Category Archives: Fagaras

Berevoescu, Comisu si o baie in Pecineagu

Weekendul trecut a fost unul al extremelor. 

Daca ar fi sa rezum ziua de smabata intr-o singura fraza, as spune cam asa: am emparizat cu cozonacii secuiesti invartind pedala pe sub soarele naucitor din secuime si facand slalom printre masini. Planul pe hartie parea bun: doua zile pe cursiera prin secuime. Sigur gasim noi ce sa facem. Ne aduceam cu placere aminte de o tura similara in 2018, dar de data asta, nu a fost sa fie “cu tronc”, pentru ca am murit de cald, ne-am fofilat pe drumuri inguste si lipsite de vizibilitate si am facut baie de multime, pardon de masini, caci parca toti secuii iesisera la plimbare. Dupa 140 de kilometri si dupa ce am zis pas urcarii de la Madaras, ne-am gasit in final linistea in fata unei fripturi pregatite de prietenii nostri. 

Dar linistea aceea adevarata am gasit-o duminica, in salbaticia Fagarasului. Tura nu este o premiera. Am rafinat, de altfel, putin, o tura facuta in 2018 alaturi de Doru si Florin. 

Radu are un fix cu baia anuala, regulamentara, de la Pecineagu. Asa ca acolo mergem. Doar ca evident ca nu prin Satic. Pecineagu e doar un bun pretext pentru o tura in Fagaras. Una a contrastelor. Ai forestiere rulabile si lipsite de deschidere, ai push si carry bike din belsug, ai single trail pe creasta Fagarasului, acolo unde intalnesti mai multi drumeti decat bicilisti si ai si una din cele mai faine perspective asupra Pietrei Craiului. Tura nu este nici una usoara, caci jumatate din diferenta de nivel e stransa impingand sau carand bicicleta. Dar efortul depus se merita. Tocmai pentru ca el, efortul, va mijloci ca tu sa ajungi in creasta dupa-amiaza, cand s-a inmuiat lumina, cand umbrele se alungesc, temperaturile coboara incet stimuland formarea si transformarea cetii ce urca de pe nord si se destrama cand intalneste soarele. Si cand se face loc pentru putina magie. 

Pana acolo insa ai de muncit..Incepi cu saritul muchiei intre Rudarita si Pecineagu. Forestierul placut nu te pregateste pentru carry bike-ul ce incepe de cum intrii pe poteca. Nici nu vad de ce i te-ai opune. Curand, foarte curand o sa iti dai seama ca e cel mai eficient mod de deplasare pe serpentinele scurte ale potecii. Apoi, al doilea risc e sa nu te impiedici in jungla ce precede iesirea din padure. Multe tufe de zmeura bine coapta la vremea asta, rugi ce se agata de tine, urzici sub acoperire, urci in stransa comuniune cu natura. 

Comuniunea continua si pe coborarea spre Pecineagu, pe o combinatie de drumuri si poteci aflate mereu intr-o stare incerta in care primeaza degradarea. Pe versantii de deasupra lacului se duce o lupta acerba intre ierburi si pasii ocazionali ce mai mentin inca poteca “in picioare”. Si acum, pe buna dreptate ca nu ai prea multe motive pentru a calca pe aici, cand la lac poti ajunge comod cu masina, din Satic. Si nici prea multe drumetii nu sunt de facut in zona. 

Ajunsi la lac, exista o optiuni. Faci dreapta pe ramura drumului care e inchisa in mod natural in urma unor caderi de pietre sau alegi ramura din stanga cu minim trafic auto. In 2018 am ales varianta linistita, dar deja incepea sa creasca jungla pe acolo. De data asta, am mers spre baraj si am prina drumul mai mare. Navigam cu talent printre balti si noroaie pana la unul din putinele locuri cu acces facil la luciul apei. E liniste. 2 corturi, 2 barci gonflabile la care se vor adauga in curand si doi ciclisti. Asta e loc de distantare fizica. Pui bagajele pe bicicleta, costumul de neopren, buoy-ul, si daca te cheama Radu si caiacul gonflabil pe care planuiesti sa il cumperi, si sezi tihnit 2 zile pe malul lacului. Eventual la vremea perseidelor. Nici retea nu ai, deci musai pune in bagaj si 2 carti.  Si nu are cum sa nu iti placa locul, linistea, padurea, cerul albastru, apa curata. Si rece, doar am pus neoprenul pe lista. Eu sunt o finuta si zic pas la baia din lac. Cineva trebuie sa stea si pe mal sa produca material pentru story-urile lui Radu de pe Facebook si postarile de pe Instagram. 

Bun, acum daca am bifat baia, ramane sa rezolvam si partea cu ajunsul in creasta Fagarasului cu bicicleta, caci inca nu am descoperit portalul prin care de la Pecineagu ne-am putea teleporta la Berevoescu. Desi zau daca nu l-am cautat atat pe un mal, cat si pe celalalt al lacului. Mi-e teama sa nu fie scufundat… Fara portal trebuie sa pedalam. 

Acum doi ani, forestierul ce pleaca de la coada lacului si urca la Berevoescu fusese luat de ape. Acum a fost reparat si e perfect ciclabil. 

Bucuria se termina insa odata cu forestierul caci stana din fundul vaii e parasita. Si experientele anterioare prin munti ne-au invatat ca daca in zona nu se mai pasuneaza si potecile ciobanesti nu mai sunt folosite, in 2-3 ani ele sunt de nerecunoscut si curand, de nestrabatut. 

La cat de mare e iarba si la cat de suculente sunt urzicile, aici nu s-a mai urcat din 2018.Traversam cu pasi mici intinderea de ierburi galbene si inalte de un stat de om si reintram pentru putin timp in padure. Apoi vin jnepenii si in final, pe la 1800 m iesim intr-o caldare glaciara unde poteca se observa inca cu usurinta cum urca din cateva linii frante pe versantul din dreapta (cum urcam). Franti urcam si noi spre cota 2200. Inalt a mai crescut domne Berevoescu asta! Amintirile spun ca in 2018 a fost mai usor. Acasa cifrele m-au contrazis. 

Cert este ca nu se zgarcim cu pauzele caci locurile sunt faine. Salbaticia e la ea acasa pe aici, apele culg tumultos la valea, verantii se scurg si ei in tonuri nesfarsite de verde, afinele sunt gata, mari si suculente, iar soarele fierbinte cere si el odihna. 

Sa tot fie aproape ora 17 cand am ajuns sus. Partea buna este ca de aici locurile sunt 95% ciclabile. Daca ne-am da si dusi. Dar nu ne dam. Imi pun in minte sa vin neaparat cu Claudia pe aici. Nu stiu cum si cand, dar trebuie sa ii arat si ei Craiul inainte de apus. Si cu Radu vorbeam sa urcam intr-o sambata sau intr-o duminica la Comisul. Nu e nevoie de mai mult de atat pentru o seara tihnita intr-un loc frumos. Trec ele si concediile, dispar mustele, vine toamna. Muntele ramane tot acolo si ne cheama pasii. Si nu suntem noi oamenii care sa se impotriveasca chemarii. Mai problematic e cand sunt mai multe chemari si nu stii ce sa alegi. 

Pana una alta ne continuam coborarea pe care o gasim intr-o stare chiar bunicica. Apusul ne prinde pe ultimii kilometri inainte de Plaiul Foii si abruptul purpuriu al Craiului ma duce cu gandul la apusurile din Wilder Kaiser. Usor alte dimensiuni, experiente diferite, dar dragostea de munte e mereu aceeasi si mereu acolo, indiferent ce activitate facem si unde ne gasim.

Track , date si descriere, pe Strava, respectiv pe Ride with GPS. De pe Ride with GPS puteti descarca track-ul si acolo gasiti si toate detaliile tehnice.

https://www.strava.com/activities/3956184213

Incepem dimineata cu socilizare si cu intalniri neasteptate la Plaiul Foii, dupa care atacam forestierul de Rudarita, unul din locurile in care iti scoti parleala daca ai o bicicleta dupa tine.
Rasplata dupa 300 de metri de carat bicicleta in spate pana in muchia ce leaga Tamasul de Fagaras.
Deasupra barajului. Natura se regenereaza pe aici, mult mai repede decat ne-am imagina. Spre exemplu acum 4 ani pe aici era un forestier lat de 3 metri pe unde e facuta poza asta.
Pecineagu, dupa parerea mea cel mai frumos lac de munte de la noi. Sunt tare curios cum arata in schimb toata zona asta inainte de construirea barajului.
Pauza regulamentara de baie. Un lucru ce trebuie facut cel putin odata pe an. Sa inoti prin apa rece si curata de munte, pana in mijlocul lacului, cu munti si cu padure in jur, cu metri buni de apa sub tine. De repetat.
Verde crud de primavara prin zonele umede din jurul paraului pe malul caruia urcam spre Fagaras.
Nu ai zice ca mai sunt cateva zile si vine toamna.
Urcam pe forestier pana la 1600 de metri. Aici in schimb supriza, stana de acum 2 ani nu mai exista si poteca ce urca de aici in creasta a inceput sa se degradeze in mod accelerat.
O ora si ceva mai tarziu si 500 de metri diferenta de nivel cu bicicletele in spate. Caldarile maiestuoase ale Bratilei in schimb ne fac sa ne simtim in mijlocul pustietatii si sa uitam de oboseala.
Prima intalnire cu Craiului, aproape de varful Berevoiescu.
Momentul de magie al zilei, intre lumina si intuneric
In lipsa de alti subiecti ce se odihneau la 200 metri mai in fata in iarba, improvizam….
A inceput sezonul umbrelor lungi.
Unul cele mai frumoase locuri in care poti sa cobori pe bicicleta din Romania.
Epic Fagaras.
Ride on!
Golim rucsacii de ultimele ramasite de mancare si terminam cutia de cola carata timp de o zi pana aici.
O zi perfecta.

Into The Wild, (not quite) rogaining CPNT

Daca weekendul trecut nu am fi condus pana in Parang, probabil ca weekendul asta am fi mers la Deva, la nationalele de sosea. Dar cum noua nu ne place sa stam in masina (caci in fond asta a fost si un din motivele pentru care ne-am mutat la Brasov) si cum ultimele doua saptamani am vazut preponderent roata groasa a MTBului sub ochi, am lasat capionatele nationale pentru un alt an, in care sa facem lucrurile mai cu cap. 

