Category Archives: Fagaras

Transfagarasan Challenge

Serpentinele Transfagarasanului din partea superioara a caldarii se ridica in fata noastra ca un zid in timp ce ceata se plimba prin crestele din jur. Pulsul e deja sus, plamanii incep sa tipe dupa oxigen din cauza altitudinii si plutonul incepe sa se rasfire atunci cand soseaua traverseaza de pe partea stanga pe partea dreapta a muntelui. Ricardo ataca in fata, eu ma lipesc de el cu Andrei Baban si cu Ciprian Ursuleac inchizand mai incet si ei distanta.

Ce imi place la cursele de sosea e ca trebuie tot timpul sa gandesti, sa vezi cum stau cei din jurul tau, sa fii atent la cum merg picioarele, la care sunt momentele in care se ataca, sa fii tot timpul pregatit sa inchizi un atac sau sa te desprinzi impreuna cu el daca e cazul. N-ai zice ca lucrurile astea sunt valabile si la o cursa in care urci 1500 de metri dar Transfagarasanul are suficient de multe portiuni de fals plat unde chiar conteaza daca stai la roata sau nu.


Vin si primele 2 serpentine de pe partea stanga, serpentine pe care poti sa le iei in viteza in urcare cu un pic mai multi watti si unde poti sa te desprinzi daca vrei. Ma trezesc in fata la prima serpentina, Ricardo inchide repede golul cu Ciprian si Andrei fix in spate. Regula numarul 1 la cursele de sosea e ca nu trebuie sa muncesti niciodata in fata pentru altii care nu sunt din aceasi echipa. Asa ca in urmatoare serpentina calc putin pedala, ma desprind la 10, 20 de metri si in vad pe Ricardo cum lasa ritmul putin mai moale. De aici incerc sa ma asez la un ritm pe care sa pot sa-l tin pentru urmatorii kilometri si sa sper ca cei 3 din spate nu vor munci impreuna pentru a ma prinde.

Vine si semnul de doi kilometri, ma uit in spate si in continuare ii vad pe cei 3 la o distanta nu foarte mare, picioare dau semne de oboseala, plamanii tipa si mai tare pentru aer, carcei stau la panda si eu incerc sa pastrez ritmul pana sus. Unul din partile bune e ca la ultimele serpentine sfoara invizbila care il leaga pe cel urmarit de urmaritori se rupe si nu mai ai contact vizual direct. Pe ultimii 500 de metri golesc complet ce aveam in picioare pentru a-l vedea pe Andrei cum vine la 10 secunde in spate. N-a fost deloc mare distanta si n-a lipsit mult ca pariul facut cu 5 kilometri in urma sa se naruie inainte de finish. Dar nu s-a naruit si din cursa asta a iesit probabil unul din cele mai productive antrenamente in urcare din ultima vreme.

Sunt perfect constient ca nu as putea sa trag la fel de mult de mine la nici un antrenament si sunt la fel de constient ca mersul la curse e cea mai buna forma de antrenament pentru mine. La final a fost un loc 2 la general, cu mult in spatele lui Florea Marius, dar primul din plutonul cu care m-am insotit toata urcarea, si asta e cam tot ce conteaza ca sa stii daca ti-ai dozat cum trebuie efortul. Cu ocazia asta le multumesc baietilor pentru intrecere, mi-a super placut. Tot din categoria datelor au iesit 304w pe 1h20 la 76 de kilograme de vita furajata, si cu 306w pe portiunea superioara unde m-am alergat de la distanta cu urmaritorii.

Lasand cursa la o parte dupa concurs a urmat foarte multa socializare, cu omuleti din Brasov sau din alte parti ale tarii care au venit la concursul asta, socializare de care am ajuns la concluzia ca sunt destul de dependent.

Track si date:

https://www.strava.com/activities/5577760462

In asteptarea unui start destul de intarziat. In schimb s-a mers foarte civilizat si fara incidente pana la startul tehnic din fericire.
Poza si povestile de razboi de la finish, dupa ce pulsul a reusit sa revina in limite normale.
Cica a venit vara. Balea Cascada nu a primit memoriul in schimb.
Ciclism pentru toate varstele.
Impreuna cu brasovenii la finish.
Omuletii din Brasov, partea a doua.
Podiumul si urmaritorii cu care m-am alergat in ultima parte a ucarii.

Transfagarasa, the most spectacular road in the world.
Turul ciclist al Sibiului si profesionistii care trec ca trenul pe langa tine.
Una peste alta faina atmosfera si ca spectator la astfel de tururi, pot sa-i inteleg pe oamenii care fac treaba asta aproape zi de zi la turul Frantei.

Microaventura de vara, in muntii Taga

Sa definesti aventura nu-i un lucru simplu, si la fel de putin simplu e sa definesti o microaventura. Termenul a fost popularizat pentru prima data la scara mai larga de Alastair Humphreys si in principiu se refera la orice activitate ce te scoate din rutina si din aria de confort, care se petrece intr-un cadru natural si care e de scurta sau de foarte scurta durata.

Uneori nu e nevoie de sa mergi pana la capatul lumii pentru a trai momente care sa se simta cat se poate de aventuros. De cele mai multe ori e suficienta o provocare, o idee un pic transita, un grup de prieteni si un deal sau un munte. De cand ne-am mutat in Brasov am tot incercat strecuram in timpul saptamanii astfel de microaventuri. Rasarituri sau apusuri in varf de munte, clatite in mijlocul noptii, seri la foc in locuri faine, nopti la cabane sau la refugiu sau de cafele de dimineata norilor le-am incercat pe toate si nu ne-am intors niciodata dezamagiti.

Ajuta si faptul ca din Brasov sunt o multime de locuri in care ajungi in interval de o jumatate de ora, ajuta si programul flexibil din ultimii ani si ajuta si faptul ca momentan putem sa ne rupem timpul acesta cu destul de multa usurinta, dar imi e greu sa-mi imaginez ca vom renunta sa facem astfel de lucruri pe masura ce trec anii.

Din aceasi categorie intra si aceasta prima microaventura de vara pe care am strecurat-o printre ploile aproape zilnice, o seara la foc in muntii Taga dintr-un loc cu o priveliste incredibila de aproape 360 de grade spre Crai, Bucegi, Fagaras, Iezer si binenteles catre depresiunea Brasovului.

O seara petrecuta petrecuta cu oameni cu care nu ne-am mai vazut de multa vreme desi am ajuns sa aglomeram cu totii acelasi Brasov (si sa ne plangem impreuna ca Brasovul se aglomereaza), cu carnati de vita-oaie facuti la un gratar cat se poate de profesionist, cu concert de greieri in fundal si cu un rasarit pe masura. Cam toate ingredientele pentru o “microaventura” reusita.

Soimaru si urcul spre locul de foc
In departare, la cateva sute de metri sub noi, Zarnestiul.
Deasupra noastra se ridica Ascutitul si peretii de stanca ai Craiului.
Verde crud de primavara si o prima seara calda la foc.
Asteptandu-l pe Matei si pregatind jarul pentru cartofi.
Ultima geana de lumina.
Baietii au dormit peste noapte la foc, cu spray-ul de urs la cap si cu un foc intretinut peste noapte.
Prima raza de soare.
Inapoi in stana, la somn pentru inca o ora, inainte de a strange lucrurile si a cobori inapoi spre oras pentru a incepe ziua de munca

Colinele Transilvaniei, sau peste drum de Fagaras

In tura asta am reflectat mult la a gasi un raspuns complet la intrebarea :”De ce nu vine lumea cu noi in turele de bikepacking?”. Si cred ca am si gasit o explicatie. Cand cauti intersectia a doua multimi (matematice) mici, nu poate sa iasa decat ceva si mai mic. Prima multime e cea formata din oameni carora le place sa mearga la ture de bicicleta de mai multe zile. Apoi ai multimea de oameni care accepta sa mearga zile la rand dormind la cort, avand doar hainele de pe ei si hainele de dormit, care nu au o problema sa se spele la rau sau chiar sa se culce nespalati, care isi permit un echipament usor, caci la bikepacking nu prea poti merge cu rucsacul de 80 l. Din intersectia acestor doua multimi ramane o mana de oameni, care e si mai greu de mobilizat de sarbatori, cand lumea alege de regula sa se stranga in familie. Daca de Craciun urmam si noi tiparele, de Pasti, chemarea primaverii e prea puternica. Anul asta am dezbatut indelung unde sa mergem sa o cautam, caci ne saturasem de ritmul ardelenesc in care a venit primavara la Brasov. Lista scurta cuprindea Cernei/ Mehedinti, Poiana Rusca si Via Transilvanica. Nu ma intrebati prin ce algoritm a castigat ultima. Probabil a fost un cumul de factori: apropierea de Brasov, promisiunea Fagarasului inzapezit, dar si a verdelui hipnotizant al padurilor de fag.

Dacia, locul in care lasam masina, ne intampina cu caldura. La propriu. Nu avem niciun gand sa i ne opunem. Din contra. Ne plictisisem noi asteptand-o, de ajunsesem sa credem, asa pe jumatate, ca ne-a uitat anul asta. O primim deci cum se cuvine, la tricou si pantaloni scurti. Trebuia poate sa ne gandim ca soarele acela dogoritor de aprilie nu e semn bun, dar ne-am lasat mintiti frumos vreo 30 de minute. Pana a inceput ploaia. O ploaie din aceea de vara inceputa pe nesteptate. Un singur nor era pe cer, si noi ne-am nimerit fix sub el. Radu e frustrat de tradarea pe care ne-a pregatit-o prognoza. Eu primesc stropii calzi si grei pe mainile si picioarele goale, ca o promisiune a verii ce va veni.

Cand ajungem in Cobor si reusim intr-un final sa ne adapostim putin, suntem uzi din cap pana in picioare. Ma rog, doar picioarele au scapat. Clar nu e un inceput bun de tura, cand ai la tine un singur rand de haine. Insa moralul isi revine usor, usor, in ritm cu soarele si vantul care ne usuca, si pe scurta urcare de dupa Cobor ne e din nou (mai) bine. Inca nu reusim sa ne dam seama cum au ajuns Hoinarii din Timisoara, fix aici, dar clar e un loc sigur pentru orice lockdown.

