Category Archives: Elvetia Saxona

Winterstein

La alergat prin Saechsische Schweiz, si boofen pe Winterstein

Dupa un weekend petrecut in Barcelona si dupa ce am ramas in urma in ultimul hal cu jurnalele, am zis sa aduc din nou blogul la zi incepand cu cele mai recente ture. Dupa doua weekenduri petrecute prin orase, eu chiar simteam nevoia unei iesiri prin locuri mai salbatice.

Si cum unul din cele mai salbatice locuri aproape de Berlin e Elvetia Saxona, iata-ne sambata dimineata in drum spre Dresda impreuna cu Monica si cu Stefan, cu speranta de a prinde un ultim weekend de toamna. Si vremea chiar se anunta anormal de calda pentru perioada aceasta, astfel incat vrem sa combinam drumetia cu un bivuac sub cerul liber si cu alergatul.

Pentru jumatatea de zi de sambata avem in plan sa ajungem la Bastei, o fosta fortareata cocotata pe stanca ce are un pod arcuit extrem de fotogenic. Alegem o varianta care pare sa ne duca mai pe ocolite catre Bastei in speranta ca va fi mai pustie, dar din pacate gandul cu ultimul weekend de toamna cred ca l-au mai avut si o groaza de nemti, astfel incat, pe masura ce ne apropiem de Bastei, ne cufundam intr-o mare de turisti.

Tura e totusi frumoasa, desi ceva cam domoala pentru gusturile mele, astfel incat inainte de a ajunge la masina o condimentam cu o balaureala care sa compenseze potecile extrem de bine ingrijite pe care am mers de-a lungul zilei. Pe langa multimea de turisti de la Bastei erau si extrem de multi cataratori, veniti si ei sa profite de ultimul weekend cu vreme calda.

Si dupa ce au inceput sa ma manance degetele dupa dorul de stanca, si de dorul unei zile de catarat intr-o zi calda de toamna, mi-am dat seama ca ultima data cand am fost la catarat a fost acum aproape 3 luni de zile cand ne-am intors din Alpi. De atunci planificarea si pregatirea unor proiecte ce necesita ceva timp m-au facut sa tai cataratul de pe lista de activitati pentru toamna aceasta. Nu-i nimic n-au intrat zilele in sac, vor fi si alti ani si alte toamne.

Ajungem la masina odata cu apusul timpuriu, si dupa o scurta stramutare in apropierea Pietrei Iernii incepem sa ne pregatim pentru urcusul de 30 de minute catre locul de bivuac. Si de data aceasta, la fel ca si in primavara, vrem sa dormim in unul din cele mai frumoase locuri de boofen din Elvetia Saxona, un cort de piatra pe o platforma suspendata. Partea cea mai interesanta e ca trebuie sa te si cateri putin inainte pentru a ajunge la platforma, astfel incat locul are o tenta usor exclusivista.

Ajungem la el pe intuneric, si dupa un scurt exercitiu de catarat la frontala si dupa tragerea rucsacilor iata-ne la locul de bivuac de pe Winterstein. Ce e foarte interesant e ca desi in jurul stancii vantul vuia destul de puternic, partea pe care era locul de bivuac era destul de ferita, astfel incat am avut parte de o noapte linistita si calduroasa. Mai complicat in schimb cu teama de ganganii cu care aparent Mihaela si Stefan au o reala problema.

A lipsit in schimb de data aceasta cerul plin de stele si rasaritul spectaculos pe care l-am prins ultimele doua dati cand am fost aici. Ramane totusi frumusetea dormitului in mijlocul naturii, sub cerul liber, o experienta care a inceput sa-mi placa din ce in ce mai mult de cand am ajuns in Germania si prin Elvetia Saxona.

Pentru ziua de duminica avem in plan o alergare ceva cam lunga pentru lipsa noastra de antrenament, in partea estica din Elvetia Saxona. Si desi prognozele anuntau ploaie de la jumatatea zilei, aceasta a intarziat sa apara pana la urma. Greseala pe care am facut-o in schimb a fost ca am pleca mult prea gros imbracati pentru cat de cald era afara si cu mult prea putina apa dupa noi, astfel incat dupa primii 14 kilometri am inceput sa suferim destul de serios de sete.

Cu toate acestea tura a fost foarte frumoasa, cu o lumina perfecta de toamna, cu ploi de frunze si un soare bland care te lasa sa faci pauze in toate locurile frumoase pe care le intalneai. Iar locurile au fost mult mai salbatice si mai putin populate de turisti in comparatie cu Bastei. Punctul terminus a fost granita cu Cehia, la un fost punct de graniceri cu un pod peste un mic rau uitat de lume.

A fost genial si momentul in care am dat de prima cabana dupa 10 kilometri de rabdat de sete, pentru a descoperi ca avem la noi doar 4 euro si un card cu care nu se poate plati. Astfel incat dupa o sticla de apa primita pe ochi frumosi, am primit si super oferta unei sticle de cola de 1 litru la 3 euro, pe care nu am refuzat-o. Si cu ocazia asta am descoperit si gustul unei Cola revolutionare, Caribba Cola, care semana izbitor cu gustul sucurilor la TEC de dupa revolutie. Oricum a mers la fix si ne-a propulsat pe ultimii kilometri ai alergarii de 24 de kilometri.

DSC_7747.jpg

Cautand poteca catre Bastei

DSC_7752.jpg

Capitanii toamnei

DSC_7754.jpg

Mai stricam din greseala si putin din decor

DSC_7764.jpg

Rama in rama

DSC_7774.jpg

Privind cutezatoare in viitor

DSC_7810.jpg

Zbor de toamna

DSC_7846.jpg

Cataratul tipic din Elvetia Saxona

DSC_7854.jpg

Inca putin pana pe varf

DSC_7864.jpg

Exercitii de bouldering

DSC_7886.jpg

Apusul zilei

DSC_7914.jpg

Locul de bivuac

DSC_7945.jpg

Mesecenii solitari

DSC_7949.jpg

Buna dimineata

DSC_7978.jpg

Trei frati

DSC_7987.jpg

Alergarea de dimineata

DSC_8015.jpg

Ce poti sa iti doresti mai mult

DSC_8044.jpg

Pe taram cehesc

DSC_8050.jpg

Poteci de vis

DSC_8053.jpg

Deschide si simte gustul de dozator TEC

DSC_8055.jpg

Cola revolutionara, Hasta la victoria Siempre !

Bielatal, Elvetia Saxona

Din nou in Elvetia Saxona

Un pic mai multe poze aici.
Jurnalul Mihaelei aici.

Am promis ca o sa incerc sa scriu totusi cateva randuri dupa fiecare tura, si pentru ca dupa weekend-ul care a trecut nu am avut de ales prea multe poze de data aceasta chiar am apucat sa le scriu la timp.

Elvetia Saxona o sa fie cu siguranta unul din locurile care o sa-mi lipseasca, si cel mai probabil o sa apucam sa exploram prea putin din intreaga zona in timpul pe care il vom petrece aici. De fapt sincer chiar daca ai trai cateva vieti nu ai avea timp pentru toate traseele de catarare deschise in zona. Sunt in total 12.000 de trasee intr-o zona care ca suprafata nu depaseste un masiv muntos de dimensiune medie. La o rata de 4-5 trasee pe zi ar dura 8 ani de catarare continua, zi de zi, dar tinand cont ca nu ai voie sa te cateri 24 de ore dupa o ploaie, si ca ai si iarna in ecuatie sunt convins ca o viata nu e suficient.

Poate cel mai mult e sentimentul de aventura pe care il ai in momentul in care te cateri in zona, si cam in fiecare iesire mi-a fost confirmat faptul ca nu ai neaparata nevoie de pereti de sute de metri pentru a trai o mica aventura. Cred cu tarie ca aventura apare doar atunci cand exista o sansa mai mica sau mai mare de a esua. Si in functie de aventura pe care o traiesti a esua poate insemna diferite lucruri, de la a te pierde pe undeva prin mijlocul pustietatii, pana la abandona la un concurs care te pune pe genunchi, pana la a te da jos dintr-un traseu de catarat. Dar intotdeauna pentur a exista aventura trebuie sa existe si o oarecare indoiala asupra reusitei. Si cateodata, destul de rar ce e drept, la anumite trasee de catarat sau in anumite stiluri de catarat a esua poate sa echivaleze cu capatul liniei.

