Category Archives: Escalada

Harz

The Harz

Harz sunt niste munti de cam 1100 de metri situati intr-un mod foarte ciudat fix in mijlocul Germaniei. E ciudat cand stai sa te gandesti vazuta din afara Germania pare un tot unitar, pe de o parte, si o mare campie pe de alta parte (pentru ca in parte in momentul in care ai harta europei in fata cam asa era reprezentata. Dar uite ca in momentul in care incepi sa explorezi ajungi sa vezi ca exista diferente foarte mari intre zone, si ca poate sa existe si un munte de 1100 care iese fix din mijlocul campiei germane. Mi-au adus aminte de Apuseni si de Retezat, dar cel mai bine o las pe mike sa povesteasca pentru ca a scris deja jurnalul.

Un pic mai multe poze aici

Am insistat oarecum sa mergem acolo, caci zilele sunt inca frumoase si lungi-numai bune pentru explorat si pentru largit orizonturi. In plus promitea ceva mai mult munte decat Saechsische Schweiz.

Are si un varf- Brocken de 1100 m ce ne-a luat imediat ochii si cum ne-am trezit cu o harta in mana am si analizat cum putem inchega o tura de alergat ca sa ajungem acolo.

Mergem din nou la marele magazin demunte si ne luam harta si carte cu topourile.

De data asta cu harta nu am mai nimerit-o foarte bine.

Intre 2 harti de la Kompass (scara de 1:50.000) si mai multe harti mici (scara 1:35.000 sau chiar 1:25.000) de la Public Press, pe care trebuia sa le combinam in fel si chip, am ales prima varianta care nu este neaparat cea mai fericita.

Desi acopera o zona mult mai mare, nu sunt foarte practice de luat la alergat si nu sunt nici plastifiate, asa ca nu vor avea viata prea lunga in mainile noastre.

Oferta de carti pentru catarat nu e foarte vasta. Nu sunt decat 2 volume Ostharz si Westharz insa cea mai mare parte a stancilor sunt de granit si asta mi se pare o experienta interesanta caci in Romania nu prea ai ocazia sa cateri pe granit.

Plecarile matinale sunt demult amintire. Cum nu mai e nicio ora de intalnire care sa ne motiveze sa fim gata la timp, amanam si amanam alarma de la ceas, prelungim masa de dimineata, conducem la consum pe autostrada de regula in plasa unui tir ce merge cu maxim 100 km/h si ajungem tarziu la destinatie.

Dar nu-i nimic pentru o tura de alergat nu iti trebuie chiar o zi intreaga.

Ne parcam masina intr-un orasel mai maricel-numit Wernigerode, desfacem cearsaful de harta si incercam sa ne dam seama de unde sa prindem un drum/o poteca spre varf. Ne dumirim noi putin, ne punem pe alergat printre case, ne intoarcem, gasim un drum de pamant si in final indicatoare. Din indicator in indicator ajungem la gara unei mocanite ce ajungea pe ocolite pana pe varf (Steinerne Renne Bf). Tot aici (fara legatura cu mocanita) in vremurile gri ale istoriei nemtilor a fost si un lagar de concentrare, iar strada asfaltata ce merge spre oras, se numeste acum “Strada libertatii”.

Sincronizarea este aproape perfecta caci cum ne invarteam noi pe acolo, se aude una bucata suierat si aburi grosi ii urmeaza semn ca ne vom intalni curand si cu trenuletul ce vine, trece si se duce. Fiecare pe drumul lui. El pe sine, delectandu-si calatorii cu natura vazuta pe fereastra, noi pe drumul nostru, cautand poteci si marcaje care sa ne poarte peste varf. Gasim in curand un marcaj nou pentru noi, triunghi alb cu punct rosu in centru si un indicator lamuritor: 12 km pana sus. Deci o sa avem ceva de alergat azi caci dus-intors sa se tot stranga 25 de km.

Inceputul este promitator pe o serie de drumuri forestiere, apoi drumege pietroase ce se transforma in final intr-o frumoasa poteca prin padure. Daca m-ar fi legat cineva la ochi si m-ar fi teleportat aici, as fi zis ca suntem la noi in Retezat, in drumul spre Pietrele sau intre Pietrele si Gentiana. Poteca de pamant, stanci pe poteca, apa tumultuoasa in dreapta, un peisaj bine cunoscut. Doar ca in locul cabanei Pietrele, pe malul opus paraului apare o alta cabana, mult mai mare, cu parcare in spate si drum auto asfaltat-Steinerne Renne Gasthaus.

Aici ne adapostim pentru cateva clipe de ploaia ce se tot tinea scai de noi si dupa ce norii se scutura bine de tot si sa hotarasc sa se evapore lasand loc soarelui, ne punem si noi pe alergat in continuare la deal, de data asta pe un drum forestier relativ anost.

Drumul nu e foarte interactiv, dar macar vremea s-a imbunat

Fiecare intersectie este bine indicata cu toate posibilitatile de continuare a traseului, marcaje si distante. Am spus distante si nu timpi, deoarece nu se ofera nicio aproximare orara a traseului ci doar distanta bruta. Ramane ca fiecare sa calculeze cu harta in mana cam cat e de urcat si cam cat va dura traseul.

Printr-o aliniere incredibila a astrelor, sau intr-un puseu de inspiratie, cine mai stie, prindem la deal doar poteci frumoase pe care suntem aproape singuri.

Prin padurea de brazi.

Ne intalnim doar cu baietii astia cu MTB-urile

Strabatem paduri de conifere cu pini inalti si trunchiuri golase ale caror siluete apar si dispar din ceata gri si umeda stransa in cate un colt de padure.

Si dovada festinului-intr-o poza de copii retardati

Ne plimbam pe un mic traseu tematic cu niste poezii despre natura ce depasesc nivelul nostru de intelegere in ale limbii germane si apoi dam piept cu soseaua. Soseaua aceea asfaltata pe care o vazusem si pe harta si care merge spre varf. In disperare ne facem ochii roata doar, doar o fi o alta poteca ce duce in sus. Dar totul este marcat ca arie protejata si gleznele mele se vaita la deal.

Varful este batut pe toate partile de vant. Avand un aspect plat sau chiar retezat as putea spune, vantul bate de peste tot si catre nicaieri, fara o directie anume. Se invarte in loc, innebuneste firele inalte si galbene de iarba si le face turistilor pielea de gaina. Totusi pregetam ceva pe varf si asteptam sa vina mocanita si sa ii facem poze.



Radu suparat ca nu l-a luat si pe el mocanita

Dupa ce frigul ne dovedeste si pe noi, gasim un intrand ferit unde intindem din nou cearsful si cautam variante de coborat. Din pacate la aceasta altitdudine naucitoare nu exista alternative- doar sa continuam pe soseaua pe care am venit, dar in directie opusa. Si acum incercati sa va imaginati ce poate fi mai naucitor decat astfaltul?

Pai niste dale de beton, pe care alergi la vale.

Au nemtii o pasiune pentru dale de beton caci par materialul perfect. Facute sa te tina o viata. Le-am vazut pe multe drumuri trasate prin camp, materialul fara moarte pentru rotile grele si incarcaturile tractoarelor, remorcilor, combinelor etc. Naucitoare pentru articulatiile noastre si pentru coburile ce salta in toate directiile. Avem si noi in Romania ceva drumuri cu dale de beton (mai ales cele care merg prin zone cu sonde petroliere), dar astea ale nemtilor sunt mai parsive, caci dalele sunt mai inguste si ca urmare te zgaltai mai bine.

Bun, dupa vreo 2 sau 3 km pe dalele astea, ce pana si pe Radu l-au facut la psihic, gasim o bifurcatie cu pietris si o alegem automat pe aceea, chit ca ne ducea la capatul pamantului.

Din pacate drumul de intoarcere nu a mai fost la fel de frumos, caci a avut foarte multe bucati lungi de forestier. Forestierele, blestemul Claudiei, dar recunosc ca nici mie sau lui Radu nu ne cade bine atata risipa de forestier. Acolo cativa kilometrii sunt buni de diversitate, viteza, varietate dar aici e macel. Parca toate indicatoarele arata doar spre dumuri forestiere…Mai sunt in zona ceva poteci ce le tot vedeam ca vin de sus insa ele trebuiesc explorate si descoperite.

