Category Archives: Fagaras

DSC_1886

Doua zile in Fagaras printre rododendroni, Valea Zarnei si Creasta Estica

Asocierea bicicleta – creasta Fagarasului nu e prea intalnita. Fagarasul nu are neaparat cautare pe doua roti. Este mai mult un univers al trekkingului, zile lungi, rucsac mare sau incursiuni de o zi pe vai si muchii nordice. Doar pe sud sunt cateva circuite clasice, precum tura spre Curmatura Malita, si desi este brazdat de multe drumuri forestiere (si lungi) acestea nu au continuitate, terminandu-se cumva brusc in jurul altitudinii de 1300-1400 m. De acolo ori faci cale intoarsa, ori te angajezi intr-un lung push si carry bike. Cand am ajuns prima data la poalele Fagarasului cu gandul de a urca cu bicicleta in creasta alaturi de Radu, Dani si Doru, nu aveam, fara indoiala, nici cea mai mica idee in ce ma bag. A fost in egala masura greu si frumos. Salbaticia vaii Bandei, Craiul la apus si frumoasa bucata ciclabila de dinainte si de dupa Berevoescu au marcat amintirile mele din Fagaras. Cu toate astea in minte, m-am intors, pentru o noua explorare- de data asta Valea Zarnei. Pe scurt, pentru cine nu are rabdare sa citeasca intraga poveste, vrea doar un rezumat si sa dea scroll peste poze (da, sunt ok si cu asta): a fost din nou greu, frustrant si frumos. Greu pentru ca 600 m diferenta de nivel cu bicicleta in spate nu sunt ca 600 m diferenta de nivel in alergare, frustrant, pentru ca nu am tehnica, nu am incredere in mine si in modul in care pot sa strunesc bicicleta mai ales cand sunt in SPD-uri (si cand nu sunt, nu are niciun Dumnezeu, caci pantofii nu stau neam pe pedalele mininaliste) si frumos, pentru ca Fagarasul e unic, mare, roz la vremea asta si siret: cand e greul mai mare, iti scoate in cale o stana cu branza buna, un urs, un peisaj fain, ori cand frustrarea atinge cote maxime, o bucata faina in care stai pe bicicleta.

Mica aventura de fata nu ar fi fost posibila fara ajutorul lui Nico, Cindy, Suzi si Iustin, care ne-au dus pe noi si bicicletele noastre, pasageri, pana in Capataneni. Sambata dimineata Radu a luat startul la Vidraru Bike Challenge, eu, mai cumpatata si fara absolut nicio chemare spre concursuri anul asta, am decis sa ma menajez pentru incursiunea in adevaratul Fagaras. Spun adevaratul Fagaras, pentru ca traseul de concurs merge mai mult prin paduri si pe drumuri forestiere, fiind 95% ciclabil chiar si pentru un MTB-ist fricos ca mine. Plecam din Capataneni pe la 17.00 cu gandul sa trecem de Slatina (Ag) si sa cautam un loc de cort pe Valea Doamnei. Nu am reusit nici macar atat, caci Radu era obosit dupa cei 90 de kilometri in regim de concurs si traseul nostru sarea vreo 2 muchii si cobora in 2 vai pana in Slatina (odata muchia dintre Turburea si Bradetu si a doua oara cea dintre Gruiu-Nucsoara si Slatina). Drumul framantat de copitele vacilor era asa cum il stiam de acum cativa ani cand am fost pe acolo cu Cristi, iar urcarea din Bradetu spre Gruiu (noua pentru mine) zici ca a fost deschisa cu ratracul, asa niste gradiente aveau serpentinele cu pricina. Doua lucruri merita asternute pe hartie din aceast sfert de zi: faptul ca in Bradetu, la aprovizionare, am luat (din nou) prea putina mancare si prea putine dulciuri, astfel incat in creasta visam doar prajituri scaldate in valuri de crema de cicolata si imaginea a trei babute ce stateau pe o banca, in dreptul unei case cocotate in varful dealului din Nucsoara si ma incurajau ca pana aici a fos de urcat si de acum e tot la vale. Sa tot fie ora 20.00 cand incepem coborarea si cum avem si apa si de-ale gurii, hotaram sa ne oprim inainte de Slatina, daca gasim un loc fain. Drumul se inscrie cumva in serpentine, urmand o perioada culmea dealului si cu destul de multa usurinta gasim pe o laterala o plaforma cu iarba scurta, ferita de vant, cu priveliste spre satul de sub noi si spre primele culmi ale Fagarasului.