Bine, nici alegerea de sambata nu a fost prea calculata, dar pentru ca Radu a venit cu ideea, e oarecum de inteles. Ea s-a numit: un fel de rogaining digital, marca CPNT, in zona Plaiul Foii. Conceptul e un fusion intre rogainingul clasic (puncte pe care trebuie sa le atingi, de valori diferite) si navigatia moderna folosind telefonul sau alte dispozitive GPS. Pe scurt, o suprafata de 120 kmp, in zona Plaiul Foii, puncte de diverse valori si o aplicatie dedicata in care nu numai ca vizualizai locatia exacta a punctelor, dar le logai cand ajungeai la ele. Pe langa punctele fixe cuprinse in harta oferita la start, existau si puncte ce apareau doar cand te apropiai de ele (intr-un range de cativa kilometri), precum si un punct mut, care urma sa apara in aplicatie sub forma de coordonate (nu si pe harta) la ora 18 si pe care daca il atingeai, determina penalizarea masiva a tuturor echipelor care nu l-au atins.

Aspectul clasic de orientare era astfel mult simplificat. Ramaneau insa strategia si evident antrenamentul.Cu antrenamentul la trekking nu stateam deloc bine comparativ cu alergatorii din CPNT. Nici strategie nu ne-am facut. Cand am vazut sambata dimineata harta cu punctele, am stiut unde vrem sa mergem:prin locuri prin care nu am mai fost, respectiv sa facem trecerea intre Crai si Fagaras si apoi sa exploram putin muntii Tagla si poate varful Ciuma. Inconjur de Crai, creasta sau alte obiective tipice nu ne aprindeau imaginatia in ziua asta ploiasa de august. Caci da, dupa o jumatate de luna cu vreme impecabila a venit si ziua aceea ploioasa, cand inteligent era sa stai in casa, cu picioarele in sus si nu sa strangi 45 de kilometri printre ierburi inalte si ude. Whatever. Asta daca nu te cheama Radu sau nu bei apa dupa el.

Mare paranteza


Draga temerarule,

daca te vei gandi vreodata sa mergi in tura cu Radu sau, chiar si mai serios, sa participi la un concurs cu el, urmatoarele 10 postulate s-ar putea sa iti fie de mare folos. 

  1. In primul rand asigura-te ca ai o conditie fizica peste medie. Altfel, daca esti noob in ale sportului si doar te increzi in asigurarile lui Radu ca nu o sa fie greu, totul va fi bine, atunci esti doar un inocent care va suferi toata tura/ tot concursul. 
  2. Daca Radu te asigura ca veti trece prin tabara de baza pentru aprovizionare, nu il crede. Ia la tine tot ce ai tu nevoie pentru o zi lunga si in plus cateva nimicuri in plus pentru el,mai ales extra mancare si mai ales dulciuri (o sa iti manance mancarea ta), extra apa (o sa bea din apa ta, iar atunci cand vrei si tu sa bei de la el o sa descoperi ca pe a lui a terminat-o de mult), extra servetele (niciodata nu are (suficiente) la el, macar un buff de rezerva.
  3. Tu esti oricum responsabil pentru tot echipamentul obligatoriu comun, nu te baza ca va pregati el ceva. 
  4. Daca Radu iti spune ca mai e o ora pana in punctul X, tu asteapta-te la 1h30 sau chiar 2 h. 
  5. Daca nu stii sa faci dragoste cu aparatul, lucreaza macar la atitudine. Vei fi principalul subiect al pozelor si filmuletelor. 
  6. Daca te complaci cu ideea ca veti merge pe trasee marcate si nu se poate intampla nimic, recalibreaza-te: minim o boschetareala e inclusa in experienta. 
  7. Daca ti se pare ca in prima parte a turei se merge cam incet si se sta mult la poze, nu te inseli. Dar pregateste-te sa fiti alergati de noapte si Radu sa ia in considerare varianta de a iesi castigator. 
  8. Daca te bucuri ca a trecut deja 90% din tura/ concurs si nu s-a intamplat nimic neprevazut, nu lasa garda jos. Mai mult ca sigur, loveste aventura in ultimile 10%.
  9. Daca de-a lungul turei ai sentimente amestecate legate de capacitatea lui Radu de orientare, nu te inseli. Uneori ii iese magistral, alteori veti ajunge sa scoateti toate hainele din rucsac ca sa improvizati o franghie cu care sa coborati rucsacii peste cine stie ce prag. 
  10. Desi in timpul concursului se va vaita ca e obosit, are febra musculara etc, a doua zi, dupa tura/ concurs el o sa iasa cu bicicleta. Cand revine de la tura o sa intrebe implicit daca e ceva de mancare. Alternativ, dupa tura, Radu se va apuca sa aleaga poze, iar tu vei desface bagaje, face de mancare, pentru ca indubitabil tu stii rostul lucrurilor si te pricepi mai bine la organizare.

Totusi, indubitabil, turele cu Radu au si parti bune:

  1. Vei ajunge mai mult ca sigur prin locuri pe unde rar calca picior de om. Aspect care in vremea asta de pendemie, nu e deloc de neglijat. 
  2. Mai mult ca sigur vei prinde cele mai faine momente ale zilei (respectiv apusul si rasaritul), uneori chiar in aceeasi zi. 
  3. O sa capeti niste poze faine
  4. O sa iti descoperi noi limite. 
  5. Radu e un om calm si rabdator. Nu se enerveaza, daca ai o problema ti-o rezolva, te lasa sa bodoganesti si sa boscorodesti in legea ta. 
  6. Gateste bine la primus, cu el ai sanse mari sa mananci o mancare decenta facuta la primus.
  7. Si cu el cam bei cafea dimineata oriunde te-ar prinde dimineata asta.

Revenind la concursul nostru, ostilitatile au fost urmatoarele.
In traseu se putea pleca incepand cu ora 8 si trebuia sa te reintorci pana cel tarziu la ora 12 noaptea, altfel erai descalificat. In realitate nu a plecat nimeni ca 8, ca ploua. Abia dupa 8.30 s-au produs primele mobilizari. Planul ni-l facem repede: mergem spre traversarea Crai-Fagaras, din Rudarita intram in Tagla/ Ciuma si revenim pe ocolite in tabara de baza. Zmei ne simteam, nu alta, mai ales cu cofeina zburdand fericita prin sange…

Cum mie nu imi parea ca planul asta se potriveste cu reintoarcerea la masina pentru alimentare, mai verific o data, primesc un nou ETA (ne intoarcem la masina pe la ora 22), asa ca indes cam toata mancarea pe care o avem in rucsac. 14 ore e mult timp.Traversarea Crai-Fagaras incepea la Umerii Pietrei Craiului si se termina sub Varful Lerescu, formand un circuit compus din 5 puncte principale (Umeri, Curmatura Foii, Vf Tamasul Mare, la nord de Piscul Rachtei si sub Varful Lerescu) care valora 75 p. La el se mai adauga cateva puncte extra pe care le puteai lua de pe traseu. Si pana la Umeri am tot colectionat punctele care ne erau in drum, desi uneori asta a insemnat mici deviatii stanga dreapta (de exemplu spre La Zaplaz). Pentru o zi de sambata, putina lume pe poteci, oamenii au fost, cel mai probabil, descurajati de ploaie. In rest, plin de corturi pe la Plaiul Foii. Orice pensiune cu putin teren si-a amenajat un camping , sau cel putin asa se simte si se vede de pe marginea drumului.

Sectiunea Umerii Pietrei Craiului- Saua Tamasului ne e cunoscuta din ture anterioare, dar si pe aici a crescut iarba mare si pana in Curmatura Foii, poteca nu se scurge cu usurinta. Din Curmatura Foii, ne-am lasat mereu pe BA, spre Stana de Tamas, asa ca banda rosie ce continua pe culme este o noutate pentru noi. Descoperim insa un traseu fain cu sectiuni de padure intercalate cu zone mai deschise, cu tone de afine si zmeura, ambele cu exemplare impecabile, cu fructe mari si zemoase. Marcajul a fost refacut si el recent, poteca e curata pentru trekking, asa ca ne facem deja planuri sa revenim in zona pentru o plimbare tihnita pe traseul Plaiul Foii-> sub varful Tamas (BG)- Saua Tamasului- Plaiul Foii. Faptul ca nu merge multa lume pe aici, ca ai garantat un festin cu fructe de padure si ca mergi mereu cu abruptul vestic al Craiului sunt ingrediente sigure pentru o tura faina.
De pe Tamasul Mare incepe insa terra incognita.

Si peisajul se schimba radical. Din ce in ce mai putina padure, din ce in ce mai multa iarba mare si uda. Poteca e mai putin batuta pe aici, marcajele mai rare, distantele intre puncte mai mari. Ne incapatanam totusi sa facem tot circuitul Scooby Doo daca tot am ajuns pana aici si inainte de a ajunge sub Varful Lerescu avem parte de un cocktail format din pierdut traseu, sarit niste gard de sarma ghimpata, inotat prin zmeuris etc. Multe stane vechi si parasite pe aici, semn clar al accesului lung si anevoios. Inainte de a cobori la Rudarita ne intalnim cu Cezar si mergem cu ei o perioada. Ora 18 se apropie cu pasi mari si asteptam cu totii sa se afiseze in aplicatie punctul mut care daca va fi atins de o echipa, va duce la depunctarea celorlalte echipe. Stim ca el va incepe cu litera C si optiunile cele mai vehiculate sunt Curmatura si Ciuma. In joc mai intra si Cheile Pisicii, Camp, Craita etc. Daca e Curmatura nici nu ne batem capul cu el, ca nu avem cum sa ajungem si sa ne si intoarcem pana la ora 12. Dar castigatorul a fost Ciuma.