Ziua de astazi are 90% drum (asfalt sau drum de tara) si iesim de pe el, doar ca sa gasim un loc de cort, pe muchia ce merge deasupra drumului Rotbav-Baile Rotbav. Ne mai desparte o singur lant de culmi de Fagarasul cel mare, ce din cauza iernii tarzii se vede parca mai alb ca niciodata. In fond, asta este motivul pentru care am facut ocolul prin sud si vom avea maine de pedalat 60 km pe asfalt. Locul de cort pe care il gasim nu dezamageste. Iarba proaspata, intreaga creasta ce se desfasoara in fata noastra, cu focus pe Valea Sambetei si caldarea omonima, un apus care se scalda in nuante de rosu la mana noastra dreapta si un foc “la groapa”.


Dimineata zilei de sambata ne gaseste gonind la vale pe pajisti pline de papadii. Diente de leon sau Löwenzahn in doua din limbile pe care le vorbesc/ studiez. Nu am idee pe ce filiera a ajuns cuvantul papadie la noi in romana. In orice caz, este timpul lor, caci se ivesc mari si carnoase oriunde este putina iarba.

Cu exceptia portiunii Rotbav-Cincu care merge pe un drum prost de tara (DJ50A), in rest avem parte de asfalt bun si foarte bun pana la intrarea in Medias, unde vom prinde Via Transilvanica. 

Text: Mihaela

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/5219515273

Sau in format din care se poate descarca si gpx-ul pentru toata tura:

No more Dacia! Peste 20 de grade. Nici nu puteam gandi ca in 30 de minute o sa ploua torential.
O ora mai tarziu, udati si deja partial uscati, in drum spre sudul colinelor
Locul mult cautat. Pentru cort, pentru poze, pentru foc. Pentru o prima noapte de primavara petrecuta afara.
Ghiciti caldarile.
Pregatirile pentru seara.
A se observa elementul cel mai important de decor. Sosetele puse la uscat /aerisit.
Primavara prin Tara Fagrasului
Ultima raza de soare
Cu focul in poala si cu mirosul de fum in nari
Aprins
Ora albastra
Sa tot avem parte de astfel de seri si de nopti sezonul acesta…

Traversarea Fagaras – Mezea – Oticu – Iezer

E ora 5:30 iar luna plina straluceste deasupra brazilor, zapada scartaie inghetata sub pieile focilor si in departare se vede cum se indeparteaza farurile masinii. Am in fata 50 de kilometri singur prin munti pe una din cele mai faine traversari de la noi din tara, bucla cu Fagaras, Mezea, Oticu si Iezer. Imi place cum se simte plecarea asta in mini-aventura si imi place atmosfera nemiscata si felul in care traseul mi se deruleaza fara graba in minte. Am ajuns suficient de des pe aici in ultimii ani incat sa am in minte fiecare muchie si fiecare varfulet, cu tot cu distante si timpi in minte.

Zapada a inceput din fericire chiar de la Rudarita si raman pe schiuri toata urcarea pana in creasta, cu mici portiuni de mers pe iarba presarate pe ici pe colo. Daca pe nord e un strat de zapada cu baza destul de consistent cum trec pe partea sudica a muchiei cum se schimba radical situatia. Peste Pecineagu, la ceea ce pare o aruncatura de bat se vad Dracsin si Papusa si toata creasta Iezerului.

Prima geana de lumina si peste drum Dracsinul si Papusa. Pacat ca pana acolo sunt aproape 40 de kilometri de drum.
Un rasarit cu iz Saharian, si la propriu si la figurat. Vantul a purtat in zona un front cu praf din Sahar si pe langa atmosfera usor paclaita urmele se vad si in zapada din loc in loc

Rasaritul soarelui ma prinde cu putin inainte de varful Comisu si pe aici imi dau seama ca sunt conditii neasteptat de bune. Zapada e momentan inghetata si poti sa inaintezi cu mai mult spor la deal decat mi-as fi imaginat. Ochii ii am pe ceas si pe pulsul pe care incerc sa-l tin intre 125 si 135 iar viteza cu care urc la deal care vine ca un fel de confirmare ca ritmul de urcare e bun. Tinta e si aici cam de 800m pe ora daca panta e suficient de abrupta. Efortul se simte rotund, singura problema e ca odata ce soarele incepe sa se ridice de la linia orizontului temperatura incepe sa creasca exponential.

In minte ma intreb cat de uda o sa fie zapada in timpul zilei, cat de mult o sa sufar de sete si cat de mult o sa se ude focile. Cu ultima intrebare am cele mai mari dileme, focile de schimb lipsesc iar o pereche de foci ude de care se lipeste zapada pot sa-ti strice complet orice tura. Cealalta problema, supraincalzirea si transpiratia picioarelor din bocanci incerc sa o rezolv rotind prin diverse combinatii perechile de ciorapi pe care le am dupa mine.

In departare varful Rosu si culmea Mezea-Oticu, surpinzator de estetica vazuta de aici.

Pana pe Bratila viteza de inaintare de aproape 4 kilometri pe ora cu tot cu pauze imi da sperante ca lucrurile o sa mearga mai repede decat m-as fi asteptat, lucru care se intampla foarte foarte rar tinand cont ca sunt in 90% din cazuri un optimist incurabil. Compensez in schimb cu restul de 10% din cazuri in care sunt cel mai depresiv pesimist cu putinta.

Pe Bratila imi dau si pentru prima data focile jos pentru o coborare de aproape 3 kilometri pana sub Mezea. In fata culmea Mezea-Oticu arata cat se poate de estetic, Varful Rosu si Iezerul se ridica maiestuos in fata, in dreapta Fagarasul cu Vistea-Mare Moldoveanu se intinde la linia orizontului in timp ce eu alunec cu viteza la vale pe zapada buna la primavara. O sa tin minte probabil mult timp de acum incolo senzatia asta de viteza, de libertate si de aventura combinate in acelasi timp. In mijlocul muntilor, sub un cer complet albastru, rupt de civilizatie, singur cu gandurile tale. Momente in care functionezi dupa propriul ceas intern si in care toate gandurile iti sunt concentrate pe ceea ce faci atunci in cel mai bun mod cu putinta.

Inceput de traversare si de aventura. Undeva mult in spate se vede varful Rosu.
Alt unghi cu micul teleobiectiv al telefonului.

Momentan in schimb gandurile mele sunt concentrate pe zapada moale de pe Mezea-Oticu si pe caldura astfel incat incerc sa ma misc cat mai repede cu speranta ca voi apuca sa urc pe varful Rosu inainte ca totul sa se transforme intr-o supa de primavara. Focile sunt deja fleasca si cat timp merg pe zapada uda nu pare sa fie o problema. In schimb cum dau de un pic de zapada mai uscata aceasta se lipeste instant si se formeaza papuci de zapada care incep sa ma ingrijoreze.

Ora 12:10, ajung in Curmatura Oticului si masor ochii felul in care se ridica Varful Rosu in fata mea. Arata in mod egal intimidant si linistitor, intimidant pentru se vede cum soarele straluceste pe zonele inghetate si linistitor pentru ca stiu ca dupa ce ajung pe Varful Rosu sunt putine lucruri care se pot intampla astfel incat tura sa esueze. Pana aici am facut 26 de kilometri in 6 ore si ceva.

Pauza de Cola de pe Oticu.
600 de metri de urcat pana pe varful Rosu.

In minte imi setez o tinta de a urca intr-o ora pana pe varf si o rasplata cu cola si alune si o pauza pe varf. Toate bune si frumoase pana cand claparii incep sa ma roada si mai fac o pauza de invartit sosetele. Putin mai sus dau de zapada uscata si focile incep sa se incarce instant. Le pun in spate si incerc sa merg pe picioare dar dupa 5 minute imi dau seama ca nu e nici o combinatie si incerc sa ma urc din nou pe ele. Putin mai in fata de o o bucata abrupta unde ma lupt ceva sa urc pe zapada inghetata, sa zicem ca antrenamentul de pe zidul mare din Postavaru a fost foarte bun pe aici si ca o alunecare putea sa nu se sfarseasca prea frumos.

Trece si crux-ul, sunt la 2400 de metri, focile sunt complet incarcate de zapada si efortul care se simtea pana aici rotund incepe sa se simta ca o munca de Sisif. Cand ajung in cele din urma pe varf prima grija e sa incerc sa usuc focile. Dupa ce dau zapada si gheata de pe ele la o parte si dupa ce ma uit la ceas imi dau seama ca desi impresia a fost de munca de Sisif nu m-am miscat chiar asa de rau pana aici. E 13:30 si imi dau seama ca sunt sanse sa termin tura pe lumina. Pauza de Cola, alune si social media intra foarte bine in schimb. Termin litrul ramas de Cola dintr-o suflare, pun la topit in sticlute de jumatate zapada si cu glucoza si cu cofeina in sange pornesc la vale spre Batrana. Inca 3 kilometri de coborare pe schiuri, rastimp in care focile par sa se mai fi uscat putin.

Spaima schiului de primavara.
Cola, Alune si focile la uscat, 13:30 pe varful Rosu. Orice om normal ar fi pastrat ceva Cola si pentru mai incolo. Radu in schimb a terminat ultima picatura ca sa nu mai existe tentatia.

Urmeaza inca un mic heirup pana pe Batrana, inca 2 kilometri de coborat pe schiuri si un ultim hop cu spintecatura Papusii. Zapada pe creasta e uda si cristalizata dar focile deja ude par sa alunece chiar bine pe zapada asta asa ca nu ma plang. De aici si cu schiurile in spate stiu ca am timp sa ajung pana pe Papusa si sa cobor la vale.

Un avion de agrement trece pe deasupra mea atunci cand cobor cu schiurile in spate in Spintecatura Papusii, facand o bucla pe deasupra mea. Dupa o zi intreaga fara a intalni un suflet se simte foarte interesant momentul.

