamantul moale si Bucegiul inca alb de peste drum imbie la alergare.

Doar ca adidasii sunt acasa si eu mai am in fata 3 ore lungi pana la masina. De mai multe ori trebuie sa ma intorc dupa Radu si sa il iau pe sus, caci daca ar fi dupa el, ar sta cu orele pe burta, in iarba, cautand cadrul ideal cu brandusa perfecta.

Pe la Table incepe sa se mai anime putin atmosfera, caci pana acum am fost singuri pe tot traseul. Brandusele in schimb ne insotesc constant si coloreaza fiecare poiana: Poiana Grind, La Table, Saua Joaca mintindu-ne cu culorile lor, fermecandu-le, luandu-ne mintile si facandu-ne sa urzim noi si noi planuri pentru micro-aventuri in primavara si vara ce ne stau inainte. Din Brasov, totul pare mult mai aproape.

Text: Mihaela.

Covorul de branduse din fata refugiului.

Covorul de branduse din fata refugiului.

Zgribulite pana la venirea primelor raze de soare.

Zgribulite pana la venirea primelor raze de soare.

De expozitie.

De expozitie.

Nuante si nuante.

Nuante si nuante.

Covorul violet.

Covorul violet.

Ghiocelul infiltrat.

Ghiocelul infiltrat.

DSC_0731.jpg

Ajunsi pe piscul Baciului, privind cu ingrijorare zapada de pe sudica.

Ajunsi pe piscul Baciului, privind cu ingrijorare zapada de pe sudica.

Nordica aproape lipsita de zapada.

Nordica aproape lipsita de zapada.

Nordica aproape lipsita de zapada.

Nordica aproape lipsita de zapada.

S-a terminat si cu zapada.

S-a terminat si cu zapada.

La balcon.

La balcon.

DSC_0771.jpg

Caprita cu 3 iezi.

Caprita cu 3 iezi.

Invazia violet.

Invazia violet.

La firul ierbii.

La firul ierbii.

DSC_0811.jpg

Branduse de expozitie.

Branduse de expozitie.

Le-am gasit si anul acesta.

Le-am gasit si anul acesta.

f1970560

Pe nordica Craiului in prag de Craciun, capre negre si vreme perfecta.

Cred ca o tura solitara e cat se poate de sanatoasa din cand in cand si chiar imi place sa petrec uneori cateva ore doar cu gandurile mele, fara sa fiu zorit si fara sa astept pe nimeni si cu pauze dictate doar de ritmul propriu. Tine in mare parte de firea fiecaruia si eu trebuie sa recunosc ca ma pot simti uneori la fel de bine si singur ca si in compania altora. Probabil lunile petrecute singur pe drum pe bicicleta prin Asia Centrala au contribuit destul de mult la procesul de a-mi deveni o buna companie.

Povestea turei incepe in schimb cat se poate de putin solitar, cu o urcare pe inserate pana la Curmatura impreuna cu Mike, Vali si Muha si cu o seara petrecuta la povesti si la un joc elevat de societate pe nume trombon. Cu plinul de socializare facut pentru urmatoarea zi vine si trezirea matinala la 5:45 urmata de o plecare sub lumina lumii spre creasta Craiului.

E frig, pe undeva pe la -12 grade, zapada scartaie sub bocanci si pas dupa pas castig destul de repede in inaltime. Pe masura ce urc, noaptea intunecata devine din ce in ce mai albastra si prima geana de lumina incepe sa se ghiceasca dinspre Bucegi. Sub mine se vad in departare luminile dintr-o Tara a Barsei adancita in somn, vantul nu bate deloc si in jur e o liniste aproape deplina. Doar gafaitul meu se aude constant, nu-i treaba usoara sa tragi de bocancii grei de iarna la deal, mai ales atunci cand acestia sunt ramasi cu 3 numere mai mari si atunci cand e aproape imposibil sa stai pe varfuri in portiunile mai abrupte.

Totusi reusesc sa ma intrec cu rasaritul si reusesc sa ajung inaintea lui pana in creasta. In deartare Fagarasul e cuprins de lumina rosie a rasaritului, doar unde sunt eu Bucegiul actioneaza ca un paravan ce intarzie momentul intalnirii cu soarele. La Ascutit e liniste si pace, si zapada putina. Vantul si-a facut de cap si a vanturat zapada de pe creasta sau a inghesuit-o prin unele cotloane, cert e de multe ori se vede poteca de vara.

Sunt totusi si zone care arata ca iarna, cum e micul horn de dinainte de Piscul Baciului, dar sunt putine si departe una de alta. In rest e de mers cu bete si in bocanci, cu un pic de grija la echilibrul precar care vine la pachet cu bocancii de iarna mai mari. La fiecare iesire cu ei imi scriu o nota mentala ca ar trebui sa rezolv cumva problema, nota ce e de fiecare uitata undva intr-un cotlon al mintii pana la urmatoarea tura.

Intre Ascutit si Piscul Baciului e in schimb plin de capre negre ce imi ignora trecerea pana in ultimul moment. Sunt convins ca nu sunt prea multi care sa le deranjeze iarna. Oricum e extrem de interesant sa stai atat de aproape de un animal salbatic intr-un loc in mod egal salbatic. Sunt momente in care parca poti ghici in stralucirea ochilor mari cafenii putin din salbaticia propriului suflet. Ma intreb cine studiaza pe cine in momentele respective si daca si trecerea mea e si pentru ele unul din momentele exotice ale zilei. Cert e ca majoritatea sunt incredibil de putin speriate si de dezinvolte.