Trebuia cumva sa ne fi gandit si sa fi anticipat asta, caci ce punct incepe cu C, nu are niciun circuit care sa treaca pe acolo, e suficient de departe de Plaiul Foii ca sa fie provocator sa ajungi la el si sa te intorci fara sa alergi si in plus se potriveste pe modelul “nu iti da puncte, dar ia puncte de la alte echipe”? Pe hartie pare fezabil sa ajungem din Rudarita pana pe Ciuma si apoi in tabara de baza in 6 ore. Cel putin pentru baieti care incep sa calculeze distante, diferente de nivel etc. Mie imi este destul de clar ca nu e fezabil. Sunt probabil cam 15 km pana acolo si 1000 m diferenta de nivel. Plus coborarea in Plai care nu e nici ea scurta. Toate astea adaugate la cele 10 ore de cand suntem in miscare. Dar nu ai cu cine sa te intelegi. Echipa lui Cezar alege varianta mai lunga, pentru a mai strange niste puncte. Noi alegem varianta scurta care ar urma sa ne sara Culmea Porcilor (culmea paralela cu drumul de Rudarita), sa ne coboare apoi in valea de pe Barsa lui Bucur de unde sa atacam Ciuma. Nu ne iese caci drumul de taf prins pe Culmea Porcilor cere ceva efort, culmea insasi e lunga si ajungem la inceputul coborarii spre Barsa lui Bucur cu ultima geana de lumina, cat sa nu aprindem frontala prin padurea deasa. Ar urma sa coboram 400 m diferenta de nivel si sa urcam 600 pana pe Ciuma, la frontala.

2ore daca ne miscam bine si nimerim combinatia optima de poteci. Apoi, eu una, nu vad cum am putea sa coboram pana in Plai in doua ore, dar ma rog, incepem sa coboram si ma pregatesc psihologic pentru a marsalui pe forestierul de pe Barsa lui Bucur si apoi pe asfalt. Pana la urma, insa, compileaza si Radu ca nu ies calculele, renuntam la Ciuma si ne omoram picioarele pe culmea lunga ce continua spre Poiana lui Maican. Ce e drept, voiam de multa vreme sa exploram poiana respectiva, sperand ca ea are ceva deschidere spre Crai, dar ne lamurim, chiar si asa, pe noapte ca nu are potentialul dorit. Deja ne gandim cum sa coboram in Plaiul Foii si prima optiune e o poteca in serpentine ce apare clar pe Muntii Nostri si doar acolo. In teren nu gasim nimic in afara de un lynx.

Radu e insa convins ca de indata ce mai coboram putin o sa apara ceva. Si inevitabil am ajuns pe niste versanti abrupti, plini de frunze, cazaturi, fara urma de poteca, fara apa si cu timpul scurgandu-se in defavoarea noastra. Sugerez sa ne reintoarcem la poteca mare de pe muchie, dar nu primesc credit, asa ca ne continuam coborarea in formatia Radu topaind ca un caproi ce este, eu bodoganding mult in spatele lui. Ii speriem bine pe toti petrecaretii de la Plaiul Foii care urmaresc 2 frontale bezmetice prin padure si ajungem in final in pajistea de langa rau. Radu cauta sa ma imbuneze subliniind ca datorita abilitatilor lui de navigatie nici macar nu a fost nevoie sa ne descaltam ca sa traversam raul…E cam 22.50 cand ajugem in tabara si daca am fi nehaliti am mai putea lua un punct de pe drumul spre refugiul Diana, dar cui ii mai trebuie?

45 de kilometri, 2600 m diferenta de nivel si o incheiere balauroasa mi-au ajuns cu varf si indesat in ziua asta care in mod normal trebuia sa fie zi de stat cu picioarele in sus. De altfel, asta e singurul lucru pe care doresc sa il fac si il duc rapid la indeplinire, de cum ma vad ajunsa la masina, schimbata in haine curate,uscate si mancata. Ma simt mult mai praf fata de cum m-am simtit cand am fost cu Claudia in 2011 la 7500, proba Hobby , semn clar ca picioarele, genunchii si talpile nu au devenit mai bune invartind pedala. Si ca o scurta sugestie pentru CPNT, la anul ar fi interesant sa permiteti folosirea oricarui mijloc de deplasare care sa fie human power only. Ar introduce si mai multa varietate in concurs.

Semnat echipa “Unde-i bicicleta”.

Text: Mihaela

Track si date aici:
https://www.strava.com/activities/3919569477

Cu putin inainte de ora startului, analizand variantele de trasee pentru a strange cele mai multe puncte. Pana la urma a castigat dorinta de ajunge prin locuri prin care nu am mai ajuns pana acum.
La plecare, dupa ce s-a terminat prima fereastra mai serioasa de ploaie.
Deasupra refugiului de la Spirlea dupa a doua repriza de ploaie.
Cautam pokemonii!
Ce mai fain moment al zilei cu norii ce alergau pe repede inainte intre noi si Crai.
There’s a lot going on in this photo.
De un lucru am avut parte din plin tura asta, zmeura si afine. Deja ne facem planuri sa ne cumparam o gheara.
Muchia dintre Tamas si Fagaras, una din cele mai salbatice de la noi, cu atmosfera pe masura.
Atat de salbatic incat nici ciobanii sau stanele nu mai urca in zona.

Transalpina – Transfagarasan, pe biciclete, la o zi.

Se da una bucata provocare: sa pedalezi Transalpina si Transfagarasanul la o zi, doar in saua bicicletelor. Probabil e cea mai de referinta provocare legata de ciclismul de anduranta de sosea de la noi, mai ales atunci cand o legi de timp. Initial a fost 24 de ore, dupa care a fost cel mai bun timp, dupa care probabil la un moment dat o sa vina si provocarea de a face tot traseul la o zi lumina. Se dau si ceva restrangeri pentru a face lucrurile mai interesante: fara ajutor din exterior. Cu alte cuvinte te urci pe bicicleta cu cele necesare dupa tine, mananci ce gasesti la magazinele de pe drum, iei apa de la izvoare sau de la benzinarii si te descurci cu ceea ce ai, iar 440 de kilometri mai incolo te intorci de unde ai plecat. Haiduceste si barbateste, caci asa e frumos. Nivelul urmator ar fi solo, dar asta va ramane probabil tema pentru data viitoare, la fel si partea cu zi-lumina.

Si acum vine intrebarea: de ce? Raspunsul simplist ar fi pentru ca e acolo, pentru ca e provocarea cu care vrei sa-ti masori puterile si pe care au facut-o si altii inainte, pentru ca e un traseu cat se poate estetic si pentru ca o sa iasa cu siguranta una din cele mai pline zile din viata ta. Si pentru ca e o mica provocare si din punct de vedere logistic: de unde pleci, de unde cumperi de mancare, ce cumperi de mancare, cum faci sa pierzi cat mai putin timp. Un fel de regim de concurs si improvizare ce iti aduce aminte de concursurile de aventura, dar intins (doar???) pe o zi intreaga.

Preludiul

Bun, planul il aveam in minte de ceva luni bune, doar ca vremea, prognoza si concursurile nu s-au aliniat pentru provocare. Ziua a inceput sa scada si pana la urma dupa suficient de mult timp petrecut in harti ale vantului pe meteoblue stabilim si plecarea. Echipa: eu si Dani, caci nu se gaseste prea multa lume suficient de nebuna pentru a incerca asa ceva.

Binenteles de pe o zi pe alta, pentru ca doar asa poti sa fii sigur de o prognoza cat de cat buna, cu cate o zi libera luata de la munca, cu plecat seara dupa munca cu masina spre Sibiu si cu 3 ore dormite iepureste la o iesire de sat de pe langa marginimea Sibiului. Ar fi putin spus ca am dormit putin si prost. Trezirea e la 2 noaptea. Bagam un pic de cofeina in sange, luam ceva ce e intre mic-dejun si cina tarzie si pne asezam la drum la 3 noaptea, cu luminile la intensitate maxima, cu drumuri libere.

Doua si jumatate dimineata, ochii umflati de nesomn, farurile pe bicicleta si luminile pornite.

Sibiul si Transfagarasanul

Am ales sa plecam asa pentru a prinde urcarea si coborarea de pe Transfagarasan odata cu primele raze de lumina si pentru a prinde Sibiul si toata aglomerarea urbana din jur libera, chestie care s-a si intamplat. Stelele stralucesc deasupra, avem un usor vant de spate si incercam sa ne temperam energia si entuziasmul. Farurile lumineaza drumul ca in palma, traficul de pe national lipseste cu desavarsire si kilometri se scurg repede si fara evenimente. 60 de kilometri mai incolo vine si momentul primei pauze si locul primului punct de alimentare, Lukoil-ul de la Cartisoara.

De aici ne asteapta o urcare de aproape 2000 de metri si aproape 90 de kilometri fara nici un loc de cumparat mancare sau de facut pauza, sau cel putin nu la ora asta. E 4 si jumatate dimineata, vanzatorul somnoros de la benzinarie se intreaba ce e cu noi la ora asta pe acolo iar noi incercam sa ne facem resurse pentru urmatoarea bucata. Mancam la masutele cu umbrelute de langa benzinarie, spre est incepe sa apara prima geana de lumina si noi ne asezam la drum.

Transfagarasul e complet pustiu la ora asta, pe toata urcarea ne depasesc 3 masini. Pana aici planul pare sa functioneze cum trebuie. Bicicletele merg bine, mai putin roata mea spate care sufera de un scartait cronic de spite si pe care incerc sa o ignor. In rest urcarea “se simte bine”. Chiar daca e racoare muschii sunt incalziti dupa cele doua ore de plat si trebuie sa ne temperam pentru kilometrii ce urmeaza.

Patruzeci de kilometri si 2000 de metri de urcare mai tarziu ajungem la Balea, inainte de a deschide orice tarabagiu pravalia. Ne imbracam cu toate hainele pe care le avem la noi, aprindem din nou luminile pentru tunel si ne pregatim de lunga coborare spre Vidraru. Spre sud soarele incepe sa se ridice peste muchii, iar noi ne impartim intre admirarea peisajului si pauze de clatanit din dinti pe coborare. In plus mai e si zdruncinatul asfaltului care e intr-o stare destul de deplorabila, asa ca ajungem jos la lac dardaind de frig, cu degetele inghetate dupa un vibromasaj de toata frumusetea. Face parte din sacrificiile de a fi light, caci fiecare haine luata dupa noi ar fi trebuit sa o ducem in spate pentru urmatorii 300 de kilometri.

Pedala dupa pedala, ora 6 dimineata, aer curat, trafic inexistent si linistea muntelui.