In tura asta ne-am luat sa zicem cateva repere si stim cam pe ce lume ne gasim. Cand vom mai reveni in zona, va trebui sa fim mai curiosi, si sa exploram mai cu atentie. Sunt sigura ca in timp se poate construi un traseu frumos de alergat cu maximum de poteci si minimum de drumuri forestiere, dar ruta trebuie atent studiata si aleasa.

Insa in ultima jumatate de zi, am alergat mult, mult mai mult fata de o tura obisnuita pentru ca am avut de acoperit distante mai mari si o diferenta de nivel mai mica. Neobisnuit de mult pentru mine una, avand in vedere ca nu era vre-un concurs ceva, ci o tura de placere.

Insa in cea mai mare parte a timpului am alergat cu patos, insotita de muzica veche si perimata in acceptiunea lui Radu (aceleasi melodii de vreo 2 ani de zile), dar care pentru mine are valoare sentimentala si se identifica oarecum cu alergatul. Stiu pe de rost cuvintele insa in continuare ma suprinde varietatea playlistului si este calatoria mea muzicala. Practic intr-o tura de alergat am parte de 2 calatorii ce se impletesc atat de armonios…Ipodul si playlistul sunt ca un vechi prieten care alearga aproape de tine. Cand ai chef poti sa ii vorbesti, sa fredonezi in gand versurile. Cand nu ai chef de vorbaria lui il inchizi pur si simplu sau il ignori, lasandu-ti gandurile sa zburde libere prin boscheti. Va intelegeti fara prea multe vorbe.

Pe ultimii 2 kilometrii ma declar suprasaturata de atata forestier si picioarele mele spun stop. Iau la pas drumul de pamant, apoi drumul de pietris, ca mai apoi sa nimerim pe asfalt foarte aproape de masina. Pornim in cautarea locului aprope perfect de cort pe care il gasim cativa kilometrii mai sus, pe o pajiste imensa, la marginea padurii, langa un parau pentru spalat, cu loc de lasat masina. De nederanjat si fara sa deanjam.


A doua zi e planificat sa mergem la catarat, dar norii cenusii ce se strang usor, usor, ne trimit mesaje destul de clare. Mai urcam putin cu masina, schimbam soarele de la locul de cort pe o atmosfera rece si umeda si entuziasmul nostru scade la cote minime.

Ne luam totusi echipamentul si dupa ce investigam niste stanci aflate la 100 m de drum, ne alegem un traseu usurel, cataram 3/4 din el si incepe sa ploua mai serios, se uda stanca si astfel am incheiat repede si fara sanse de izbanda cataratul pe ziua de azi.

Dar nemtii ne-au invatat sa fim calculati asa ca avem o varianta de rezerva pentru catarat. Niste faleze, mai in campie, unde speram ca nu a ajuns ploaia.

In drum spre ele, ne plimbam putin prin Wernigerode, un orasel cu o arhitectura specifica. Centrul vechi delimitat de 3 turnuri/porti de intrare, ne dezvaluie stradute cu piatra cubica si case colorate dar construite parca in acelasi stil.

Poarta de vest

Primaria din piata veche in marime naturala

O primarie in minuatura in curtea unui localnic

Multe case sunt destul de vechi, unele sunt intretinute in spiritul locului, dar altele au fost pur si simplu uitate, obloanele au ramas inchise si usa ferecata si casele isi traiesc singure batraneasca existenta.

Insa istorisesc parca fara grai despre cum era odata. Cu peretii casei placati cu tigla contra vantului ce bate parca fara intrerupere aici, cu camere mici si usi joase, cu dusmea ce scartaia la fiecare pas, cu perdele albe si mici la fiecare fereastra.



Dupa ce am ascultat in tihna povestile, am vrut sa ne continuam si noi povestea cu cataratul, am gasit locul cu ajutorul GPS-ului, dar stancile mult ravnite erau intr-o unitate militara, bine imprejmuite cu gard si oricat i-am dat ocol gardului, nu parea sa se termine. Precum vulpea ce nu ajunge la struguri si zice ca sunt acrii, am plecat de acolo cu coada inte picioare caci de citit, am facut-o printe randuri si nu am prins decat vorbele frumoase despre trasee de escalada de 40 m si rute cu multe stele…Asa recomandari ne-au luat ochii si randurile de mai jos in care scriau negru pe alb ca acum nu se mai poate catara in zona, le-am omis cu desavarsire.

Asa ca, fiind deja tarziu pentru a inventa un plan C de rezerva, plecam spasiti spre casa, promitandu-ne sa mai revenim poate data viitoare cu bicicletele caci la asta ne-au invitat cel putin pe noi, toate acea retea de drumuri forestiere.

Basarbovo

Basarbovo, la alergat si la bicicleta

Dupa alergarea de la munte de sambata, am revenit in Bucuresti cu planuri de catarare a doua zi la Basarbovo. De data asta gasca mare, 13 oameni, unii la catarat, altii la plimbareala, alti cu bicicletele. Nu am mai fost la Basarbovo de 2 ani, si daca atunci era aglomerat numarul de oameni care erau acolo Duminica nu pot sa zic ca m-a incantat foarte mult. Bine pe de alta parte nici nu pot sa zic ca as avea de ce sa comentez pana la urma, doar noi era 13 si puteam sa populam din plin zona.

Primavara aceasta n-am prea avut nici o taina cu cataratul din pacate, mai ales dupa genunchiul si glezna busita din februarie. Am avut o tentativa timida de ajunge la panou acum cateva saptamani, soldata cu proteste vehemente din partea gleznei, asa ca pentru weekend-ul aceasta nu avea prea mari sperante ca voi rupe stanca in doua. Voiam mai mult sa duc mai multi prieteni la o prima catarare pe stanca. Singura problema a fost ca s-au strans parca un pic cam multi, mai ales tinand cont cat de aglomerat era deja locul in care am fost. Problema cea mare in momentul respectiv e ca si daca ai lucruri de explicat si informatii de pasat mai departe, e foarte greu sa te faci auzit, mai ales daca nu ai vre-un talent pedagogic sau oratoric prea dezvoltat.

Intr-un fel din punctul asta de vedere raman la ideea ca numarul ideal de persoane intr-o tura se invarte pe undeva pe la 4-6 persoane. Cam pe aici e undeva e cel mai eficient schimbul de informatie, si contributia fiecaruia la grup chiar conteaza, dar pe masura ce numarul de persoane creste lucrurile se dilueaza. La catarat/alpinism lucrurile devin si mai restrictive, si echipele sunt de 2-3 persoane.

Revenind la ziua de duminica, partea buna a fost totusi ca am ajuns destul de devreme, pe la 8:30, si am apucat sa pun cateva manse in zona in care sunt concentrate cele mai multe trasee usoare. Le-am pus cam unul dupa altul, si in mod suprinzator genunchiul nu a protestat prea mult, sau cel putin nu la fel de mult precum ma asteptam. In schimb reintalnirea cu espadrile intrate la apa a fost cel putin dureroasa, astfel incat dupa 4-5 trasee si nu prea aveam nici o tragere de inima de la incalta din nou. Stiu ca se lasa, si dupa o luna de folosire mai intensa devin chiar comode, dar nu stiu daca voi avea timp in perioada urmatoarea pentru a le largi din nou.

Din nou pe stanca.

Fericit ca am scapat de espadrile

Dupa ce am pus cele 3 manse, oamenii au incercat combinatii de trasee care mai de care mai diferite, unii la primul contact cu stanca, unii mai experimentati. Una peste alta traseele de acolo sunt chiar faine, mai ales pentru incepatori. E ok ca e o concentratie destul de mare de trasee usoare/abordabile, astfel incat ai ce face o zi in zona. Pana pe la 12 se perindase cam toata lumea pe cele 3 trasee, si alungati de soarele care incepuse sa bata putin cam tare ne retragem la un picnic la umbra.