Pe urcusul pe Papusa arunc din nou un ochi pe ceas, de urcat urc tot cu 800m/h, pulsul tot pe la 130, o planificare aproape perfecta a efortului pana aici. Viteza medie pana aici e de 4km/h cu tot cu pauze si-mi dau seama ca sunt putine zilele cu astfel de conditii care sa-ti permita se te misti cu o astfel de viteza iarna pe munte. Prin comparatie eu cred ca nici in alergare, nici pe bicicleta nu ar fi putea sa fie vorba de astfel de timpi, cel putin nu pentru mine.

Din nou in departare prin teleobiectivul telefonului: Fagarasul si Vistea Mare – Moldoveanu.

Coborarea pe Boteanu in schimb e in mod egal estetica si chinuitoare. Estetica pentru ca sunt aici cand lumina de dupamasa e aproape perfecta, chinuitoare pentru ca zapada inmuiata de peste zi incepe sa se transforme in cea mai ortopedica zapada cu putinta. Viraje putine, ocolit palcuri de iarba si ajung in cele din urma pana la stana de pe Boteanu. De aici zapada incepe sa fie intrerupta de bucati de pamant, eu incerc sa crut schiurile si de la un punct incolo le iau in spate. Surpiza in schimb vine atunci cand ajung pe drumul forestier de Cascoe si imi dau seama ca pe partea nordica zapada s-a pastrat si mai reusesc sa cobor cativa kilometri pe ele. La sfarsit dupa o bucata de echilibristica pe patinoar cu schiurile in spate ajung la bariera la 17:40, dupa 12h si ceva pe traseu si cu inca o ora de lumina in traista. Nici in visele cele mai optimiste nu-mi imaginam ca pot sa conteze atat de mult conditiile. Oricare din baietii din lotul de schi-alpinism cu echipament usor ar fi putut sa faca probabil tura asta in 8-9 ore astazi.

Ultimul varf: Papusa.
De aici tot la vale.
Solitar.
In prim plan muchia Boteanu, in departare Piatra Craiului si Bucegiul. Un sfarsit de zi perfect.

Pe aceasi tura in urma cu o luna, in mijloc de iarna, abia apucasem sa facem jumatate din ea in 12 ore. Concluzia e ca e mai important sa ai conditii bune decat sa fii antrenat si sa ai echipament usor (in ultima luna am iesit mai mult pe bicicleta si echipamentul pe care il am acum e departe de a fi usor).

Iar poate cel mai important factor e logistica cu care m-a ajutat Mihaela, respectiv drumul pana la Rudarita si culesul din Satic. Fara asta lucrurile ar fi fost mult diferite, mai ales acum cand nu mai ai zapada pe forestiere si prin zona joasa din padure.

Track si date aici ( 52km, 3000m, 12h16):
https://www.strava.com/activities/4854667342

Tentativa Iezer-Oticu-Fagaras

Traversarea Iezer – Mezea – Oticu – Fagaras are in mintea mea, si cred ca nu doar a mea o alura de Haute Route de Romania. Celalalt Haute-Route, mult mai provocator, mai tehnic si cu mai putin timp petrecut pe schiuri ar fi creasta Fagarasului iarna. Provocarea la Iezer-Mezea-Oticu-Fagaras vine pe de o parte si din lungimea turei, 60 de kilometri cu 3000 de metri de urcare, lungime ce e cumva la limita a ceea ce e pretabil sa faci intr-o zi lunga daca ai un nivel de fitness mai de top si daca prinzi conditii bune. Aceasi tura, cu bagaje si cu dormit la refugii si stane merge facuta si la 2-3 zile, cum am incercat dealtfel cu Mihaela acum 2 ani dar efortul probabil e comparabil si placerea de a te misca liber prin munti nu e chiar la fel.

E ora 7:00 cand iesim in golul alpin pe muchia Dracsin. Peste crestele inzapezite ale Craiului norii incep sa se inroseasca cu lumina rasaritului, pe langa noi vantul nu bate deloc si zapada pare foarte buna pentru inaintat, un strat de 10-15cm pe o baza tare pe care focile tin foarte bine. Energia si entuziasmul sunt la cote maxime si lui Alin ii vine sa chiuie de bucurie. Avem o zi lunga in fata, cu 60 de kilometri de mers pe schiuri in care ar trebui sa legam Iezerul de Fagaras. La ora asta totul pare posibil si noi avem un pic de energie si de timp de irosit.

9:15, ajung in Spintecatura Papusii pe schiuri dupa un traverseu prin care reusesc sa ocolosesc varful. Cat timp Alin si Catalin vin de pe varf reusesc sa sap urme pentru a iesi din spitecatura si dau o estimare de 2 ore de a ajunge pana pe Varful Rosu.

Ora 10:15, urcarea spre varful Batrana. Zapada buna a fost inlocuita de scoici inghetate pe care complicat sa-ti tii echilibrul atunci cand impingi varful schiului in fata. La unul dintre pasi mi se rupe prinderea fata de la foca, asa ca stau 10 minute incercand sa improvizez ceva din cordelina, in vant, la 2000 de metri. Multumim Dynafit pentru un sistem cu un cauciuc care se autosaboteaza in timp. La nici 5 minute mi se desface si cealalta prindere si urmeaza alte 5 minute de facut noduri cu mainile inghetate. Alin si Cata au inceput deja coborarea de pe varful Batrana iar muchia pe care coboara cu Fagarasul invaluit de ceata in fundal arata intr-un mare fel. Din suprapunerea de planuri din care schiorii sunt mici puncte iti dai seama cat de intinsi sunt de fapt muntii astia.

Ora 12:15, Varful Rosu. Ultima ora am luptat cu un vant destul de naprasnic care pare ca s-a intetit din senin. Varful e invaluit de un nor lenticular asa ca suntem intr-un white-out aproape deplin atunci cand incepem coborarea. Muchia o nimerim destul de bine la inceput si in mod suprinzator cu tot uraganul si cu whiteout-ul chiar stam pe schiuri. Pe la mijloc reusim insa sa incurcam muchia principala cu una ce coboara spre Coltii Cremenii, noroc ca norii se ridica putin si ne dam seama destul de repede ca trebuie sa urcam inapoi in creasta. Dupa alte 20 de minute de efort suntem iar pe schiuri si coboram pe piciorul lung ce se scurge in Curmatura Oticului.

Ora 14:30, uraganul de pe varf a ramas in spate si noi o scurta pauza de masa in Curmatura Oticului. Un stol de pasari zboara deasupra noastra dar in rest e o liniste aproape deplina, liniste atenuata de zapada absolut imensa de pe aici. La orice incercare de a te da jos de pe schiuri descoperi ca te afunzi pana peste genunchi si chiar si pe schiuri inaintatul necesita destul de mult efort.

Ora 15:30 , varful Oticu. Dupa o ora de mers abia a inaintat 3 kilometri din cei 10 pe care ii avem pana in Curmatura Bratilei. Nu ajuta nici micile transee pe care le-am sapat prin zapada destul de mare nici faptul ca trebuie sa urcam cam toate varfuletele intermediare pentru a evita pantele incarcate. Cert e ca ne miscam mult mai incet decat ne asteptam pe aici si devine evident ca daca mergem inainte spre Fagaras o sa avem in fata o noapte de efort si de strans din dinti, si cumva nici unul din nou nu suntem dispusi sa facem alegere asta.

Ora 16:30, stana dinspre Pecineagu. Hotararea de retragere a fost luata
Asa ca incercand sa profitam de lumina prindem un picior ce coboara spre Pecineagu. Coborarea e chiar faina, prima parte a coborarii prin padure, cu schiurile in spate la fel. Ultimii 400 de metri liniari inainte de a ajunge in forestier sunt luati in schimb din cel mai groaznic cosmar al schiorilor. Valcel ingust si abrupt cu copaci cazuti in toate directiile, zapada ca la balamuc, un parau rece pe care il auzi toti timpul cum curge sub tine sub podurile inghetate de apa. Un vis.

Ora 20:30, dupa primul cosmar cu valcelulul suntem in mijlocul celui de-al doilea cosmar: forestierul de 21 de kilometri pe care il avem pana la masina. La momentul asta am facut mai bine de jumatate in putin peste 2 ore, suficient cat sa ne dam seama cat de mult efort e nevoie si pentru a doua jumatate. Suficient de zis ca sunt convins ca in iad exista si o sectiune inghetata unde schiorii sunt pusi sa dea la bete pe forestiere plate. Cred ca de acum inainte voi incerca sa calculez toate turele astfel incat sa nu ajung mai calc pe astfel de forestiere prea curand.

Ora 22:20, inapoi la masina dupa mai bine de 16 ore de efort, cu 56 de kilometri si 2700 de metri urcati. Distanta e aproape identica cu cea a turei initiale, efortul si timpul in schimb clar nu. Ce ar fi de schimbat pentru urmatoarea incercare: un echipament mai usor, o zi de februarie-marite cu mai multe ore de lumina, mai putine pauze de poze si poate cel mai important de pandit conditii cu mai putina zapada. Pana atunci, inapoi la antrenament si la optimizari.

Track si date aici:
https://www.strava.com/activities/4660562532

Ready, set, go!
La iesirea din padure de pe muchia Dracsin, inca la lumina frontalelor. In jur e o liniste deplina si conditiile de zapada par numai bune.
Peste Crai, prima geana de lumina.
Alin si entuziasmul inceputului de zi si de aventura.
Catalin la poze. In departare soarele a rasarit deja peste varful Papusa.
Dracsin Morning Glory.
Peste drum, dincolo de Pecineagu se vad muchiile sudice ale Fagarasului estic.
Pe creasta Iezerului, cu zapada buna si cu un inceput de whiteout.
Spre Fagarasul ascuns.
Platourile intinse din Iezer
Coborarea de pe varful Rosu, atunci cand whiteout-ul a inceput sa se domoleasca.
Inca putin pana in Curmatura Oticului.
Creste, muchii, si un tele de telefon care nu chiar atat de groaznic. In departare se vede Curmatura Zarnei.
Sapand mini-transee pe urcarea spre Oticu.
Stana de poveste de pe coborarea din Curmatura Oticului. Acum 2 ani chiar am petrecut o noapte acolo.
Si ultimele viraje ale zilei, cu Iezerul maiestuos in fata.