Cert e ca ultimele luna in care am tot iesit la catarat, fie la panou, fie la diferite faleze de catarat din Germania nu m-au pregatit deloc pentru Elvetia Saxona. Asigurari prea dese, sau prea solide (sincer in momentul in care pui o nuca bine in calcar sanatos, stii cu siguranta ca daca o sa cazi de acolo nu o sa dai cu fundul de pamant), magneziu, dar in primul rand prea multe prize, si prea sanatoase.

Pentru ca gresia mancata de ploaie din Elvetia Saxona are cam de toate dar la capitolul prize sanatoase de care sa poti sa te tii cum trebuie e cam deficitara. De fapt daca ar fi sa compar, tot stilul de catarat e complet diferit, si mergi mult mai mult la echilibru, nefiind prea multe prize si chiar si pe traseele usoare trebuie sa ghicesti miscarile. Nu am nici o problema sa am asigurari precare sub mine, sa am noduri sau anouri date pe dupa colturi rotunjite, atat timp cat am de ce sa ma tin, dar in momentul in care urci la echilibru cu miscari pe care nu ai nici un fel de siguranta ca poti sa le refaci pentru a cobori incep sa ma simt putin nesigur.

De multe ori trebuie sa siguranta ca esti pe unde trebuie, si nu intr-un traseu alaturat de 3 ori mai greu, pentru ca de multe ori nu e deloc usor sa ghicesti liniatraseului. Iar ghidul in germana cu zeci de prescurtari si cu descrieri laconice nu ajuta intotdeauna, dar deh inteleg ca trebuiau sa inghesuie textul pentru a incapea 12.000 de trasee (si asa sunt 6 volume diferite pentru toate sub-zonele). Si te bucuri de fiecare data cand mai bate putin vantul, sau cand soare intra putin in nori, pentru ca poti sa-ti mai usuci putin mainile inainte de mai urca putin.

Revenind la weekend-ul care tocmai a trecut, Mihaela a scris deja un jurnal destul de detaliat, dar am zis sa mai scriu si eu cateva randuri. Dupa o incercare complet esuata de a descoperi o zona noua de catarat, Affenstein am facut o tura foarte frumoasa de trail-running pe potecile din zona, pe inserate, in momentul in care potecile se golisera complet de turisti. Spun complet esuata pentru ca am ajuns pe doua trasee care mi-au cam testat un spirit de aventura cam inexistent in ziua respectiva. De fapt a fost clar una din putinele zile de pana acum cand nimic nu s-a legat la capitolul catarat.

Affenstein.

Privind spre Piatra Iernii.

Cu gandul la Mehedinti.

Seara ne indreptam din nou spre Winterstein, pentru a incerca un alt loc de boofen (bivuac in aer liber), de data aceasta intr-u cort de piatra, cocotat undeva sus pe o platforma unde se putea ajunge decat dupa ce se catara la liber un mic peretel de cativa metri. Izolat, aerian, intim, cu o priveliste pe masura dimineata, a fost de departe cel mai frumos loc de bivuac pe care l-am avut pana acum.

Cortul nostru de piatra.

Si rasaritul zilei.

Privelistea de dimineata.

A doua zi in schimb ne-am luat revansa la catarat, pe primele trasee tot stangaci, dar pe masura ce ziua a inaintat cu din ce in ce mai multa incredere. De data aceasta ne-am mutat in schimb din nou in Bielatal pentru reacomodare, aici stanca fiind ceva mai fragmentata si ceva mai bogata in prize. Pana la un traseu destul de epic care pe parcursul a 40 de metri a avut de toate, de la perete compact, pana la traversee expuse, pana la hornuri cu ramonaj. Pfeilerweg din Verlassene Wand, in traducere libera drumul coloanei din peretele parasit.

My friends, si la propriu si la figurat.

Cred ca ne place atat de mult zona tocmai pentru e imbinare extrem de ciudata intre etica, aventura si putina lipsa de sens. Pana la urma de ce s-ar catara cineva astazi asigurandu-se cu noduri, uneori pe trasee ce nu pot fi asigurate, fara magneziu, la fel cum se catarau si cel care au deschis traseele respective. De ce ar urca cu rucsaci pentru a dormi sub cerul liber sau in mici grote suspendate printre stanci cand campinguri si pensiuni, si cazari si dusuri calde.

Pentru ca poate par lucruri fara sens, dar sunt aproape de sufletul nostru, si oarecum extrem de departe de tenta comerciala/industriala pe care poata sa o aiba uneori escalada, pentru ca un momentul in care urci pe un turn experienta e mult mai aproape de a aceluia care acum 100 de ani urca pentru prima data pe turnul respectiv. Iar ca si incheiere, cautand prin tenebrele internetului am dat peste un set de poze antice extrem de interesante din Elvetia Saxona de la inceputul secolului, si intamplat fix pe unul dintre trasee, Pfeilerweg, am fost si noi weekend-ul asta.

Scarile de langa radebeul

Mt. Everest Treppenlauf, 85km / 8848m

De doua ori un maraton, si inaltimea Everestului de urcat si de coborat. Cel mai greu concurs la care am participat pana acum, de departe. Iar mama mea probabil o sa ma certe in ultimul hal in momentul in care o sa citeasca jurnalul.

As putea incepe cu intrebarea unui coleg de munca, care in una din pauzele de masa a pus o intrebare foarte simpla: “De ce?”, si dupa o scurta discutie mi-am dat seama ca oricum as fi raspuns la aceasta intrebare tot nu as fi reusit sa-l conving de sensul unui astfel de concurs. Singura explicatie cu o oarecare samanta de logica a fost ca e prea aproape concursul de Berlin, si prea nebun ca sa nu particip la el.

De inscris m-am inscris la sfarsitul lui ianuarie, cand am auzit de la Gabi Solomon ca se organizeaza un astfel de concurs in Germania. Nu am stat mult pe ganduri, de fapt fix un sfert de ora, pana cand am achitat taxa de inscriere si eram pe lista de asteptare. Au urmat 2 luni si jumatate in care am incercat sa ma antrenez pe scarile pe care le-am gasit prin Berlin, respectiv unele de 30m diferenta de nivel de pe Muntele Zmeului, sau in momentele in care aceastea erau acoperite de gheata si de zapada in cladirea in care muncesc.

Vai ce ma asteapta!

Totusi una peste alta s-au strans cateva antrenamente cu scari, si din experienta celor 2 ultramaratoane la care am mai fost, stiam ca daca incep incet si daca nu am probleme ar trebui sa pot sa duc concursul la bun sfarsit, poate chiar la un loc decent.

Astfel incat dupa un weekend petrecut tot prin imprejurimile Dresdei, iata-ne din nou in drum spre Radebeul, un fel de suburbie a Dresdei, unde se organizeaza si concursul. Practic in satul respectiv e o regiune viticola destul de veche, si implicit terase cu vie, si implicit si scari. Respectiv “Treptele Varfului”, in traducere libera, cu 80 de metri diferenta de nivel de sus pana jos si care impreuna cu 2 bucatele mai plate in partea de sus si in partea de jos a scarilor formeaza traseul pe care se desfasoara concursul.

Concursul incepe la fel ca mai multe ultramaratoane dupamasa la ora 16:00 (in ideeaa ca daca oricum prinzi o noapte macar sa fii ceva mai odihnit in timpul ei), astfel incat am tot timpul sa ma invart prin zona, sa mai fac ceva poze si sa analizez traseul. Organizatori par sa fi planuit totul foarte bine, in schimb ma surprinde cand in partea superioara a traseului vad ca au 3 corturi de campanie amenajate, doua dintre ele cu paturi de campanie. Pai noi am venit aici ca sa dormim sau sa alergam, imi zic in gand.

Si treptele in sine.

Corturile de campanie inainte de concurs.

Privelistea de deasupra.

Briefing-ul si regulile sunt scurte, mergi pe partea dreapta, ai grija cand depasesti, ai grija cu numarul de concurs ca sa fie inregistrat cum trebuie in fiecare runda, reguli pe care reusesc sa le inteleg si eu fara probleme. Am timp la fix sa cobor odata scarile pentru a ajunge la masina pentru a ma schimba in echipamentul de concurs, si sa le mai urc inca odata si iata-ne aliniati la start, 60 de oameni din toate colturile Germaniei, multi dintre ei nefiind la prima editie.