Dupa-masa, neavand nici un chef de a incalta din nou espadrilele, il las pe Florin tartore si ii imprumut bicicleta pentru a face o plimbare cu bicicleta prin Canion. Plimbarea s-a dovedit a foarte foarte faine, poate si pentru ca nu prea am intalnit pe nimeni pe traseu (in afara de cativa bulgari cu care a fost putin cam greu sa ne intelegem dar care ne-au ajutat cat de cat). Am mers prin canion pana in Krasna, ne-am urcat pe un deal pe acolo pentru a studia putin fizionomia locului si ne-am intors inapoi la Basarbovo tot prin canion. O scurta plimbarea care chiar mi-a placut, mai ales pentru ca am explorat si ceva zone noi.

Continuand explorarea.

La intoarcere.

O plimbare similara, doar ca in pas alergator au facut si Mike si Claudia, exersandusi un pic si simtul de orientare si stricand printre altele un pic si lucerna bulgarilor. Jurnalele lor suntaici si aici.

Cheile Rasnoavei

Cheile Rasnoavei, escalada si catarare.

Sambata era si ziua in care aveau sa fie prezentarile de la festivalul alpin din Busteni, astfel incat nu aveam foarte mult timp la dispozitie inainte de ora 16:00 la care incepeau prezentarile. Cu toate astea l-am valorificat la maxim, combinand un pic de escalada in Cheile Rasnoave cu Creasta Generalului.

Dimineata la escalada nu am avut timp decat de 2-3 trasee, dintre care in schimb unul care chiar mi-a placut, numit Fisura cu Copac, care are niste miscari chiar interesante si care s-a dovedit a fi destul de interactiv pentru nivelul nostru de antrenament, dar care a iesit pana la urma la a doua incercare.

Pe fisura cu Copac

Focus.

Octavian cap pe acelasi traseu.

Nu am mai fost pe Creasta Generalului de acum 4 ani de zile, cand faceam impreuna cu mike primii pasi intr-un traseu de perete de mai multe lungimi de coarda. Tin minte, pe langa faptul ca a fost o mica aventura si ca am tras de coarda in ultimul hal, nestiind in momentul respectiv cat de importat e sa prelungesti buclele cum trebuie. Mi se pare incredibil ca au trecut 4 ani de atunci, si daca se zice ca primii 5 ani sunt cei mai periculosi in alpinism mai am putin si am scapat (bine pe de alta parte tinand cont ca anul acesta am iesit de mai putin de 10 ori la escalada nu prea iese calculul).

De data aceasta am revenit pe Creasta Generalului cu Laviniu si cu Irina, fiind si pentru ei primul traseu de mai multe lungimi de coarda pe care au fost pana acum. A fost cald, desi atmosfera era putin cam posomorata, iar oamenii s-au descurcat si s-au miscat mai bine decat ma asteptam.

Putin tematori fata de ce ii astepta.

Castigand inaltime.

Intr-o regrupare destul de comoda.

Toaman in Cheile Rasnoavei.

Aproape sus.

Mi-a placut foarte mult in schimb seara de la Caminul Alpin, si prezentarile care s-au tinut acolo. Am plecat inapoi spre Bucuresti cu un sentiment fain de apartenenta la un grup de oameni cu care impartasesc acelasi stil de viata. Cucerim intr-un fel inutilul, dar macar o facem cu pasiune.

Duminica am fost la un botez la care ne-am simtit foarte bine, si unde am faramat si ultima speranta de a deveni vre-odata oameni seriosi.

Responsabilitatea intruchipata.

Piatra Mica

Piatra Mica si Piranha

Inca unul din weekend-urile restante de aproape o luna.

Dupa maratonul din Hercules, oarecum in pofida unei prognoze meteo perfecte am facut doua ture de mini-initiere. Genul de ture in care duci prieteni la munte, si incerci sa impartasesti putin din ceea ce faci tu weekend de weekend. De-a lungul timpului s-au strans ceva iesiri la munte cu colegii de munca, pe trasee variate cam prin toti muntii in care se poate ajunge cu usurinta din Bucuresti. Totusi pot spune ca microbul nu s-a prins, pentru ca desi am incercat sa-i indemn pana acum nu au iesit niciodata la munte singuri. Asta desi fiecare iesire a avut ceva frumos si oamenilor le-a placut fiecare munte vazut (poate cu exceptia unui traseu ceva cam greu si mult prea lung din Cozia acum un an si ceva).

Planul pentru ziua de sambata era destul de simplu, o plimbare de relaxare prin Crai, respectiv urcarea prin Prapastiile Zarnestilor pana la Curmatura, de aici pana pe Piatra Micadupa care coborarea prin poiana Zanoaga inapoi la masini. Desi traseul era usor si frumos, numai bun de inceput de an, a fost destul de greu sa mobilizez multa lume, astfel incatpana la urma la plecare ne-am prezentat decat 6, ce-a mai putin numeroasa formatie de pana acum. Poate interesul oamenilor a scazut, poate a fost o conjunctura nefericita in care
weekend-ul a fost ocupat pentru mai multi.

Plecam tarziu din Bucuresti, si dupa un drum prin caldurile unui inceput de vara ajungem la 12 la fantana lui Botorog, unde cu greu mai gasim un loc de parcare. De aici plimbareaa urmat traseul natural, potecile fiind destul de libere pentru ca plecand mai tarziu ne-am potrivit in contratimp fata de restul oamenilor, si am prins o lumina chiar frumoasa laurcarea pe Piatra Mica. De asemenea si urcarea s-a dovedit destul de interactiva cu cele cateva cabluri, si cu o vipera adormita pe care Gabi era sa o deranjeze din somnul ei.

Prin prapastii

Hoinarind la baza craiului.

Saint-Bernard-ul de la Curmatura.

Ajunsi in saua Crapaturii.

Vipera cu pricina.

Depasind cu ceva emotii portiunile de lanturi.

Pauza de masa pe Piatra-Mica.

In poiana Zanoaga.

Dupa o seara petrecuta la Paul, un fost coleg de facultate pe care nu l-am mai vazut de ceva ani buni, a urmat tot o zi de mini-initiere, de data aceasta in escalada, impreuna cu Cosmin, Adriana si Alex la faleza Piranha din apropierea Busteni-ului. Mi se pare foarte frumoasa faleza, si sunt trasee suficiente pentru a-ti umple o jumatate de zi indiferent de nivelul la care te cateri. De asemenea e interesant ca una din putinele faleze de catarat de la noi pe conglomerat. Pe la mijlocul zilei a aparut si Nusu impreuna cu Teo, astfel incat am putut incerca si un traseu putin mai dificil, Tiparul, care mi-a iesit din a doua incercare si care mi-a placut foarte mult. Putin surpomplat, cu prize mari si medii, cu stanca curata si sanatoasa si miscarile frumoase, chiar e un traseu care mi-a placut foarte mult.

Bucegi la inceput de zi.

Cosmin luptandu-se cu un Piranha.

Nusu si Teo.

Alex pe un traseu usor si frumos cu un nume nu foarte inspirat (Rama).

Adriana la primii pasi pe stanca.

Si eu cucerind un traseu usurel din zona.

Sfarsitul unei zile pline.

Weekend-ul s-a terminat cu prima calatorie cu trenul dupa multa vreme, ocazie cu care mi-am dat seama ca lucrurile s-au schimbat destul de mult, in general in bine. Exceptand faptul ca vagoanele din tren nu prea semanau unele cu altele erau totusi curate si renovate cu un simt destul de practic. Si e considerabil mai mult loc pentru picioare cu noile aranjari ale scaunelor in vagoanele de clasa a doua.

Cheile Rasnoavei

Catarare si alergat in Cheile Rasnovului

De la Mike citire un jurnal restant din urma:

Cum si weekendul 7-8 mai si 21-22 mai erau dedicate alergarii am zis sa intercalam intre ele si ceva cocot. Am ales pentru acest deziderat traseele din Peretele Animalelor (Cheile Rasnovului) si avand in vedere ca eu una nu am parcurs prea multe trasee pe acolo, aveam de unde alege.