Berevoescu, Comisu si o baie in Pecineagu

Weekendul trecut a fost unul al extremelor. 

Daca ar fi sa rezum ziua de smabata intr-o singura fraza, as spune cam asa: am emparizat cu cozonacii secuiesti invartind pedala pe sub soarele naucitor din secuime si facand slalom printre masini. Planul pe hartie parea bun: doua zile pe cursiera prin secuime. Sigur gasim noi ce sa facem. Ne aduceam cu placere aminte de o tura similara in 2018, dar de data asta, nu a fost sa fie “cu tronc”, pentru ca am murit de cald, ne-am fofilat pe drumuri inguste si lipsite de vizibilitate si am facut baie de multime, pardon de masini, caci parca toti secuii iesisera la plimbare. Dupa 140 de kilometri si dupa ce am zis pas urcarii de la Madaras, ne-am gasit in final linistea in fata unei fripturi pregatite de prietenii nostri. 

Dar linistea aceea adevarata am gasit-o duminica, in salbaticia Fagarasului. Tura nu este o premiera. Am rafinat, de altfel, putin, o tura facuta in 2018 alaturi de Doru si Florin. 

Radu are un fix cu baia anuala, regulamentara, de la Pecineagu. Asa ca acolo mergem. Doar ca evident ca nu prin Satic. Pecineagu e doar un bun pretext pentru o tura in Fagaras. Una a contrastelor. Ai forestiere rulabile si lipsite de deschidere, ai push si carry bike din belsug, ai single trail pe creasta Fagarasului, acolo unde intalnesti mai multi drumeti decat bicilisti si ai si una din cele mai faine perspective asupra Pietrei Craiului. Tura nu este nici una usoara, caci jumatate din diferenta de nivel e stransa impingand sau carand bicicleta. Dar efortul depus se merita. Tocmai pentru ca el, efortul, va mijloci ca tu sa ajungi in creasta dupa-amiaza, cand s-a inmuiat lumina, cand umbrele se alungesc, temperaturile coboara incet stimuland formarea si transformarea cetii ce urca de pe nord si se destrama cand intalneste soarele. Si cand se face loc pentru putina magie. 

Pana acolo insa ai de muncit..Incepi cu saritul muchiei intre Rudarita si Pecineagu. Forestierul placut nu te pregateste pentru carry bike-ul ce incepe de cum intrii pe poteca. Nici nu vad de ce i te-ai opune. Curand, foarte curand o sa iti dai seama ca e cel mai eficient mod de deplasare pe serpentinele scurte ale potecii. Apoi, al doilea risc e sa nu te impiedici in jungla ce precede iesirea din padure. Multe tufe de zmeura bine coapta la vremea asta, rugi ce se agata de tine, urzici sub acoperire, urci in stransa comuniune cu natura. 

Comuniunea continua si pe coborarea spre Pecineagu, pe o combinatie de drumuri si poteci aflate mereu intr-o stare incerta in care primeaza degradarea. Pe versantii de deasupra lacului se duce o lupta acerba intre ierburi si pasii ocazionali ce mai mentin inca poteca “in picioare”. Si acum, pe buna dreptate ca nu ai prea multe motive pentru a calca pe aici, cand la lac poti ajunge comod cu masina, din Satic. Si nici prea multe drumetii nu sunt de facut in zona. 

Ajunsi la lac, exista o optiuni. Faci dreapta pe ramura drumului care e inchisa in mod natural in urma unor caderi de pietre sau alegi ramura din stanga cu minim trafic auto. In 2018 am ales varianta linistita, dar deja incepea sa creasca jungla pe acolo. De data asta, am mers spre baraj si am prina drumul mai mare. Navigam cu talent printre balti si noroaie pana la unul din putinele locuri cu acces facil la luciul apei. E liniste. 2 corturi, 2 barci gonflabile la care se vor adauga in curand si doi ciclisti. Asta e loc de distantare fizica. Pui bagajele pe bicicleta, costumul de neopren, buoy-ul, si daca te cheama Radu si caiacul gonflabil pe care planuiesti sa il cumperi, si sezi tihnit 2 zile pe malul lacului. Eventual la vremea perseidelor. Nici retea nu ai, deci musai pune in bagaj si 2 carti.  Si nu are cum sa nu iti placa locul, linistea, padurea, cerul albastru, apa curata. Si rece, doar am pus neoprenul pe lista. Eu sunt o finuta si zic pas la baia din lac. Cineva trebuie sa stea si pe mal sa produca material pentru story-urile lui Radu de pe Facebook si postarile de pe Instagram. 

Bun, acum daca am bifat baia, ramane sa rezolvam si partea cu ajunsul in creasta Fagarasului cu bicicleta, caci inca nu am descoperit portalul prin care de la Pecineagu ne-am putea teleporta la Berevoescu. Desi zau daca nu l-am cautat atat pe un mal, cat si pe celalalt al lacului. Mi-e teama sa nu fie scufundat… Fara portal trebuie sa pedalam. 

Acum doi ani, forestierul ce pleaca de la coada lacului si urca la Berevoescu fusese luat de ape. Acum a fost reparat si e perfect ciclabil. 

Bucuria se termina insa odata cu forestierul caci stana din fundul vaii e parasita. Si experientele anterioare prin munti ne-au invatat ca daca in zona nu se mai pasuneaza si potecile ciobanesti nu mai sunt folosite, in 2-3 ani ele sunt de nerecunoscut si curand, de nestrabatut. 

La cat de mare e iarba si la cat de suculente sunt urzicile, aici nu s-a mai urcat din 2018.Traversam cu pasi mici intinderea de ierburi galbene si inalte de un stat de om si reintram pentru putin timp in padure. Apoi vin jnepenii si in final, pe la 1800 m iesim intr-o caldare glaciara unde poteca se observa inca cu usurinta cum urca din cateva linii frante pe versantul din dreapta (cum urcam). Franti urcam si noi spre cota 2200. Inalt a mai crescut domne Berevoescu asta! Amintirile spun ca in 2018 a fost mai usor. Acasa cifrele m-au contrazis. 

Cert este ca nu se zgarcim cu pauzele caci locurile sunt faine. Salbaticia e la ea acasa pe aici, apele culg tumultos la valea, verantii se scurg si ei in tonuri nesfarsite de verde, afinele sunt gata, mari si suculente, iar soarele fierbinte cere si el odihna. 

Sa tot fie aproape ora 17 cand am ajuns sus. Partea buna este ca de aici locurile sunt 95% ciclabile. Daca ne-am da si dusi. Dar nu ne dam. Imi pun in minte sa vin neaparat cu Claudia pe aici. Nu stiu cum si cand, dar trebuie sa ii arat si ei Craiul inainte de apus. Si cu Radu vorbeam sa urcam intr-o sambata sau intr-o duminica la Comisul. Nu e nevoie de mai mult de atat pentru o seara tihnita intr-un loc frumos. Trec ele si concediile, dispar mustele, vine toamna. Muntele ramane tot acolo si ne cheama pasii. Si nu suntem noi oamenii care sa se impotriveasca chemarii. Mai problematic e cand sunt mai multe chemari si nu stii ce sa alegi. 

Pana una alta ne continuam coborarea pe care o gasim intr-o stare chiar bunicica. Apusul ne prinde pe ultimii kilometri inainte de Plaiul Foii si abruptul purpuriu al Craiului ma duce cu gandul la apusurile din Wilder Kaiser. Usor alte dimensiuni, experiente diferite, dar dragostea de munte e mereu aceeasi si mereu acolo, indiferent ce activitate facem si unde ne gasim.

Track , date si descriere, pe Strava, respectiv pe Ride with GPS. De pe Ride with GPS puteti descarca track-ul si acolo gasiti si toate detaliile tehnice.

https://www.strava.com/activities/3956184213

Incepem dimineata cu socilizare si cu intalniri neasteptate la Plaiul Foii, dupa care atacam forestierul de Rudarita, unul din locurile in care iti scoti parleala daca ai o bicicleta dupa tine.
Rasplata dupa 300 de metri de carat bicicleta in spate pana in muchia ce leaga Tamasul de Fagaras.
Deasupra barajului. Natura se regenereaza pe aici, mult mai repede decat ne-am imagina. Spre exemplu acum 4 ani pe aici era un forestier lat de 3 metri pe unde e facuta poza asta.
Pecineagu, dupa parerea mea cel mai frumos lac de munte de la noi. Sunt tare curios cum arata in schimb toata zona asta inainte de construirea barajului.
Pauza regulamentara de baie. Un lucru ce trebuie facut cel putin odata pe an. Sa inoti prin apa rece si curata de munte, pana in mijlocul lacului, cu munti si cu padure in jur, cu metri buni de apa sub tine. De repetat.
Verde crud de primavara prin zonele umede din jurul paraului pe malul caruia urcam spre Fagaras.
Nu ai zice ca mai sunt cateva zile si vine toamna.
Urcam pe forestier pana la 1600 de metri. Aici in schimb supriza, stana de acum 2 ani nu mai exista si poteca ce urca de aici in creasta a inceput sa se degradeze in mod accelerat.
O ora si ceva mai tarziu si 500 de metri diferenta de nivel cu bicicletele in spate. Caldarile maiestuoase ale Bratilei in schimb ne fac sa ne simtim in mijlocul pustietatii si sa uitam de oboseala.
Prima intalnire cu Craiului, aproape de varful Berevoiescu.
Momentul de magie al zilei, intre lumina si intuneric
In lipsa de alti subiecti ce se odihneau la 200 metri mai in fata in iarba, improvizam….
A inceput sezonul umbrelor lungi.
Unul cele mai frumoase locuri in care poti sa cobori pe bicicleta din Romania.
Epic Fagaras.
Ride on!
Golim rucsacii de ultimele ramasite de mancare si terminam cutia de cola carata timp de o zi pana aici.
O zi perfecta.

Into The Wild, (not quite) rogaining CPNT

Daca weekendul trecut nu am fi condus pana in Parang, probabil ca weekendul asta am fi mers la Deva, la nationalele de sosea. Dar cum noua nu ne place sa stam in masina (caci in fond asta a fost si un din motivele pentru care ne-am mutat la Brasov) si cum ultimele doua saptamani am vazut preponderent roata groasa a MTBului sub ochi, am lasat capionatele nationale pentru un alt an, in care sa facem lucrurile mai cu cap. 