Pana pe Piscul Baciului capritele sunt si singurele fiinte intalnite, la coborarea pe traseul de iarna in schimb ma intalnesc cu Ciprian Lolu si cu un grup numeros ce urca destul de vijelios pe varf. La Grind e pustiu si iau la soare o pauza tihnita cu cola si cu ceva de-ale gurii. E incredibil cat de tare a ars soarele astazi si cat de cald a fost in ultimele ore, nici nu ai zice ca in urma cu o seara inghetam de frig in timp ce urcam spre Curmatura.

Cu rezervele de energie reumplute vine momentul sa grabesc pasul spre Prapastiile Zarnetiului. Intoarcerea e lunga si obositoare, se vede ca a trecut multa vreme de la ultima tropaiala mai lunga pe picioare. In special bucatile de forestier se scurg agonizant de incet, mereu ai impresia ca dupa urmatoarea curba ai ajuns doar pentru a descoperi ca mai urmeaza inca una. Tare bine ar fi mers la coborare pe aici o pereche de schiuri, ar fi fost mai mult decat suficienta zapada pentru a ajunge jos cu doar cateva opintiri din bete. O tura ce se merita bifata la urmatoarea zapada.

Trupa la plecarea spre Curmatura.

Trupa la plecarea spre Curmatura.

Prin padurea de argint.

Prin padurea de argint.

f1522048.jpg

Moment Kodak.

Moment Kodak.

Ora 7:00, privind spre Tara Barsei.

Ora 7:00, privind spre Tara Barsei.

Prima geana de lumina.

Prima geana de lumina.

Fagarasul in lumina rasaritului.

Fagarasul in lumina rasaritului.

Rasaritul camuflat.

Rasaritul camuflat.

f4024064.jpg

Poarta catre Crai, prapastiile Zarnestiului vazute de la inaltime.

Poarta catre Crai, prapastiile Zarnestiului vazute de la inaltime.

Go away human!

Go away human!

Marea de munti.

Marea de munti.

Nordica, completa cu o capra neagra ratacita in peisaj

Nordica, completa cu o capra neagra ratacita in peisaj

f6876864.jpg

f7339392.jpg

Job done.

Job done.

f7580864.jpg

DSC_5300

Un apus in cetatea de stanca a Craiului, aventura din timpul saptamanii

Aventura din timpul saptamanii s-a potrivit de data aceasta cu o aniversare pentru noi, caci cu 10 ani in urma am intalnit-o pe Mihaela intr-un tren ce avea ca destinatie Fagarasul. A fost un tren pe care in stilul caracteristic am fost destul de aproape de a-l pierde si ma intreb cat de diferite ar fi aratat vietile noastre daca as fi intarziat 5 minute in plus.

Dar pana la urma cu putina goana din Regie spre Gara am reusit sa prind trenul si iata-ne acum 10 ani mai tarziu, tot in drum spre munte, de data aceasta pentru o noapte petrecuta la Diana. Si de Diana ne leaga destule amintiri legate de descoperirea cataratului si trebuie spus ca peretii de aici au ceva aparte.

Iar de cateva luni de cand ne-am mutat in Brasov, Craiul a devenit brusc mult mai aproape, iar cele 3-4 ore petrecute pe drum sunt inlocuite de putin peste o jumatate de ora petrecuta in masina dupa orele de munca. Probabil cam atat petrece in medie un bucurestean in drumul spre casa, iar noi acum nu facem altceva decat sa inlocuim pentru o noapte casa din oras cu un loc frumos pe munte.

In plus in timpul saptamanii e pustiu pe potecile din Crai si singurii turisti intalniti sunt doi scotieni ce au ales sa petreaca noaptea la cort in poiana de deasupra Coltilor Chiliilor si care ne asigura ca refugiul de la Diana arata chiar bine in comparatie cu alte refugii pe care le-au vazut pana acum in Romania. In minte imi vin Ascutit-ul si Grind 2-ul pe unde oamenii au trecut.

Noi in schimb urcam cu spor spre Diana de care trecem in cautarea unui loc din care sa se vada apusul. Il gasim fara indelungi cautari dupa un urcus de 20 de minute pe sub peretii de catarat, in locul in care amfiteatrul se deschide si poti vedea aproape pana in Creasta.

In departe soarele se apropie de culmile estice ale Fagarasului, vantul nu adie deloc si e incredibil de multa liniste iar noi stam muti privind cum se scurg ultimele clipe ale zilei. Imi place locul si ma intreb cand voi reveni din nou la catarat in zona, caci chemarea e inca ascunsa pe acolo pe undeva. Pana atunci vanam apusuri si ne dam cu bicicleta, cateodata combinandu-le pe amandoua.

Cu pasi vioi spre Coltii Chiliilor.

Cu pasi vioi spre Coltii Chiliilor.

Refugiul de la Diana si turnurile ce strajuiesc deasupra.

Refugiul de la Diana si turnurile ce strajuiesc deasupra.

In amfiteatru.

In amfiteatru.

Asteptand apusul zilei.

Asteptand apusul zilei.

DSC_5299.jpg

Vanatorii de apusuri.

Vanatorii de apusuri.

Ultima geana de lumina.

Ultima geana de lumina.

DSC_5316.jpg

Inapoi la refugiu.

Inapoi la refugiu.