Sus-jos-ul de pe langa lac e si el cat se poate de chinuitor. Acelasi drum rupt, frig si cu suisuri si coborasuri mai multe decat ti-ai dori. Dam si peste un urs ce merge tacticos pe marginea drumului pe care eu probabil nici nu l-as fi vazut daca nu mi l-ar fi aratat Dani. In rest golim rezervele de mancare, se golesc partial si rezervele de energie si ne dam seama ca mai e mult pana departe. Abia au trecut 150 de kilometri si deja ne simtim destul de zdruncinati, si mai avem 300 de kilometri de aici.

Caldura Subcarpatilor.

Urmeaza pauza numarul doi, la 150 de kilometri de la plecare, la un magazin comunal fara nume pe drumul spre Curtea de Arges. Saua mea a alunecat putin in jos. La cumparaturi imi folosesc flerul din epice si luam obisnuitele: tocana de legume, paine, compot de piersici, sucuri si dulciuri. Trebuie sa iei ceva in mod egal divers, digerabil si de care sa-ti fie pofta. Si parca nimic nu intra mai bine ca un compot de piersici super dulce.

Zdruncinaturile in schimb continua intre Curtea de Arges si Ramnicu Valcea. De notat pentru urmatoarea incercare: musai cauciucuri tubeless de 25 si presiune putin mai mica. Cu presiunea de fapt ma joc un pic, dar parca tot incep sa te dor talpile si umerii de la drumul prost.

Pauza urmatoare o facem dupa doar 40 de kilometri la Ramnicu Valcea, cu lux si opulenta la OMV-ul din intersectie. Sandwich, suc, mancare adevarata, putin timp petrecut cu alimentarea si plecam mai departe mestecand din mers. Pana aici avem o medie de 29km/h dar sunt convins ca lucrurile o sa se schimbe dramatic in a doua jumatate.

Caldura ne loveste in cap pe drumul spre Horezu. Avem deja 250 de kilometri in picioare si e mijlocul zilei. Vantul de spate anuntat lipseste aproape cu desavarsire, e mai mult trafic decat ne-ar face placere si toropeala din mijlocul zilei ne loveste si pe noi. Un plafon de nori ne mai salveaza cat de cat, dar cu toate astea atat energia cat si entuziasmul sunt la cote minime.

Arsita necesita masuri de urgenta, un pepene, un cutit imprumutat de la nenica cu taraba cu pricina si 3 litri de suc.

Pauza numarul patru vine dupa doar 50 de kilometri, mai mult din motive de abandon du travaille si de lipsa de chef. Deshidratarea isi spune cuvantul si dintr-un pepene de 5 kilograme si 3 litri de suc nu ramane nimic dupa ce plecam de aici. Aerul se mai racoreste, spre munte pare sa tune si sa se stranga nori de ploaie, iar noi plecam cu bateriile (partial) reumplute spre Transalpina.

Macelul de pe Transalpina

Realitatea situatiei ne loveste ca un ciocan in moalele capului atunci cand zarim releul de la Ranca 1000 de metri deasupra noastra si atunci cand ne dam seama ca probabil gradientul nu o sa scada sub 9% pana acolo. Si daca planul de acasa parea cat de cat bun pana aici, acum incepem sa ne indoim cat se poate de serios daca a fost o idee buna sa urcam Transalpina dinspre sud dupa 300 de kilometri. Cu 36-28 pentru mine. Dani are noroc de rapoarte ceva mai generoase, dar usor tot nu e. Serpentina dupa serpentina, cu o cadenta de metronom incercam sa cucerim urcarea pana la Ranca.

A fost probabil atat pentru mine, cat si pentru Dani punctul minim la turei. Urcarea asta, mai ales daca esti mai corpolent (ca sa nu zic gras) si daca n-ai rapoarte, e destul de inumana. Nu mai zic cum e dupa alti 300 de kilometri.

Pauza numarul sase o facem la Ranca, de aici urmeaza din nou o bucata destul de lunga fara nici o posibilitate de realimentare asa ca umplem din nou atat bateriile cat si buzunarele. Deja a inceput sa ni se ia si de dulciuri, si de suc, si de covrigi.

Exista viata (si zambete) si dupa macel. 350 de kilometri sub picioare in momentul acesta si inca o ora si ceva de lumina.

Transalpina in schimb arata intr-un mare fel. Norii se ridica atunci cand ne apropiem de pasul Urdele, cerul e curat dupa ploaia de vara si in departare se mai zaresc urme de ceata si de nori. Locuri cat se poate de magice care o sa faca in continuare din traseul acesta probabil cel mai frumos traseul din Romania.

Brazii de la Oasa

Asfaltul e inca ud atunci incepem urcarea de la Obarsia Lotrului spre Oasa. Paduri de brazi strajuiesc drumul recent reparat si daca ai inchide ochii ai putea sa juri ca esti de fapt pe undeva prin Canada acum. Suntem intr-o intrecere cu lumina pentru a pune cati mai multi kilometri sub pedale inainte de a reveni la frontale. Picioarele s-au umflat, fundul s-a tabacit si nu stim cum sa alternam pozitia pentru a face kilometrii mai confortabili.

Tot la fel, ca nota pentru sine pentru alte incercari, o pereche de incaltaminte comoda si lasata un pic mai larga poate sa faca diferenta la capitolul confort. Oasa in schimb arata intr-un mare fel, soarele tocmai a apus, deasupra noastra cerul are inca putin din culorile amurgului. Noi aprindem luminile spate si pornim in continuare spre Sebes. Ultima pauza o facem inainte de urcarea de la Jina, la un ultim magazin comunal gasit deschis la ora asta, cu saratele la punga, napolitane si binenteles cu Cola. Avem 400 de kilometri pana aici si o ultima urcare mai serioasa in fata, urcarea de la Jina. Dupa macelul de pe Transalpina pare in schimb floare la ureche.

Un lac, un apus si o intrecere cu ultimele raze de lumina.

E deja noapte si ne dam seama ca dupa urcarea asta s-a cam terminat. Prin satele dintre Jina si Poiana Sibiului e complet pustiu, doar doi nebuni care invart pedalele bicicletelor. Lui Dani ii moare frontala pe ultima coborare, noroc ca mai sunt doar 10 kilometri pana in Saliste si ca ne descurcam cu o singura frontala. Si la 21 de ore de la plecare, dupa ceea ce pare ca o jumatate de tara traversata ne gasim din nou in locul din care am plecat.

Sosirea

Daca a fost greu si daca a fost o provocare? Cu siguranta. A fost poate una din putinele ture de la noi in fata careia ne-am intrebat daca putem sa o ducem la sfarsit, mai ales ca nici unul dintre noi nu suntem obisnuiti cu ore interminabile petrecute in saua cursierei. La fel, intrecerea cu timpul a facut lucrurile si mai interesante si sunt convins ca sunt multe lucruri de imbunatatit. Dar pentru prima incercare atat s-a putut: 21 de ore, 18 ore in miscare pentru unul din cele mai frumoase trasee de la noi:

Incheierea a fost si ea cat se poate de epica, condus inapoi pana la Brasov, cu un ultim efort de concentrare pentru a ramane treaz si in continuare binenteles inca o zi la munca. Noroc ca in weekend-ul ce a urmat nu a venit nici un concurs.

Prima urcare serioasa, Transfagarasanul. Pe aici cea mai mare problema era sa ne temperam ritmul.
Inca putin pana la Balea
Pregatiti sa dardaim de frig la coborare.
Doua ore mai tarziu ajungem si la Vidraru, moment in care devin si temperaturile ceva mai normale.
Mancarea haiducului de la magazinul comunal. Covrigi, tocana de legume, Tedi si conserva de piersici.
Spre Ramnicu-Valcea!
Lux, opulenta si opulenta la OMV-ul din Ploiesti. Mai degraba suc, cafea si haribo!
Arsita de la Horezu si momentul in care atingem cei 250 de kilometri de la plecare.
Picioare umflate, pepeni si pauze la umbra.
Cu bateriile partial reumplute spre Transalpina.
Nori de ploaie peste Parang si un non-sens de statiune intr-un loc de altfel foarte foarte frumos: Ranca.
Cu capul in nori.
Am supravietuit si Transalpinei, si chiar mai avem inca puterea sa zambim.
Brazii de la oasa.
Sfarsit de tura. Sa vedem ce se poate imbunatati data urmatoare.


Pe schiuri deasupra norilor, in Fagaras

Ceata se sparge brusc inainte de iesi in creasta. Sub noi, spre Transilvania se intinde un plafon compact de nori care ne-a insotit aproape toata ziua. Spre vest, Negoiu e si el iesit din ceata si o urma de glorie se zareste printre nori. Spre est, un corb zboara razant deasupra plafonului, indreptandu-se spre Vartopul Ursului, la cativa metri deasupra cetii.

Dupa o zi intreaga in care am stat sub nori clipele astea par sa aiba un gram destul de serios de magie. Magie ce ne intrebam daca e perceputa in acelasi mod de toata lumea. Alin e de parere ca da in timp ce eu sunt cel putin sceptic. Daca ar fi vazute de toata lumea la fel cum traim si cum simtim noi momentele astea, atunci ar fi plin de oameni pe varfuri de munte, la rasarituri si la apusuri. Daca ar fi traite la fel, oamenii ar urmari intr-un mod aproape obsesiv aceste trairi, indiferent de anotimp, de vremea de afara, de conditia fizica. Cam asa cum facem noi. Si totusi asta nu se intampla, iar numarul celor care cauta astfel de lucruri va ramane, cred eu, in continuare mic, cel putin daca e sa te raportezi la multitudine.

Daca e bine sau daca e rau, e greu de zis, dar raman la ideea ca nu toata lumea simte acelasi lucru in fata frumusetii estetice naturale. Cred ca unii sunt pur si simplu mai bine acordati ca altii. Nici la noi nu tine mult, iar atunci cand iesim in creasta deja incepem sa regretam ca nu avem parte de pulverul prin care s-au jucat Rudi si Corina weekendul trecut. Coborarea pe care o facem din creasta spre sud, pe o ramasita de pulver si coborarea prin caldarea Puha salveaza si ziua, chiar daca pe ultima parte a coborarii dam de zapada de toate felurile.