Bine, nici alegerea de sambata nu a fost prea calculata, dar pentru ca Radu a venit cu ideea, e oarecum de inteles. Ea s-a numit: un fel de rogaining digital, marca CPNT, in zona Plaiul Foii. Conceptul e un fusion intre rogainingul clasic (puncte pe care trebuie sa le atingi, de valori diferite) si navigatia moderna folosind telefonul sau alte dispozitive GPS. Pe scurt, o suprafata de 120 kmp, in zona Plaiul Foii, puncte de diverse valori si o aplicatie dedicata in care nu numai ca vizualizai locatia exacta a punctelor, dar le logai cand ajungeai la ele. Pe langa punctele fixe cuprinse in harta oferita la start, existau si puncte ce apareau doar cand te apropiai de ele (intr-un range de cativa kilometri), precum si un punct mut, care urma sa apara in aplicatie sub forma de coordonate (nu si pe harta) la ora 18 si pe care daca il atingeai, determina penalizarea masiva a tuturor echipelor care nu l-au atins.

Aspectul clasic de orientare era astfel mult simplificat. Ramaneau insa strategia si evident antrenamentul.Cu antrenamentul la trekking nu stateam deloc bine comparativ cu alergatorii din CPNT. Nici strategie nu ne-am facut. Cand am vazut sambata dimineata harta cu punctele, am stiut unde vrem sa mergem:prin locuri prin care nu am mai fost, respectiv sa facem trecerea intre Crai si Fagaras si apoi sa exploram putin muntii Tagla si poate varful Ciuma. Inconjur de Crai, creasta sau alte obiective tipice nu ne aprindeau imaginatia in ziua asta ploiasa de august. Caci da, dupa o jumatate de luna cu vreme impecabila a venit si ziua aceea ploioasa, cand inteligent era sa stai in casa, cu picioarele in sus si nu sa strangi 45 de kilometri printre ierburi inalte si ude. Whatever. Asta daca nu te cheama Radu sau nu bei apa dupa el.

Mare paranteza


Draga temerarule,

daca te vei gandi vreodata sa mergi in tura cu Radu sau, chiar si mai serios, sa participi la un concurs cu el, urmatoarele 10 postulate s-ar putea sa iti fie de mare folos. 

  1. In primul rand asigura-te ca ai o conditie fizica peste medie. Altfel, daca esti noob in ale sportului si doar te increzi in asigurarile lui Radu ca nu o sa fie greu, totul va fi bine, atunci esti doar un inocent care va suferi toata tura/ tot concursul. 
  2. Daca Radu te asigura ca veti trece prin tabara de baza pentru aprovizionare, nu il crede. Ia la tine tot ce ai tu nevoie pentru o zi lunga si in plus cateva nimicuri in plus pentru el,mai ales extra mancare si mai ales dulciuri (o sa iti manance mancarea ta), extra apa (o sa bea din apa ta, iar atunci cand vrei si tu sa bei de la el o sa descoperi ca pe a lui a terminat-o de mult), extra servetele (niciodata nu are (suficiente) la el, macar un buff de rezerva.
  3. Tu esti oricum responsabil pentru tot echipamentul obligatoriu comun, nu te baza ca va pregati el ceva. 
  4. Daca Radu iti spune ca mai e o ora pana in punctul X, tu asteapta-te la 1h30 sau chiar 2 h. 
  5. Daca nu stii sa faci dragoste cu aparatul, lucreaza macar la atitudine. Vei fi principalul subiect al pozelor si filmuletelor. 
  6. Daca te complaci cu ideea ca veti merge pe trasee marcate si nu se poate intampla nimic, recalibreaza-te: minim o boschetareala e inclusa in experienta. 
  7. Daca ti se pare ca in prima parte a turei se merge cam incet si se sta mult la poze, nu te inseli. Dar pregateste-te sa fiti alergati de noapte si Radu sa ia in considerare varianta de a iesi castigator. 
  8. Daca te bucuri ca a trecut deja 90% din tura/ concurs si nu s-a intamplat nimic neprevazut, nu lasa garda jos. Mai mult ca sigur, loveste aventura in ultimile 10%.
  9. Daca de-a lungul turei ai sentimente amestecate legate de capacitatea lui Radu de orientare, nu te inseli. Uneori ii iese magistral, alteori veti ajunge sa scoateti toate hainele din rucsac ca sa improvizati o franghie cu care sa coborati rucsacii peste cine stie ce prag. 
  10. Desi in timpul concursului se va vaita ca e obosit, are febra musculara etc, a doua zi, dupa tura/ concurs el o sa iasa cu bicicleta. Cand revine de la tura o sa intrebe implicit daca e ceva de mancare. Alternativ, dupa tura, Radu se va apuca sa aleaga poze, iar tu vei desface bagaje, face de mancare, pentru ca indubitabil tu stii rostul lucrurilor si te pricepi mai bine la organizare.

Totusi, indubitabil, turele cu Radu au si parti bune:

  1. Vei ajunge mai mult ca sigur prin locuri pe unde rar calca picior de om. Aspect care in vremea asta de pendemie, nu e deloc de neglijat. 
  2. Mai mult ca sigur vei prinde cele mai faine momente ale zilei (respectiv apusul si rasaritul), uneori chiar in aceeasi zi. 
  3. O sa capeti niste poze faine
  4. O sa iti descoperi noi limite. 
  5. Radu e un om calm si rabdator. Nu se enerveaza, daca ai o problema ti-o rezolva, te lasa sa bodoganesti si sa boscorodesti in legea ta. 
  6. Gateste bine la primus, cu el ai sanse mari sa mananci o mancare decenta facuta la primus.
  7. Si cu el cam bei cafea dimineata oriunde te-ar prinde dimineata asta.

Revenind la concursul nostru, ostilitatile au fost urmatoarele.
In traseu se putea pleca incepand cu ora 8 si trebuia sa te reintorci pana cel tarziu la ora 12 noaptea, altfel erai descalificat. In realitate nu a plecat nimeni ca 8, ca ploua. Abia dupa 8.30 s-au produs primele mobilizari. Planul ni-l facem repede: mergem spre traversarea Crai-Fagaras, din Rudarita intram in Tagla/ Ciuma si revenim pe ocolite in tabara de baza. Zmei ne simteam, nu alta, mai ales cu cofeina zburdand fericita prin sange…

Cum mie nu imi parea ca planul asta se potriveste cu reintoarcerea la masina pentru alimentare, mai verific o data, primesc un nou ETA (ne intoarcem la masina pe la ora 22), asa ca indes cam toata mancarea pe care o avem in rucsac. 14 ore e mult timp.Traversarea Crai-Fagaras incepea la Umerii Pietrei Craiului si se termina sub Varful Lerescu, formand un circuit compus din 5 puncte principale (Umeri, Curmatura Foii, Vf Tamasul Mare, la nord de Piscul Rachtei si sub Varful Lerescu) care valora 75 p. La el se mai adauga cateva puncte extra pe care le puteai lua de pe traseu. Si pana la Umeri am tot colectionat punctele care ne erau in drum, desi uneori asta a insemnat mici deviatii stanga dreapta (de exemplu spre La Zaplaz). Pentru o zi de sambata, putina lume pe poteci, oamenii au fost, cel mai probabil, descurajati de ploaie. In rest, plin de corturi pe la Plaiul Foii. Orice pensiune cu putin teren si-a amenajat un camping , sau cel putin asa se simte si se vede de pe marginea drumului.

Sectiunea Umerii Pietrei Craiului- Saua Tamasului ne e cunoscuta din ture anterioare, dar si pe aici a crescut iarba mare si pana in Curmatura Foii, poteca nu se scurge cu usurinta. Din Curmatura Foii, ne-am lasat mereu pe BA, spre Stana de Tamas, asa ca banda rosie ce continua pe culme este o noutate pentru noi. Descoperim insa un traseu fain cu sectiuni de padure intercalate cu zone mai deschise, cu tone de afine si zmeura, ambele cu exemplare impecabile, cu fructe mari si zemoase. Marcajul a fost refacut si el recent, poteca e curata pentru trekking, asa ca ne facem deja planuri sa revenim in zona pentru o plimbare tihnita pe traseul Plaiul Foii-> sub varful Tamas (BG)- Saua Tamasului- Plaiul Foii. Faptul ca nu merge multa lume pe aici, ca ai garantat un festin cu fructe de padure si ca mergi mereu cu abruptul vestic al Craiului sunt ingrediente sigure pentru o tura faina.
De pe Tamasul Mare incepe insa terra incognita.

Si peisajul se schimba radical. Din ce in ce mai putina padure, din ce in ce mai multa iarba mare si uda. Poteca e mai putin batuta pe aici, marcajele mai rare, distantele intre puncte mai mari. Ne incapatanam totusi sa facem tot circuitul Scooby Doo daca tot am ajuns pana aici si inainte de a ajunge sub Varful Lerescu avem parte de un cocktail format din pierdut traseu, sarit niste gard de sarma ghimpata, inotat prin zmeuris etc. Multe stane vechi si parasite pe aici, semn clar al accesului lung si anevoios. Inainte de a cobori la Rudarita ne intalnim cu Cezar si mergem cu ei o perioada. Ora 18 se apropie cu pasi mari si asteptam cu totii sa se afiseze in aplicatie punctul mut care daca va fi atins de o echipa, va duce la depunctarea celorlalte echipe. Stim ca el va incepe cu litera C si optiunile cele mai vehiculate sunt Curmatura si Ciuma. In joc mai intra si Cheile Pisicii, Camp, Craita etc. Daca e Curmatura nici nu ne batem capul cu el, ca nu avem cum sa ajungem si sa ne si intoarcem pana la ora 12. Dar castigatorul a fost Ciuma.

