Category Archives: Drumetii

Magura Branului intre ploi

Sa spui ca vremea a fost schimbatoare in ultimele saptamani in Brasov ar fi o subestimare serioasa. Deja ne-am consolat cu cele 3 ploi pe zi si de la trecerea de la soare glorios la nori negri de furtuna in interval de cateva ore. Cu toate astea daca reusesti sa te strecori printre ferestrele de ploaie poti avea parte de un cer cat se poate de spectaculos si de o atmosfera mai senina decat am vazut vreodata in iunie.

O mare parte din plimbarile facute in cautarea unei lumini perfecte le-am insotit fie cu rumegatul gandurilor in ritmul pasilor pe poteca, fie cu cate o carte ascultata in fundal. Pentru seara asta e randul “Sufletelor moarte” ale lui Gogol, o carte care pare in mod egal si actuala cat si rupta dintr-o cu totul alta lume. Natura umana nu se schimba in cateva generatii si probabil acesta e si motivul pentru care literatura buna ce se indeletniceste cu explorarea ei nu va imbatrani niciodata. In capitolele din seara asta aflu printre altele si ca ironizarea rusilor apropo de folosirea francezei si a englezei in vorbirea curenta era cat se poate de valabila si acum 160 de ani.

Revenind la plimbarea din seara asta, traseul e cel mai bun exemplu ca nu trebuie sa mergi departe pentru a avea parte de privelisti cat se poate de spectaculoase. Magura Branului e probabil locul nostru preferat pentru plimbareli fara pretentii. Felul in care se vad de aici atat Craiul cat si Bucegiul, cat si pitorescul inca intact al poienilor si al potecii ne fac sa nu ne plictisim de micul munte ce leaga cele doua masive. Iar un urcus pieptis ce pleaca din Bran te duce in mai putin de jumatate de ora intr-o poiana cu o deschidere frumoasa spre Bucegiul de peste drum. La fel de bine se zaresc toate culmile ce coboara spre Rucar-Bran si toate satele asezate intre ele.

Cateva gospodarii razlete si inca locuite sunt asezate in unul din cele mai pitoresti locuri din zona. Totul e imbracat intr-un verde crud ce face complet uitata seceta si praful de la sfarsitul lunii mai. Liliacul e inca inflorit pe aici, in departare se aud talangile vacilor si in rest e o liniste aproape completa. Bucegiul e in schimb in continuare acoperit de un nor negru din care se zaresc in scurte momente varfuri inzapezite. In cele din urma fereastra de soare se termina si din vest se apropie urmatorul val de ploaie asa ca grabesc pasul spre DN coborand pe poteci stiute pana in Simon, trecand printr-o lunca incredibil de plina de vegetatie. La sfarsit, cu primele picaturi de ploaie in aer sunt luat si prima data dupa multa vreme la autostop pentru a recupera masina. Din umorul zonei: De unde sunteti? intreb eu, Din Bran?. Nu, din Zarnesti, daca eram din Bran nu te luam la autostop, raspund cei doi.

Track si date aici (4km / 400m +/-):

https://www.strava.com/activities/3549173100

Sau direct in format GPX aici.

Verde crud de primavara si fanetele pitoresti de deasupra Simonului.
Raza de soare si satul de poveste. Trebuie spus ca per total Simonul pare ca s-a dezvoltat ceva mai fericit decat Moeciul alaturat.
Sa te tot plimbi pe poteci ce arata astfel.
Pe-un picior de plai.
In departare, nori de ploaie peste Leaota.
Liliacul inca plin de viata la inceput de iunie.
Gospodariile zonei.
Gradini la mare altitudine.
Ultima raza de lumina stinghera si varfurile inzapezite ale Bucegiului.
Orice lucru fain nu dureaza mult, norii negri de ploaie se apropie dinspre vest si e timpul sa grabesc pasul spre vale.
O fereastra cu una din cele mai faine privelisti de la noi din tara.
Sfarsit de tura.

Foculetul de Solstitiu

Sa zicem ca de multa vreme nu mai suntem atinsi de spiritul Craciunului si singura-i placere ramane timpul petrecut pe indelete cu cei dragi, insa si pentru asta e nevoie de exercitiu si putina planificare, pentru a evita capcana de a incerca sa inghesui prea multe vizite, aka forme fara fond, vizite ce sfarsesc de multa vreme in jurul unei mese plina de mancare, a se citi tentatii. E o mare diferenta intre o revedere scursa in tihna, in care se reinoada sau se aprofundeaza legaturi si o vizita de dragul conversatiei. Si cam toate sarbatorile din timpurile noastre poarta in ele aceasta capcana-tentatie. Vom da mereu cu inima deschisa beculetele de Craciun pe licaririle unui foc jucaus, masa imbelsugata pe mancarea carata in rucsac si vizitele scurte pe serile lungi de aproape iarna petrecute impreuna cu prietenii. Chiar si cu o mana de prieteni.

Natura ne este o a doua casa si desi nu traim hoinar suntem conectati la ciclurile ei, la anotimpuri, ne schimbam programul si orele de somn in functie de soare si tot asa. Astfel incat, pare mult mai natural sa serbam solstitiul de iarna care in fond poarta in el insusi promisiunea primaverii, decat data de 25 decembrie, impusa fortat de biserica, suprapusa in fond peste obiceiuri si practici ancestrale legate de acest important fenomen astronomic.

Solsitiul va aduce cu el si un val de frig si posibile ninsori, asa ca planific o ultima tura “varatica” in Piatra Craiului. Calculele mele nu au fost chiar cele mai reusite, caci desi nu este evident, partea vestica chiar poarta ceva zapada, in profunda contradictie cu creasta. Dar promisiunile mele de tura la adidasi il fac pe Cristi sa bata drumul pana la munte si in 5 ore jumate legam un traseu frumos prin locuri prin care nu am mai ajuns de mult: refugiul Sperantelor, Braul Cioranga Mare, Padina Popii. Pe Cioranga mare am gasit suprinzator de multa zapada, pe creasta era majoritar uscat insa portiunile in care poteca era bine batatorita si pe alocuri inghetata trebuiau abordate cu mare grija, iar pe coborarea pe Padina Popii ne facem singuri urme. Totusi ne-am miscat suprinzator de bine si ajungem in Plaiul Foiii cam in acelasi timp cu Radu care venea direct de la Brasov. Schimbam rucsacul mic pe cel mare in care isi gasesc loc mancarea, apa si echipamentul de dormit si il initiem pe Cristi in tainele muntilor Taga, incepand cu o baie de namol pe forestierul pe care s-au tras recent busteni.