Startul se da de sus, si plec destul de in fata, coborand scarile in ritm constant, cate doua trepte cate odata. Ca si la un maraton de munte sunt absolut convins ca diferenta nu vine de la urcare, ci de la portiunile de coborare si de plat. Daca reusesti sa alergi pe acolo, si sa pastrezi un ritm cat mai constant tot concursul, ai mult mai mult de castigat decat daca tragi tare pe urcari. Primele runde raman in spatele celor mai experimentati, doi dintre ei castigatori ai editiilor precedente, fara a forta, cu ochii pe puls si pe ceas. Primele runde merg bine, cu ceva sub 8 minute pe runda, dupa care urmarind ceasul ma hotarasc maresc un pic ritmul si de la tura 5 incolo trec pe prima pozitie.

Si tin un ritm constant in primele 20 de runde, care trec incredibil de repede, astfel inca la runda 20 aveam un avantaj de 2 runde fata de urmatorul concurent, alergand cu ceva sub 8 minute pe runda. Timpul trece, se apropie si inserarea, ritmul scade putin in timp dar diferenta fata de urmaritori se pastreaza. Organizatorii au un nenica cu microfon sus la punctul de start si de sosire, care anunta de fiecare data care e persoana care vine, si ma simt putin mandru cand aud Radu si Romania. Si chiar cobor foarte bine, cel putin in comparatie cu restul, iar alergatul la vale pe scari imi aduce putin aminte de concentrarea si de alergatul la vale pe munte. Atunci cand se leaga miscarile, e o plutire neinfranata, in care te ajuti de gravitatie pentru a ajunge la vale, si nu lupti impotriva ei.

Urmatoarele runde trec cam in acelasi ritm, constant, si constant mai rapid decat cei care sunt pe locurile 2-4, astfel incat la runda 40 aveam 3 runde si jumatate diferenta fata de urmatorii. Au trecut deja aproape 5 ore de concurs, efortul incepe sa se simta la toti concurentii si ritmul incepe usurel sa scada.

Ca si la orice ultramarathon, pe langa pregatirea anterioara, cel mai important factor mi se pare de departe mancarea. Ai nevoie pur si simplu de imens de multa energie, mult mai multa decat poti stoca in muschi, sau decat poti asimila in timpul cursei. Ca sa tii motorasele functionand cum trebuie trebuie sa le alimentezi corespunzator, sau dupa o alta vorba pe care am auzit-o acum ceva vreme : oricum ajungi sa functionezi cu grasimi, dar grasimile trebuie arse la un foc mocnit de carbohidrati. Carbohidrati acestia au fost la mine gel-uril de la sponser, cu care pot sa zic ca m-am impacat destul de bine la concursurile la care am fost pana acum, udate la fiecare tura sau o data la doua ture la punctele de alimentare cu apa minerala, sau isotonic, sau cola, sau suc de mere, dupa chef. Un mare avantaj la un concurs de genul acesta e ca nu trebuie sa cari aproape nimic dupa tine, si ca poti sa bei sa mananci odata la 5-10 minute. Toate acestea vin in schimb si cu avantajul plictiselii, aceleasi trepte de 100 de ori.

Minutul 0, startul concursului.

Pe la runda 47, cu 4 runde diferenta fata de urmaritorii in schimb simt ca stomacul nu mai vrea sa mai coopereze, astfel incat trebuie sa iau o pauza de toaleta, in care imi dau seama din pacate ca lipsa de cooperare e aproape totala, si ca tot ce am manacat si mare parte din ce am baut in orele de dinainte iese afara fara drept de apel. Macar ma simt mai usor dupa ce ma ridic de pe toaleta, dar imi dau seama ca daca nu reusesc sa compensez cumva pentru toate lichidele si pentru toate sarurile pierdute situatia nu o sa fie deloc roz.

Seara pe racoare.

Gandul ma duce la Mike si la un 7500 de acum multi ani, cand si ea a avut probleme intestinale, si stiu din experienta ei ca o chestie de genul acesta te stoarce in ultimul hal. Ca sa functioneze cum trebuie, pe langa ceva carbohidrati muschi au in primul rand nevoie de apa si de saruri, fara acestea ajung sa-si piarda elasticitatea, sa se blocheze, incep crampele.

Intre timp apare si Mike, care cred ca ramane putin surprinsa de clasamentul din momentul respectiv, dar careia nu apuc sa-i zic cam ce probleme am, si care oricum nu cred ca ar fi avut cum sa ma ajute in momentul respectiv. Astfel incat strang din dinti, si incerc sa compensez cu cat mai multa apa si cu cat mai mult isotonic, si cu chestii mici de mancare, sperand sa fie asimilate cat mai repede.

Intre timp in schimb s-a lasat noaptea, alergatul pe scari la vale nu mai merge chiar asa de bine si incep sa simt cum la fiecare coborare muschii incep sa devina din ce in ce mai obositi. Strang din dinti si pastrez ritmul, diferenta fata de locurile 2-3 se pastreaza, 3 ture diferenta, si incet incet se apropie si tura cu numarul 70. Teoretic stiu ca la diferenta pe care o am pot sa merg considerabil mai incet in ultimele ture si tot sa termin pe primul loc, dar asta nu ajuta prea mult in momentul in care fiecare alergare la vale sau pe plat incepe sa devina un chin din cauza muschilor blocati.

La tura cu numarul 70 in schimb toaleta ma cheama din nou, si de data aceasta imi dau seama ca situatia cu stomacul nu s-a imbunatatit, ba chiar ca toate lichidele / alimentele incearca sa iasa pe doua cai. Stors bine, tot ce vreau sa vad in momentul respectiv e un pat in care sa ma intind, astfel incat cuprins de frisoane gasesc unul liber pe care il si folosesc. Cortul e incalzit, si totusi tremur din toate incheieturile cu aceeasi senzatie de greata, o intreb pe o tanti cu o patura de unde pot sa iau si eu o patura, iar tanti cand ma vede imi da patura ei.

Vine si nenica care organizeaza concursul ca sa ma intrebe daca sunt ok, trimite si un nenica de la ambulanta care imi da un medicament de stomac care din pacate nu prea are nici un efect asupra senzatie acute de greata, astfel incat petrec urmatoarele 4 ore pe patul de campanie, undeva intre somn si veghe, cu aceasi senzatie de greata si cu o punga mereu la indemana. Cred ca a fost pentru prima data cand am varsat cand tot ceea ce a iesit nu a avut gust naspa, o combinatie de isotonic cu gel-uri. In momentul in care m-am intins nu-mi mai pasa de nimic, nici de avansul pe care il aveam, nici de continuare concursului, tot ce voiam sa fac e sa stau intins in pat, sa-mi treaca frisoanele si greata.

Orele trec incet, concurentii se tot perinda prin cortul cu paturile de campanie, unii mai dorm, unui doar stau putin sa se reculeaga, altii vin sa manance. Intre starea de somn si de trezie, mai schimb vorbe cu unii dintre ei, si imi dau seama ca nu sunt singurul cu probleme intestinale, cam toti cei care sunt trasi pe dreapta suferind de aceasi chestie. Spre sfarsit cred ca atipesc totusi cam o ora, trezindu-ma cu putin inainte de 6. Mike a spus initial ca avea sa revina la putin dupa 6, ora la care ar fi trebuit sa termin daca as fi pastrat un ritm cat de cat decent. Dar nu a fost sa fie, astfel incat motivat de faptul ca probabil Mike ma asteapta undeva afara ma motivez sa ma ridic macar din pat si sa incerc sa fac cativa pasi.

Si ma simt ceva mai bine decat in urma cu cateva ore, daca las la o parte faptul ca sunt complet stors si ca am muschii de la picioare aproape complet blocatii din cauza lipsei de apa si de sare. Dar totusi am stiut din momentul in care m-am ridicat ca vreau sa fac si ultimele 30 de runde, ca am timp suficient ca sa le duc pana la bun sfarsit, si ca am toate sansele sa o fac. Doar vointa sa fie.

Privit un pic ca un inviat din morti, ma deplasez sontac sontac in cortul bucatarie, unde reusesc sa mananc o felie de paine cu salam, dupa care ii zic lui Mike ce probleme am avut, dar ca vreau totusi sa continui. Doar pacat pana la urma de cele 70 de runde care au trecut pana atunci.