Ajungem tarziu in Poiana Inului caci fiind numai noi doi, nemotivati de vreo ora de intalnire, nu am plecat prea devreme de acasa, am condus batraneste si am ajuns pe la miez de zi. Alegem sa intram in Cotofana (5A) in care Radu pleaca cap si desfasuram 60 m intinsi.Cand imi vine randul nu inteleg nimic din lungimea plina de iarba si noroi. Ma gandesc ca de vina e mediul asta plin de vegetatie, mult diferit de traseele mult mai compacte totusi pe care le-am catart in Cheile Turzii. In plus stiu foarte bine ca ceea ce catar nu e cu nimic mai greu decat Turnul Ascutit sau Peretele Suspendat dar totusi mie imi vine greu.

In drum spre Peretele Animalelor.


Arcada din Cotofana, o lungime foarte frumoasa si expusa.

Deasupra arcadei.

In regruparea comoda, Radu ma consoleaza, si imi spune ca va urma o lungime frumoasa, cu stanca compacta etc. Lungimea e si scurta (25 m), si probabil ca ar fi si frumoasa daca nu ar fi in cea mai mare parte un traverseu. Am o fobie legat de traversee, si sincer cred ca mi-ar fi mai usor sa merg cap pe nebunii de genul asta decat secund. Secund fiind ma bazez pe siguranta corzii si pe faptul ca nu am cum sa cad prea mult. Insa traverseul e cam aceeasi dracie si pentru cap si pentru secund si aici ma simt atat de expusa secund fiind incat imi pierd repede tot elanul… Asa a fost si acum, caci cum au disparut pragurile de picioare si trebuia sa merg la aderenta, cu niste prize pentru maini chiar bune insa, lucurile s-au impotmolit, de fapt s-au blocat de tot si d-abia m-am tarat pe lungimea asta. Asa ca nu mai aveam de ce sa imi continui agonia si pe ultima lungime, cea mai grea, pe care nu prea speram sa gasesc ceva de catarat la liber si ii spun lui Radu ca mai bine ne retragem. Nu a fost deloc o zi buna de catarat, ba chiar a fost una la fel de proasta ca cea de pe Furci, cu astrele total nealiniate, si ar fi bine sa ma car mai repede de la baza peretilor si sa imi gasesc alta preocupare.
Cum pana seara nu mai sunt decat vreo 2 h, timp prea mult nu e pentru alte activitati, pe care le amanam integral pentru duminica.

Study time.

A doua zi in Chei incepe devreme, cand cu ochii impaienjeniti de somn deschidem supratenta cortului. Afara o vreme minunata, soare si roua sclipitoare pe firele de iarba verde. E 7.30 dimineata si e momentul sa ne dezmortim. Cea mai buna dezmortire ar fi sa dam o tura pana sus pe Postavaru. Prea ne imbie soarele si racoarea diminetii. Asa ca luam harta, borsetele si betele si plecam la deal. Alegem sa urcam pe BG(Spinarea Calului) si sa coboram pe PR, inapoi spre Cabana Cheia.

Dimineata pe racoare.

Sunt trasee noi pentru amandoi, in plus singura data cand am urcat in Postavaru la cabana, a fost la Postavaru Night, pe Drumul Rosu, in rest nu aveam habar ce ascundea acest munte.Teoretica BG incepe din Poiana Secuilor dar stiam din ture anterioare ca putem face jonctiunea cu acest traseu daca prindeam TR care trece prin Cheile Rasnovului, urca in Saua Spinarea Calului si coboara spre Timis.Tura de alergare, incepe cu cativa km de forestier si apoi continua cu o urcare sustinuta pe un valcel larg si nisipos pe care se scurge apa la ploi sau primavara cand se topeste zapada. Insa odata razbiti primii metri (ma rog cred ca sunt mai mult decat metrii, poate una, doua sute) avem o panorama superba spre Muntii Bucegi, inca inzapeziti pe versantul vestic.Apoi drumul urca continuu, mai mult sau mai putin abrupt, fara prea multe momente de respiro in saua Spinarea Calului. Bineinteles ca Radu ajunge primul si se si odihneste pana ajung eu. Bifurcatia e foarte clar semnalizata si marcajele BG vin frumos aliniate din vale si merg la deal. Le urmez si eu, si constat ca nu s-a mai mers de ceva timp pe aici, avand in vedere ca panzele de paianjen troneaza in jurul, dar mai ales inaintea mea.

Bucegiul inca acoperit de zapada.

Panta ramane sustinuta si rar gasim ocazia sa alergam. Totusi atunci cand pare greu, ne intoarcem privirea spre Bucegi, din care pe masura ce urcam ni se dezvaluie mai multe cotloane, mai multa zapada etc.
Locurile par dosite, poteca este pavata cu un covor gros de frunze, nerascolit, semn ca nu a pra fost batuta. Si se tot urca, prin padure pe frunze, prin padure pe grohotis, prin padure pe pamant, serpentine scurte in care urci cu capul in pamant. Radu dispare repede din campul meu vizual si atunci raman singura cu ipodul, cu betele in care ma opresc sa ma rezem, cu muntii din spate. Ma intreb cand ajungem oare in Poiana 3 fetite ca tot urcam…nu am nevoie de altimetru ca sa imi dau seama ca nu mai avem multa diferenta de nivel de castigat pana la cabana. In plus incepe sa ma deranjeze usor genunchiul stang. Imi dau seama ca m-am grabit din nou si nu i-am dat timp sa se refaca. Chiar trebuia sa ii las 2 saptamani intre EcoMarathon si Hercules ca sa trag speranta de la el. Asa ca incerc sa merg cat mai calculat si sa il protejez.


Din Poiana plina de branduse, unde stam la soare cateva minute, intram intr-o padure intunecoasa, unde poteca e ascunsa sub zapada. Indicatorul spune 25 min, asa ca slaba sansa sa le scurtam desi drumul e aproape plat, de fapt e o preafrumoasa curba de nivel…Cel putin jumatate din timp avem parte de zapada si nu de o palma de zapada, pe alocuri sunt 20-30 cm de zapada bine compactata. E chiar frig aici, caci respiratia e calda si scot aburi pe gura ca intr-o noapte de iarna. O alta jumatate e uscata si la final, chiar inainte de cabana chiar insorita.

Imi era oarecum frica de iesirea la cabana caci imi imaginam ca vom gasi o asociere galagioasa de turisti, muzcia, bere etc. Dar la masutele de lemn e liniste. Sunt cativa oameni, care privesc admirativ Bucegiul. Ne asezam si noi in fata unei sticle de Cola si a unor inimioare de turta dulce galzurate. Le savuram si uitam ca suntem in Romania…am putea sa fim in Austria sau in Italia sau in Franta. Imagini ca astea imi sunt faimiliare din vest. Ma bucur ca exista un asemnea loc si ma gandesc sa revin. Poate cu parintii, poate intr-o tura de initiere, poate cu pinguinii, poate cu bicicleta, avand in vedere ca panoul de scule de langa cabana spune clar ca ajung multi cu bicla pe aici.Cum nu cunoastem zona ne cam prindem urechile in marcaje si intrebam, mai ales ca aveam o combinatie de marcaje:CA+PA+PR. Speram doar sa fie bine marcate, sau potecile clare ca sa nu ne ratacim.In spatele cabanei gasim cu loc fain cu iarba, foisor si loc de joaca pentru copii…si iarasi imi vine sa stig “ e prea frumos la tine-n suflet”…sau la mine, sau pe munte, cine mai stie. Nici genunchiul nu ma deranjeaza, daca nu merg infranta asa ca tot la vale. Nu ma pot compara cu viteza lui Radu care dispare precum ghiuleaua din campul meu vizual dar e fun, si asta e tot ce conteaza. Ajungem curand in punctul in care parasim CA si intram pe PA/PR. Poteca prin padure e lata si aproape plana, seamana cu cea de la Poiana Izvoarelor si e foarte potrivita pentru alergat. Impecabil marcata, destul de des si cu marcaje proaspete, nu sunt probleme si vad semnele din mers. Nu e abrupta asa rulez talpa si nici genunchiul nu mai are ce comenta. Sunt entuziasmata si m-as intoarce aici cu bicicleta.S-ar lega o frumoasa tura de MTB pe care mi-o pun in cap.