Duminica dimineata pornim pe forestierul de pe Valea Doamnei si ne felicitam pentru locul intim si izolat de aseara pentru ca aici, petrecerea, muzica si gratarele sunt in toi. Dupa baraj se face insa liniste. Forestierul de pe Valea Zarnei e initial intim, ingust si frumos, bucatile mai inguste in care raul se strecoara printre peretii verticali alternand cu portiuni mai largi ce ofera o serie de prime perspective spre zona mai inalta a Fagarasului. Din loc in loc exploatarile de lemne au deteriorat drumul, lasand in urma doar santuri pline de noroi. Chiar si asa, forestierul nostru moare brusc la putin peste 1200 m, in dreptul unei traversari a apei. Trecem pe malul celalalt si noi si bicicletele si decid sa ma opresc sa ma spal. Ziua in amiaza mare, la un capat de drum unde numai tractorul poate razbi stau doar in pantalonii de ciclsim si dau cu sarg transpiratia jos de pe mine. Nu era nevoie sa fiu asa de harnica chiar de la prima trecere a raului, caci vor mai urma inca 4. In total au fost 5, la distanta mica una de alta, mereu urmand acealasi ritual: bagloslovit, descaltat, agatat incaltarile de rucsac, trecut om si bicicleta pe malul celalalt, bagloslovit din nou apa rece ca gheata, stat cateva minute pe mal sa isi revina picioarele la temperatura, incaltat, luat bicicleta de coarne, pornit mai departe. Repeat de 5 ori. Pana la urma scapam de tot acest dans inutil si dam peste o bucata suprinzatoare, la putin peste 1300 m altitudine, unde stam pentru o perioada pe bicicleta. Pana cand drumul principal se bifurca in mai multe drumuri secundare. Plec in explorare pe cel mai din dreapta, care si urca pronuntat, sperand ca de sus sa am o imagine mai buna, de ansamblu, a optiunilor avute. Drumurile astea prin Fagaras pot fi adevarate capcane pentru ca multe sunt doar drumuri de exploatare, care nu duc nicaieri si mor pe un versant abrupt. Intr-una din aceste capcane era sa cadem si noi. Google maps arata un drum clar ce ducea catre o stana, drum pe care ne-am angajat si noi, cu avant, carand/ impingand bicicleta. Asta pana cand drumul s-a terminat cu o ruptura de panta si cu ceva deasupra noastra, pe malul celalalt al unui parau aproape vertical, ceva ce parea a fi un drum. Radu e convins ca aia de continuarea, eu sunt mai putin convinsa de asta. Asa ca Radu isi ia bicicleta in spate si pleaca in explorare prin bozii. Se dovedeste a fi continuarea, razbesc si eu in urma lui si fagasul cu pricina ne duce in coborare la stana pe care o vedeam din satelit. Aparent, varianta castigatoare nu era nici drumul din dreapta pe care am mers eu la inceput, nici drumul intrerupt pe care am iesit noi la stana, ci varianta de mijloc, ce se tinea pe langa firul apei, pe malul ei stang in sensul de urcare.