Trebuia cumva sa ne fi gandit si sa fi anticipat asta, caci ce punct incepe cu C, nu are niciun circuit care sa treaca pe acolo, e suficient de departe de Plaiul Foii ca sa fie provocator sa ajungi la el si sa te intorci fara sa alergi si in plus se potriveste pe modelul “nu iti da puncte, dar ia puncte de la alte echipe”? Pe hartie pare fezabil sa ajungem din Rudarita pana pe Ciuma si apoi in tabara de baza in 6 ore. Cel putin pentru baieti care incep sa calculeze distante, diferente de nivel etc. Mie imi este destul de clar ca nu e fezabil. Sunt probabil cam 15 km pana acolo si 1000 m diferenta de nivel. Plus coborarea in Plai care nu e nici ea scurta. Toate astea adaugate la cele 10 ore de cand suntem in miscare. Dar nu ai cu cine sa te intelegi. Echipa lui Cezar alege varianta mai lunga, pentru a mai strange niste puncte. Noi alegem varianta scurta care ar urma sa ne sara Culmea Porcilor (culmea paralela cu drumul de Rudarita), sa ne coboare apoi in valea de pe Barsa lui Bucur de unde sa atacam Ciuma. Nu ne iese caci drumul de taf prins pe Culmea Porcilor cere ceva efort, culmea insasi e lunga si ajungem la inceputul coborarii spre Barsa lui Bucur cu ultima geana de lumina, cat sa nu aprindem frontala prin padurea deasa. Ar urma sa coboram 400 m diferenta de nivel si sa urcam 600 pana pe Ciuma, la frontala.

2ore daca ne miscam bine si nimerim combinatia optima de poteci. Apoi, eu una, nu vad cum am putea sa coboram pana in Plai in doua ore, dar ma rog, incepem sa coboram si ma pregatesc psihologic pentru a marsalui pe forestierul de pe Barsa lui Bucur si apoi pe asfalt. Pana la urma, insa, compileaza si Radu ca nu ies calculele, renuntam la Ciuma si ne omoram picioarele pe culmea lunga ce continua spre Poiana lui Maican. Ce e drept, voiam de multa vreme sa exploram poiana respectiva, sperand ca ea are ceva deschidere spre Crai, dar ne lamurim, chiar si asa, pe noapte ca nu are potentialul dorit. Deja ne gandim cum sa coboram in Plaiul Foii si prima optiune e o poteca in serpentine ce apare clar pe Muntii Nostri si doar acolo. In teren nu gasim nimic in afara de un lynx.

Radu e insa convins ca de indata ce mai coboram putin o sa apara ceva. Si inevitabil am ajuns pe niste versanti abrupti, plini de frunze, cazaturi, fara urma de poteca, fara apa si cu timpul scurgandu-se in defavoarea noastra. Sugerez sa ne reintoarcem la poteca mare de pe muchie, dar nu primesc credit, asa ca ne continuam coborarea in formatia Radu topaind ca un caproi ce este, eu bodoganding mult in spatele lui. Ii speriem bine pe toti petrecaretii de la Plaiul Foii care urmaresc 2 frontale bezmetice prin padure si ajungem in final in pajistea de langa rau. Radu cauta sa ma imbuneze subliniind ca datorita abilitatilor lui de navigatie nici macar nu a fost nevoie sa ne descaltam ca sa traversam raul…E cam 22.50 cand ajugem in tabara si daca am fi nehaliti am mai putea lua un punct de pe drumul spre refugiul Diana, dar cui ii mai trebuie?

45 de kilometri, 2600 m diferenta de nivel si o incheiere balauroasa mi-au ajuns cu varf si indesat in ziua asta care in mod normal trebuia sa fie zi de stat cu picioarele in sus. De altfel, asta e singurul lucru pe care doresc sa il fac si il duc rapid la indeplinire, de cum ma vad ajunsa la masina, schimbata in haine curate,uscate si mancata. Ma simt mult mai praf fata de cum m-am simtit cand am fost cu Claudia in 2011 la 7500, proba Hobby , semn clar ca picioarele, genunchii si talpile nu au devenit mai bune invartind pedala. Si ca o scurta sugestie pentru CPNT, la anul ar fi interesant sa permiteti folosirea oricarui mijloc de deplasare care sa fie human power only. Ar introduce si mai multa varietate in concurs.

Semnat echipa “Unde-i bicicleta”.

Text: Mihaela

Track si date aici:
https://www.strava.com/activities/3919569477

Cu putin inainte de ora startului, analizand variantele de trasee pentru a strange cele mai multe puncte. Pana la urma a castigat dorinta de ajunge prin locuri prin care nu am mai ajuns pana acum.
La plecare, dupa ce s-a terminat prima fereastra mai serioasa de ploaie.
Deasupra refugiului de la Spirlea dupa a doua repriza de ploaie.
Cautam pokemonii!
Ce mai fain moment al zilei cu norii ce alergau pe repede inainte intre noi si Crai.
There’s a lot going on in this photo.
De un lucru am avut parte din plin tura asta, zmeura si afine. Deja ne facem planuri sa ne cumparam o gheara.
Muchia dintre Tamas si Fagaras, una din cele mai salbatice de la noi, cu atmosfera pe masura.
Atat de salbatic incat nici ciobanii sau stanele nu mai urca in zona.

Transalpina – Transfagarasan, pe biciclete, la o zi.

Se da una bucata provocare: sa pedalezi Transalpina si Transfagarasanul la o zi, doar in saua bicicletelor. Probabil e cea mai de referinta provocare legata de ciclismul de anduranta de sosea de la noi, mai ales atunci cand o legi de timp. Initial a fost 24 de ore, dupa care a fost cel mai bun timp, dupa care probabil la un moment dat o sa vina si provocarea de a face tot traseul la o zi lumina. Se dau si ceva restrangeri pentru a face lucrurile mai interesante: fara ajutor din exterior. Cu alte cuvinte te urci pe bicicleta cu cele necesare dupa tine, mananci ce gasesti la magazinele de pe drum, iei apa de la izvoare sau de la benzinarii si te descurci cu ceea ce ai, iar 440 de kilometri mai incolo te intorci de unde ai plecat. Haiduceste si barbateste, caci asa e frumos. Nivelul urmator ar fi solo, dar asta va ramane probabil tema pentru data viitoare, la fel si partea cu zi-lumina.

Si acum vine intrebarea: de ce? Raspunsul simplist ar fi pentru ca e acolo, pentru ca e provocarea cu care vrei sa-ti masori puterile si pe care au facut-o si altii inainte, pentru ca e un traseu cat se poate estetic si pentru ca o sa iasa cu siguranta una din cele mai pline zile din viata ta. Si pentru ca e o mica provocare si din punct de vedere logistic: de unde pleci, de unde cumperi de mancare, ce cumperi de mancare, cum faci sa pierzi cat mai putin timp. Un fel de regim de concurs si improvizare ce iti aduce aminte de concursurile de aventura, dar intins (doar???) pe o zi intreaga.

Preludiul

Bun, planul il aveam in minte de ceva luni bune, doar ca vremea, prognoza si concursurile nu s-au aliniat pentru provocare. Ziua a inceput sa scada si pana la urma dupa suficient de mult timp petrecut in harti ale vantului pe meteoblue stabilim si plecarea. Echipa: eu si Dani, caci nu se gaseste prea multa lume suficient de nebuna pentru a incerca asa ceva.

Binenteles de pe o zi pe alta, pentru ca doar asa poti sa fii sigur de o prognoza cat de cat buna, cu cate o zi libera luata de la munca, cu plecat seara dupa munca cu masina spre Sibiu si cu 3 ore dormite iepureste la o iesire de sat de pe langa marginimea Sibiului. Ar fi putin spus ca am dormit putin si prost. Trezirea e la 2 noaptea. Bagam un pic de cofeina in sange, luam ceva ce e intre mic-dejun si cina tarzie si pne asezam la drum la 3 noaptea, cu luminile la intensitate maxima, cu drumuri libere.

Doua si jumatate dimineata, ochii umflati de nesomn, farurile pe bicicleta si luminile pornite.

Sibiul si Transfagarasanul

Am ales sa plecam asa pentru a prinde urcarea si coborarea de pe Transfagarasan odata cu primele raze de lumina si pentru a prinde Sibiul si toata aglomerarea urbana din jur libera, chestie care s-a si intamplat. Stelele stralucesc deasupra, avem un usor vant de spate si incercam sa ne temperam energia si entuziasmul. Farurile lumineaza drumul ca in palma, traficul de pe national lipseste cu desavarsire si kilometri se scurg repede si fara evenimente. 60 de kilometri mai incolo vine si momentul primei pauze si locul primului punct de alimentare, Lukoil-ul de la Cartisoara.

De aici ne asteapta o urcare de aproape 2000 de metri si aproape 90 de kilometri fara nici un loc de cumparat mancare sau de facut pauza, sau cel putin nu la ora asta. E 4 si jumatate dimineata, vanzatorul somnoros de la benzinarie se intreaba ce e cu noi la ora asta pe acolo iar noi incercam sa ne facem resurse pentru urmatoarea bucata. Mancam la masutele cu umbrelute de langa benzinarie, spre est incepe sa apara prima geana de lumina si noi ne asezam la drum.

Transfagarasul e complet pustiu la ora asta, pe toata urcarea ne depasesc 3 masini. Pana aici planul pare sa functioneze cum trebuie. Bicicletele merg bine, mai putin roata mea spate care sufera de un scartait cronic de spite si pe care incerc sa o ignor. In rest urcarea “se simte bine”. Chiar daca e racoare muschii sunt incalziti dupa cele doua ore de plat si trebuie sa ne temperam pentru kilometrii ce urmeaza.

Patruzeci de kilometri si 2000 de metri de urcare mai tarziu ajungem la Balea, inainte de a deschide orice tarabagiu pravalia. Ne imbracam cu toate hainele pe care le avem la noi, aprindem din nou luminile pentru tunel si ne pregatim de lunga coborare spre Vidraru. Spre sud soarele incepe sa se ridice peste muchii, iar noi ne impartim intre admirarea peisajului si pauze de clatanit din dinti pe coborare. In plus mai e si zdruncinatul asfaltului care e intr-o stare destul de deplorabila, asa ca ajungem jos la lac dardaind de frig, cu degetele inghetate dupa un vibromasaj de toata frumusetea. Face parte din sacrificiile de a fi light, caci fiecare haine luata dupa noi ar fi trebuit sa o ducem in spate pentru urmatorii 300 de kilometri.