Fosta stana din Gaoaza ne intampina linistita. Vantul ce ne-a insotit constant in ultimile 3-4 ore nici nu se simte aici, padurea geme de lemne uscate si in cateva minute focul incepe sa trosneasca vesel. Ca sa intram in spiritul sarbatorii pagane renuntam la dansuri ritualice in jurul focului ori vanatoarea unui mamifer, dar ne facem de lucru cu doua bucati de carne de vita cumparate de la magazin pe care incercam sa le gatin pe o piatra incinsa. Experimentele culinare mai includ si ardei si ciuperci coapte pe aceasi piatra si ne tin in priza ore bune. Noaptea linistita si calda ajuta, focul functioneaza ca un magnet si privirile hoinaresc libere prin depresiunea ce ne sta la picioare din care se identifica cu usurinta Zarnestiul si Rasnovul. 

Focul e magie, e conexiune cu toata istoria noastra, e poveste si utilitate in aceasi timp. Orice mana de oameni stransa in jurul focului se vede din exterior ca orice grup de acum mii de ani, de oriunde de pe glob. Noapte ascunde hainele moderne si trasaturile europene si oamenii grupati roata par rupti din alte timpuri despre care acum citim doar in enciclopedii. Departe de foc frigul musca, iar printre stinghiile adapostului suiera vantul. Rasaritul de a doua zi ramane ascuns in nori, dar locul pare sa aiba orientarea potrivita pe timp de vara. Asa ca strangem in tihna toate catrafusele, gatim un terci si o cafea calda si pornim apoi la vale, integrand in coborarea noastra si putina aventura, cat sa nu se scurga monotona pe acelasi drum parcurs la urcare. Muntii Taga inca ascund poteci, drumuri si locuri necunocute noua si invita la explorare si in anul care vine.

Text: Mihaela.

Priviri fericite cand aflam ca mai avem putin pana la stana din Gaoaza.
Pornim palalaia si profitam de vantul care s-a oprit
Nori cenusii peste depresiunea Brasovului.
Stana din Gaoaza si Craiul peste care alearga nori apocaliptici.
Pudra peste creasta Craiului.
Foculetul de solstitiu arzand cat se poate de frumos.
Ultima geana de lumina.
Ritualuri de ardere a grasimii inainte de Craciun.
Cafeaua si porridge-ul de dupamasa.
Soarele glorios de dimineata inainte de a lua doza de salbaticie pe dimineata asta, incercand o varianta cat se poate de virgina de coborare pe muchie.

Varful La Om morning glory

Trebuie sa recunosc ca zilele astea de iarna sunt pe sufletul meu, asa caldute si uscate, senine, zile ce invita la plimbare prin locuri dragi, locuri ce vor cadea curand prada zapezii intarziate de decembrie. Si cand orele de lumina sunt putine, redefinim aventura si pe intuneric si facem din noapte zi, daca e nevoie. Nu tot timpul, doar cat sa pregatim un Morning Glory. Din punctul nostru de vedere, inceputul si sfarsitul de zi sunt momentele cele mai estetice. Alaturi de Radu am invatat sa anticipez frumusetea apusului si rasaritului in functie de cum stau norii aninati la orizont, caci cer senin si fara pata exista doar arareori pe munte. Si tot alaturi de el am invatat putina perseverenta (desi aici mai am de aprofundat). Cand urci doar cu speranta ca vei iesi deasupra plafonului sau ca soarele se va iti totusi prin fanta celor doi nori lunguieti blocati fix la est (de Eden?). Un proces de trial and error pe care il repetam constant caci natura ne vrajeste pe amandoi, de 13 ani de cand suntem impreuna. Libera si fara griji ma simt cu adevarat abia cand muntii se nasc in jurul meu din unduirile ancestrale ale pamantului, cand eu imi plimb pasii pe poteci si imi conduc ochii uimiti si calzi prin iarba inalta, ori prin negrul padurilor tacute de brad.

Piatra Craiului traieste intr-o bula de vreme buna. In toti muntii din jur in saptamana trecuta s-a asezat ceva zapada, cat sa semene a iarna. Pana si pe creasta am vazut ca in weekend s-a mers la coltari si piolet. Totusi noi urcam lejer, in adidasi si cu snowline-urile in rucsac spre refugiul Grind. Am incredere ca pe pantele de iarba de pe Coltii Gainii nu s-a asezat prea mult omat si mai stiu ca zilele calde ce vor veni vor duce la topirea sa aproape integrala, astfel ca in weekend Craiul ma va momi din nou cu promisiunea unei toamne tarzii in prag de iarna.

Am urcat aceeasi panta plina de braduti de 10 ani alaturi de Claudia, acum doua saptamani. Si timpul scurt scurs de atunci nu ma indispune. Noaptea cu formele ei reduse de conul de umbra al frontalei nu ma plictiseste. Refugiul ne asteapta tacut. Mirosul de tabla si lemn imi staruie inca in nari de la ultima vizita. Nu e deranjant dar il doresc parca mai proaspat si Radu lasa deschisa usa de afara cat timp ne organizam pe priciuri. Nu sunt multe de scos din rucsac si rutina atator impachetari si despachetari au creat obisnuinte si o organizare stricta a bagajului (cel putin in cazul meu) . Sacul de dormit imi aduce aminte instantaneu de toate noptie calde si reci, dar mai ales instelate, petrecute in caldura lui in calatoria noastra din America de Sud. Nici acum nu ne va fi frig, sunt convinsa de asta caci aerul rece, pacla si umezeala sunt captive in depresiune. Muntele este curat, respira liber si priveste spre stele.

Alarma care suna putin inainte de 6 nu deranjeaza. Cafeaua ne trezeste si picioarele se pun in miscare. La deal, evident. Stingem frontala destul de repede, caci lumina creste si se implineste in urma noastra. Ne oprim des sa aruncam o privire la ce se intampla in spate, sa admiram culorile ce preced rasaritul, rozul pal ce devine din ce in ce mai plin, rosul ce se preschimba in portocaliu, movul de la colturile indepartate ale norilor. Cu doar 1-2 minute inainte de a ajunge in creasta zapada luceste dintr-o data si astfel o noua zi a inceput. Perfect timing.