Radu se abate putin pe la stana, unde se vedea ceva animatie, cu gand sa intrebe de poteca mai sus si sa vada daca poate cumpara niste branza. Dupa o vreme il vad ca vine insotit de unul din ciobani cu o punga in mana, omul ii arata directia de mers (fix in sus pe vale), dau mana barbateste si …pranzul se apropie. Eram cam pe sponci cu mancarea, iar o branza buna nu strica niciodata. Putea sa fie chiar si nesarata. Am invatat lectia si de data asta am pus si niste sare la mine. Branza se dovedeste a fi un festin regesc. 2 tipuri, ambele de oaie, bine scurse, una mai proaspata si una de burduf. Intra excelent cu paine si cum de apa nu ducem lipsa, putem manca pana nu mai putem. Stam pe loc si asteptam sa coboare oile de pe munte, le lasam sa treaca pentru a nu avea niciun fel de reglari de conturi cu cainii si pe la 15 si ceva, calea spre Curmatura Zarnei ne e deschisa. Valea e numai a noastra (asa credeam noi). Initial poteca ramane pe langa firul de apa si merge placut, castigand usor altitudine. Momentan impinsul bicicletei e mai spornic decat caratul ei. In 30-45 de minute ajungem intr-o caldare intermediara, unde mai sunt ceva tarcuri de oi si un adapost rudimentar. In fata ne sta un prag destul de mare, ce ne separa de caldarea superioara si unde nu mai scapam de carry bike. Insa e prima data pe ziua de azi cand ma opresc locului si exclam ca e frumos. Mi-a fost cumva dor de salbaticia Fagarasului din vaile nemarcate de pe sud, de caldarile sale largi smaltuite cu flori, de norii ce alearga pe cerul albastru de deasupra noastra inainte de a se strange cocoloase in jurul varfurilor din creasta. Pe aici reusim sa speriem si un urs tanar care dispare rapid pe versantul opus. Noi ne continuam urcusul sisific si abia pe ultima suta de metri diferenta de nivel, gasesc o combinatie ok in care sa car bicicleta pe rucsac timp idelungat, odihnindu-mi in egala masura mainile.

Ca si in Valea Bandei, iesirea in creasta e cumva in serpentine pe un drum innierbat foarte slab conturat. Ne-am spetit ceva pe Valea Zarnei, dar acum cand ma uit in spate stiu ca am mai pus o piesa din puzzleul numit Fagaras la locul ei. De cate ori voi trece de acum inainte prin Curmatura Zarnei, valea din sud nu va mai fi un loc necunoscut, o parte obscura a masivului, ci voi sti ca undeva la 1400 m e o stana, ca poteca e una buna, valea e cumva segmentata de 2 caldari si drumul ce pleaca de la stana spre Valea Doamnei e unul anevoios cu multe treceri prin apa. De acum vor exista asocieri si o oarecare legatura afectiva, inerenta pentru toate locurile pe care le cunoastem. De acum voi avea amintiri de pe Valea Zarnei.

Curmatura Zarnei e neobisnuit de jos, la 1900 si ceva de metri si mai avem de urcat pe traseul de creasta pana la 2300 m. Nu ne intalnim cu nimeni, urcam in liniste, fiecare cu gandurile sale, cu efortul propriu, despartiti de cateva sute de metri bune. Il vad pe Radu cum pe anumite portiuni merge pe bicicleta. Eu merg de regula pe langa ea, constant, ca un metronom. Inainte de coborarea spre Bratila ne regrupam. Aici e loc fain de stat, caci Craiul de peste drum ne face siret cu ochiul. Hotaram ca nu are sens sa tragem spre Comisu in seara asta si ne oprim la refugiul din Curmatura Bratilei. Adapostul arata mai prost ca acum 2 ani, dar avand in vedere ca suntem singuri ne descurcam cu ce avem. Radu cade rapus de raceala destul de repede, eu atipesc din cand in cand, insa las usa deschisa, ca sa mai aerisesc putin inauntru. O inchid abia cand se lasa intunericul, ma cocolosesc in sac si adorm si eu, somn lung de iarna intr-o noapte de vara, de la 8 seara la 7 dimineata.