Pauza la foisorul de la cabana.

Ajungem la un punctul in care potecile se bifurca: PA mai scurt, coboara in forestier si apoi la Cabana Cheia. PR ocolit, pe la Groapa de Aur dar cu mai putin forestier. In schimb indicatorul e chiar pesimist :2-3. Masuram pe harta, calculam si decidem ca nu e posibil, chiar daca se urca pana inapoi la cabana, asa ca mai mult intrigati ca sa vedem de unde provine timpul acela monstru plecam la drum. Mai coboram putin prin padure, prin poieni, urcam, cand la deal cand la vale, mai dam peste un indicator cu 3-4 h, peste niste izvoare providentiale caci ramasesem fara apa si tot asa. Poteca e foarte interactiva si cand ma convisesem ca trebuie sa revin cu bicla pe aici, ajungem la Aven (nimic impresionant, o groapa cu un bustean pe post de balustrada) si de aici incepe o super coborare, pe o poteca printre stanci, si apoi printr-un lastaris des, pe un grohotis marunt care coboara teava spre casele care se vad hat jos, in fundul vaii. Decid ca pana aici fu frumos dar trebuie sa gasesc o alta poteca de bicicleta si ma despart de Radu care baga carbuni ca sa recupereze masina de la Poiana Inului. Eu nu ma grabesc, ies la forestierul prafuit si incins, si gasesc un TA. Nu prea stiu ce e cu el, de unde vine, unde pleaca etc. Pe harta nu apare nimic, dar pare ca merge in directia cheilor, taind in diagonala drumul. Ceea ce nu e rau. Fiind cat de cat familiarizata cu zona ma gandesc sa il urmez. Constat ca e marcat proaspat, poteca nu e deloc batuta dar semnele sunt dese deci nicio grja cu ratacirile. Fentez astfel o bucata buna de drum si ajung la cateva sute de metrii inainte de bariera. Pe plat, ma doare genunchiul asa ca nu fortez, nu am de ce, nu e niciun concurs nimic. Ajung la Bolovanul Prostului si fac o cura cu miros de gratar pana vine Radu. Cum era mare aglomeratie in Chei plecam spre falezele de la Belvedere, unde eu ma chinui pe 2 din cele mai usoare trasee de acolo, iar Radu are ceva de rezolvat cu un 8- care nu ii iese legat neam, nici macar in mansa. Dupa ce isi lasa ceva sange pe pereti, declara ca nu e deloc o idee buna sa cateri dupa ce ai alergat si plecam pe inserat spre casa…

Incheiere de zi la faleza de la Belvedere.

Nu a fost nici pe departe un wekeend plin sau deosebit, dar a fost pur si simplu un weekend la munte si astept concediul de multe zile sa reeditez experienta cu sculatul mereu, in fiercare dimineata, intr-un loc nou.

Cheile Turzii

Cheile Turzii

Ca de obicei fiind dependenti de prognoza nu am fost siguri ca plecam pana joi seara cand dupa o saptamana in care a nins la munte mai mult decat in toata iarna, dar cu o prognoza favorabila pentru weekend ne hotaram totusi sa ne incercam norocul cu Cheile Turzii. Tot joi seara ii convocam in ultimul moment pe catalin si pe corina, dornici si ei de o iesire cu soare si mult catarat.

Sambata a fost zi de escalada in zona Rametea. E incredibil cat de mult trasee sunt intr-o singura zona de catarat, practic noi am fost de doua ori pana acum si nu cred ca am apucat sa exploram un sfert in traseele deschise in zona. Si zona e placut de linistita, fara trafic si cu o priveliste frumoasa din locul in care te cateri, care contrasteaza cu majoritatea locurilor de escalada, care se regasesc intr-un orizont relativ inchis. Pentru Mike avea sa fie o zi de reacomodare cu stanca, dupa o iarna fara catarat, si de experimentat mersul cap pe traseele usoare din zona. Incet incet, traseu dupa traseu urcam de-a lungul peretilor, pana cand spre sfarsitul zile ne zambeste si soarele de dupa trascau.

In Rametea, spre peretii de escalada.

Bucuria catararii.

Duminica ne gasim in Cheile Turzii, in curtea mosului ce are campingul la iesirea din Petresti. Prietenos loc, pe care l-am gasit schimbat in bine cam de fiecare data cand am revenit. Totusi anul trecut mosul a avut si un necaz, in fatidica zi de 27 iunie 2010, cand in urma unei ploi torentiale din amonte Hasdatele s-a umflat si a transformat micul camping-ul in lac. Stand putin de vorba cu el am aflat si posibila cauza, respectiv drenarea nu foarte bine planuit a autostrazii transilvania, care afecteaza cursul apelor din zona in caz de ploi torentiale.

Campingul mosului.

Mike exersand mersul cap pe Hans Gora.

Planul pentru Cheile Turzii era destul de relaxant ca de obicei, respectiv trezirea nici prea devreme nici prea tarziu, cat sa se incalzeasca putin, un sau doua trasee frumoase urmate de o seara la foc. Iar Cheile Turzii chiar nu duc lipsa de trasee frumoase. In prima zi ne hotaram pentru un traseu frumos si spectaculos, respectiv Creasta Hans Gora din Coltul Crapat. Un traseu pe care merge cap mike mai bine de jumatate din traseu, inclusiv pe lungimea care are si pasul traseului si care a prins-o pe neasteptate.

La fereastra, privind spre Hasdate.

Sunt foarte faine lungimile superioare, unde se intalneste si o fereastra la un moment dat. Tot timpul la inaltime, cu o vedere superba asupra peretului urias unde Corina si Catalin erau in Memorial Jenci Baci. Frumos, usor si aerian, singura neplacere fiind data de papuci care nu prea se intelegeau bine cu picioarele umflate dupa o zi de escalada side soare. Ziua s-a incheiat cu putina escalada, si cu stransul lemnelor pentru foc. Mie unul chiar imi place sa fac focul seara cand mergem intr-un loc care permite locul asta. Imi place si sa strang lemne, sa fac focul, sa mai foc o mamliga cu branza si smantana atunci cand iau tuciul dupa mine. E ceva magic in statul la foc noaptea, iar senzatia de caldura si siguranta cred ca e bine inradacinata in subconstietul fiecaruia dintre noi.

Aerian.

Crucea lui Hans Gora.

Odihna si relaxare pentru picioarele noastre dureros de umflate.

A doua zi alegem unul din traseele restante de ceva ani pentru Mike. Parca nici nu au trecut 4 ani de cand am fost prima data in Cheile Turzii la catarat, si cand priveam cu admiratie la silueta zvelta si impunatoare a Turnului Ascutit. De atunci am mai trecut de destul de multe ori, dar atunci cand am fost cu mike ne-am rezulat la trasee mai usoare,creste, grote si alte cele. De data aceasta merg eu cap tot traseul, desi sincer cred ca cu destul de mult timp la dispozitie s-ar fi descurcat si Mike. De fapt mi se pare catinand cont ca nu a facut nici un antrenament special iarna asta se descurca ok. De fapt compenseaza lipsa de antrenament si forta cu ceva tehnica stransa treptat de-a lungul anilor.

Prima lungime e aletica, putin lasata pe spate in anumite locuri, si cu un pas la care trebuie sa stii de o rigleta salvatoare pe care n-am dibuit-o din prima, asta voi mai trece cu singuranta pe acolo pentru a iesi si traseul la liber. Oricum foarte placut de catarat, si cu un stil care mie imi place. Vine si mike, mai chinuit si mai din bucla in bucla pe alocuri, dar totusi destul de repede. Urmatoare lungime consta in plasir climbing, cu exceptia unui mic peretel mai lipsit de prize, mike e entuziasmata de frumusetea traseului pe aici. Urmeaza lungimi din ce in ce mai usoare, dar frumoase, aeriene si expuse, cu Hasdatele mult sub noi, cu pasari care trec razant pe langa noi si cu eventuala iesire in soare (traseul e in umbra in prima parte a zilei). Vizavi Catalin si Corina tocmai terminasera traseul Chipckes, un alt traseu frumos din Cheile Turzii.