Creasta nordica si-a pierdut mare parte din zapada de peste weekend si planuri pentru urmatorul final de saptamana se urzesc din nou in jurul Craiului, cu trasee vechi si noi, cu soare si vant, solitar sau alaturi de prieteni, traind frumos pe munte, pentru sufletul nostru putin hoinar,putin nehotarat, dar mereu cautator al frumosului natural. 

Text: Mihaela.

Prima geana de lumina in timp ce urcam la lumina frontalei spre Varful La Om.
Nuante peste Bucegi.
Inca putin si stingem frontalele.
Dam in sfarsit de zapada in zona superioara a coltilor Gainii.
Creasta Nordica in primele raze ale soarelui, creasta ce arata momentan destul de hivernal.
In departare Iezerul si Fagarasul cu ceva mai multa zapada. Si totusi lucrurile se simt ca la un mijloc de Noiembrie, nu ca la sfarsit de Decembrie din punct de vedere al zapezii.
La nord Transilvania, la sud Tara Romaneasca, asta daca mai aveati dubii.
Ultima privire spre nordica inainte de a da drumul la picioare la vale spre Refugiu, spre masina, spre Brasov si spre munca.
Caprele negre de sub varf ce ne-au urmarit impasibile periplul.

Varful Pietrica si sudica Sudicii.

Cam toti cei care au parcurs creasta Pietrei Craiului, odata ajunsi in Saua Funduri, si-au plimbat privirea, poate obosita, poate curioasa, peste scheletul stancos, de un verde inchis, la Pietricicai- sudica sudicii cum zicea Andrei. Nici eu nu fac exceptie de la regula si am asteptat cuminte sa vina si randul ei. Initial vizam un inceput de primavara sau un final de toamna, pentru ca o anticipam cumva napadita de vegetatie si greu de razbit, dar in fond si un decembrie fara zapada este la fel de bun ca un octombrie tarziu. O mana de prieteni buni pornim asadar sambata dimineata, pe un pui de ger de – 6 grade, pe forestierul ce pleaca de la Brusturet si urca spre Cabana Pietricica.

Ne incalzim repede vorbind despre vrute si nevrute, depasim cabana, drumul se schimba in poteca lata, strabatem o padure rara presarata cu luminisuri si iesim in final in Poiana Stanii din Pietricica. Aici inspectam stana si manati de frigul de inceput de iarna ne punem si noi in miscare, schimband doar marcajul triunghi albastru pe punctul rosu al crestei principale. Un motiv la fel de bun pentru a grabi pasul este si aproape certitudinea ca ceata si umezeala au ramas in valea de la picioarele noastre si ziua ne va fi luminoasa si senina. Astfel incat mai lasam sub talpi o bucata buna de padure garnisita cu ceva cazaturi mergand intins spre varful Pietricica, varf ce ne momeste cu promisiunea unor deschideri generoase spre Bucegi, Iezer si Leota. Bineinteles ca flerul nu ne-a inselat. Descoperim un varf fain ce va merita din plin o seara la cort in sezonul urmator de aventuri din timpul saptamanii.

Plafonul de nori sta cuminte si compact in depresiunea Brasovului, strans ca intr-o menghina de muntii cei mari, usor inclinat, mai inalt spre Postavaru si Piatra Mare pe care le acopera in intregime, urcat usor pe versantii nordici si vestici ai Bucegiului ridicandu-si marginea pana putin sub limita padurii si scurgand zdrente transparente de nor spre culoarul Rucar-Bran.

Din toti muntii din jur, Craiul pare ca sta cel mai bine. Am carat degeaba bocancii in picioare. Adidasii erau la fel de buni si iarba galbena spune o poveste de toamna intarziata, iar nu de inceput de iarna, asa cum se intampla pe culmile Iezerului, considerabil mai alb.

Varful este urmat de o serie de poieni inalte ce se preling cumva domol si lung spre est. Cum poteca merge majoritar pe sub creasta, nu avem prea multa interactiune cu stanca in tura asta. Totusi profilul varfului Funduri ce se zareste printre trunchiurile subtiri de pin ne face sa grabim pasul, cu promisiunea unei pauze la intrarea pe Valea Urzicii. Pregetam cat sa mancam un sandwish si pornim apoi la vale pe marcajul BA ce ne va conduce rapid si placut inapoi la masini. Iata ca in felul acesta, total spontan si poate tocmai de aceea reusit, Craiul are acum o continuare cunoscuta la ambele extreme ale crestei principale si o parcurgere integrala la o zi, din Botorog via Piatra Mica- Saua Crapaturii- Turnu- Ascutit-La Om-Pietricica- Brusturet devine deja un plan bun pentru anul urmator. Si mai stiu si impreuna cu cine as vrea sa il duc indeplinire. Se aude pana acolo in  capatul Racadaului?

Text: Mihaela.

Zgribuliti la plecarea de la cabana Brusturet si in pas rapid pentru a pune sangele in miscare.
Calendarul Muntomanii si Tractorul 2020.
Ajunsi la stana din poiana Pietricica, o stana in stare surpinzator de buna.
Cristi si photo-shooting-ul de la stana.
Terra incognita si doua ore si ceva pana in Saua Funduri.
Pauza de masa si de sporovait, asta nu ca ne-ar fi stat un pic gura tot timpul drumetiei.
Pe varful Pietricica, cu Iezerul inzapezit peste drum.
Uniforma Decathlon.
Vertical
Plafonul de nori ce avanseaza din nordul Transilvaniei si ce se risipeste in mod misterios imediat cum ajunge pe culoarul Rucar-Bran.
Bucegiul plutind deasupra norilor.
Si acolo in departare e Leaota.
Locul perfect pentru inca o pauza de masa.
De aici la vale, inapoi spre Brusturet.
Sfarsit de tura la vizuina ursilor din Racadau.

Iesirea de seara in oras, la Curmatura

Decembrie a fost pana acum suprinzator de uscat astfel incat patinoarul ce se formeaza de obicei pe urcusul de la Fantana lui Botorog spre Poiana Zanoaga e complet inexistent. Poteca se deruleaza cu spor sub talpile bocancilor, noi palavragim vrute si nevrute si ne gandim ca la cat de uscat e, parca n-ar fi stricat sa luam si bicicletele dupa noi. Cand iesim in cele din urma in Poiana Zanoaga incepe sa se zareasca in departare creasta inzapezita a Craiului luminata de o luna aproape plina.