Luni profitam de bruma de rezerve refacute dupa noaptea de odihna si urcam spre Berevoescu pentru a prinde coborarea lunga spre Rudarita. Incheiem de facto tura la Plaiul Foii, cu o ciorba si o portie de papanasi mancate pe terasa cabanei pustii, cu Craiul ridicandu-se vertical, mai bine de 1000 m peste drum. Nu stiu daca vom mai reveni anul asta in creasta Fagarasului pe biciclete, caci ne mai asteapta si Iezerul, si Leota si o multime de alte masive, dar cu siguranta, in Fagaras ne vom intoarce, caci sunt atat de multe de facut si am profitat prea putin de apropierea pe care ne-o ofera acum Brasovul.

Text: Mihaela

Prin poinenile dintre Capataneni si Brebu, pe un vechi drum comunal cu pante mult mai fioaroase ca cele de la concurs.

Prin poinenile dintre Capataneni si Brebu, pe un vechi drum comunal cu pante mult mai fioaroase ca cele de la concurs.

Pedaland cu Fagarasul in distanta, in cautarea unui loc de bivuac.

Pedaland cu Fagarasul in distanta, in cautarea unui loc de bivuac.

Nopti calde, cer instelat si o pajiste cu vedere spre Fagaras, nu vad de ce ai avea nevoie de un adapost in astfel de zile.

Nopti calde, cer instelat si o pajiste cu vedere spre Fagaras, nu vad de ce ai avea nevoie de un adapost in astfel de zile.

Noapte buna.

Noapte buna.

Plecarea de dimineata, pedaland cu spor spre creasta Fagarasului.

Plecarea de dimineata, pedaland cu spor spre creasta Fagarasului.

Locul in care se termina forestierul oficial de pe Valea Zarnei, si prima din cele 5 treceri prin apa inghetata a raului.

Locul in care se termina forestierul oficial de pe Valea Zarnei, si prima din cele 5 treceri prin apa inghetata a raului.

Echilibristica.

Echilibristica.

Utilaje abandonate, defrisari si o urma de forestier.

Utilaje abandonate, defrisari si o urma de forestier.

Aproape de locul in care google maps ne-a tradat si ne condus printr-o serie de boscheti de toata frumusetea.

Aproape de locul in care google maps ne-a tradat si ne condus printr-o serie de boscheti de toata frumusetea.

Gasiti ciclistul in lanul de boscheti. 50 de metri scurti dar intensi, de la sfarsitul unui drum de exploatare pana la inceputul altuia.

Gasiti ciclistul in lanul de boscheti. 50 de metri scurti dar intensi, de la sfarsitul unui drum de exploatare pana la inceputul altuia.

Branza de burduf si urda sarata, capatata de la ciobanii de la stana de pe Valea Zarnei.

Branza de burduf si urda sarata, capatata de la ciobanii de la stana de pe Valea Zarnei.

Aglomeratie mare pe poteca pe care trebuie sa o urmam si noi.

Aglomeratie mare pe poteca pe care trebuie sa o urmam si noi.

La deal pe Valea Zarnei, la un carry-bike de 600 de metri diferenta de nivel.

La deal pe Valea Zarnei, la un carry-bike de 600 de metri diferenta de nivel.

Moment de respiro in una din caldarile intermediare.

Moment de respiro in una din caldarile intermediare.

Desi pare greu trebuie mentionat ca greutatea bicicletei si a ruscacului din spate sunt sub greutatea unui ruscac clasic de tura lunga (20 de kilograme). Problema e in schimb gasirea unei variante comode de a o aseza pe umeri.

Desi pare greu trebuie mentionat ca greutatea bicicletei si a ruscacului din spate sunt sub greutatea unui ruscac clasic de tura lunga (20 de kilograme). Problema e in schimb gasirea unei variante comode de a o aseza pe umeri.

Cam pe aici pe undeva am reusit sa speriem si un urs ce a zbunghit-o prin jnepenii din imagine cu o viteza naucitoare. Din fericire in directia opusa noua.

Cam pe aici pe undeva am reusit sa speriem si un urs ce a zbunghit-o prin jnepenii din imagine cu o viteza naucitoare. Din fericire in directia opusa noua.

Nici de-a dracului nu vrea sa stea bicicleta asta cum trebuie.

Nici de-a dracului nu vrea sa stea bicicleta asta cum trebuie.