Pedala dupa pedala, ora 6 dimineata, aer curat, trafic inexistent si linistea muntelui.

Sus-jos-ul de pe langa lac e si el cat se poate de chinuitor. Acelasi drum rupt, frig si cu suisuri si coborasuri mai multe decat ti-ai dori. Dam si peste un urs ce merge tacticos pe marginea drumului pe care eu probabil nici nu l-as fi vazut daca nu mi l-ar fi aratat Dani. In rest golim rezervele de mancare, se golesc partial si rezervele de energie si ne dam seama ca mai e mult pana departe. Abia au trecut 150 de kilometri si deja ne simtim destul de zdruncinati, si mai avem 300 de kilometri de aici.

Caldura Subcarpatilor.

Urmeaza pauza numarul doi, la 150 de kilometri de la plecare, la un magazin comunal fara nume pe drumul spre Curtea de Arges. Saua mea a alunecat putin in jos. La cumparaturi imi folosesc flerul din epice si luam obisnuitele: tocana de legume, paine, compot de piersici, sucuri si dulciuri. Trebuie sa iei ceva in mod egal divers, digerabil si de care sa-ti fie pofta. Si parca nimic nu intra mai bine ca un compot de piersici super dulce.

Zdruncinaturile in schimb continua intre Curtea de Arges si Ramnicu Valcea. De notat pentru urmatoarea incercare: musai cauciucuri tubeless de 25 si presiune putin mai mica. Cu presiunea de fapt ma joc un pic, dar parca tot incep sa te dor talpile si umerii de la drumul prost.

Pauza urmatoare o facem dupa doar 40 de kilometri la Ramnicu Valcea, cu lux si opulenta la OMV-ul din intersectie. Sandwich, suc, mancare adevarata, putin timp petrecut cu alimentarea si plecam mai departe mestecand din mers. Pana aici avem o medie de 29km/h dar sunt convins ca lucrurile o sa se schimbe dramatic in a doua jumatate.

Caldura ne loveste in cap pe drumul spre Horezu. Avem deja 250 de kilometri in picioare si e mijlocul zilei. Vantul de spate anuntat lipseste aproape cu desavarsire, e mai mult trafic decat ne-ar face placere si toropeala din mijlocul zilei ne loveste si pe noi. Un plafon de nori ne mai salveaza cat de cat, dar cu toate astea atat energia cat si entuziasmul sunt la cote minime.

Arsita necesita masuri de urgenta, un pepene, un cutit imprumutat de la nenica cu taraba cu pricina si 3 litri de suc.

Pauza numarul patru vine dupa doar 50 de kilometri, mai mult din motive de abandon du travaille si de lipsa de chef. Deshidratarea isi spune cuvantul si dintr-un pepene de 5 kilograme si 3 litri de suc nu ramane nimic dupa ce plecam de aici. Aerul se mai racoreste, spre munte pare sa tune si sa se stranga nori de ploaie, iar noi plecam cu bateriile (partial) reumplute spre Transalpina.

Macelul de pe Transalpina

Realitatea situatiei ne loveste ca un ciocan in moalele capului atunci cand zarim releul de la Ranca 1000 de metri deasupra noastra si atunci cand ne dam seama ca probabil gradientul nu o sa scada sub 9% pana acolo. Si daca planul de acasa parea cat de cat bun pana aici, acum incepem sa ne indoim cat se poate de serios daca a fost o idee buna sa urcam Transalpina dinspre sud dupa 300 de kilometri. Cu 36-28 pentru mine. Dani are noroc de rapoarte ceva mai generoase, dar usor tot nu e. Serpentina dupa serpentina, cu o cadenta de metronom incercam sa cucerim urcarea pana la Ranca.

A fost probabil atat pentru mine, cat si pentru Dani punctul minim la turei. Urcarea asta, mai ales daca esti mai corpolent (ca sa nu zic gras) si daca n-ai rapoarte, e destul de inumana. Nu mai zic cum e dupa alti 300 de kilometri.

Pauza numarul sase o facem la Ranca, de aici urmeaza din nou o bucata destul de lunga fara nici o posibilitate de realimentare asa ca umplem din nou atat bateriile cat si buzunarele. Deja a inceput sa ni se ia si de dulciuri, si de suc, si de covrigi.

Exista viata (si zambete) si dupa macel. 350 de kilometri sub picioare in momentul acesta si inca o ora si ceva de lumina.

Transalpina in schimb arata intr-un mare fel. Norii se ridica atunci cand ne apropiem de pasul Urdele, cerul e curat dupa ploaia de vara si in departare se mai zaresc urme de ceata si de nori. Locuri cat se poate de magice care o sa faca in continuare din traseul acesta probabil cel mai frumos traseul din Romania.

Brazii de la Oasa

Asfaltul e inca ud atunci incepem urcarea de la Obarsia Lotrului spre Oasa. Paduri de brazi strajuiesc drumul recent reparat si daca ai inchide ochii ai putea sa juri ca esti de fapt pe undeva prin Canada acum. Suntem intr-o intrecere cu lumina pentru a pune cati mai multi kilometri sub pedale inainte de a reveni la frontale. Picioarele s-au umflat, fundul s-a tabacit si nu stim cum sa alternam pozitia pentru a face kilometrii mai confortabili.

Tot la fel, ca nota pentru sine pentru alte incercari, o pereche de incaltaminte comoda si lasata un pic mai larga poate sa faca diferenta la capitolul confort. Oasa in schimb arata intr-un mare fel, soarele tocmai a apus, deasupra noastra cerul are inca putin din culorile amurgului. Noi aprindem luminile spate si pornim in continuare spre Sebes. Ultima pauza o facem inainte de urcarea de la Jina, la un ultim magazin comunal gasit deschis la ora asta, cu saratele la punga, napolitane si binenteles cu Cola. Avem 400 de kilometri pana aici si o ultima urcare mai serioasa in fata, urcarea de la Jina. Dupa macelul de pe Transalpina pare in schimb floare la ureche.

Un lac, un apus si o intrecere cu ultimele raze de lumina.

E deja noapte si ne dam seama ca dupa urcarea asta s-a cam terminat. Prin satele dintre Jina si Poiana Sibiului e complet pustiu, doar doi nebuni care invart pedalele bicicletelor. Lui Dani ii moare frontala pe ultima coborare, noroc ca mai sunt doar 10 kilometri pana in Saliste si ca ne descurcam cu o singura frontala. Si la 21 de ore de la plecare, dupa ceea ce pare ca o jumatate de tara traversata ne gasim din nou in locul din care am plecat.

Sosirea

Daca a fost greu si daca a fost o provocare? Cu siguranta. A fost poate una din putinele ture de la noi in fata careia ne-am intrebat daca putem sa o ducem la sfarsit, mai ales ca nici unul dintre noi nu suntem obisnuiti cu ore interminabile petrecute in saua cursierei. La fel, intrecerea cu timpul a facut lucrurile si mai interesante si sunt convins ca sunt multe lucruri de imbunatatit. Dar pentru prima incercare atat s-a putut: 21 de ore, 18 ore in miscare pentru unul din cele mai frumoase trasee de la noi:

Incheierea a fost si ea cat se poate de epica, condus inapoi pana la Brasov, cu un ultim efort de concentrare pentru a ramane treaz si in continuare binenteles inca o zi la munca. Noroc ca in weekend-ul ce a urmat nu a venit nici un concurs.

Prima urcare serioasa, Transfagarasanul. Pe aici cea mai mare problema era sa ne temperam ritmul.
Inca putin pana la Balea
Pregatiti sa dardaim de frig la coborare.
Doua ore mai tarziu ajungem si la Vidraru, moment in care devin si temperaturile ceva mai normale.
Mancarea haiducului de la magazinul comunal. Covrigi, tocana de legume, Tedi si conserva de piersici.
Spre Ramnicu-Valcea!
Lux, opulenta si opulenta la OMV-ul din Ploiesti. Mai degraba suc, cafea si haribo!
Arsita de la Horezu si momentul in care atingem cei 250 de kilometri de la plecare.
Picioare umflate, pepeni si pauze la umbra.
Cu bateriile partial reumplute spre Transalpina.
Nori de ploaie peste Parang si un non-sens de statiune intr-un loc de altfel foarte foarte frumos: Ranca.
Cu capul in nori.
Am supravietuit si Transalpinei, si chiar mai avem inca puterea sa zambim.
Brazii de la oasa.
Sfarsit de tura. Sa vedem ce se poate imbunatati data urmatoare.


Pe schiuri deasupra norilor, in Fagaras

Ceata se sparge brusc inainte de iesi in creasta. Sub noi, spre Transilvania se intinde un plafon compact de nori care ne-a insotit aproape toata ziua. Spre vest, Negoiu e si el iesit din ceata si o urma de glorie se zareste printre nori. Spre est, un corb zboara razant deasupra plafonului, indreptandu-se spre Vartopul Ursului, la cativa metri deasupra cetii.

Dupa o zi intreaga in care am stat sub nori clipele astea par sa aiba un gram destul de serios de magie. Magie ce ne intrebam daca e perceputa in acelasi mod de toata lumea. Alin e de parere ca da in timp ce eu sunt cel putin sceptic. Daca ar fi vazute de toata lumea la fel cum traim si cum simtim noi momentele astea, atunci ar fi plin de oameni pe varfuri de munte, la rasarituri si la apusuri. Daca ar fi traite la fel, oamenii ar urmari intr-un mod aproape obsesiv aceste trairi, indiferent de anotimp, de vremea de afara, de conditia fizica. Cam asa cum facem noi. Si totusi asta nu se intampla, iar numarul celor care cauta astfel de lucruri va ramane, cred eu, in continuare mic, cel putin daca e sa te raportezi la multitudine.