Pe Tancul Ascutit.

Castigand inaltime lungime cu lungime, traseul devine din ce in ce mai aerian.

Ajunsi la sfarsitul traseul descoperim si o faleza cu trasee de escalada, numita Faleza Ungureasca unde mai imi rup si eu putin mainile si degetele pe cateva trasee ceva mai grele in mansa (primul spit e pus cam generos de sus pe toate traseele, si parca nici spit-urile ruginite nu inspira prea multa incredere).

Seara am dat un fel de tura de trail running, pe versantul din dreapta al Cheilor, unde am prins si un apus superb, urmata de o alergare rapida si frumoasa pe poteca care coboara inapoi in Chei. Sunt anumite poteci care se preateaza foarte bine la alergat, cu o combinatie de panta potrivita, serpentine croite cum trebuie si denivelari pe care sa le poti folosi ca sa mai pierzi din viteza, si atunci cand toate se leaga parca plutesti la vale, printre pietre si copaci. Tot se intampla instinctiv, si tot ce poti sa faci atunci cand totul se leaga e sa chiui de bucurie. Si aici sunt probabil ceva amintiri subconstiente legate de copilarie, cand imi place, probabil ca oricarui alt copil sa alerg la vale. Seara din nou foc si randuri citite dintr-o carte cu dragoni, cavaleri, uriasi si vartejuri de sabii.

Frumoasa incheiere de zi, sa zica cineva ca nu prinzi apusuri faine si la campie.

Ultima zi avea sa fie o zi scurta, in care aveam sa alegem un traseu necunoscut si pentru mine si pentur Mike, Peretele Suspendat. Un traseul frumos si variat, ce mi-a placut foarte mult si pe care mi-ar place sa revin, de data aceasta odihnindu-ma destul de mult in cateva bucle de-a lungul traseului. Iesirea in chei o incheiem cu ultima portiune dinCreasta Sansil, comuna atat pentru Peretele Suspendat cat si pentru Sansil.

Peretele Suspendat, ce nu degeaba se numeste suspendat.

Mike zambitoare pe traseu.

Iesiti in Sansil, in spate se vad de la stanga la dreapta, Tancul Ascutit, Grota lui Hili, Peretele Porumbeilor si Peretele Urias.

Powered by Schogetten, si seminte decojite, si alte alimente satioasa si usor de carat prin trasee.

Cam asa s-a scurs o mini-vacanta de primavara, dupa care mi-am propus sa incerc sa ies mai des la catarat. Ce-o iesi in schimb om vedea.

Escalada

Veliko, Tabachka si Valea Fiarelor

Un jurnal doi intr-unu, despre ultimele doua weekend-uri. In fiecare din ele am descoperit cate o noua zona de catarat din Bulgaria, care pentru mine se rezuma pana acum la Basarbobo, foarte la indemana si poate tocmai din cauza aceasta si destul de frecventat.

Acum doua weekend-uri am fost impreuna cu Rudi,Corina,Victor si Cataline la Veliko Tarnovo (Marea Tarnoava pe romaneste), loc frumos cu destul de multe faleze de catarat si cu foarte multe trasee de toate dificultatile. Singurul dezavantaj cred ca e faptul ca oriunde te-ai catara e si drumul nu foarte departe, iar zgomotul masinilor e amplicat de faptul ca totul se gaseste intr-o vale, astfel incat nu se poate spune ca e un loc foarte linistit de catarat.

Pe o fisura foarte frumoasa si estetica la Veliko.

In rest am avut parte de o vreme primaveratica, cu putin cam mult vant dar si cu mult soare. Duminica in schimb vremea a fost destul de instabila, cu mai multe adverse de ploaie care au cam udat faleza la care eram, astfel incat am renuntat destul de repede si ne-am indreptat atentia catre vizitarea cetatii din Veliko Tarnovo, cu vestigiile din timpul celui de-al doilea imperiu bulgar (pe undeva pe la 1200). Cetatea e partial reconstruita si e extrem de interesant amplasata, pe un platou stancos inalt de cateva zeci de metri inconjurat aproape din toate partile de un rau.

Weekend-ul urmator destinatia avea sa fie Tabachka, care mi-a placut foarte mult datorita linistii pe care am gasit-o acolo. Practic nu e nici un drum foarte circulat prin zonaiar faleza e in apropierea unui sat detul de pustiu si lipsit de activitate. De fapt singurul localnic pe care l-am vazut toata ziua a fost un cioban bulgar care plimba cateva caprite prin zona, echipat cu un amuzant scaunel pliabil. Traseele din nou variate, nu la fel de multe ca la Veliko dar totusi suficiente pentru a te tine ocupat o zi intreaga.Oricum sunt cateva trasee frumoase care se merita incercate. Totusi anumite trasee au cateva prize sapate, cele mai usoare cel putin.

Odihna si efort.

Discutand despre un traseul interesant, ce ne-a dat ceva batai de cap.

Oricum mi-au placut iesirile la escalada, dupa o iarna in care nu prea am avut parte de iesiri la stanca. Si are intr-un fel si escalada farmecul ei, cu trasee si miscari frumoase, cu felul relaxat si comod in care se desfasoara iesirea, cu concentrarea pe care o ai atunci cand incerci un traseul mai greu. E interesant si interactiv in acelasi timp, momentul in care incercand cap un traseu nou treci de punctul de la care nu mai exista varianta descatararii pana in dreptul buclei, si in acelasi timp nu stii daca vei gasi continuarea miscarilor, sau daca o vei gasi in timp util. Si chiar e un punct pe traseele mai grele cel putin, pe care daca il depasesti descatararea prea mai e posibila, si nu ai decat varianta continuarii in sus pana la confortul psihic al urmatoarei bucle. Binenteles depinde si de trasee si de felul in care sunt batute, sunt si trasee batute extrem de prietenos, dar si trasee mai generoase cu spatiul dintre asigurari.

Ziua de duminica avea in schimb sa fie dedicata bicicletei. Componenta oarecum neschimabta, adica eu, Mike, Rudi si Corina, iar traseul unul clasic si frumos de sosea, respectiv Campina->Sotriile->Comarnic->Secaraia->Valea Doftanei->Paltinu->Sotriile->Campina, in totalitate de sosea. Traseul e chiar frumos, lipsit de trafic intens, in afara de scurta portiune comuna cu DN1, si strange pe parcursul celor 63 de kilometri aproximativ 1800 de metri diferenta de nivel. Oameni iesiti la trebuire campului, carute trase de cai, soare si ceva vant, urcari care au scos un pic sufletul din noi si coborari rapide cu serpentine insiruite, cam de asta am avut parte in ziua de Duminica. Un jurnal mai detaliat a pus mike aici.

Pe drumuri de tara

Un binevenit adapost de vant.

Corina urcand spre Secaria

Rudi pe aceasi urcare.

Poza de familie.

Pe bancuta din fata magazinului comunal din Secaria.

Zambete de final.

DSC_4274

Duatlon "Cetatea Brasovului"

De cand am auzit de duatlon, anul trecut dupa maratonul pietrei craiului mi s-a parut foarte interesant ca idee, iar la motivatie s-au adaugat si filmuletele foare reusite facute de om bun si de altii pe traseu. Desi nu am facut prea mare lucru in ultima vreme pe partea de antrenament in ultima luna si am iesit aproape doar la catarat m-am inscris la “Profi Masculin”, pe principiul unui raport pret/lungime traseu mai avantajos (desi raportul mentionat mai inainte merge mana in mana cu raportul pret/suferinta).

Ce a fost in timp foarte tare a fost ca din grupul nostru de prieteni au participat foarte multi, majoritatea fiind la prima participare la un concurs de genul acesta. Intr-o ordine complet haotica prezenti la linia de start au fost Em, Catalin, Mike, Adi, Florin, Vali, Muha la hobby, si Kya si Cerasela, Gabi si Alois, Andrei si Claudia la stafeta. Cel putin in momentul cand l-am auzit pe Andrei ca vrea sa participe impreuna cu Claudia trebuie sa recunosc ca am ramas cam fara cuvinte, si nu am fost singurul.