Ajunsi in creasta, unde perioada rododendronilor e in plin avant.

Ajunsi in creasta, unde perioada rododendronilor e in plin avant.

Pedaland cu Transilvania la picioare.

Pedaland cu Transilvania la picioare.

DSC_1878.jpg

Unghiul acesta, cu creasta stancoasa a Craiului vazuta de pe culmile Fagarasului pare putin de pe alta planeta, cel putin pentru Romania.

Unghiul acesta, cu creasta stancoasa a Craiului vazuta de pe culmile Fagarasului pare putin de pe alta planeta, cel putin pentru Romania.

Adapostul pentru seara de Duminica, refugiul din curmatura Bratilei.

Adapostul pentru seara de Duminica, refugiul din curmatura Bratilei.

Dimineata pe racoare, din nou gata de drum.

Dimineata pe racoare, din nou gata de drum.

DSC_1902.jpg

De-ale Fagarasului.

De-ale Fagarasului.

Rododendron cycling.

Rododendron cycling.

De pe varful Comisul, de unde urmeaza o lunga coborare pana in Plaiul Foii.

De pe varful Comisul, de unde urmeaza o lunga coborare pana in Plaiul Foii.

Din categoria cat de mica e lumea, care e probabilitatea sa te intalnesti in mijlocul pustietatii, intr-o zi de luni cu oameni cu care incerci sa te vezi de luni de zile.

Din categoria cat de mica e lumea, care e probabilitatea sa te intalnesti in mijlocul pustietatii, intr-o zi de luni cu oameni cu care incerci sa te vezi de luni de zile.

DSC_1656

Un kilometru vertical, Brasov Bike Race si bujorei pe Piatra Mare, toate intr-un singur weekend

Dupa Propark a urmat inca un weekend ocupat de concursuri (sau sacrificat, depinde cum privesti lucrurile). De data aceasta in schimb au fost individuale, scurte, si intense, intr-o combinatie inedita dintre concursul organizat de Adi Valean, Kilometrul Vertical de la Balea si un concurs de MTB care incepe aproape din spatele casei, Brasov Bike Race.

Kilometrul Vertical al lui Valean e un concurs pe cat de simplu, pe atat de inedit. Ideea e cat se poate de simpla, pleci de la Balea Cascada si urci aproape 1000 de metri diferenta de nivel pana in Saua Doamnei, pe o poteca pe care alterneaza bucatile numai bune de alergat cu bucatile in care trebuie sa te opintesti serios in bete pentru a inainta cu spor. Partea buna e ca e doar de urcat, cu alte cuvinte daune minime pentru a doua zi la concursul de bicicleta si griji inexistente fata de uzura incheieturilor la coborare.

La start lume putina dar atmosfera faina, o atmosfera ce mi se pare ca e aproape complet straina de concursurile de MTB. Impresia generala e ca toata lumea se stie cu toata lumea, lucru care la 60 si ceva de oameni nu e chiar asa de greu. Planul e cat se poate de simplu, sa trag de mine cat de mult pot pentru a strange un antrenament cat mai ok in ora de concurs. Aici intervine si al doilea target, acela de a ajunge sus in mai putin de o ora. Al treilea target e un duel cat se poate de amical cu Dani.

Vine si scurta sedinta tehnica, pana la urma nu sunt prea multe lucruri pe care trebuie sa le stii pentru un concurs ce tine doar o ora. Urmeaza startul cat se poate pe brutal pe seria de serpentine ce urca paralele cu cascada de la Balea, serpentine pe care dureaza ceva pana cand se incalzesc motorasele si pana cand se regleaza cat de cat ritmul. Oricum e surpinzator de mult de alergat pentru un kilometru de urcat mai ales dupa ce iesi in caldarea de deasupra cascadei. Nu ma avantajeaza deloc portiunile de alergat in schimb recuperez pe cam toate portiunile abrupte. O bucata de timp merg cu suflarea lui Florin Totalca in ceafa. In departare se vede tricoul rosu al lui David Branzaru pe care il iau drept iepure, chiar daca de la distanta. Pe ultima bucata de dinainte de saua Doamnei calc din nou pedala de acceleratie pentru a ajunge sus cu toate resursele consumata, inca o opintire pe zapada si ajung in Saua Doamnei dupa 51 de minute si 48 de secunde, pe locul 7, dupa Palici, Preda, Balan, Cosmin Szekeli si fratii Branzaru. As putea zice ca nu-i rau deloc pentru primul si probabil singurul concurs de alergare montana de anul acesta.