De trei ani si ceva de cand stam in Brasov cred ca putem sa numaram pe degetele de la doua maini momentele in care am iesit la socializat la o dugheana din oras. Socializarea se intampla inevitabil ori pe munte, ori in vizite in care incercam experimente culinare mai mult sa mai putin reusite, sau pe Tampa sau pe Postavaru la o cafea, in functie de moment. Iar dupa umila mea parere asa si trebuie sa fie, iar vorbele si ideile curg mult mai bine fara muzica de fundal, pe o poteca, decat intre patru pereti. Sau daca e sa fie patru pereti macar sa fie cei ai unei cabane de munte.

Cam asta se intampla si in seara asta pe drumul spre Curmatura si cum nu reusim sa terminam subiectele de discutie pana la cabana, le continuam la masa de seara, cu o ciorba si cu o prajitura ce au intrat extrem de bine dupa urcus.

Dupa un noapte in care am murit de cald urmeaza trezirea la 6:30 si “atacul” varfului Piatra Mica. Ora albastra ne prinde in drum spre varf si e absolut fascinant cum arata culorile spre depresiunea Brasovului ce la ora asta inca e sub o plapuma groasa de ceata. Soarele in schimb se lasa asteptat si privim zgribuliti la felul in care se coloreaza dealurile de sub Magura Codlei in timp ce fierbe apa pentru cafea. Cafea ce iese si de data asta, la fel ca si acum cateva zile pe Postavaru, suprinzator de buna. Cred ca ajuta ori altitudinea, ori faptul ca punem oala pe zapada pentru a se aseza zatul mai usor. In orice caz trebuie sa definitivam tehnica si pentru turele urmatoare de iarna.

Soarele rasare binenteles in cele din urma fix din spatele Bucegiului iar noi ne strangem catrafusele si ii dam in semi-alergare la vale, spre masina, spre Zarnesti, spre Brasov si spre munca unde ajungem la 10 si ceva dupa o aventura cat se poate de reusita in Crai. Trebuie repetat, pe lista din aceasi categorie sunt si Piatra Mare si Malaiestiul, sa vedem in schimb cum cum va fi iarna si daca o sa vina si un moment in care sa putem scoate schiurile afara din casa…

In poiana Zanoaga, sub lumina lunii.
Inre fantome, serpisori si spermatozoizi.
Base camp Curmatura, cu ciorba de fasole cu ceapa si prajitura cu mere.
Urcand cu spor spre Piatra Mica in timp ce isi face aparitia si prima geana de lumina.
Ora albastra si depresiunea inca adormita a Brasovului, in parte acoperita de ceata.
Pufuletii inainte de toate. Desi in cazul asta pufuletii au fost plimbati putin cam inutil pana pe varf.
Amorsam primusul de incredere si dam drumul la cafeaua de dimineata.
Zarnestiul la 1000 de metri sub noi.
Programul cornul si laptele in varf de munte.
De la stanga la dreapta, Postavaru, Piatra Mare, Ciucas si Neamtului.
Primele raze de soare peste dealurile si catunele dintre Poiana Marului si Magura Codlei.
Dupa ce terminam de baut cafeaua apare in cele din urma soarele si la noi din spatele Bucsoiului. De aici fuga la vale spre masina si spre munca.

Tampa morning glory, cafeaua, clatita, salamul de biscuiti si socializarea de dinainte de munca

2.10 Tampa Morning Glory cu Brasov Adventures

Cum ne-a placut mult shotul de energie dat de urcarea de ieri in Postavaru, am zis sa repetam experienta si ziua urmatoare, de data asta mai aproape de casa, respectiv pe Tampa. Un asemenea loc vine cu trei avantaje: o ora mai blanda de sculare (5.40 vs 4.40 pentru Postavaru), un acces facil din oras si o retragere scurta, ceea ce pe de-o parte ne ofera mai mult timp de petrecut cu cafeaua in mana si creeaza premizele unei prezente mai numeroase. Si trebuie spus ca ne-am strans ceva oameni, jumate veniti pe bicicleta via Saua Tampei, jumate veniti pe jos, via Gabony. Soarele a fost darnic cu noi, temperatura placuta, astfel incat toata lumea s-a aratat gata de o noua iteratie si saptamana urmatoare.

Prima iteratie de Tampa Morning Glory de pe toamna asta.
Arsenal serios pentru o treaba cat se poate de serioasa, cafeaua de dimineata.

16.10 Tampa slow morning  sau rasaritul biciclistilor

Astazi nu ne strangem decat 5 oameni pentru rasaritul pe Tampa, toti biciclisti. Insa un grup mai mic isi are avantajele sale, caci e mult mai simplu sa discuti, experienta se simte cumva mai intima.

In iteratia din dimineata asta, porridge cu banane si cu ciocolata.
Deasupra orasului ce se trezeste in timpul acesta la viata.

23.10 Tampa Morning Glory cu oamenii de pe Brasov Adventures

Diminetile pe Tampa sunt doar un substitut pentru adevaratul morning glory din Postavaru sau dintr-un alt munte mai mare apropiat de Brasov. Insa data fiind usurinta cu care ajungi sus, ele sunt garantia unei socializari faine in natura. Daca la primele iteratii eram doar 4-5 oameni ce urcam cu bicicleta ocolit prin Saua Tampei, acum am dat bicicleta pentru o urcare mai lenta sau mai rapida, dupa dorinta si putiinta fiecaruia, care sa ne scoata la masutele de pe Treptele lui Gabony, locul din care se vede cel mai bine rasaritul.

Am upgradat si iesirea la un eveniment social si culinar si in meniul de azi am avut o gasca faina de biciclisti sia alergatori, un rasarit tarziu la ora 8, cafea si clatite americane cu dulceata de zmeura. Modul ideal de a-ti incepe ziua.

Ora albastra, la iesirea de pe treptele lui Gabony.
Iteratia de astazi, pancackes cu gem de mure facut in casa.
Prima geana de lumina.