Norii se coloreaza in culorile apusului in timp ce noi navigam pe traseul spre Barcaciu, regretand ca nu am urcat inapoi in creasta pentru a scurta efortul de a merge pe curba de nivel. Ajungem la Barcaciu cu ultima geana de lumina si cu stomacul lipit de sira spinarii dupa o zi cat se poate de plina. Urmeaza cele mai reusite ciorbe de fasole mancate in ultima vreme, putina socializare la cabana si somn pana dimineata, mai linistit sau nu dupa prezenta doapelor la purtator.

Zapada de ieri ne face in schimb sa zicem pas la Morning Glory si sa luam micul dejun ca oamenii normali inainte de a porni din nou spre fata Tiganului. Astazi e anost de senin comparati cu ziua de ieri, soarele bate cu putere iar zapada si atmosfera sunt ca de sfarsit de primavara. Sunt convins ca pana la sfarsitul zilei o sa ne ardem in ultimul hal si o sa ne tatuam fetele cu bronzul de raton-schior pentru ziua de luni de la munca.

Prima coborare spre valea Avrigului in schimb ma face sa incep sa blestem in gand crusta si sa-mi zic in cand ca asta nu e zapada de schi, mai ales atunci cand Alin si Tavi stau deasupra, iar eu ma ingrop cu brio in ea. Nu ajuta nici sa fii greu, nici sa ai schiurile inguste.

Pauza din muchie in schimb ne umple bateriile, mai ceva dulce, mai un pic de cafea si ne activam in partea a doua a zilei cand crosetam caldarile Puhai si Serbotei. Zapada cu de toate, dar vorba lui Ioan, alba si multa sa fie, restul sunt detalii. Inca o ciorba la cabana, o coborare pe forestier cu ultima geana de lumina si astfel s-a incheiat probabil cea mai hivernala iesire din iarna asta. Sfarsitul lui Februarie se apropie cu pasi repezi, mult asteptata iarna anul asta ne-a cam uitat si incet, incet incep sa privesc spre primavara si spre bicicleta.

In schimb trebuie sa recunosc ca a fost foarte faina mini-haiducia din weekendul asta cu dormit la cabana si cu zile pline petrecute pe munte. Iar Barcaciu trebuie sa recunosc ca are un teren de joaca foarte fain pentru schi de tura si ca ar trebui revenit mai des pe aici indiferent de zapada. Acum abia am incercat marea cu degetul, sau mai bine zis crusta cu schiul. Trebuie sa revenim sa gasim si pulverul mult cautat.

Track si date aici:
https://www.strava.com/activities/3110375720

Master chef, editia terci-ul de dimineata, Tavi in pozitia de degusator. Rezultatul a fost unul echilibrat. Ovaz + banane + ciocolata neagra + zahar brun VS ovaz + seminte + kiwi + scortisoare + mere.
Ajunsi la cabana, dupa discutii intense despre inteligenta emotionala. Cald si un pic de pulver umed.
Ceata pare sa se crape putin in timp ce urcam spre platoul Scarisoara.
Momentul in care ceata si plafonul se crapa pentru cateva minute. In departare Varful Scara, Garbova si Ciortea. La cateva minute dupa eram din nou invaluiti in plafonul ce urca mai repede decat noi.
Vai ce mare de nori am prins. Zambete pe fata si momente de magie.
Deasupra norilor si muchia Scarii in zona superioara. In conditii de zapada inghetata nu ai ce cauta pe aici fara coltari si piolet, in schimb astazi s-a putut urca pe schiuri pana aproape in creasta.
Tavi, analizand variantele de coborare spre valea Puha.
Fa dragoste cu aparatul. Pacat ca schiurile duse in mana nu arata chiar profi.
Am infrant!
Marea de nori mare de nori, Fagarasul Fagaras si Alin tot cu telefonul in mana. Zice cel care declansa cu aparatul in mana.
Muchia scarii si platoul scarisoara iesind din ceata.
Urmele noastre spre sud, pe ceea ce parea sa fie ultima ramasita de pulver din Fagaras.
Blocam legaturile si ne pregatim de coborare.
Tavi in actiune, pe coborarea din creasta spre Valea Puha.
Micul dejun din dimineata urmatoare de la cabana, fara Morning Glory incarcand din nou bateriile pentru inca o zi plina pe munte.
Probabil cea mai frumoasa parte a coborarii pe crusta spre valea Avrigului, momentul foto cu pieile colorate de la G3.
Primavara ca temperaturi si la 2000 de metri, primavara si in campie.
Dubla de astazi, in varianta fara mare de nori.
Inca o autostrada, urcand din caldarea Serbotei.
Inca putin pana in creasta.
Sfarsit de zi, inainte de ultima coborare spre cabana, cu un cer impecabil de albastru spre Fagaras.

Foculetul de Solstitiu

Sa zicem ca de multa vreme nu mai suntem atinsi de spiritul Craciunului si singura-i placere ramane timpul petrecut pe indelete cu cei dragi, insa si pentru asta e nevoie de exercitiu si putina planificare, pentru a evita capcana de a incerca sa inghesui prea multe vizite, aka forme fara fond, vizite ce sfarsesc de multa vreme in jurul unei mese plina de mancare, a se citi tentatii. E o mare diferenta intre o revedere scursa in tihna, in care se reinoada sau se aprofundeaza legaturi si o vizita de dragul conversatiei. Si cam toate sarbatorile din timpurile noastre poarta in ele aceasta capcana-tentatie. Vom da mereu cu inima deschisa beculetele de Craciun pe licaririle unui foc jucaus, masa imbelsugata pe mancarea carata in rucsac si vizitele scurte pe serile lungi de aproape iarna petrecute impreuna cu prietenii. Chiar si cu o mana de prieteni.

Natura ne este o a doua casa si desi nu traim hoinar suntem conectati la ciclurile ei, la anotimpuri, ne schimbam programul si orele de somn in functie de soare si tot asa. Astfel incat, pare mult mai natural sa serbam solstitiul de iarna care in fond poarta in el insusi promisiunea primaverii, decat data de 25 decembrie, impusa fortat de biserica, suprapusa in fond peste obiceiuri si practici ancestrale legate de acest important fenomen astronomic.

Solsitiul va aduce cu el si un val de frig si posibile ninsori, asa ca planific o ultima tura “varatica” in Piatra Craiului. Calculele mele nu au fost chiar cele mai reusite, caci desi nu este evident, partea vestica chiar poarta ceva zapada, in profunda contradictie cu creasta. Dar promisiunile mele de tura la adidasi il fac pe Cristi sa bata drumul pana la munte si in 5 ore jumate legam un traseu frumos prin locuri prin care nu am mai ajuns de mult: refugiul Sperantelor, Braul Cioranga Mare, Padina Popii. Pe Cioranga mare am gasit suprinzator de multa zapada, pe creasta era majoritar uscat insa portiunile in care poteca era bine batatorita si pe alocuri inghetata trebuiau abordate cu mare grija, iar pe coborarea pe Padina Popii ne facem singuri urme. Totusi ne-am miscat suprinzator de bine si ajungem in Plaiul Foiii cam in acelasi timp cu Radu care venea direct de la Brasov. Schimbam rucsacul mic pe cel mare in care isi gasesc loc mancarea, apa si echipamentul de dormit si il initiem pe Cristi in tainele muntilor Taga, incepand cu o baie de namol pe forestierul pe care s-au tras recent busteni.

Fosta stana din Gaoaza ne intampina linistita. Vantul ce ne-a insotit constant in ultimile 3-4 ore nici nu se simte aici, padurea geme de lemne uscate si in cateva minute focul incepe sa trosneasca vesel. Ca sa intram in spiritul sarbatorii pagane renuntam la dansuri ritualice in jurul focului ori vanatoarea unui mamifer, dar ne facem de lucru cu doua bucati de carne de vita cumparate de la magazin pe care incercam sa le gatin pe o piatra incinsa. Experimentele culinare mai includ si ardei si ciuperci coapte pe aceasi piatra si ne tin in priza ore bune. Noaptea linistita si calda ajuta, focul functioneaza ca un magnet si privirile hoinaresc libere prin depresiunea ce ne sta la picioare din care se identifica cu usurinta Zarnestiul si Rasnovul. 

Focul e magie, e conexiune cu toata istoria noastra, e poveste si utilitate in aceasi timp. Orice mana de oameni stransa in jurul focului se vede din exterior ca orice grup de acum mii de ani, de oriunde de pe glob. Noapte ascunde hainele moderne si trasaturile europene si oamenii grupati roata par rupti din alte timpuri despre care acum citim doar in enciclopedii. Departe de foc frigul musca, iar printre stinghiile adapostului suiera vantul. Rasaritul de a doua zi ramane ascuns in nori, dar locul pare sa aiba orientarea potrivita pe timp de vara. Asa ca strangem in tihna toate catrafusele, gatim un terci si o cafea calda si pornim apoi la vale, integrand in coborarea noastra si putina aventura, cat sa nu se scurga monotona pe acelasi drum parcurs la urcare. Muntii Taga inca ascund poteci, drumuri si locuri necunocute noua si invita la explorare si in anul care vine.

Text: Mihaela.

Priviri fericite cand aflam ca mai avem putin pana la stana din Gaoaza.
Pornim palalaia si profitam de vantul care s-a oprit
Nori cenusii peste depresiunea Brasovului.
Stana din Gaoaza si Craiul peste care alearga nori apocaliptici.
Pudra peste creasta Craiului.
Foculetul de solstitiu arzand cat se poate de frumos.
Ultima geana de lumina.
Ritualuri de ardere a grasimii inainte de Craciun.
Cafeaua si porridge-ul de dupamasa.
Soarele glorios de dimineata inainte de a lua doza de salbaticie pe dimineata asta, incercand o varianta cat se poate de virgina de coborare pe muchie.

Fagaras, Mezea-Oticu, Iezer – epica de toamna

Scriu randurile astea intr-o stana dintre Iezer si Fagaras, pe culmea Mezea-Oticu, culme pe care ne chinuim de cativa ani sa ajungem. Vantul suiera usor printre peretii subrezi ai stanei iar lumina lunii se strecoara prin ferestre si prin gaurile din acoperis. In rest e uimitor de liniste si de cald. Vara indienilor, asa ii zic americanii si nemtii, cele cateva saptamani cu vreme calda si stabila din octombrie. Acum o ora si ceva, in timp ce ma indreptam spre stana am speriat o turma de mistreti. S-au oprit la 100 de metri pentru a vedea ce vietate le tulbura linistea, dupa care au trecut agale peste muchie. E incredibil ce salbaticie e aici, fara semnal, cu iarba crescuta mai mare ca un stat de om si cu poteci ce incep sa dispara.