Urmeaza regasirea respiratiei normale si a pulsului pierdut pe undeva pe traseu, socializarea de la cabana cu oameni faini, festivitatea de premiere, plimbarea pana la masina si scurtul drum pana inapoi in Brasov.

Adi la sedinta tehnica.

Adi la sedinta tehnica.

Urcand cu spor spre Saua Doamnei.

Urcand cu spor spre Saua Doamnei.

Am ajuns? Deja?

Am ajuns? Deja?

Izbavirea finishului.

Izbavirea finishului.

Sudoare, incurajari si voie buna,

Sudoare, incurajari si voie buna,

Ziua de Duminica e dedicata aproape in totalitate bicicletei. Prima parte a zilei vine cu Brasov Bike Race, un concurs organizat fix in spatele casei la care am fost si anul trecut si care mi se pare intr-un fel ca e pacat sa-l ratez, mai ales caci poti sa te inscrii in dimineata de dinainte de concurs. In plus e fain de vazut si cum s-au schimbat lucrurile si daca am avansat macar un pic fata de anul trecut.

Traseul imi place si are cam de toate. Singura problema e ca e poate putin cam scurt dar nu pot sa fie toate concursuruile maratoane cu mii de metri diferenta de nivel care sa ocupe o zi intreaga.

Partea buna e ca in pauza luata dupa Propark am reusit sa ma recuperez destul de bine si dupa cum am vazut ieri motorasele au mers bine si pulsul a urcat cat se poate de repede. Cam asa e si astazi si pe platul de dinainte de pietrele lui Solomon reusesc sa ma simt mult mai bine ca anul trecut si ajung inainte de forestier mult mai putin pompat. De aici imi intru in ritm si urc cu spor forestierul. Problema vine in schimba atunci cand vine si primele bucatie de coborare unde sunt si depasit de Florin Benghea si de inca 2 concurenti. Noroc cu scurtele bucati de urcare de pana in Poiana Mica unde mai reusesc sa mai reduc diferenta sau sa ma depasesc. Oricum una peste alta nu ma simt foarte in largul meu pe coborari si ar trebui sa mai lucrez putin la capitolul asta. Iar cu muntele in spatele casei nu am nici o scuza.

Situatia se pastreaza neschimbata pana cand incepe coborarea lunga spre Brasov. Probabil singurul lucru care nu-mi place la organizarea concursului e ca foloseste potecile marcate fix in momentul in care sunt destul de multi oameni care isi incep drumetia. Si intr-un fel simti ca deranjezi atunci cand incerci sa te grabesti la vale, mai ales pe portiunile inguste de poteca.

Toate bune si frumoase, incerc sa ma grabesc dar tot sunt depasit de Florin Benghea pe la jumatatea coborarii. Recuperez din nou pe urcarea spre saua Tampei, trec pe langa Rares care s-a cam taiat si pierd din nou contactul atunci cand incepe coborarea. Inca o bucata abrupta prin oras si trec linia de sosire pe locul 13 la general, 2 la categorie dupa aproape 2 ore si 3 minute de concurs.

Intr-o postura mult mai compusa si mai relaxata decat la concursul de vertical, pe bicicleta.

Intr-o postura mult mai compusa si mai relaxata decat la concursul de vertical, pe bicicleta.

Sfarsitul primei urcari.

Sfarsitul primei urcari.

Un podium la categoria de varsta, cu Florin Benghea in locul lui Rares.

Un podium la categoria de varsta, cu Florin Benghea in locul lui Rares.