28.10 Don’t stop me now + Tampa morning glory cu carry bike pe Gabony

Tampa morning glory incepe sa devina o traditie de toamna. Pentru noi este pe de-o parte un motiv excelent pentru a ne mobiliza dis-de-dimineata  si a incepe ziua in forta. In mod cert nu suntem cei mai matinali oameni de pe lumea asta (desi ne-am dori), insa la nehotarare si la lipsa de disciplina ajuta mult sa iti fixezi un punct si o ora de intalnire, sa iti iei un angajament etc. Sau cel putin pentru noi functioneaza. Partea faina este ca in nehotararea noastra reusim sa ii mobilizam si pe altii si una din micile placeri ale Brasovului este faptul ca poti sa evadezi cu usurinta in natura, sa simti padurea cum se trezeste la viata, sa privesti orasul de sus si modul in care i se anima strazile. A fi afara este sinonim cu a te tine departe de social media si a petrece timp de calitate alaturi de alti oameni cu care imparti aceleasi pasiuni. E bine sa incepi ziua in fata unei cani de cafea (chiar daca aproape mereu cafeaua noastra este esuata) si a unei prajituri,e bine sa faci miscare si toate astea te incarca cu energie si cu endorfine.

Astazi e prima editie a Morning Glory-ul dupa schimbarea orei, ceea ce vine cu plusuri si minusuri. Minusul e evident: trebuie sa ne trezim devreme, caci acum soarele rasare la 7. Plusul e ca fie ar fi mai mult timp de petrecut la bancutele de pe Gabony, sau precum in cazul zilei de azi, niste ore pentru a mai fura putin mtb in toamna asta.

Inca o dimineata, inca un rasarit. Mi se pare interesant cat de mult variaza lumina si nuantele de la dimineata la dimineata.
Continuarea turei dupa cafeaua de pe Tampa.

5 noiembrie- Tampa slow morning romantic

Cum aseara a plouat, am lasat bicicletele acasa si am urcat per pedes, pe Gabony. Am fost singuri, dar asta nu a insemnat ca nu am putut sa ne bucuram de un porridge cald cu ciocolata si banane si de o cafea reusita.

Inca o iteratie cu poridgeul de dimineata.

19 noiembrie- Tampa slow morning, gourmet, cu cafea si friganele

Cum intr-o dimineata Radu a pregatit o portie generoasa de friganele pentru colegii de munca, am hotarat sa repetam experienta si pe Tampa, caci sunt usor de facut si bune mai ales calde. Asa ca luam la pachet cele necesare si pornim spre Dobrogeanu Gherea. O ceata umeda si deasa incinge muntele si aproape ca ma consolez cu ideea ca nu vom reusi sa iesim deasupra ei, avand in vedere ca nu avem decat 150 m de urcare. Noroc ca raman friganelele un punct de interes suficient de atragator. Asa ca ajunsi la destinatie incingem tigaia si dam drumul cu spor la pregatit paine cu lapte, ou si zahar. Totusi soarele ne face o mare supriza, caci ceata s-a lasat cativa metri mai jos si astfel avem parte de cel mai spectaculos inceput de zi din toamna asta, cu valuri aburii colorate in auriu, cu umbre si lumini sidefii ce ascund sub ele orasul si ne arunca deasupra norilor. Iar cand soarele dispare inghitit de orizontul compact, continuam starea de bine cu portii generoase de friganele garnisite cu mult gem si zahar si udate cu cafea. Daca ai soare, ceva dulce si putina cafeina, nici nu are cum sa nu inceapa bine ziua.

Probabil unul din cele mai spectaculoase rasarituri de pana acum.
In iteratia de astazi, Friganele!
Deasupra norilor.

27 noiembrie- Tampa morning glory. Asta chiar e ultima pe toamna asta
Nu zic ca e ultima pe anul asta, caci nu se stie niciodata ce vitejii ne mai cuprind in decembrie si echipati corespunzator ignoram frigul pentru o ultima iteratie pe 2019. Dar toamna se termina oricum in 3 zile, asa ca profit de soarele glorios anuntat in prognoza si postez o ultima chemare la morning glory pentru aceasta toamna. Cum doar vreo 4 oameni au anuntat ca vin (si de regula la fata locului apar jumatate din cei anuntati) nu imi faceam prea multe iluzii  legate de prezenta. Inca de la plecare mi-am pus castile in urechi ca sa nu imi mai aud gafaitul, am dat play la un audiobook si cu ochii aninati de cerul ce prevestea un rasarit spectaculos am lasat picioarele sa ma poarte pe poteca deja stiuta, convinsa ca voi fi prima la intalnire, asa cum se intampla mai mereu.

Asa ca nu mica mi-a fost mirarea sa constat ca masa era plina de bunatati aduse la pachet, un primus sfaraia vesel si prevestea cafeaua regulamentara, iar bancile erau deja ocupate cu omuleti veseli. Rasaritul s-a consumat in spatele unui plafon jos de nori si a durat ceva pana cand soarele a ajuns si la noi si ne-a incalzit fetele. Sufletele ne erau oricum calde, caci eram acolo vreo doua maini de oameni care gandim si traim asemanator, bucurandu-ne de compania celorlati, de timpul petrecut in natura, vorbind despre viitor si povestind despre cum arata Brasovul acum 20-30 de ani

Focul din cer
Un salam de biscuiti de nota 10. Multumim Paula!
Formatia extinsa la ultimul Tampa Morning Glory al toamnei.

Plimbarea de toamna pe dealurile din Moeciu

Matematica este o stiinta exacta, dar sunt cumva situatii cand calculele pot fi mai optimiste sau mai pesimiste. Mai ales cele care tin de viata si de viitor, care de fapt sunt un amestec greu de separat de cifre, planuri, sperante, imprevizibil. Chiar si in cel mai optimiste calcule mai sunt in fata cel mult 5 ani in care am mai putea face impreuna cu mamele noastre o drumetie similara cu cea de azi. Gandul asta ma sperie. Nu e nou, m-a banuit si in trecut, cand ne-am intors din Germania, cand 60 a devenit noul lor prefix si nu numai. Este ora 22.30 si falfaitul acestui gand trist mi-a risipt somnul. In ritmul in care s-au intamplat lucrurile in ultimii ani, asta inseamna maxim 10 fise, daca reusim cu adevarat sa facem 2 drumetii pe an. Ochii mintii plamadesc deja lista numerelor si creionul fricii taie deja cifrele una cate una. Deschid ochii mari ca sa sterg imaginea si sa ii dau timp sufletului sa gaseasca o solutie.