Daca e bine sau daca e rau, e greu de zis, dar raman la ideea ca nu toata lumea simte acelasi lucru in fata frumusetii estetice naturale. Cred ca unii sunt pur si simplu mai bine acordati ca altii. Nici la noi nu tine mult, iar atunci cand iesim in creasta deja incepem sa regretam ca nu avem parte de pulverul prin care s-au jucat Rudi si Corina weekendul trecut. Coborarea pe care o facem din creasta spre sud, pe o ramasita de pulver si coborarea prin caldarea Puha salveaza si ziua, chiar daca pe ultima parte a coborarii dam de zapada de toate felurile.

Norii se coloreaza in culorile apusului in timp ce noi navigam pe traseul spre Barcaciu, regretand ca nu am urcat inapoi in creasta pentru a scurta efortul de a merge pe curba de nivel. Ajungem la Barcaciu cu ultima geana de lumina si cu stomacul lipit de sira spinarii dupa o zi cat se poate de plina. Urmeaza cele mai reusite ciorbe de fasole mancate in ultima vreme, putina socializare la cabana si somn pana dimineata, mai linistit sau nu dupa prezenta doapelor la purtator.

Zapada de ieri ne face in schimb sa zicem pas la Morning Glory si sa luam micul dejun ca oamenii normali inainte de a porni din nou spre fata Tiganului. Astazi e anost de senin comparati cu ziua de ieri, soarele bate cu putere iar zapada si atmosfera sunt ca de sfarsit de primavara. Sunt convins ca pana la sfarsitul zilei o sa ne ardem in ultimul hal si o sa ne tatuam fetele cu bronzul de raton-schior pentru ziua de luni de la munca.

Prima coborare spre valea Avrigului in schimb ma face sa incep sa blestem in gand crusta si sa-mi zic in cand ca asta nu e zapada de schi, mai ales atunci cand Alin si Tavi stau deasupra, iar eu ma ingrop cu brio in ea. Nu ajuta nici sa fii greu, nici sa ai schiurile inguste.

Pauza din muchie in schimb ne umple bateriile, mai ceva dulce, mai un pic de cafea si ne activam in partea a doua a zilei cand crosetam caldarile Puhai si Serbotei. Zapada cu de toate, dar vorba lui Ioan, alba si multa sa fie, restul sunt detalii. Inca o ciorba la cabana, o coborare pe forestier cu ultima geana de lumina si astfel s-a incheiat probabil cea mai hivernala iesire din iarna asta. Sfarsitul lui Februarie se apropie cu pasi repezi, mult asteptata iarna anul asta ne-a cam uitat si incet, incet incep sa privesc spre primavara si spre bicicleta.

In schimb trebuie sa recunosc ca a fost foarte faina mini-haiducia din weekendul asta cu dormit la cabana si cu zile pline petrecute pe munte. Iar Barcaciu trebuie sa recunosc ca are un teren de joaca foarte fain pentru schi de tura si ca ar trebui revenit mai des pe aici indiferent de zapada. Acum abia am incercat marea cu degetul, sau mai bine zis crusta cu schiul. Trebuie sa revenim sa gasim si pulverul mult cautat.

Track si date aici:
https://www.strava.com/activities/3110375720

Master chef, editia terci-ul de dimineata, Tavi in pozitia de degusator. Rezultatul a fost unul echilibrat. Ovaz + banane + ciocolata neagra + zahar brun VS ovaz + seminte + kiwi + scortisoare + mere.
Ajunsi la cabana, dupa discutii intense despre inteligenta emotionala. Cald si un pic de pulver umed.
Ceata pare sa se crape putin in timp ce urcam spre platoul Scarisoara.
Momentul in care ceata si plafonul se crapa pentru cateva minute. In departare Varful Scara, Garbova si Ciortea. La cateva minute dupa eram din nou invaluiti in plafonul ce urca mai repede decat noi.
Vai ce mare de nori am prins. Zambete pe fata si momente de magie.
Deasupra norilor si muchia Scarii in zona superioara. In conditii de zapada inghetata nu ai ce cauta pe aici fara coltari si piolet, in schimb astazi s-a putut urca pe schiuri pana aproape in creasta.
Tavi, analizand variantele de coborare spre valea Puha.
Fa dragoste cu aparatul. Pacat ca schiurile duse in mana nu arata chiar profi.
Am infrant!
Marea de nori mare de nori, Fagarasul Fagaras si Alin tot cu telefonul in mana. Zice cel care declansa cu aparatul in mana.
Muchia scarii si platoul scarisoara iesind din ceata.
Urmele noastre spre sud, pe ceea ce parea sa fie ultima ramasita de pulver din Fagaras.
Blocam legaturile si ne pregatim de coborare.
Tavi in actiune, pe coborarea din creasta spre Valea Puha.
Micul dejun din dimineata urmatoare de la cabana, fara Morning Glory incarcand din nou bateriile pentru inca o zi plina pe munte.
Probabil cea mai frumoasa parte a coborarii pe crusta spre valea Avrigului, momentul foto cu pieile colorate de la G3.
Primavara ca temperaturi si la 2000 de metri, primavara si in campie.
Dubla de astazi, in varianta fara mare de nori.
Inca o autostrada, urcand din caldarea Serbotei.
Inca putin pana in creasta.
Sfarsit de zi, inainte de ultima coborare spre cabana, cu un cer impecabil de albastru spre Fagaras.

Foculetul de Solstitiu

Sa zicem ca de multa vreme nu mai suntem atinsi de spiritul Craciunului si singura-i placere ramane timpul petrecut pe indelete cu cei dragi, insa si pentru asta e nevoie de exercitiu si putina planificare, pentru a evita capcana de a incerca sa inghesui prea multe vizite, aka forme fara fond, vizite ce sfarsesc de multa vreme in jurul unei mese plina de mancare, a se citi tentatii. E o mare diferenta intre o revedere scursa in tihna, in care se reinoada sau se aprofundeaza legaturi si o vizita de dragul conversatiei. Si cam toate sarbatorile din timpurile noastre poarta in ele aceasta capcana-tentatie. Vom da mereu cu inima deschisa beculetele de Craciun pe licaririle unui foc jucaus, masa imbelsugata pe mancarea carata in rucsac si vizitele scurte pe serile lungi de aproape iarna petrecute impreuna cu prietenii. Chiar si cu o mana de prieteni.

Natura ne este o a doua casa si desi nu traim hoinar suntem conectati la ciclurile ei, la anotimpuri, ne schimbam programul si orele de somn in functie de soare si tot asa. Astfel incat, pare mult mai natural sa serbam solstitiul de iarna care in fond poarta in el insusi promisiunea primaverii, decat data de 25 decembrie, impusa fortat de biserica, suprapusa in fond peste obiceiuri si practici ancestrale legate de acest important fenomen astronomic.

Solsitiul va aduce cu el si un val de frig si posibile ninsori, asa ca planific o ultima tura “varatica” in Piatra Craiului. Calculele mele nu au fost chiar cele mai reusite, caci desi nu este evident, partea vestica chiar poarta ceva zapada, in profunda contradictie cu creasta. Dar promisiunile mele de tura la adidasi il fac pe Cristi sa bata drumul pana la munte si in 5 ore jumate legam un traseu frumos prin locuri prin care nu am mai ajuns de mult: refugiul Sperantelor, Braul Cioranga Mare, Padina Popii. Pe Cioranga mare am gasit suprinzator de multa zapada, pe creasta era majoritar uscat insa portiunile in care poteca era bine batatorita si pe alocuri inghetata trebuiau abordate cu mare grija, iar pe coborarea pe Padina Popii ne facem singuri urme. Totusi ne-am miscat suprinzator de bine si ajungem in Plaiul Foiii cam in acelasi timp cu Radu care venea direct de la Brasov. Schimbam rucsacul mic pe cel mare in care isi gasesc loc mancarea, apa si echipamentul de dormit si il initiem pe Cristi in tainele muntilor Taga, incepand cu o baie de namol pe forestierul pe care s-au tras recent busteni.

Fosta stana din Gaoaza ne intampina linistita. Vantul ce ne-a insotit constant in ultimile 3-4 ore nici nu se simte aici, padurea geme de lemne uscate si in cateva minute focul incepe sa trosneasca vesel. Ca sa intram in spiritul sarbatorii pagane renuntam la dansuri ritualice in jurul focului ori vanatoarea unui mamifer, dar ne facem de lucru cu doua bucati de carne de vita cumparate de la magazin pe care incercam sa le gatin pe o piatra incinsa. Experimentele culinare mai includ si ardei si ciuperci coapte pe aceasi piatra si ne tin in priza ore bune. Noaptea linistita si calda ajuta, focul functioneaza ca un magnet si privirile hoinaresc libere prin depresiunea ce ne sta la picioare din care se identifica cu usurinta Zarnestiul si Rasnovul. 

Focul e magie, e conexiune cu toata istoria noastra, e poveste si utilitate in aceasi timp. Orice mana de oameni stransa in jurul focului se vede din exterior ca orice grup de acum mii de ani, de oriunde de pe glob. Noapte ascunde hainele moderne si trasaturile europene si oamenii grupati roata par rupti din alte timpuri despre care acum citim doar in enciclopedii. Departe de foc frigul musca, iar printre stinghiile adapostului suiera vantul. Rasaritul de a doua zi ramane ascuns in nori, dar locul pare sa aiba orientarea potrivita pe timp de vara. Asa ca strangem in tihna toate catrafusele, gatim un terci si o cafea calda si pornim apoi la vale, integrand in coborarea noastra si putina aventura, cat sa nu se scurga monotona pe acelasi drum parcurs la urcare. Muntii Taga inca ascund poteci, drumuri si locuri necunocute noua si invita la explorare si in anul care vine.

Text: Mihaela.

Priviri fericite cand aflam ca mai avem putin pana la stana din Gaoaza.
Pornim palalaia si profitam de vantul care s-a oprit
Nori cenusii peste depresiunea Brasovului.
Stana din Gaoaza si Craiul peste care alearga nori apocaliptici.
Pudra peste creasta Craiului.
Foculetul de solstitiu arzand cat se poate de frumos.
Ultima geana de lumina.
Ritualuri de ardere a grasimii inainte de Craciun.
Cafeaua si porridge-ul de dupamasa.
Soarele glorios de dimineata inainte de a lua doza de salbaticie pe dimineata asta, incercand o varianta cat se poate de virgina de coborare pe muchie.