Si imi place la nebunie ca toti concurentii ma incurajeaza cand ma vad din nou dupa atatea ore, de data asta sontac sontac cu muschii blocati. Cel putin prima coborare a scarilor a fost groaznica, dupa au mai inceput cat de cat sa-si dea drumul muschii. E interesant cum ajungi sa legi relatii cu toti, pentru ca ii vezi de atatea ori pe trepte, fiecare cu lupta lui, fiecare cu vointa lui, fiecare cu numele lui. Si zambesti si incurajezi, si vezi fete concentrate, si fete luminoase, si in spatele tuturor e o vointa de fier. Am vazut mai multa vointa in timpul acestui concurs decat la toate concursurile la care am participat pana acum la un loc, si la mine si la ceilalti concurenti.

E greu de spus ce anume te face sa mergi in continuare in momentul in care simti ca fiecare celula a organismului tau iti spune sa te opresti, atunci cand esti dupa 15 ore de efort si cand fiecare 1% din distanta dureaza 14-15 minute. Dar totusi in momentele respective, atunci cand iti zici “vreau” si “pot” se intampla ceva magic. Si am avut parte de suficiente momente de genul acesta in ultimele runde, care treceau din ce in ce mai incet, si am vazut suficiente momentele si la toti ceilalti concurenti care era inca in concurs.

De fapt daca stau bine sa ma gandesc imaginea concurentilor din ultimele de runda, camarazi intr-o suferinta fara nici un sens, o sa-mi ramana intiparita in minte mai adanc decat la orice concurs de pana acum. Pentru ca se forma in momentul respectiv o legatura invizibila atunci cand schimbai priviri, zambete, incurajari sau doar fete concentrate, pentru ca erau momente in care te uitai ca intr-o oglinda, si in care stiai exact prin ce trece in momentul respectiv persoana respectiva. Si asta poate si pentru ca oamenii cu care am impartit ultimele ore ale concursului erau cei care se luptau sa termine, sau sa stranga cele mai multe runde, si la orice concurs ultimul pluton mi se pare ca are cel mai mult de suferit.

Imi pare rau ca inca nu am reusit sa fac poze de la concurs, dar atunci cand o sa apara o sa completez jurnalul cu pozele celor cu care am impartit ultimele runde.

Sincer stau sa ma intreb cu ce a functionat organismul in momentele respective, pentru in afara de apa si de cate un pahar de cola altceva nu am reusit sa mananc in dimineata respectiva. Si totusi, ca un metronom, desi din ce in ce mai incet, se duceau treapta dupa treapta, metru dupa metru. Si toti privitorii au fost geniali, la fel si toti concurentii, la fel si momentele respective. A fost o experienta de multe ori mai grea decat continuarea concursului de la runda 70 daca nu as fi avut nici un fel de probleme, cu mult mai intensa si mult mai emotionala.Mai fac o pauza la runda 80, si la runda 90, dar imi dau seama ca pentru fiecare pauza in care incerc sa mananc ceva mai serios nu reusesc sa mananc nimic, si ca pornirea e din ce in ce mai grea, astfel incat renunt la pauze si intr-un ritm de melc incerc sa nu ma opresc dupa runda 90. E deja mijlocul zilei, dar e placut si adie vantul, se vede pana departe si din nou e plin de oameni care incurajeaza pe traseu. Am auzit si incurajari in Romana, probabil de la un sas venit cu multi ani in urma in zona, si de la o tanti care a si concurat care a facut facultatea la Timisoara. La atatea runde, ai timp sa tot schimbi vorbe si impresii.

Pentru a indica ultimele runde pentru fiecare din concurenti, pe langa un nenica care era la microfon mai era si o fatuca cu mama ei, care aveau casa fix pe marginea scarilor, care imparteau concurentilor care erau la ultima runda o ramura verde pe care tocmai pocnisera frunzele. Era semnul ca se terminat, ca mai trebuie sa mai urci doar odata scarile, ca o sa fii incurajat si aplaudat in ultimul hal de toti privitorii.

A doua zi, mai multa concentrare, mai mult efort.

Si dupa o serie de runde care parea ca nu se mai termina, si la care mi se parea ca numaratoarea pe care o tineam in cap mereu ar trebuie sa fie inaintea numaratorii oficiale, vine si randul meu sau iau ramurica, si sa am parte de cel mai tare finish de la toate concursurile la care am participat pana acum. Pentru ca la cat vorbise nenica cu microfonul de-a lungul concursului devenisem o mica vedeta, era romanul care a condus clar vreme de 70 de runde, care aveea 3 runde diferenta, care a revenit din morti si care a hotarat sa duca concursul la bun sfarsit. Si chiar au fost foarte multi oameni, si foarte multe fete care ma incurajau constiincios, runda de runda, si carorara le raspundeam de fiecare data cu cate un “Danke”. Inchei runda cu plecaciuni in fata acelorasi specatori, fara de care pentru toti concurenti ar fi fost mult mai greu, si cu putina energie pastrata pentru a face ultimi pasi in alergare, termin si runda cu numarul 100, dupa 21 de ore si 30 de minute, pe locul 17 din 60 de concurenti, din care doar 27 au reusit sa termine cele 100 de runde.

Prin comparatie, daca pentru primele 70 de runde am avut nevoie de 10h20, pentru ultimele 30 de runde am avut nevoie de aproape 7 ore, plus cele 4 ore petrecute inainte in pat. A fost, poate chiar si pentru mine, poate un pic prea mult. Spun asta acum la 4 zile dupa ce am terminat concursul cand inca am o febra musculara groaznica, si ma simt ca si cum toti muschii de pe picioare ar fi fost dinamitati si reasezati intr-o neoranduiala totala. Si sunt convins ca totul a fost in primul rand din cauza problemelor intestinale (banuiesc sucul de mere), si de aici din cauza deshidratarii si a lipsei de sare. Asta e, sunt zile si zile, probleme si probleme, si ma bucur pe de alta parte ca de-a lungul concursului nu m-a durut nici o incheietura si nici un genunchi. Din proprie experienta muschii se refac mult mai repede decat un ligament sau o incheietura cu probleme.

Revenind in schimb acum la finalul concursului, dupa finish-ul destul de emotional, tot ce vreau sa fac era sa ma intind, chestie pe care o si fac ajutat de Mihaela, pe acelasi pat de campanie cu care incepusem sa dezvolt relatia din noaptea precedenta. Desi e un amarat pat de panza intinsa, e de departe cel mai dulce pat pe care m-am intins vreodata pana acum. Nici cel mai scump pat de pe lumea asta in conditii normale nu are cum sa se simta la fel cum s-a simtit patul de campanie. Afara e soara dar bate vantul, copacii din jur se clatina si vad umbrele frunzelor cum se misca pe peretii cortului de campanie, concurentii cu care am impartit ultimele runde vine unul cate unul, si iau cate un pat in primire, fiind si ei ajutati la randul lor de fiice, de parinti, de sotii. Si mai toti se intind si atipesc macar pentru cateva minute, intr-un somn probabil la fel de dulce si la fel de adanc ca si somnul din copilarie.

Dupa 2 ore in schimb trebuie sa ma scol pentru a merge la festivitatea de premiere, unde pe langa castigatori toti cei care au terminat sunt chemati langa podiumul de premiere, astfel incat apuc sa mai vad inca odata toti oamenii din timpul concursului. In schimb efortul de a ajunge pana langa podium e substantial, la fel ca si efortul de a iesi din masina in momentul in care am ajuns in Berlin, la fel ca efortul de a urca cele 4 etaje inalte ale blocului in care locuiesc. Urmeaza o recuperare probabil cam lunga pentru gustul meu, si Zugspitze Ultramarathon in iunie, dar sa vedem in schimb cum o sa mearga recuperarea pana atunci. Deocamdata urmeaza un concediu de 6 zile, in care o sa avem doar drumul liber in fata noastra, o tara noua de explorat si o primavara de intampinat.

Pentru cei interesati de datele tehnice, track-ul concursului, din pacate fara GPS in ultimele ore poate fi gasit aici.

Bivuac pe Winterstein

Bivuac pe Piatra Iernii si din nou catarare in Saechsische Schweiz

Cum din nou Mihaela mi-a luat-o putin inainte si a scris un jurnal ceva cam laconic, am zis sa nu ma las nici eu mai prejos, si sa scriu cateva randuri despre primul weekend de primavara de anul acesta. Pentru ca da, a fost primul weekend in care nu am suferit de frig, in care am putut renunta la haine de iarna, si in care am simtit dupa aproape 6 luni de iarna continua din nou aerul cald al primaverii.