Am trecut prin Curmatura Oticului prima data acum aproape 10 ani, intr-o mica aventura cu pinguinii ce ne-a ramas destul de bine intiparita in memorie. De atunci am mai trecut in 2015 cu Doru si Dani cand am fost siliti sa dormim o noapte in plus pentru ca nu ma gasit o poteca. Acum sunt singur, si aceleasi poteci si locuri pe care le am clar in minte au inceput sa fie recucerite de natura. Inca zece ani si doar ramasitele stanelor o sa ramana ca amintire ca la un moment dat si-au facut si oamenii veacul pe aici.

Traseul pe care l-am desenat pentru cele doua zile e in egala masura salbatic si oarecum cam fara sens de facut cu bicicleta. Ziua a inceput in Fagaras o bucata care a avut totusi sens, 50 de kilometri in urcare din oras pana la capatul drumului forestier ce pleca din Dejani. In Tara Fagarasului e o atmosfera de toamna tarzie, prin satele prin care trec lumea fie e in drum spre munca, fie e la birtul local pentru cafeaua, berea sau barfa de dimineata, dupa posibilitati. Dupa o oprire pentru aprovizionare unde reusesc performanta sa termin un borcan de gem la cafeaua de dimineata incepe urcusul pe valea Dejanilor spre Fagaras. Drumul s-a mai stricat de la ultima tura facuta pe aici si ceva imi spune ca fara un 4×4 mai serios nu mai e treaba chiar asa de usoara sa ajungi pana sus.

Mai departe incepe partea mai fara sens a turei, carry-bike-ul de 600 de metri pana in Curmatura Bratilei. Tot bagajul greu intra in rucsac astfel incat tot ce ramane de facut e sa pun bicicleta cu totul pe rucsac si sa-i dau cu spor la deal. Nici o pala de vant nu adie in caldarile superioare iar eu incerc sa fac slalom printre ramasitele zapezii de acum o saptamana. Din Dejani nu am intalnit pe nimeni si sunt destul de convins ca sunt mici sanse sa dau peste cineva pe Mezea-Oticu. Sunt putini care ajung pe aici, iar atunci cand faci asta partea logistica e un mic cosmar. Aici intervine avantajul bicicletei. Daca i-as da bice probabil as putea ajunge pe seara / noapte la refugiul Iezer.

Doar ca ziua e prea frumoasa pentru a te grabi. Craiul si Bucegiul se vad in departare intr-o ipostaza inedita iar bucatile de pe Mezea-Oticu pe care poti sa stai pe bicicleta sunt chiar surpinzator de frumoase. Pacat ca alterneaza foarte des cu bucati napadite de iarba sau de pietre in care nu ai ce cauta pe bicicleta. Un fel de disonanta cognitiva pentru biciclit. Cu toate astea kilometrii se scurg mai repede decat speram si ajung cu o ora inainte de apus in Curmatura Oticului. Aici e momentul alegerii, ori merg inainte spre Varful Rosu, spre refugiul de la Iezer sau spre un bivuac fortat, ori fac dreapta spre stana “La urzica vesela” unde am mai facut un bivuac fortat in urma cu 4 ani ori fac stanga pentru a cobori la o stana de pe piciorul ce coboara spre Pecineagu, o stana abandonata de cativa ani pe langa care am trecut cu Dani in timpul unei alte ture epice. Decizii, decizii. Pana la urma dupa putina deliberare interioara aleg calea stiuta si plec spre stana “La urzica vesela” doar pentru a face cale intoarsa dupa 45 de minute de croit drum pe o poteca aproape inexistenta. Iau bicicleta inapoi in spate, urc inapoi in Curmatura, sperii o turma de mistreti si cu ultima geana de lumina cobor spre Pecineagu pe varianta numarul doi. Poteca e la fel de rupta si de inexistenta. Stana in schimb e in stare cat de cat decenta, cu un prici functional si cu 3 ferestre pe unde poate intra fara probleme ursul astfel incat inainte de a ma baga la somn incerc sa le baricadez cu bucati de lemn si cuie ca macar sa aud daca vine mos-martin sa ma verifice la noapte. Afara e luna plina, vantul adie usor printre branele stanei iar eu cad in cele din urma rapus de somn si de oboseala de peste zi.

Urcusul spre Varful Rosu si in departare Malita si culmile Fagarasului pana la Valea Oltului.

Dimineata urmatoare incepe cu acelasi biciclit fara sens, respectiv un carry-bike de 600 de metri printre pietre pana pe Varful Rosu. Aceasi zi senina si fara vant, aceeasi pustietate ca si ieri pana cand termin creasta Iezerului si incep urcusul spre Papusa, binenteles cu un alt carry-bike de toata frumusetea. De aici in schimb urmeaza coborarea lui Luci de la 4 Munti, coborare ce e in stare inca foarte buna, chiar daca nu cred ca mai ajunge foarte multa lume pana aici. De la stana de pe picior in schimb iau azimut Curmatura Foii urcare pe care sper sa o dibuiesc de data aceasta si pentru care incerc sa incarc toate drumegele din zona de pe google maps. Zona marginita Papusa si Tamas mi se pare un veritabil triughi al Bermudelor din punct de vedere al marcajelor si al potecilor. Cel putin versantii dinspre Tamas, complet defrisati in urma cu 10-20 de ani dar acum recuceriti de padurea tanara sunt deosebit de interactivi. Si binenteles fara semnal, ca sa fie lucrurile si mai interesante. Sunt curios daca s-ar tine un ProPark pe aici cata lume ar reusi sa iasa cu bine pe aici.

Cu google-maps-ul in mana si cu banda albastra pierduta incerc sa urmez un drum de exploatare pana la stana de sub Tamas. Doar ca realitatea din teren nu se potriveste deloc cu cea de pe harta si dau int-o padure deasa si tanara pe care urmez o poteca firava de animale. Buna si asta, pana cand se infunda. Intre timp se lasa si noaptea, eu dibuiesc o alta serie de drumuri de exploatare si ma apropii destul de mult de poiana in care e stana. Sunt maxim 150 de metri in linie dreapta, singura problema e in schimb ca sunt 150 de metri prin cel mai des hatis prin care am ajuns pana acum asa ca sunt nevoit sa fac cale intoarsa si sa-mi incerc norocul pe alte drumuri de exploatare, pana cand gasesc o alta poteca de animale ce ma scoate in poiana. De aici drumul e stiut iar luna plina ce se zareste peste varfurile brazilor imi lumineaza drumul prin noaptea linistita. Din curmatura Foii e doar o formalitate sa cobor spre Plai, spre Zarnesti si mai departe spre Brasov unde ma prabusesc in pat la 12 noaptea dupa adevarata aventura de doua zile. Doua zile in care am intalnit un singur drumet inainte de Papusa, doua zile prin cele mai salbatice locuri din jurul Brasovului, doua zile fara nici un fel de graba in care doar gandurile mele mi-au tinut de urat. Doua zile in care mi-am reamintit ca nu trebuie sa mergi pe alte continente pentru a face ture ce se simt ca adevarate aventuri..

Dimineata, in gara din Fagaras cu bicicleta dezasamblata in modul bagaj de mana.
Micul dejun in Recea, cu gem de caise si cafea. Gemul a fost biruit dintr-o singura lovitura.
Drum intins spre satul de vacana de la Dejani.
Toamna in desfasurare in padurile de la poalele Fagarasului.
Zapada de octombrie.
Am infrant! dupa cum ar zice generalul Barza, fin cunoscator al tuturor coclaurilor din jurul Brasovului.
Albastru de octombrie si un refugiu ce pare sa se tina inca bine, cel putin din exterior.
In loc de incurajare.
I believe I can fly!
Pranzul campionilor, cu rosii ce au avut mai mult gust decat tot ce am gasit in America de Sud.
Coborarea din Fagaras.
Spre stana “La urzica vesela” sau din categoria a fost odata o poteca pe aici.
Ultima geana de lumina dupa ce am facut cale intoarsa spre Curmatura Oticului.
Culcusul de peste noapte.
Ciobanul s-a nascut poet.
Stana “La Urzica Vesela” si Coltii Cremenii vazuti de la inaltime.
Inca putin pana pe Varful Rosu.
Pregatit de atacul Papusii.
Culorile de toamna in Iezer-Papusa.
De aici tot la vale.
Craiul imperial in culori de toamna.

Negoiu morning glory, intr-o zi perfecta de toamna

Noaptea la Caltun a fost linistita si extrem de calda. Aproape ca am dormit cu sacul deschis pe jumatate si suntem convinsi ca daca dadeam crezare prognozelor care anuntau inca de miercuri minime pozitive, puteam sa mergem linistiti cu sacii de vara scutind astfel aproape 1kg. Sau luam mai multe dulciuri, spre linistea lui Radu. Vantul de cu seara s-a oprit definitiv si la ora 5.50 cand ieseam pe usa refugiului avem parte de aceeasi atmosfera linistita ca si ieri, cand urcam pe Vistea. Muntele isi tine din nou respiratia inainte de rasarit. Diferenta fata de ziua de ieri este ca pana pe Negoiu avem mult mai mult de tropait si la mine cel putin, dimineata motorasele merg mai greu. Lumina ne gaseste pe curba de nivel ce precede urcarea in Strunga Doamnei. Ma uit si poteca spre Strunga Dracului pe care am mers acum 3 ani de zile cu Claudia e aproape invizibila, acoperita acum de lespezile subtiri si plate generate parca continuu de munte.

Negoiu imi pare un munte batran. Totul pe el se misca, e in dezordine, in nepasare…Ma duce cu gandul la o ruina, un munte in descompunere care naparleste pietre. Si pe Negoiu, ca si ieri pe Vistea, dam de un cuplu care si-a petrecut noaptea pe varf, de data asta facand bivuac. Dupa 15 minute o luam din loc, caci in fata ne sta profilul neregulat al Custurii Saratii si indicatorul din Saua Cleopatrei care anunta 4h30 pana in Saua Scarii nu e chiar incurajator.