Ar mai fi inca alti 5 ani de plimbari placute in natura, plimbari de maxim 5-6 kilometri si fara prea mare diferenta de nivel (gen drumul de la Pietrele lui Solomon). Bune si astea, mai bune decat nimic, dar totusi…Nu inseamna ca in 10 ani mamele noastre vor deveni prizonierele orasului, ci doar ca vor obosi mai repede, se vor aduna rateurile date de organism. Acest proces lent si inexorabil al degradarii a facut parte din copilaria, adolescenta si tineretea mea, vazandu-mi bunica cum imbatraneste. Stiam, evident, ca nimeni nu e ocolit de batranete. Nici parintii nostri si nici noi. Mai trebuie sa se umple milioane de eprubete, sa se faca sute de mii de analize, mii de oameni de stiinta sa imbatraneasca si ei facand impreuna cateva sute de descoperiri minore pentru a avea in final cateva descoperiri majore care sa schimbe regulile vietii sau mortii. Doar o lume distopica de genul celei din Minunata lume noua ar fi mai rapida, dar nu sunt deloc convinsa ca mi-as dori o asemenea realitate. Pana una alta, in lumea noastra, batranetea va ramane un substantiv comun.Eu stiu ce am de facut, totul e sa imi iau un agajament fata de mine insami in aceasa directie. El se numeste: timp de calitate petrecut impreuna, fara “distractii” precum televizorul care merge mereu in surdina. Ideal ar fi ca cea mai mare parte a lui sa fie afara, insa cum asta nu se poate mereu, poate fi orice de la o tura de mers nordic in parc, la iesit la o piesa de teatru, facut o prajtura impreuna, mers la bazin, vazut un film bun, discutat o carte pe care am citit-o amandoua, o combinatie ideala de activitati intelectuale si de miscare, pentru ca fiecare din noi sa imbatranim frumos.


La fel, mi-as dori la fel de mult ca mamele noastre sa ne viziteze mai des si sa stea mai mult, fara sa se teama ca incurca ori deranjeaza cu ceva. Sa vedem apusuri impreuna de pe Lempes, rasarituri de pe Tampa, sa facem un brunch la masutele de pe Gabony. Sa evadam impreuna din rutina cat inca putem. Sa stam aproape de foc si departe de luminile orasului si sa numaram stelele intr-o noapte calda si senina de vara. Sa radem mai mult si sa traim mai incet. 


O astfel de zi traita incet a fost cea de sambata, petrecuta pe dealurile de la Moeciu, inmagazinand soare, dansand impreuna cu toamna, vorbind mult si tare dar facand si liniste cat sa auzi cum frunzele se aseaza unele peste altele si ingroasa covorul sub care se ascundea prin padure poteca noastra prea putin umblata. Am deschis porti, am traversat fanete, am stat la umbra padurii sau a vreunei odai deja pline de fan, am vazut ultimile margarete si ultimile branduse de toamna, am facut putina geografie si nu in ultimul rand am facut un foculet la care am prajit niste slana, cat sa insoteasca legumele carate pentru picnic. Conteaza prea putin distanta si diferenta de nivel, desi pentru ca mamele m-au intrebat: 14 km si 600-700 m de urcare. Noi nu vom ramane cu cifrele, stiu deja cam care sunt modurile in care se pot combina potecile din zona. Noi voi ramane cu sporavaiala voastra plina de animatie pe care o auzeam constant in urma sau inaintea noastra, cu glasurile voastre ce se impleteau cu toamna, cu mangaierea rotunjimilor domoale pe care le traversam, cu ziua calda de octombrie, toate cuibarindu-se in suflet, precum un copil ce respira dragoste si fericire pentru ca isi dea seama cat de norocos este. Nu-i putin lucru sa poti face asa ceva alaturi de mama ta si daca ne uitam in jur in cercul nostru de prieteni nu pot sa numesc prea multi care ies cu parintii pe munte. Si ne-am dori infinit ca aceasta stare sa dureze, poate de aici si nota melancolia a randurilor de mai sus…

Text: Mihaela.

Dimineata pe racoare, urcand pieptis spre culmea de pe bucla 2.
Insotiti de omuletii lui Mihai de la Centrul de Ecologie Montana din Moeciu.
In departare fagii au deja culorii ruginii ale sfarsitului de toamna iar in functie de inaltime apogeul culorilor a trecut deja.
La o vorba, la un strugure in sfarsit in caldura soarelui de octombrie.
Planuri si casute.
Imi place la nebunie felul in are lumina e filtrata de ruginiul frunzelor.
Moment de pauza.
Covrigul de la ora 12.
Poza de profil cu Bucegiul in departare.
O zi de toamna perfecta, la fel cum au fost si ultimele 3 saptamani.
Care-i muntele ala din departare, intreba Mike aratand spre silueta inconfundabila a Postavarului.
Deal-vale si genunchi ce au inceput sa scartaie.
Locul pentru picnicul de la ora 3.
Foculet, ceapa sfaraind pe paine si miros de slana afumata.
Macar odata pe toamna asta.
Chiar daca tonul Mihaelei din postare e putin pesimist eu sincer cred ca suntem norocosi pentru ca putem sa facem astfel de plimbari cu mamele noastre.

Din micile bucurii ale Brasovului

In orasul de sub Tampa a venit vara. Au venit turistii, a inflorit socul, s-au umplut campurile de flori care imprastie polen in stanga si in dreapta, s-a lungit ziua. Nu s-au oprit inca ploile, dar par sa se fi hotarat pe mijlocul zilei, cat sa ne lase sa furam si noi dimineti si seri frumoase. 


Ora 5.30 nu este sustenabila pentru un morning glory repetat, asa cum se intampla iarna, dar evadari punctuale, chiar si la altitudini mai joase decat varful Postavaru sunt mereu posibile. Si ne umplu inima. Si daca iti alegi cu grija ora, chiar si locuri de altfel aglomerate precum Tampa pot avea sarmul lor. De exemplu, din punctul nostru de vedere, nu are niciun sens sa mergi pe Tampa dupa-amiaza, pentru ca va fi inevitabil plin de oameni. Nici gand sa asterni un picnic la punctele de belvedere. Dar poti oricand sa iti incepi ziua cu un mic dejun acolo. La ora 7-7.30, Tampa este doar a alergatorilor matinali. In rest, isi traieste orele de liniste. Asa ca te poti instala comod, porni primusul, incinge uleiul, praji omleta, face cafeaua si savurat totul privind si mai ales ascultand cum se trezeste orasul. Cum 300 m mai jos zgomul creste usor, usor. Clopotele bisericilor din centrul vechi masoara oricum sferturile si jumatatile de ora, asa ca ceasul poate fi lasat acasa. Sau macar uitat in rucsac. Parca am zis ca o luam slow. De la timp, pana la ce punem pe masa. In ziua asta de vineri nu ne-a insotit decat Ionut. Poate la toamna vom fi mai multi si vom face o campeneasca la bancuta de pe Gabony, asteptand rasaritul de octombrie.