Dupa cum vorbeam si cu colegii de munca, iarna a fost complet atipica in Berlin, dar totusi in comparatie cu iarna din Bucuresti, in Bucuresti mai ai din cand in cand zile calde in care mai straluceste soarele, si nu uiti senzatia de caldura in acelasi mod in care am uitat-o noi in iarna aceasta. Pe de alta parte asta face si cu atat mai placute zilele calde de care ne bucuram acum in sfarsit.

Dupa o saptamana petrecuta in munti inalti, weekend-ul acesta reducem drastic altitudinea si ne orientam catre Elvetia Saxona, impreuna cu Monica si Stefan pentru o zi de drumetie, un bivuac interesant si pentru o zi de catarat. Si in tura aceasta datorita Mihaelei am jucarii noi, acelasi Canon 6d impreuna cu un 24mm F2.8, o sticla putin cam nedemna pentru aparat. Oricum a fost interesant sa ma joc cu o lentila wide, chiar daca din punct de vedere al calitatii obiectivul nu pot sa zic ca m-a impresionat.

Sambata ne cam strecuram printre picaturi, pentru ca primavara vine si cu ceva ploi torentiale, si cu ceva grindina, dar si cu soare, astfel incat reusim sa facem o plimbare chiar frumoasa prin Parcul National. Iar seara, dupa inca o ploaie torentiala, ne facem rucsacii in prag de inserare pentru a pleca sa cautam unul din locurile de boofen din Saechsische Schweiz. Desi nu ai voie sa campezi in interiorul parcului, s-au pastrat anumite locuri de bivuac unde ai voie sa petreci noaptea, o traditie de sute de ani din zona respeciva.

Noi alegem de data aceasta ca loc de boofen Winterstein, in traducere libera Piatra Iernii (putin cam ironic tinand cont e aproape primavara), o stanca parca rupta din Lumea Pierduta a lui A.C. Doyle, pe care acum 800 de ani statea o fortificatie germana. Ajungem fix odata cu inserarea la baza stancii, si cu ajutorul unui neamt binevoitor descoperim toate locurile de Boofen din zona, dintre care alegem unul doar pentru noi, fix in varful stancii.

Dupa ploaia torentiala de acum doua ore aerul e plin de umezeala, dar cerul e senin si in vale sub noi incepe sa se formeze o mica mare de nori care completeaza la fix atmosfera de “Lumea Pierduta”. Cerul e plin de stele pe care incerc sa le prind si pe senzorul aparatului, fara prea mult success din pacate. In schimb e geniala atmosfera complet nemiscata, complet tacuta, fara nici o pala de vant, cu un cer plin de stele si cu o semiluna care apune la orizont. O noapte intr-un loc in care au dormit multi altii in ultima suta de ani, in ultimele sute daca stau bine sa ma gandesc.

Si partea cea mai buna vine dimineata, cand ma trezesc inainte de rasaritul soarelui si intru intr-o mica frenezie fotografica pentru care mi-as fi dorit sa am dupa mine mai multe obiective. Mi se par foarte misto momentele de contopire dintre om si unealta, pentru ca pana la urma si aparatul de fotografiat nu e decat o unealta de suprinde a unor imagini, a unei atmosfera, a unor momente. Momente in care complet absorbit de ceea ce vezi in jur incerci sa imortalizezi cat de mult poti. Desi exista o limita pana la care poate merge fotografia la capitolul surpins, si nici o fotografie nu o sa poate sa-ti transmita in totalitate cum a fost sa fii acolo.

Revenind acum la ziua de duminica, dupa un start cam tarziu la catarat din cauza umezelii, am reusit totusi sa ajungem in Bielatal si cataram cateva trasee care ne-au placut anul trecut, si sa facem o mica initiere cu oamenii in tainele cataratului in Elvetia Saxona. Desi nu ne-am catarat foarte mult, mi-a placut si mi-ar place ca dupa ce-mi intregesc colectia de noduri sa revin de cat mai multe ori prin zona.

Si acum cateva poze din zona:

Din nou pe stanci, in schimb da data aceasta la drumetie.

Sunt curios cate ieri o fi vazut banca din imagine.

Dupa ploaie.

O mica oglinda la inaltime.

Si un pic de via-feratta.

Apusul zilei, din locul de bivuac.

In loc de noapte buna.

Lumea pierduta.

Privelistea pinului stoic.

Fuioare de ceata.

Bielatal in autumn

Bielatal, in prag de toamna

Un pic mai multe poze aici.

E greu sa scriu cateva lucruri poetice despre toamna fara a cadea in derizoriu. Totusi mi se pare fascinant cat de scurta e fereastra in care toti copacii isi schimba culoarea, in care toate frunzele cad. Cat de scurt e timpul in care treci de la peisaje aprinse la peisaje dezolante, de la copaci aprinsi si covoare de frunze, la copaci golasi si cer plumburi deprimant. Sunt cam 2-3 saptamani in fiecare an, considerabil mai putin decat orice alt anotimp. Rivalizeaza ca durata probabil doar inverzirea de primavara, dar parca nu e nici la fel de scurta ca durata si nici la fel de spectaculoasa.

Un ultim specactol magistral inainte de moarte, inainte de moartea tuturor frunzelor, inainte ca toti copacii sa se inchida in sine in asteptarea unei noi nasteri. Cate toamne avem oare de vazut, poate 70 si ceva dupa statistici, din care au trecut aproape jumatate, oare am avut ochi sa le vedem pe toate si sa le apreciem asa cum se cuvine. Imi place sa cred ca da, si in ultimii ani am in minte locuri deosebite in prag de toamna, un Retezat, un Apuseni, de mai multe ori Cernei-Mehedinti. Locuri frumoase, zile calde de toamna, paduri aprinse, toamne de care probabil imi voi aduce aminte peste ani si ani.

Ajunsi pe undeva prin campiile berlineze, am descoperit in schimb ca tinand cont de cat de multa padure au oamenii nu trebuie sa pleci departe pentru a vedea lucruri pe care la noi le vedeai de obicei doar in munti. Ajunge sa iesi cu bicicleta sa te plimbi prin padure, sau sa faci o plimbare pe strazi pe unde sunt plantati o groaza de stejari ce se inrosesc magistral in prag de toamna.

Totusi in unul din weekend-urile din scurta fereastra de 2-3 saptamani, am ales sa mergem din nou la catarat, in unul din ultimele weekend-uri de catarat de anul acesta. La fel de bine ar fi mers si o tura lunga de bicicleta, de fapt sunt convins ca pentru poze si pentru vazut locuri noi ar fi mers mult mai bine. Asa am fost din nou in Bielatal, in schimb am catarat doar trasee noi, din nou pe turnurile de gresie specifice zonei.

Zona arata in schimb intr-un mare fel, cu toata padurea colorata in fel si chip la baza stancilor, cu un soare placut de toamna dar si cu un vant cam intepator in momentul in care stateai pe varful stancii filand. A fost si singurul weekend de anul acesta la care am fost la catarat in amandoua zilele, si chiar si asa spre sfarsitul zilei de duminica nu am rezistat si tot am facut o tura de alergare, cam dureroasa cu degetele torturate de papucii de catarare intr-o zi si jumatate.

Ca trasee ne-am catarat pe o multitudine de trasee cu grade cuprinse intre III si V, ca de obicei fara nici o asigurare fixa, fiecare fiind cotate cu stele in ghidul de catarat pe care l-am cumparat. Si toate au fost trasee foarte frumoase, si inca mi se pare incredibil cat de mult conteaza etica intr-o zona.

La soare pe piatra lui Otto

Privind spre coloanele lui Hercules.

Si poza inversa, facuta de pe coloanele lui Hercules. Printre altele am urcat si pe turnuletul din stanga.

Gata de rapel.

Ne semnam si in carticelele de varf.