Din Custura imi aduc aminte suprinzator de multe pasaje , chiar daca cu Claudia am parcurs-o in sens invers. Ma simt stangace si inceata caci corpul meu a pierdut bruma de usurinta a miscarii pe care o stransesem in ultimul an de catarat (2013) si acum doar mintea stie sa mai stea si sa judece drept si prudent pasajele. In orice caz, parcurgerea Serbota => Negoiu mi-a parut ceva mai facila decat cea in directia E=> V.

Iesim din Custura dupa 1h30 si dupa ce coboram de pe Serbota ne cautam un loc cu soare si ferit de vant pentru brunchul zilei. Aceeasi reteta ca si ieri: porridge cu agrise si cafea, dar substantial mai multa miere spre bucuria lui Radu. E ultima zi pe munte, asa ca nu mai chivernisim nimic, din contra, folosim tot ce avem ca sa usuram bagajele. De Musceua Scarii uitasem cu desavarsire si Scara trece mai usor decat ne asteptasem. Din motive de logistica hotaram sa ne retragem prin Barcaciu si ca atare ne permitem sa ne lungim maxim pana la Lacul Avrig. Daca acum 3 ani aici muream de cald cu Claudi si ne balaceam cu picioarele goale in apa, acum lacul e inghetat bine, cu 6-8 cm de gheata. Dupa cateva poze intoarcem spatele crestei, scapam si de vant si pornim coborarea, care trebuie spus ca nu e nici pe departe ce mai eficienta varianta, avand in vedere ca dupa ce ajungi in fundul vaii, urci lin si mai ales lung spre cabana.

Aici e o liniste aproape desavarsita, deci nicio sansa sa ne lipim de cineva la o ocazie spre Avrig. Nea Petre ne ajuta cu niste numere de taxi si pana la urma gasim pe cineva sa vina sa ne ia si sa ne duca pana in Avrig, sau poate chiar pana in partea cealalta a cresetei, in Breaza, unde aveam masina. Pe coborarea serupita de la cabana imi tin mintea ocupata cu tot felul de lucruri, doar doar mai uit de genunchii, tibia stanga si pingeaua stanga care ma dor. Prea multa coborare strica, mai ales cand ea vine pe fondul unei lipse de antrenament specific. MTBul si trekkingul nu au chiar toate lucrurile in comun.

Pe Valea Avrigului este frig si aerul rece si umed de aici prevesteste parca primele zile de iarna. Desi toamna care tocmai se incheie putea fi mai bogata in ture, cele trei zile in Fagaras, zile cu soare, cu liniste, zile de intimitate cu muntele au sters multe weekenduri mai putin reusite cu buretele.

Text: Mihaela.

Ora de aur.

Ora de aur.

In departare tot e un flux, umbrele si culorile jucandu-se cu crestele Fagarasului.

Am invins!

Am invins!

Un bivuac la inaltime, bivuac ce nu a fost chiar atat de infrigurat din spusele oamenilor precum pare din poza.

Un bivuac la inaltime, bivuac ce nu a fost chiar atat de infrigurat din spusele oamenilor precum pare din poza.

Panoramic.

Panoramic.

Urmatoarea bucata: Custura Saratii.

Urmatoarea bucata: Custura Saratii.

Micul dejun de la ora 10, cu terciul nostru cel de toate zilele.

Micul dejun de la ora 10, cu terciul nostru cel de toate zilele.

Avrigul inghetat bocna ce scotea sunete de pe alta planeta.

Avrigul inghetat bocna ce scotea sunete de pe alta planeta.

Sfarsit de zi si de tura cu o coborare de aproape 2000 de metri pana in civilizatie.

Sfarsit de zi si de tura cu o coborare de aproape 2000 de metri pana in civilizatie.

Salbaticia din Muntii Taga

Daca aseara ma juram ca pentru astazi o sa aleg o sauna calduroasa si activitati indoor, soarele de la ora 9 ma da jos din pat si imi readuce cheful de stat afara, cat ai zice soare. Am merge undeva dar nu avem idei, ar fi momentul bun pentru o tura de plimbare, dar ce sa alegem, unde sa fie soare, dar si privelisti, cat sa ne bucuram sufletul? Si deodata apare ea, ideea. Nu e nimic glorios. E doar #LoculNostru. Sau ma rog, unul din locurile noastre, caci pe masura ce cotrobaim mai mult cotloanele din jurul casei, gasim inevitabil locuri noi si faine care ne devin dragi.

Unul dintre ele e repezentat de dealurile de peste drum de creasta Craiului. Ele ascund versanti abrupti, dar si drumuri de taf care merg bine acum la urcare pe schiuri, poieni pitite, pe care insa ochiul nostru antrenat le zareste in Google Maps si mai ales, perspective interesante asupra Pietrei Craiului, iar de ajungi pe vreun varf golas, asupra intregii depresiuni a Brasovului si a muntilor din jur.

Sunt aici doua varfuri apropiate: Ciuma (un nume nu foarte atractiv) si Capul Barsei. Pe Ciuma o stiu mai toti localnicii, asa ca e cel mai usor de folosit in discutie. De Capul Barsei nu au auzit prea multi si nici nu sunt sigura ca asta-i e numele. Dar noi il cunoastem deja si ne legam de el amintiri. Vara ne purtam rotile si pasii, ne aninam privirile in departarile ce ni se deschid, ne legam sperante de vreme buna, ne oprim, lasam sa se scurga timpul, visam, suntem noi insine si ne bucuram de frumusetea naturii. Iarna ne purtam pe acolo schiurile si ne bucuram cand putem pleca pe ele direct de la masina. Iarna asta a fost una bogata in zapada si drumul merge lin, urcand pe culmea pe care casuta de lemne ne asteapta infrigurata. Acum ii observam parca cu mai mare usurinta spatiile libere dintre busteni si parca “izolatia” asta cu cer albastru nu ne mai inspira sa petrecem aici noptile. Cel putin nu pe cele lungi de iarna. Neaua creste pe masura ce castigam altitudine. In fata noastra se intinde drumul neatins. In spatele noastru sunt mereu cele doua linii paralele lasate de schiuri si impunsaturile ritmice ale betelor. Putini oameni merg pe aici iarna. Dar si relativ putine salbaticiuni, caci am vazut prea putine urme pe zapada unde nu se poate ascunde nimic.

Stana si-a mai estompat mirosul puternic de branza si ne ofera un adapost bun, cat pentru un ceai cald din termos si o imbucatura. Varful s-a ascuns in ceata, asa ca de data asta nu e momentul pentru el. Sunt sigura insa ca merita revenit aici intr-o zi de iarna cu vreme de cristal. Sa sezi pe schiuri si sa te uiti cum scanteie muntii. Doar coborarea imi pare mai faina pe bicicleta decat pe schiuri si sunt sigura ca ar fi si o tura frumoasa de alergat pe aici. Nici macar ora de dat la bete pe forestier nu imi tulbura zenul zilei, caci soarele e cel mai bun medicament pentru orice, e mijlocitorul si potentiatorul fericirii, e motivul pentru care tai fiecare iarna din calendar. Pentru ca oricari ierni ii urmeaza o primavara. Si pentru ca mereu urmatoarea primavara va fi cea mai frumoasa de pana acum. Sau macar cea mai asteptata.

Text: Mihaela.
Track: aici.

La plecare, pe forestierul inzapezit pe care aveam sa coboram mai bine de 7 kilometri la sfarsitul turei.

La plecare, pe forestierul inzapezit pe care aveam sa coboram mai bine de 7 kilometri la sfarsitul turei.

Primul punct de belvedere pe culmea ce urca spre Capul Barsei si spre Ciuma. In departare Craiul complet tapetat de zapada.

Primul punct de belvedere pe culmea ce urca spre Capul Barsei si spre Ciuma. In departare Craiul complet tapetat de zapada.

Imaculat.

Imaculat.

DSC_5295.jpg

Craiul dintr-o privire.

Craiul dintr-o privire.

Inapoi in padurea inca imbracata in straie de iarna.

Inapoi in padurea inca imbracata in straie de iarna.

In departare Iezerul, Mezea-Oticu si o bucatica din Fagaras.

In departare Iezerul, Mezea-Oticu si o bucatica din Fagaras.

DSC_5344.jpg

DSC_5359.jpg

Zapada neatinsa si iarna adevarata.

Zapada neatinsa si iarna adevarata.

DSC_5369.jpg

Inainte e coborarea spre forestierul ce merge pe Barsa Fierului, dupa o dupamasa petrecuta in cel mai potrivit mod cu putinta.

Inainte e coborarea spre forestierul ce merge pe Barsa Fierului, dupa o dupamasa petrecuta in cel mai potrivit mod cu putinta.

Moldoveanu morning glory, sau cum poate un munte sa-si tina respiratia

Cand te culci la ora 9 si ai de acasa antrenamentul format ca sa te scoli de dimineata, ora 6 nu pare asa imposibila. La 6.30 iesim pe usa refugiului si lumina ce precede rasaritul ne permite sa lasam frontalele in rucsac. Am pornit spre un morning glory special- Moldoveanu. Acolo ne asteapta insa un cuplu cu o idee si mai buna: profitand de noaptea fara vant si calduta, oamenii au dormit cu cortul fix pe platforma de langa varf. Le vedem siluetele si cortul rosu inca de la jumatatea urcusului pe Vistea. Pentru noi soarele rasare inainte de spintecatura Moldoveanului iar pe varf ne regasim in formatie de patru, mangaiti de lumina calda a diminetii. Stam cam 20 de minute admirand cum ies varfurile rand pe rand din umbra si ochii nostri scruteaza zarea pana hat departe spre Negoiu, pe care doar il ghicim. Stim ca isi asteapta randul cuminte la Morning Glory- pentru maine.

Dupa ce revenim pe Vistea si bagam ceva in gura plecam pe curba de nivel ce ocoleste Corabia, Ucea, Ucisoara. Pasii nostri vor lasa mai bine de 10 varfuri in spate astazi si la ora asta a diminetii mintea nu poate sa cuprinda distanta pe care o avem de acoperit pana la destinatia noastra de azi- Caltun.

Momentan muntele pare ca isi tine respiratia. Suntem fericiti cu o dimineata fara vant si singurele momente in care il simtim sunt in seile nordice, precum Saua Podragului.