Tampa Rasarit
Pregatirea cafelei de dimineata, deasupra orasului.


12 ore mai tarziu, conducem spre Bran via Zarnesti pentru un final de zi la cort. Avem in minte un loc cu deschideri largi spre Bucegi si spre Crai, aflat pe coborarea finala de la Transilvania 100K. Zgomotul drumului national ramane repede in urma noastra si este inlocuit de sunetele variate ale padurii. Pasari. frunze ce se scutura de apa, ace calcate de talpile noastre si multe altele pe care nu le percepem. Doar 30 de minute ne despart de masina, dar totusi, aici pe dealuri este o alta lume. O lume cu iarba verde, flori, stanca, refugii, pete de zapada, vai numite si nenumite, ganduri, planuri, discutii despre ce va fi. Sacul de puf ma primeste calduros si pentru ca somnul nu se asterne, imi umplu seara cu actul doi din Traviata jucata la Salzburger Festspiele in 2005.

Locul de cort pentru seara de vineri, dupa 9 ore de munca din nou in natura.

10 ore mai tarziu incalzesc apa pentru porridge-ul si cafeaua de dimineata. Ne trebuie energie, caci vom avea astazi de explorat cotloane noi din Ciucas cu o urcare pe la Mana Dracului, plecand din Dalgiu. Suntem gasca mare caci au venit si Cristi, Vali si Muha. Desi am rascolit sifonierul dupa outfitul de vara, tot imi e cald pe urcarea prin padure, pe care baietii par sa faca concurs sau sa isi fi pus in minte sa injumatateasca timpul de pe indicator. Poteca se catara pe versant serpentina dupa serpentina strangand metodic diferenta de nivel.

Mana dracului.
The devil’s hand.

Cand in final panta se mai domoleste si drumul nostru se inscrie mai mult de-a coasta, dam peste obstacolele iernii, reprezentate de o multime de copaci cazuti ce trebuie sariti, ocoliti, dovediti. Si totusi, atunci cand in final, printr-un mic valcel inchis si umed iesim din padure, concluzionam cu totii ca efortul a meritat. Ciucasul arata cu totul diferit de aici si o multime de formatiuni stancoase ne atrag privirile in stanga si in dreapta. Varful pare sub asediu si nici nu e de mirare intr-o asemenea zi frumoasa. Noi mai avem ceva cale de mers pana acolo si poteca ne poarta printre tufe de afine, merisoare, bujori de munte (cei mai grabiti au inflorit deja) si palcuri de gentiene. Ce parea a fi o ora de la Mana Dracului e treaba de 30 de minute in compania potrivita, iar pe restul le petrecem stand pe varf la bai de soare.  Coborarea spre Dalghiu prin Poiana Teslei este lunga, insa ne da ocazia unor planuri potrivite pentru seara de samabata. In loc sa stam cu berea in mana pe canapeaua din apartement, am putea sa stam cu ea in mana in fata unei plasme naturale, la locul stiut de pe Coama Lunga.

Asa ca luam mancarea la pachet si in plus cate ceva de infipt in bat si urcam spre poiana unde vatra de foc ne asteapta, de data asta fara vant. Si astfel incheiem 38 de ore, din care am petrecut mai mult de jumatate din ele in natura. Ceea ce este un procent excelent.

Text: Mihaela.

Dimineata pe racoare, urcand spre Tampa prin iarba plina de roua ( si probabil si de capuse).
Cafeaua si omleta de dimineata.
Dupa ploaie, prin poienile de deasupra Branului, in cautarea unui loc de cort.
Misiune indeplinita.
Advanced base camp Bran.
Dimineata pe racoare, ora 6 si e timpul sa strangem tabara.
Inca un mic dejun la primus, de data aceasta cu porridge si cafea.
Doua ore mai tarziu, pregatiti sa atacam ciucasul prin invaluire.
Mana dracului, desi imaginatia poate sa lucreze si in alte directii.
Primii muguri.
A inceput sezonul.
Inca putin pana pe varf.
Poza regulamentara de varf.
Uscaturi si Goliati.
Coborare din Poiana Teslei spre masini si un Ciucas vazut dintr-o perspectiva complet inedita.
Sfarsit e zi, la foc si la o masa campaneasca pe Coama Lunga.
Sfarsit de zi.

Varful Cioara Si Piatra Dragoslavelor

Primavara ce tocmai a trecut a fost probabil cea mai ploioasa primavara de pana acum, o primavara demna de cea mai alba iarna de pana acum. Ploile au venit si au revenit, increderea in orice fel de prognoza a ajuns la cote minime, iar noi am ajuns sa ne consolam cu cele 3 ploi regulamentare pe zi.

Asa ca atunci cand ai parte de o zi in care nu te ploua, asta chiar daca ai parte de doar cateva raze fugare de soare si in rest norii alearga pe langa tine, zici ca l-ai prins pe Dumnezeu de picior.

Cam as ne simteam duminica dupa mica baie de soare pe care am prins-o pe varful Cioara atunci cand ne-am dat seama ca sunt sanse sa scapam neudati pe ziua de azi.

Am o fascinatie pentru Leaota si pentru zona salbatica ce face legatura cu Bucegiul. Iar vederea si deschiderea de care ai parte de aici e incredibila, cu Bucegiul in departare, Iezerul la o aruncatura de bat si Craiul intr-un unghi usor neobisnuit.

Dupa ce ne dam jos de pe Cioara, pe o poteca numai buna de testat genunchii si de distrus cvadricepsii, seara vine randul Petrei Dragoslavei, pe care ajungem pe inserat dupa un trase suprinzator de salbatic pentru un munte atat de mic. Bine, la 1400 de metri nu stiu daca e chiar mic, dar atunci cand de peste drum sa uita Iezerul la tine e greu sa pari mare. Pe varf avem parte de cirese culese de la Slatina si de un indelung popas in lumina calda a apusului. Lumina potrivita in locul potrivit si in momentul potrivit.