Practic, acum la aproape 100 de ani de la prima ascensiune, poti sa te cateri pe trasee care arata la fel ca si la prima ascensiune, fara urme de magneziu, cu aceleasi dileme la descoperirea traseului, si cu plasarea asigurarilor in diferite locuri. La fel ca si ultimele dati, dureaza putin pana te reacomodezi, si in primele trasee m-am simtit mai nesigur, dar usor usor incepi sa capeti incredere, si sa ghicesti mai repede miscarile si locurile in care poti sa pui asigurari fara sa te chinui. Cea mai mare aventura a fost pe ultimul traseu al zilei, pe coloana cea mare a lui Hercules, unde dupa o serie de asigurari mai precare, mi-a luat cam o ora de mici incercari de catarat/descatarat pentru a descoperi cheia traseului. Binenteles ca privind in spate dupa ce miscarile au fost descoperite pare banal, dar atunci asigurat intr-o cordelina de 5mm, cu mana pe o priza cam scursa pe care o cam transpirasem de mult, a durat ceva pana am gasit rezolvarea.

Bielaaussicht.

Privind de la fereastra.

Tomnatica.

Tricou de la Hercules Marathon, banda la fel, in fata coloanelor lui Hercules.

Acum speram sa mai prindem inca un weekend cu vreme frumoasa, si sa mai facem o tura lunga cu bicicleta inainte de a se instala noiembrie ploios si deprimant.

Saechsische Schweiz

Berg Heil!

Un set mai complet de poze aici.
Si un jurnal chiar fain scris de Mike aici.

Berg Heil e salutul traditional folosit inca in Saechsische Schweiz in momentul in care o echipa ajunge pe varful unui turn de stanca, sau in momentul in care se intalneste cu alta echipa. In traducere directa ar suna cam ca un salut de munte, desi poate capata si alte conotatii.

Weekend-ul care a trecut am fost cam tot timpul cu gandul la UTF, unul din concursurile noi de anul acesta la care chiar mi-ar fi placut sa participam. Mi-ar fi placut ca in loc sa alergam pe dealuri de 400m sa fim undeva sus pe crestele Fagarasului, ca in loc de a urca pe Affenstein sa fi urcat pe Negoiu, ca in loc de coborarea spre Schmilka sa fi coborat din fereastra mica a Sambetei, si cel mai mult probabil mi-ar fi placut sa ma intalnesc in timpul si la sfarsitul fiecarei zile de concurs cu toata familia UTF dupa cum le-a zis Suca.

Totusi la sfarsitul zilei de duminica, in care am catarat o groaza de trasee in Bielatal, nu mai eram chiar asa de convins ca as fi dat ziua de duminica pe UTF. A fost o zi care mi-a adus aminte de iesirile la catarat de acum cativa ani, cand impreuna cu Mike descopeream o traseu nou sau o zona noua de catarat in decursul unei zile. Si nu in cele din urma mi-a placut si specificul catararii in zona, cu o stanca ciudata, dar doar cu stanca, fara ierburi, arbusti, muschi si alte cele, cu rute care desi au fost catarare prima data acum 100 de ani, arata si acum la fel cum aratau atunci, fara nici o asigurara fixa intalnita pe 150m de trasee, fara tone de harnasament dupa tine. Clar mai trebuie sa venim in zona, pentru a abia am reusit sa exploram a zecea parte din turnurile care sunt in zona.Si mi-a placut si pentru ca pe foarte multe trasee trebuia sa ai o farama mai mica sau mai mare de curaj, si sa incerci sa improvizezi cat mai inventiv asigurari.

Revenind la povestea mai complexa a turei, socoteala de acasa binenteles ca nu s-a potrivit cu cea din targ, si din cauza unei ploi de sambata dimineata am fost nevoiti sa mutam ziua de catarat duminica. Nu a picat rau, pentru ca la fel ca in ultimele multe weekenduri suntem lenesi si avem destul de mari probleme cu trezirea matinala. Astfel incat sambata am facut o tura de alergat, prin parcul national Saechsiche Schweiz, arealul de langa Cehia. Un parc national pastrat extrem de bine, probabil si din cauza reliefului muntos care nu a permis defrisari de-a lungul timpului.

Bine ati venit.

Bergshilfbox, erau mai multe imprastiate pe toata suprafata parcului national.

Turnuri solitare si specaculoase.

Astfel incat alergam la deal, pe poteci bine intretinute si acoperite in mare parte de nisip. Toti “muntii” din zona sunt facuti practic din nisipiul de pe fundul marii de acum cateva zeci de milioane de ani, care dupa ce a trecut prin mai multe transformari a ajuns gresia de astaz. Astfel incat peste tot solul e nisipos, stancile sunt nisipoase, iar poteca arata in multe locuri de parca ar fi o poteca de pe malul marii, si nu o poteca din mijlocul unei paduri de brazi. Iar daca potecile nu ar fi amenajate si intretinute asa cum sunt probabil s-ar alege praful de ele extrem de repede, mai ales in zonele abrupte, tocmai di cauza faptului ca sunt facute din nisip. In schimb zona ne place mult mai mult decat ce am explorat acum 3 weekend-uri. E mult mai salbatic, paduri cat vezi cu ochii alternant cu turnuri ce par sa stea intr-un echilibru precar. E un peisaj putin selenar, ce imi aduce aminte tot de America de sud si de platourile inalte de acolo. In schimb sunt destul de propice pentru alergat (din pacate mai mult pentru alergat simplu si nu pentru adevaratul alergat montan), si descoperim o multitudine de poteci pe care pur si simplu e foarte fain sa alergi. Una din ele, pe care am alergat pret de o ora si jumatate intr-o directie nu foarte potrivita, mi-a adus aminte de zona Marelui Grohotis din crai. Se nume calea regelui, si serpuia tot timpul pe sub abruptul strajuit de stanci abrupte.

Si totusi e fain ca totul e nou, si nu prea conteaza directia in care mergem sa exploram, astfel incat de mai multe ori la intersectii lasam norocul sa aleaga poteca potrivita. Descoperim si o pestera formata prin dizolvarea unui strat mai solubil de gresie, sub o serie de blocuri imense intr-un echilibru mai mult sau mai putin stabil. In toata zona nu exista pesteri in adevaratul sens al cuvantului, pentru ca gresia de aici se comporta ca un burete in momentul in cae ploua, iar apa nu e canalizata de fisuri pentru a modela stanca. Oricum au si dealurile de aici farmecul lor, si sunt multe momente in care gasesti similitudini cu diferite poteci de pe la noi.

Peisaj selenar.

Pe poteci mai mult sau mai putin suspendate.

Mai intalnitm si bucatele de Via Feratta.

In ultimele ora inainte de lasarea intunericului ne dam si noi seama ca nu prea mergeam in directia in care trebuia si ca trebuie sa facem cale intoarsa, prelungind tura putin mai mult decat ne-ar fi placut, dar pana la urma ajungem inapoi in Schmilka cu putin dupa lasarea intunericului, iar eu o iau inainte pentru 3 kilometri mai rapizi pe malul Elbei pentru a recupera masina, reusind sa ajung la fix pentru a nu fi nevoit sa aprind frontala.

Cu treceri de pe un turn pe altul.

Pasind cu grija, in drum spre una din Pesteri.

Poteci numai bune de alergat.

Noaptea am petrecut-o pe malul Elbei, intr-un mic intrand inierbat, intre un cicloturist ce parea venit destul de departe si inca un cuplu veniti cu un fel de camper. Noaptea a trecut chiar linistit, in afara de un eveniment putin hilar, cand un soricel dupa ce a gaurit punga de gunoaie nu mai reusea sa gaseasca iesirea si se izbea panicat de punga transparenta producand o galagie considerabila pentru cat de mic era. Eliberez soricelul, il consolez cu o felie de paine pentru a-l tine departe de gandul de a gauri si alte lucruri, si inapoi la somn.

Duminica e dedica cataratului la Bielatal, asa ca incepem ziua cu drumul pana acolo. Bielatal e zona care ne-a fost recomandata de mai multe persoane pentru a incepe cu cataratul in Saechsische Schweiz, asa ca sunt destul de sigur ca o sa iasa o zi foarte interesanta. Doar ca Mike nu imi imparataseste deloc dimineata aceasi convingere, si e in starea legargica care o mai apuca din cand in cand in momentul in care nu e deloc inspirata de ce urmeaza sa faca.

De data asta o luam mai usor, si incepem cu doua trasee de III pentru a vedea cam care e specificul stancii in zona. Daca primul a fost usor, cel de-al doilea, desi foarte frumos, mi-a dat putin de furca cu montarea unor asigurari cat de cat viabile. Lucrurile au fost putin compicate si de faptul ca mai multe zone, traseul ce urmarea linia unei fisuri destul de largi avea portiuni putin surplombate sau verticale, pe care mi-ar fi placut sa pot sa pun o asigurare care sa-mi mai creasca putin increderea. In schimb din punct de vedere al catararii si al varfului traseul chiar a fost foarte frumos.