Revenind la povestea concursului, la mine a inceput in seara dinaintea concursului in momentul in care cablul de la deraiorul spate al “tancului rosu” a plesnit lasandu-ma cu perspectiva unui concurs de MTB cu un singur pinion. Dupa cateva telefoane gasesc salvarea Mihai Simian, la ora aceea fiind imposibil sa mai dau de vreun magazin deschis de unde sa gasesc asa ceva. In fine, schimbat cauciucuri, mai o pana, bagaje peste bagaje reusim sa ne culcam pe la 1 noaptea pentru 4 ore de somn. Dimineata montam cu success 4 suporti impreuna cu 4 bicle pe masina (aveam mici emotii daca vor incapea) si ne pornim la drum pe o vreme superba de toamna spre locul faptei. Oarecum presati de timp ajungem pe la 9, iau cablul de schimbator de la Mihai si ma apuc de reglat astfel incat dupa 30 de minute am functionale toate pinioanele si doua foi, cea mare si cea mijlocie, din oarece motive dubioase de constructie ale deraiorului fata foaia mica ramane in schimb inaccesibila cum a fost si pana acum.

Inainea startului.

Timpul trece repede cat stau sa reglez la bicla, astfel incat in ultimele 10 minute cobor si-mi las bicla in stand, ma intalnesc cu oamenii, ascultam sedinta tehnica si ne indreptam spre linia de start. Din punct de vedere al organizarii totul a fost foarte ok, si mi-a placut foarte mult locul in care au fost standurile, oarecum izolat de restul orasului, fara trafic si cu multa verdeata. Nici vorba de timp pentru incalzire, astfel incat ramane sa ma incalzesc pe traseu. In scurt timp ne inghesuim la start si dupa oficiala numaratoare in cor se da startul. Ca de obicei lumea pleaca destul de tare, prima portiune e in coborare si las picioarele sa curga depasind ceva concurenti, pana cand incepe prima portiune de urcare, unde parca motorasele nu trag asa cum ar trebui. Clar pentru MPC trebuie sa las ceva mai multe zile de odihna (acum ordinea a fost miercuri alergare, joi basket, vineri un pic de bouldering si intre ele destul de multa plimbareala cu bicla), Prima urcare merge totusi cum merge si din nou pe coborare mai depasesc cativa concurenti. Urmeaza cele 160 de scari care urca foarte abrupt inapoi in varful dealului, care au mers destul de bine prima data, dar nu extraordinar. Din nou o scurta coborare si ne indreptam din nou spre punctul in care se face tranzitia, care din unele motive ma tot asteptam sa apara mai repede, cand am vazut cat de mult ne-au ocolit m-am cam demoralizat, oricum alergarea nu a mers la fel de bine precum ma asteptam sa mearga.

Ajung in cele din urma in punctul de tranzitie, iau bicla, casca si borseta si dai cu bicla in spate la deal pe scari pana in punctul in care puteai sa te urci pe ea. Incerc fara succes sa urc pe foaia 2 prima panta destul de abrupta astfel incat ma apuc sa imping la ea cu spor pe primele serpentine destul de abrupte. In fata il vad pe catalin fata de care pastrez dinstanta constanta, desi in foarte multe portiuni el merge pe bicla. Urmeaza o scurta portiune de coborare, cu ceva pietre si radacini care imi pun la incercare tehnica precare. In schimb de la damburi la un moment dat imi sare lantul pe foaia 1, hopa stai ca nu e chiar asa de rau astfel incat pana la sfarsitul urcarii il las pe foaia 1. La un moment dat trece pe langa mine si Horatiu care tragea destul de serios, imi dau seama cat de praf sunt la bicla daca sunt prins din urma dupa primele 15 minute de traseu. Urmeaza un forestier ce serpuieste destul de aprupt, unele portiuni merg pe bicla, altele imping cu spor dar una peste alta la urcare nu sunt foarte multi care se departeaza sau care ma depasesc.

De la punctul de alimentare continuam pe drum pana la punctul de belvedere inainte de care am reusit sa si gresesc traseul de altfel foarte bine indicat, astfel incat fac un detour de vreo 10 minute pana la un fel de restaurant unde cativa oameni se uitau destul de mirati la mine. Incerc sa aflu pe unde au luat-o ceilalti, imi iau bicla in brate si ma duc sa-i intreb, oamenii zic ca inapoi pe drumul pe care am venit deci a mai fost probabil inca un aiurit ca mine care a ratacit traseul. Dai inapoi spre pe forestier pana la punctul de belvedere, inainte de care vine o bucata de urcare in cu biclele in brate urmata de alta bucata cu biclele in brate, cel putin pentru cei cu mai putina experienta pe coborare. Cu putin inainte de a trece din nou pe al punctul de alimentare imi iau o cazatura destul de artistica pe iarba in momentul in care furca s-a dus prea mult de la un damb si m-am dat peste cap, in schimb a fost fara consecinte mai grave decat cateva julituri si ceva iarba prinsa prin diferite locuri.

Pauza de hidratare la punctul de alimentare unde ma intalnesc cu Andrei, urmata de o scurta coborare urmata de o superba portiune de urcare pe un single-trail foarte fain. Cred ca din tot traseul portiunea asta mi-a placut cel mai mult, mai ales pentru ca mi s-a parut mai facubila pe bicla exceptand cateva portiuni mai abrupte. Pe urcare depasesc din nou cativa concurenti, printre care si doua fete care erau la profi feminim. Din pacate sau din fericire (pentru ca nu-ti mai scuipi plamanii la urcare) dintr-o mica poiana incepe o coborare ceva cam tehnica pentru maiestria mea inexistenta, astfel incat merg cu morcovul infipt destul de adanc si pe coborare sunt depasit cam de toti cei pe care i-am depasit la urcare. E fun, doar ca dupa cazatura de mai inainte am o teama destul de puternica de a nu ma duce peste cap. E foarte tare in schimb cum strangi experienta pe masura ce cobori, cel putin in cazul meu (cam asta a fost prima coborare mai serioasa dintr-un concurs, celelalte doua la care am fost pana acum fiind mai de campie – Prima Evadare si Fara Afalt).

In curand ne intersectam din nou cu traseul de la hobby, moment in care poteca incepe sa serpuiasca din nou pe o fata a versantului printre pietre si radacini, timp in care in stanga era o rapa destul de abrupta pe alocuri. Nu apuc sa merg 50m si il vad pe un nenica 10m in rapa mai jos, intr-o pozitie cam ciudata, cu capul in jos si cu picioarele prinse pe dupa un copac. Oprit era si Vali si dupa cateva cuvinte schimbate hotaram sa coboram impreuna cu un pusti dintre organizatori pentru a vedea daca e ok cel din rapa. Coboram cu ceva emotii acolo si il deblocam pe nenica, care in mod miraculos nu avea nimic in afara de ochelarii ce erau cam indoiti, si dupa ce ne chinuim un pic sa scoatem si bicla din rapa il repunem pe drumul lui. Vali mi-a povestit ca a vazut live faza, cu om bicicleta si bustean rostogolindu-se la vala simultan, brr.

Ne urcam din nou pe bicla dar nu apuc sa merg 50 de metri cand vad iesind din rapa din stanga un alt concurent, julit dar fara bicla. Il intreb daca e ok, nu are nimic in afara de faptul ca bicla e in rapa la 15m pe panta cam prapastioasa, omul spune ca are nevoie de o funie pentru a o scoate si de sus cam asa pare, il intreb daca pot sa-l ajut dar nu prea ar avea ce sa faca 2 oameni pe panta aia astfel incat pornesc mai de parte pe poteca. Cateva portiuni mai abrupte in care strang manetele de frana cam cu toate degetele, si in scurt timp ne despartim din nou de traseul de hobby, moment in care dau de un alt nenica care avea problem cu cablul de la schimbator, ii imprumut un imbus de 4 pentru a-l strange dar nu stu daca a reusit sa-l faca sa mearga chiar cum trebuie tinand cont ca avea mansonul spate lipsa.