Pregatiti sa atacam varful Cioara.

O stana de nota 10..

Pauza de Cirese, cu Bucegiul inzapezit in departare si cu un Cristi gingas ca de obicei.

Lectia de geografie.

Planuri si un obiectiv vechi de 40 de ani.

Singura fereastra de soare din dupa-amiaza aceasta.

Sfarsit de iarna in Bucegi cu o zapada ce a tinut pana la sfarsitul lui mai.

De aici, tot la vale.

Piatra Dragoslavelor, obiectivul urmator pentru dupamasa aceasta.

Din nou la deal.

Intre fulg si pana.

Urcand cu spor, cu Valea Caselor sub noi.

Ajunsi aproape de varf cu Iezerul in departare.

Craiul dintr-un unghi inedit.

Piatra Dragoslavelor.

Momentul potrivit in locul potrivit.

Cirese la inaltime.

Lumina apusului si un nor ce ne face sa coboram in cele din urma de pe varf.

Negoiu morning glory, intr-o zi perfecta de toamna

Noaptea la Caltun a fost linistita si extrem de calda. Aproape ca am dormit cu sacul deschis pe jumatate si suntem convinsi ca daca dadeam crezare prognozelor care anuntau inca de miercuri minime pozitive, puteam sa mergem linistiti cu sacii de vara scutind astfel aproape 1kg. Sau luam mai multe dulciuri, spre linistea lui Radu. Vantul de cu seara s-a oprit definitiv si la ora 5.50 cand ieseam pe usa refugiului avem parte de aceeasi atmosfera linistita ca si ieri, cand urcam pe Vistea. Muntele isi tine din nou respiratia inainte de rasarit. Diferenta fata de ziua de ieri este ca pana pe Negoiu avem mult mai mult de tropait si la mine cel putin, dimineata motorasele merg mai greu. Lumina ne gaseste pe curba de nivel ce precede urcarea in Strunga Doamnei. Ma uit si poteca spre Strunga Dracului pe care am mers acum 3 ani de zile cu Claudia e aproape invizibila, acoperita acum de lespezile subtiri si plate generate parca continuu de munte.

Negoiu imi pare un munte batran. Totul pe el se misca, e in dezordine, in nepasare…Ma duce cu gandul la o ruina, un munte in descompunere care naparleste pietre. Si pe Negoiu, ca si ieri pe Vistea, dam de un cuplu care si-a petrecut noaptea pe varf, de data asta facand bivuac. Dupa 15 minute o luam din loc, caci in fata ne sta profilul neregulat al Custurii Saratii si indicatorul din Saua Cleopatrei care anunta 4h30 pana in Saua Scarii nu e chiar incurajator.

Din Custura imi aduc aminte suprinzator de multe pasaje , chiar daca cu Claudia am parcurs-o in sens invers. Ma simt stangace si inceata caci corpul meu a pierdut bruma de usurinta a miscarii pe care o stransesem in ultimul an de catarat (2013) si acum doar mintea stie sa mai stea si sa judece drept si prudent pasajele. In orice caz, parcurgerea Serbota => Negoiu mi-a parut ceva mai facila decat cea in directia E=> V.

Iesim din Custura dupa 1h30 si dupa ce coboram de pe Serbota ne cautam un loc cu soare si ferit de vant pentru brunchul zilei. Aceeasi reteta ca si ieri: porridge cu agrise si cafea, dar substantial mai multa miere spre bucuria lui Radu. E ultima zi pe munte, asa ca nu mai chivernisim nimic, din contra, folosim tot ce avem ca sa usuram bagajele. De Musceua Scarii uitasem cu desavarsire si Scara trece mai usor decat ne asteptasem. Din motive de logistica hotaram sa ne retragem prin Barcaciu si ca atare ne permitem sa ne lungim maxim pana la Lacul Avrig. Daca acum 3 ani aici muream de cald cu Claudi si ne balaceam cu picioarele goale in apa, acum lacul e inghetat bine, cu 6-8 cm de gheata. Dupa cateva poze intoarcem spatele crestei, scapam si de vant si pornim coborarea, care trebuie spus ca nu e nici pe departe ce mai eficienta varianta, avand in vedere ca dupa ce ajungi in fundul vaii, urci lin si mai ales lung spre cabana.

Aici e o liniste aproape desavarsita, deci nicio sansa sa ne lipim de cineva la o ocazie spre Avrig. Nea Petre ne ajuta cu niste numere de taxi si pana la urma gasim pe cineva sa vina sa ne ia si sa ne duca pana in Avrig, sau poate chiar pana in partea cealalta a cresetei, in Breaza, unde aveam masina. Pe coborarea serupita de la cabana imi tin mintea ocupata cu tot felul de lucruri, doar doar mai uit de genunchii, tibia stanga si pingeaua stanga care ma dor. Prea multa coborare strica, mai ales cand ea vine pe fondul unei lipse de antrenament specific. MTBul si trekkingul nu au chiar toate lucrurile in comun.

Pe Valea Avrigului este frig si aerul rece si umed de aici prevesteste parca primele zile de iarna. Desi toamna care tocmai se incheie putea fi mai bogata in ture, cele trei zile in Fagaras, zile cu soare, cu liniste, zile de intimitate cu muntele au sters multe weekenduri mai putin reusite cu buretele.

Text: Mihaela.

Ora de aur.

Ora de aur.

In departare tot e un flux, umbrele si culorile jucandu-se cu crestele Fagarasului.

Am invins!

Am invins!

Un bivuac la inaltime, bivuac ce nu a fost chiar atat de infrigurat din spusele oamenilor precum pare din poza.

Un bivuac la inaltime, bivuac ce nu a fost chiar atat de infrigurat din spusele oamenilor precum pare din poza.

Panoramic.

Panoramic.

Urmatoarea bucata: Custura Saratii.

Urmatoarea bucata: Custura Saratii.

Micul dejun de la ora 10, cu terciul nostru cel de toate zilele.

Micul dejun de la ora 10, cu terciul nostru cel de toate zilele.

Avrigul inghetat bocna ce scotea sunete de pe alta planeta.

Avrigul inghetat bocna ce scotea sunete de pe alta planeta.

Sfarsit de zi si de tura cu o coborare de aproape 2000 de metri pana in civilizatie.

Sfarsit de zi si de tura cu o coborare de aproape 2000 de metri pana in civilizatie.