Specificul stancii din Bielatal.

Turnuri si turnulete.

Portiuni mai mult sau mai putin verticale.

Cateodata si surplombate, cu rapeluri spectaculoase.

Dupa mica incalzire, trecem la unul din cele mai fotografiete obiective din Bielatal, coloanele lui Hercules, doua turnuri de stanca de aproximativ 30 de metri situate la mai putin de 10 metri una de alta. Noi alegem Alter Weg pe coloana mica a lui Hercules, un traseu de IV ce are o ultima portiune de 10 metri destul de verticala. Din nou traseul e super (e cotat si cu doua stele in ghidul de catarat), si avem parte de un varfulet de stanca intim doar pentru noi, si de un nou carnetel in care ne trecem dupa ascensiune.

Dupa traseul acesta urmeaza inca un traseu de IV, considerabil mai usor decat coloana de dinainte, dar totusi frumos, si un alt traseu de IV, lung, cu o surplomba destul de serioasa fix la final, pe care pentru a o depasi am avut nevoie de putina adunare a curajului. Probabil traseul acesta din urma a fost si traseul care mi-a placut cel mai mult, si senzatia aeriana pe care o aveai in momentul in care treceai surplomba avea ceva aparte. Trebuie spus ca totusi asigurarile pe traseul din urma chiar au fost destul de decente, respectiv inainte de trecerea surplombei chiar puteai sa pui un un anou pe dupa un tanc si sa fixezi un nod intr-o fisura, considerabil mai mult decat in celelalte trasee de pana atunci. Inca un varfulet, urmat de un rapel spectaculos ce parea calculat pentru corzi de 50m.

In ton ascendent incheiem ziua cu doua trasee de V, unul mai scurt dar bine asigurat, unul mai lung si cu prima asigurare viabila din nou pe la 10 metri, dar care per total ca dificultate au parut sa fie ceva mai usoare decat traseul de IV cu surplomba. Ultimul traseu l-am catarat sub lumina blanda a apusului, urmarind cataratori solitari care mai faceau si ei fi o ultima ascensiune, fie urmareau apusul cocotati pe o stanca. O experienta mai pura si mai naturala decat cataratul in orice alta zona in care am fost pana acum.

Barbarine

Elvetia saxona, la catarat si la alergat

Fara magneziu.
Cu pitoanele pe undeva pe la 10-15 metri unul de altul.
Fara asigurari mobile, doar cu noduri facute din bucati de coarda si de cordelina.
Un fel de gresie aderenta, dar destul de lipsita de prize conventionale, si destul de sfaramicioasa ca natura.
Peste 15000 de trasee pe nenumarata varfuri tocite de vreme.

Un pic mai multe poze aici.

Sunt cam toate ingredientele necesare pentru o mica aventura, pentru ca inca sunt de parere ca aventura adevarata poate sa existe decat daca exista un factor de risc, si de foarte multe ori nu e nevoie de munti foarte inalti si de trasee lungi pentru a avea propria aventura. Mai sussunt regulile si caracteristicile catararii in Elvetia Saxona, care paradoxal nu are nici o treaba cu Elvetia, ci se afla undeva intre Germania si Cehia, intr-un tinut deluros si pitoresc strabatut de Elba in drumul ei catre marea Nordului. E una din cele mai apropiate zone de catarat de Berlin, iar zona se caracterizeaza in primul rand printr-o etica extrema a catararii.

Mi se pare putin paradoxal ca a trebuit sa ajungem in Berlin pentru a iesi din nou la catarat un pic mai serios. Anul trecut am avut concediul lung de cicloturism, si alte iesiri care ne-au tinut mai mult pe langa bicicleta decat pe langa stanci, iar anul acesta dupa incidentul de la ski am zis ca ar fi mai intelept sa las putin genunchiul si glezna sa se refaca. In schimb odata ajunsi in Berlin, dupa ce am descoperit ca exista mai multe turnuri de catarat in aer liber imprastiate prin jurul berlinului am tot inceput sa mai iesim la catarat, cam o data de doua ori pe saptamana, in functie de cum ne permitea vremea destul de ploioasa. In schimb a inceput sa ma prinda din nou putin, mai ales ca sunt trasee de toate dificultatile si pe toate gusturile, si nu e deloc neobisnuit sa intalnesti babute de 50-60 de ani care se catara acolo, sau familii venite cu copii la catarat, atmosfera fiind destul de prietenoasa si de relaxata.

Pe la turnurile de catarat ale oamenilor.

Si surploble,si ferestre, si hornuri,si creste, si fete cazute, de toate pentru toate gusturile

Si cum stiam dinainte de a pleca din tara ca Elvetia Saxona e cat de cat aproape, am zis ca atat timp cat suntem aici trebuie sa ajungem neaparat cel putin un weekend pe acolo. Astfel incat dimineata zilei de sambata ne gaseste pentru prima data pe autostrada, pentru primul weekend petrecut mai departe de Berlin de cat timp suntem aici. Nu am plecat prea de dimineata, pentru in dimineata zilei de sambata se anuntau ceva ploi, iar una din regulile de catarare ale oamenilor interzicea catararea la 24 de ore dupa o ploaie. Nu-i nimic, plecam mai tarziu, si facem o tura de alergare prin zona, numai buna pentru a vedea conformatia zonei, si pentru a ne prinde cam cu arata si unde sunt stancile pe care trebuie sa ne catararam.

Ne-am pregatit binenteles constiincios, adica fix cu o seara inainte cand pe fuga am reusit sa ajungem la un magazin de munte, de unde am luat unul din ghidurile de pentru o parte din zona de catarat, dupa care am reusit sa-l chinui pe nenica cu echipamentul de catarat sa-mi taie vreo 15 bucati de coarda de diferite grosimi si dimensiuni pentur noduri. Apropo de ghiduri de catarat, sunt atat de multe trasee incat ghidul cel mai cuprinzator e impartit in 6 carti, fiecare de 200-300 de pagini. Toate astea pentru o singura zona, cam jumatate din cat inseamna valea prahovei ca suprafata.

In schimb cei 250 de kilometri pana la destinatie se scurg repede, si ajungem in Konigstein pe la 12:30. In urma cu fix 10 ani o viitura a lovit destul de serios orasul, care era impanzit cu poze care aratau nivelul apei de atunci. Desi e tarziu nu pot spune ca ne grabim prea tare, sau ca avem un plan anume. Stiu ca in 7 ore cat avem pana la apusul soarelui o sa apucam sa alergam indeajuns si vom vedea o groaza de lucruri noi. Pentru ca in momentul de fata totul e nou, in orice directie pe care ai alege-o, si fiecare deal si fiecare poteca sunt acolo pentru tine pentru a le descoperi.

Pana la urma una din potecile pe care le gasim ne poarte catre Pfafenstein, una din stancile apropiate de Konigstein, locul in care se afla Barbarine, una din stancile fotogenice din zona. In alergare usoara, mai pufaind din greu, mai luand o pauza, reusim pana la urma sa ajungem pana la Pfafenstein, unde avem de ales intre mai multe rute turistice care urca pe platoul de sus.

Toata zona mi-a adus aminte de Lumea Pierduta a lui Arthur Conan Doyle, si de platourile amazoniene unde inca ar mai trai dinozauri si alte animale preistorice. La o scara muuuult mai mica, cam asa arata si Elvetia Saxona, astfel incat de foarte multe ori drumurile turistice ce ofera posibilitati de urcare si de coborare arata putin ca si amenajarile de la 7 Scari, multiplicate de cateva ori. La fel si atmosfera cand ajungi sus e foarte interesanta, cu multe stanci rotunjite de trecerea vremii, cu copaci chinuiti in forme de bonsai, cu bucatele de padure, si cu privelisti oferite de inaltimea la care se afla totul.

In pas alergator, spre Pfaffenstein.

Trepte, trepte si iar trepte.

Ajunsi pe platou, la unul din punctele de belvedere.

Liniste, pace si relaxare.

Ne invartim putin pe platou, ajungem si la Barbarine, pe care din pacate cataratul a fost interzis in 1975 din cauza pericolului de prabusire, si continuam catre urmatoarea stanca din aceasi categorie, Grohling. Pana acolo drumul serpuieste prin padure, cu marcaje putine dar suficiente, si cu o groaza de rascruci care evidentiaza reteaua de trasee turistice din zona.