La Podul Giurgiului facem o pauza mai mare si radem niste porridge si o cafea. Locul nu e foarte frumos caci ruinele refugiului si niste gunoaie sunt imprastiate prin toata caldarea, dar trebuie sa profitam de sursa de apa, care nici ea nu e ferita de gunoaie, inclusiv de ambalaje de geluri…

Cafeaua ne da un imbold numai bun sa urcam varful Mircii si apoi ocolim Arpasul Mic, depasim “La 3 pasi de moarte” si ne gasim in Portita Arpasului.

In fata ne sta traverseul pe sub creasta Vartopel- Arpasel si amintirile celor doua parcurgeri vin singure in prim plan.

Saua Caprei e un alt punct de reper si aici ajungem fix la 14.30. Luam apa, privim in vale Transfagarasanul pe care se vad inca masini si pornim urcusul spre Iezerul Caprei. Mancam sub varf, ascunsi in iarba mare si uscata si ne continuam drumul spre Caltun. Incerc sa imi aduc aminte detaliile terenului bazandu-ma pe tura facuta cu Claudia in 2015 dar in afara de urcusul pe Laitel nu reusesc sa scot nimic din tenebrele uitarii. De fapt cred ca nu am ce sa-mi amintesc pentru ca nu s-a salvat nimic pe hard disk. Chinul urcusului, gelul luat pe la jumatate, pantalonii rosii de la Compresport ai Claudiei pe care ii vedeam mereu in fata sunt ultimile amintiri. Ce a fost dupa arata ca ma deplasam in directia Balea in regim de zombie.

In orice caz tura de fata e numai buna pentru o reimprospatare a memoriei si desi Laitelul nu e nici pe departe singurul urcus, portiunea spre Caltun merge bine cu toate ca dupa-amiaza cere scurte pauze de admirat. Culorile muntelui se schimba si varfurile lasate in urma migreaza de la galbenul puternic al orei 3, la galbenul plin al orei 4 si mai apoi la galbenul mustar, aproape un maro, de dinainte de apus. Invers proportional cu muntele se schimba si cerul si pe cat se apropie finalul zilei, pe atat culorile se topesc unele in altele, orizontul se aprinde mai intai pentru ca la crepuscul albastrul marin si rosul apusului sa se imblanzeasca intr-un roz pal si intr-un bleu, ce aproape se nasc unul din altul.

Lumina rosie din varful refugiului ne vegheaza ultima jumatate de ora si interiorul calduros si curat ne este adapost in seara asta.

Privind spre rasarit in timp ce urcam spre Vistea.

Privind spre rasarit in timp ce urcam spre Vistea.

In departare, la o zi de mers, Negoiu si Lespezi.

In departare, la o zi de mers, Negoiu si Lespezi.

Intrecandu-ne cu soarele spre Moldoveanu.

Intrecandu-ne cu soarele spre Moldoveanu.

Bolero.

Bolero.

Moment de respiro pana cand soarele apare pe de-antregul.

Moment de respiro pana cand soarele apare pe de-antregul.

Panoramic.

Panoramic.

Apretat.

Apretat.

Cortul cuplului care a dormit pe varf, intr-o noapte extrem, extrem de linistita din punct de vedere al vantului. Nu as vrea sa ma gandesc cum e pe aici cu orice vant mai mare de 30-40 de km pe ora...

Cortul cuplului care a dormit pe varf, intr-o noapte extrem, extrem de linistita din punct de vedere al vantului. Nu as vrea sa ma gandesc cum e pe aici cu orice vant mai mare de 30-40 de km pe ora…

The book of Moldoveanu. Suna a balada epica medievala.

The book of Moldoveanu. Suna a balada epica medievala.

Pauza de pranz, cu cafea, si un porridge facut la primus, numai bun pentru energie inainte de urcusul pe Varful Mircii.

Pauza de pranz, cu cafea, si un porridge facut la primus, numai bun pentru energie inainte de urcusul pe Varful Mircii.

Inca putin pana la Nerlinger.

Inca putin pana la Nerlinger.

Fagarasul fragmentat.

Fagarasul fragmentat.

De la fereastra.

De la fereastra.

Lacul Caprei, verde si pe jumatate inghetat.

Lacul Caprei, verde si pe jumatate inghetat.

Masa de dupamasa, inainte de ultima bucata spre Caltun.

Masa de dupamasa, inainte de ultima bucata spre Caltun.

Din avion.

Din avion.

In lumina blanda a apusului.

In lumina blanda a apusului.

Pe Laita, putin dupa apus.

Pe Laita, putin dupa apus.

Ultima coborare a zilei, pe poteca naruita ce merge spre Caltun.

Ultima coborare a zilei, pe poteca naruita ce merge spre Caltun.

O zi plina, petrecuta in intregime acolo unde trebuie.

O zi plina, petrecuta in intregime acolo unde trebuie.

Inca o noapte, inca un refugiu, inca un cer instelat.

Inca o noapte, inca un refugiu, inca un cer instelat.

Sepia de Fagaras, de la Urlea la Portita Vistei

In fiecare primavara din ultimii ani i-am promis ca il voi vizita mai des, si era cat pe-aci sa nu ma tin nici anul asta de promisiune. Noroc cu toamna lunga, uscata, calda si insorita.

Vremea ne vrea afara. Sufletul meu vrea si el afara. Sa faca rezerve de soare pentru la iarna. Inima spera intr-o iarna scurta care sa inceapa in ianuarie si sa se termine la sfarsit de februarie. Dar pana atunci este rost de hoinarit. Pe picioare, caci bicicleta e deja in cui, fiind totusi parca prea frig dimineata pentru cursiera. Si ziua prea scurta pentru un MTB de seara. Asa ca revenim la activitatea primordiala, acela alfa si omega de la care au plecat toate: trekkingul. Daca weekendul trecut am socializat la greu in Bucegi, weekendul asta suntem de capul nostru desi am incercat pe multi sa ii corupem, mai ales ca planul parea perfect: 3 zile in Fagaras, o parcurgere a portiunii alpine din creasta (Urlea- Suru), soare, inversiune termica, refugii goale, mancare buna.

Asa ca vineri dimineata lasam masina in Breaza si prindem urcarea pe la Coltii Brezei spre cabana Urlea. 2h45 mai tarziu iesim in poiana fostei cabane si luam in piept jnepenii si tufele trecute de afine si bujori de munte. Urcarea e lunga si pauzele se cer a fi dese, mai ales cand ochii descopera Craiul. Pe masura ce urcam orizontul incepe sa cuprinda Bucegiul, Ciucasul, Postavaru, Piatra Mare, Magura Codlei si o multime de culmi din Carpatii Orientali. Undeva departe, spre nord, la linia orizontului ghicim Rodnei. Galbenul bland al versantilor contrasteaza placut cu cerul incredibil de albastru si soarele de la mijlocul zilei cere crema de soare.

Ne ia 6 ore sa iesim pe Varful Urlea. E deja dupa-amiaza si ne consolam ca vom parcurge o portiune de creasta in conul de lumina al frontalei. Poate e mai bine asa, sa nu vedem varfurile si muchiile pe care le avem de sarit intre Fereastra Mare a Sambetei si Portita Vistei.

Picioarele se bucura cand in final gasim poteca lata si bine- batuta de pe creasta si curba de nivel spre Fereastra Mare se scurge placut. Ochii redescopera cu placere locuri prin care am fost: Valea Bandei, Varful la Cheia Bandei, Refugiul Cataveiu, Muchia Sambetei, coborarea din Curmatura Racorelelor. Si din nou imi promit ca o sa revin mai des in Fagaras.

Indicatorul din Fereastra Mare naste discutii caci din punctul lui Radu de vedere el arata un timp nerealist pana pe Moldoveanu- 5h. Deci 4h pana in Portita Vistei. Mie mi se pare rezonabil la cate varfuri stiu ca sunt de urcat si coborat. Si noi venim deja cu 2000 m diferenta de nivel in picioare. Slanina merge usor, pe Galasescu Mic ne mangaie lumina calda a apusului, pe cel mare spunem la revedere ultimei gene de lumina, iar Hartopul Ursului se face la frontala. Am obosit, a fost o zi lunga si visez la o mancare calda. Desi toata ziua nu am intalnit nici tipenie de om, doua frontale clipesc vesele de pe Vistea Mare si in final vom imparti refugiul cu alti doi drumeti veniti pe Valea Vistei.

Text: Mihaela.

Track si date:
https://www.strava.com/activities/1955029992

Pe masura ce soarele se ridica din ce in ce mai putin unele zone ale muntelui raman mereu in umbra iar bruma nu dispare pe tot parcursul zilei. Mici oaze inghetate intr-un munte de altfel uscat.

Pe masura ce soarele se ridica din ce in ce mai putin unele zone ale muntelui raman mereu in umbra iar bruma nu dispare pe tot parcursul zilei. Mici oaze inghetate intr-un munte de altfel uscat.

Ce a ramas din fost cabana Urlea.

Ce a ramas din fost cabana Urlea.

Urcand cu spor spre varful Mosului.

Urcand cu spor spre varful Mosului.

Ajunsi in creasta privind spre Cheia Bandei si spre muchia cu refugiul Cataveiu.

Ajunsi in creasta privind spre Cheia Bandei si spre muchia cu refugiul Cataveiu.

Castigand inaltime spre varful Urlea, asezat cu putin sub 2500 de metri.

Castigand inaltime spre varful Urlea, asezat cu putin sub 2500 de metri.

In departare Craiul, Bucegiul, Piatra Mare, Ciucas, Postavaru. Munti ce au devenit in ultimii 3 ani terenul de joaca din spatele case.

In departare Craiul, Bucegiul, Piatra Mare, Ciucas, Postavaru. Munti ce au devenit in ultimii 3 ani terenul de joaca din spatele case.

DSC_2368.jpg

Asteptand ultimele raze de soare.

Asteptand ultimele raze de soare.

Sepia de Fagaras.

Sepia de Fagaras.

Jocul umbrelor.

Jocul umbrelor.

Inca o paine de mancat pana in Portita Vistei.

Inca o paine de mancat pana in Portita Vistei.

Sus-Jos, sarind muchie dupa muchie spre portita Vistei.

Sus-Jos, sarind muchie dupa muchie spre portita Vistei.

Fascinantele degradeuri ale apusului.

Fascinantele degradeuri ale apusului.

DSC_2457.jpg

Final de zi.

Final de zi.