Din nou ma asteptam ca traseul sa treaca din nou pe la start, pentru o pauza e rehidratare astfel incat in momentul in care imi dau sema ca intru din nou pe traseul din tura intai situatia devine destul nasoala cu hidratarea, aparad si primele semne ale crampelor. Din nou push-bike la deal, prind din urma 4 baieti din gura-humorului cu care mai schimb ceva vorbe la punctul de alimentare in timp ce golesc pahar dupa pahar. Si iar dai pana la belvedere, iar cu bicla printre pietre, iar single trail-ul superb la urcare urmata de coborarea care a doua oara a mers MULT mai bine, fiind incredibil cat de mult a contat coborarea de dinainte.

Impingand tankul rosu in zona de tranzitie.

Ajung destul de rupt la linia de start dupa ca, 3h de bicla, las bicla si dupa ce dau pe gat o groaza de apa incep a doua tura de alergare, care mi s-a parut si cam cea mai dura chestie din tot concursul, mai ales din perspectiva efortului acumulat pana atunci. Cu putin in fata mea a plecat un alt concurent de la profi care avea si el probleme mari cu crampele. La mine totusi nu e chiar asa de grav, si prin metoda pasilor mici si a ritmului crescut castig teren si il depasesc pe prima portiune de coborare. La urcare in schimb motorasele nu prea mai au cu ce sa traga, astfel incat sunt destul de multe bucati pe care le merg, e mai bine pe coborare unde pot sa las picioarele sa curga si gravitatia sa ma ajute.

Punctul culminat au fost scarile care urcate a doua oara dupa 3h30 de efort s-au dovedit un challange veritabil. Noroc cu balustradele si cu faptul ca puteai sa-ti tragi picioarele moarte in sus cu ajutorul bratelor. Cred ca au avut loc de un super spectacol cei care stateau pe bancuta de la jumatatea scarilor. Si sa nu uit smile-face-urile de pe scari pe care le blestemai in gand in vreme ce simteai cum iti iau foc muschii, nastrusnica idee ca sa zic asa.

Trec pana la urma si astea si umeaza ultima bucata a traseului pe care o alerg in ritm cam de relanti, in afara de sprintul inante de final, care ma pacaleste fiind oarecum in doua etape. Una cand intrii in zona de tranzitie si inca una la final-ul propriu-zis. A fost foarte fain sa fiu incurajat de toti pinguinii, in doua randuri chiar.

Sprintul de dinainte de final.

Cand am ajuns la final eram rupt de deshidratare si de efort, una peste alta probabil din cauza ca experienta mea de bicla e destul de limitata in momentul de fata l-am perceput ca efort cam cat un maraton montan, desi nu am tras la capacitate maxima tot timpul. Oricum mai dur fata de cum ma asteptam sa fie, si per total m-a cam daramat fizic destul de tare. Ca loc am terminat undeva spre coada, 18 din 27, dar chiar imi pare bine ca am participat la profi, traseul de bicla fiind chiar fain iar faptul ca l-am facut de doua ori a adaugat destul de mult la capitolul incredere. A urmat o seara cu o masa foarte faina in Brasov, cu povesti si discutii la un pahar de vin.

Medalia bine-meritata.

Poza regulamentara de biciclisti.

A doua zi a fost pentru mine, pentru Adi si pentru Florin dedicata escaladei la Belvedere, in timp ce mike a fost cu alt 3 prieteni pe valea galbinelelor. Mi-a placut la Belvedere, fiind chiar multe trasee faine in zona de incercat.

La Belvedere.

Poiana Tapului

Escalada in Sinaia si in Poiana Tapului

Sambata inainte de prima evadare se anunta vreme destul de buna cam in toata tara, astfel incat dupa ceva parlamentari ne hotaram sa plecam la escalada undeva pe valea Prahovei, eu, cosmin, laviniu, irina si iuliana. Pentru cosmin avea sa fie prima iesire la stanca, iar pentru laviniu, irina si iuliana prima iesire pe anul asta astfel incat includem ca destinatie si poiana Tapului.

Planul era ca daca e ud sa mergem la Poiana Tapului prima data si dupa aceea la zona Scounts/Inox din Sinaia, dar tinand cont ca era destul de uscat in momentul in care am ajuns in Sinaia am mers exact invers. Din pacate traseele de la faleza scouts s-au dovedit ceva cam tari pentru oameni (si mie mi s-au parut ceva cam murdare si prafuite) astfel incat destul de repede ne-am mutat cu tot calabalacul la Poiana Tapului.

Cautand zonele de catarat cu cartea in mana.

Sincer cred ca Poiana Tapului e unul din cele mai bune locuri in care poti sa duci un inceapator pentru primii pasi pe stanca, cel putin de pe valea prahovei. Mi-a placut foarte mult entuziasmul oamenilor, si mai ales al lui cosmin in momentul in care urca traseu dupa traseu. Si incercam sa-mi amintesc cand am facut si eu primii pasi pe stanca, dar in momentul respectiv nu am reusit sa-mi aduc aminte. Pentru noi, pentru mine, mike si inca cativa prieteni nu a fost a trecere brusca si un moment anume in care sa mergem la escalada, ci trecerea s-a realizat oarecum treptat, prin intermediul vailor alpine si a saritorilor de pe ele. Practic a fost o toamna superba acum 3 ani si jumatate, in 2006, in care am facut foarte multe trasee nemarcate in crai, trasee ce au implicat destul de multa catarare in anumite locuri, chiar daca fara coarda si fara asigurari. Dupa aceea in primavara urmatoare au urmat si prima experienta cu coarda, tot la cariera din Poiana Tapului.

Iuliana.

Laviniu.

Irina.

Cosmin.

Si eu demonstrand tehnica ramonajului cu ajutorul unul copac.

Una peste alta a fost o zi destul de fructuoasa in care oamenii au catarat cam tot ce era de catarat in zona, unii de doua ori unele trasee. Probabil unul din cele mai frumoase trasee din zona e Chicken, cu o linie destul de verticala si cu destul de multe miscari de echilibru, chiar interesante pentru 5+/6- sau cat o avea exact traseul. Oricum din toate traseele din zona chiar il recomand. Pacat ca zona nu are si trasee mai taricele. Cu ocazia iesirii am avut ocazia sa ma joc si cu D90-ul lui Cosmin, care mi se pare absolut genial ca si aparat, extremen de intitiv pentru cine care nu l-a mai folosit pana acum, si de o ergonomie superba.

Sosetute colorate.

Nori fotogenici peste muntii Baiului.

Foto: Cosmin.

Macin

Din nou in Macin

Inca un jurnal ramas restant de acum doua saptamani scris si publicat cu ceva intarziere.

Foarte multe lucruri nu sunt de povestit, a fost un weekend normal de escalada, potrivit intr-un weekend in care ploua in toata tara in afara de Macin. Ne-am strans 7 voinici (eu, mike, rudi, mihai, catalin, octavian si vio) care am catarat si ne-am strofocat cam pe tot ce era la cele doua cariere, o zi intr-una o zi in cealalta. Pentru mine si pentru mike a fost prima iesire la catarat de pe anul acesta, iar dezmortirea de dupa iarna a fost destul de ciudata.

Copaci infloriti in Greci

Cu flori de un alb imaculat.

A fost probabil cam prima data cand am fost in Macin si cand nu am prins vant prea puternic. In schimb Duminica dimineata vremea a fost destul de inchisa cu ceva ceata astfel incat am facut o tura frumoasa de alergare cu Rudi prin padurile situate la nord de Saua Tutuiata. Foarte placuta alergarea prin verdele crud al padurii, ceata dadea un farmec aparte locurilor.

Cenusiu de Macin.

Si imprejur semne ale unei explozii a verdelui

.

Daca mergeti in zona s-a deschis si o cofetaria destul de faina jos in Greci, au cateva prajituri foarte bune, recomand. Atentie in schimb la temutii Coltii Babei care se gasesc in zona si care au au capacitatea de a intepa si cort si salteluta. Noi am dormit cu izoprenul sub cort pentru a mai scuti tenta, rezultatele se vad mai jos pe izoprene.

Temutii Coltii Babei

Si un close-up cu impricinatii.

Si in loc de incheire:

Copilarie intristata.