Barbarine, si un alt tanc alaturat pe care sunt trasee de catarat.

Grohling e una din ultimele stanci pe care a fost deschis un traseu turistic, asa ca si urcusul e ceva mai interactiv, cu aceleasi portiuni spectaculoasa cu scari si balustrade. Sus e liniste si pace, si gasim si un mic foisor in care luam masa de seara. Dupa Grohling urmeaza Papstein, care are chiar si un mic restaurant pe varf (care exista de pe la 1800 toamna), iar coborarea ne conduce intr-un sat dosit ce imi aduce putin aminte de satucele austriece. De aici ne dam seama ca nu prea avem timp sa mai continuam, si alegem o varianta mai scurta de intoarcere, printr-un al satuc pe nume Cunnensdorf.

Dupa Cunnensdorf am avut parte de o serie de poteci foarte placute si pustii prin padure, si dupa nelipsita portie de balaureala pe care ne-am luat-o incercand sa scurtam putin traseul, ne apropiem din nou de Konigstein, aproape de care gasim si un loc potrivit de cort pentru seara respectiva, undeva la margine de sat cu o priveliste foarte faina catre Pfaffenstein.

Foisorul de pe Grohling.

Potecile tipice din zona, rupte din povesti.

Mai identificam si ceva varfulete.

O vaca avangardista.

Scari catre cerul albastru.

Din nou langa Pfaffenstein.

Seara ma mai foiesc putin in cort, ma apuc sa studiez putin ghidul de catarat si concluzionez ca putem sa ramanem in zona, pentru a incerca cateva din traseele de catarat din Pfaffenstein (doar in Pfaffenstein erau 800 de trasee deschise). Astfel incat dimineata ne gaseste in drum catre unul din locurile de catarat pe langa care trecusem cu o seara inainte, la care ajungem destul de repede si unde erau doi mosulici care se catarau deja. Incercand sa imi dau seama de traseele prezentate in topo intru in vorba cu oamenii care ma mai lamuresc cat de cat, si aleg din puzderia de trasee unul ce parea sa fie potrivit, nici prea greu nici prea usor, un traseu pe nume Westkante de dificultate IV.
Astfel incat ma inarmez cu toate dimensiunile noduri posibile, cu cateva bucle si plec curajos in traseu, pe care chiar sunt mandru ca reusesc sa intepenesc un nod dupa cam 7 metri, si inca unul dupa cam 10 metri. Toate bune si frumoase, pana la o mica burta, fara prize evidente de tare sa te poti trage, burta care mi se parea ca nu prea are ce sa caute pe un traseu de gradul IV. Si dai si incearca variante si analizeaza, si catara si descatara vreme de 20 de minute, fara nici o solutie evidenta.

Innarmat cu o puzderie de noduri.

Si vine si soarele, si mainile incep sa transpire, si prizele incep sa se unde (exceptand una care era mai adanca si care era uda de la ploaia de ziua trecuta si la care aveam senzatia ca storc un burete cand o tin). Si totusi sunt pe undeva pe la 10 metri de sol, cu doua noduri sub mine si nimic altceva si sunt covins ca totul tine mai mult de moral. Ma descatar un pic, mai schimb unul din noduri cu unul cu dimensiunea mai mare, mai glumesc putin cu mike, mai analizez din nou situatia si miscarile, pana cand pana la urma gasesc solutia si reusesc sa trec, ajungand la singurul inel al traseului, pe undeva pe la 17 metri de sol.

Caietelul de pe varf

Cred ca diferenta si dificultatea principala a fost mai mult stilul diferit de catarat, si in parte increderea in asigurari. Dar in primul rand stilul de catarat, pentru ca nu ai prize evindete de care poti sa traci cu mainile ca in calcar, si in general trebuie sa te ridici la echilibru si la aderenta, impingand cu podul palmei (daca nu e transpirat), lucruri care sunt si mai cu schepsis de facut cand stii ca ai doar noduri sub tine. Pana la urma reusesc sa ajung in varful mututoiului, o aduc si pe mike care trece ceva mai repede ca si secund. Pe varf, ca pe multe alte din varfurile din zona e o carticica in care poti sa te treci, si judecand dupa cei din ultima luna chiar e ceva lume care se catara prin zona. Ne trecem si noi, si ne pragatim de rapel si de urmatorul traseu. De revenire si pentur experienta alegem un horn de III, fara nici o asigurare, dar pe care reusesc sa pun cateva noduri si care trece destul de usor si de neinteresant. Dupa aceste revenim la traseele de IV, cu un traseu de trei stele pe nume Maiweg, cu aceleasi caracteristici, primul si singurul inel peundeva pe la 15 metri, doar cu posibilitati ceva mai precare de a pune noduri si cu aceleasi ridicari la echilibru pe praguri. In schimb se vede ca s-a mai strans ceva experienta si traseu trece ceva mai usor. Din nou mi se pare ca cel mai important e stilul de catarat si tehnica pe aici.

In general merg cu destul de mare grija cand ma catarat (desi poate Mike e de alta parere), si in general am o rezerva care sa-mi permita sa descatar o bucata in cazul in care nu gasesc o solutie de trecere. Aici e un pic mai complicat in schimb, pentru ca miscarile la echilibru sunt cam greu de refacut in descatarare, astfel incat mi se pare ca ajungi destul de repede la punctul de la care nu mai exista intoarcere si in care oricum e mai usor in sus. Oricum ca experienta e palpitant si interesant, iar satisfactia pe care o ai cand ajungi la o clepsidra sau la un inel e considerabila (ceva de genul iuhu, nu o sa mor nici de data asta – sper sa nu ajunga mama mea sa citeasca in detaliu blogul).

Trebuie sa ne mai dam si jos.

Tipicul catararii in zona.

Pe Maiweg.

Vine dupamasa, si la recomandarea unui nenica german din zona zic sa incercam si un traseu de V, pe care Mike foarte optimista imi spune ca o sa ma prinda seara. Asa ca ma gasesc si la baza Fruhlingsweg-ului, sau calea primaverii in traducerele libera, un alt traseu de trei stele din zona.

Care in schimb fata de traseele de pana acum, incepe cu o surplomba destul de serioasa, a carei trecere alunga destul de repede gandul intoarcerii. Prima asigurare, binenteles mult dupa surplomba, pe undeva pe la 8 metri, dar macar e o clepsidra destul de sanatoasa. Mai problematic e de ajuns la ea, terenul fiind destul de vertical si din nou lipsit de prize evidente. Calculat si ceva mai relaxat (oricum nu mai era cale de intoarcere), ajung si la ea rasufland usurat. Urmeaza din nou o mica burta si ceva ridicari la aderenta, inca o clepsidra si inca un nou varf. Una peste alta a fost cam cel mai bine asigurat din traseele din ziua respectiva, cu 3 asigurari pe 20 de metri, si cu un inel care nu era aproape de capatul traseului.

Cat timp o filez pe mike il urmaresc si ne nenica care imi recomandase traseul cum are o lupta literalmente eroica pe un traseu alaturat, cu niste miscari destul de disperate pe un traseu ceva mai dificil. reuseste pana la urma sa ajunga la inelul salvator dupa o serie de miscari ce parea cam disperate, doar cu asigurari indoienice sub el. Sa spunem ca atunci cand l-am vazut mi-a stat putin inima in loc, si nu as fi vrut sa vad cazatura daca era sa se desprinda de pe stanca.

Lupta eroico-disperata a neamtului de langa mine.

Ca incheiere alegem un horn frumos de III, binenteles fara nici un fel de asigurari in afara de 1 nod si o clepsidra nu foarte sanatoasa, dupa care plecam in cautarea altor stanci si altor zone de catarat cu picioarele umflate de soare. Pana la urma descoperim o puzderie, dar nu prea reusim sa identificam si traseele cu topo-ul, astfel incat incheiem ziua cu o plimbare cu o poteca ce serpuieste in jurul Pfaffenstein-ului, ce ne-a adus un pic aminte de braul de mijloc. E incredibil in schimb cat de multe trasee, stanci si varfulete sunt in zona, si cate posibilitate de aventura si de descoperire.

Coborand pe drumuri croite printre blocurile de stanca.

Sfarsit de zi si al unui weekend cu iz de concediu.