Si pentru ca a mai ramas ceva energie in picioare si pentru ca lumina de seara a fost extrem de faina in ultimele saptamani in Brasov am facut o tura cu bicicletele in Piatra Mare, cu urcare pe un familiar cat se poate de provocator si cu o coborare pe la Cascada Tamina. E extrem de fain sa poti sa mergi pe munte in contratimp fata de toti turistii, avand parte in mod egal si de liniste, si de lumina numai buna de poze…

Some girls can climb.

Some girls can climb.

Un familiar cat se poate de provocator.

Un familiar cat se poate de provocator.

Liniste si pace la cabana.

Liniste si pace la cabana.

Cu Ciucasul in fundal.

Cu Ciucasul in fundal.

Cautand viitoare locuri de explorat.

Cautand viitoare locuri de explorat.

Cautand din priviri continuarea turei.

Cautand din priviri continuarea turei.

Liniste si pace si muchiar care coboara spre Tamina, locul prin care vom cobora in curand.

Liniste si pace si muchiar care coboara spre Tamina, locul prin care vom cobora in curand.

Bujoreii de deasupra Brasovului.

Bujoreii de deasupra Brasovului.

DSC_0494

O bucatica din salbaticul Fagaras, ski pe Valea Vistei.

Fagarasul e salbatic, mai ales iarna. Fata de Bucegi si de Crai ai toate sanse sa ai tot muntele doar pentru tine, mai ales daca nu ajungi in zona super antropizata de langa Balea. E drept, e mult de tropait, caci urcusul incepe de la 500 de metri iar cum zapada a inceput sa se topeasca in mod accelerat tropaitul e in clapari si cu schiurile in spate.

Cu toate astea stim la ce ne asteptam atunci cand pornim la drum pe forestierul plin de mocirla de langa complexul turistic Vistea. Fata de acum doua weekenduri cand am urcat pe schiuri pana la Urlea ne-am invatat lectia si am gasit un loc propice inainte de a ramane intepeniti cu masina. Ploaia de dimineata s-a oprit si un soare cald si primaveratic ne zambeste. Daca prognoza pe urmatoarele doua saptamani se va adeveri va fi probabil una din ultimele ture mai serioase pe schiuri din iarna aceasta, ramane de vazut daca va mai veni si o zapada a mieilor sau daca ne doar urcam in saua bicicletei.

Urcarea pe valea Vistei merge cat se poate de greu. Dupa ce noroiul se termina forestierul incepe sa fie acoperit de o zapada extrem de umeda pe care nu indraznim sa ne punem pe piei de teama blocurilor de zapada ce s-ar forma pe ele. Oricum dupa 4 kilometri de forestier poteca incepe incepe sa urmeze firul accidentat al vaii, noi ne afundam pana la genunchi in unele locuri si inaintam intr-un ritm frustrant de melc. Dupa ce se termina podurile reusim in cele din urma sa ne punem pe schiuri, ritmul de inaintare se schimba complet si ajungem cat ai clipi din ochi la refugiul de la Izvorul Vistei.

Mai avem o ora si ceva de lumina si urcam in continuare pe vale cu gandul de a urca pana in Portita Vistei. Iesirea in creasta in schimb arata cel putin intimidant cand ajungem sub ea, lumina e si ea pe terminate, refugiul de jos vine la pachet si cu apa curgatoare asa ca ne punem la vale pe schiuri si ajungem fix inainte de caderea intunericului inapoi la refugiu.

Dimineata de duminica e rezervata pentru o mica expeditie solitara pana pe varful Vistea, e pacat sa urci pana aici si sa nu urci in creasta pentru a arunca o privire peste marea de varfuri a Fagarasului. Pulverul de 5 centimetri asternut in ziua de ieri a fost maturat de vant peste noapte si pe masura ce urc dau de zone inghetate unde pieile nu mai prind de nici o culoare.

Asa ca iau din nou schiurile in spate, coltari in picioare si dai inainte sapand urme de unul singur prin zapada. Nu-i treaba deloc usoara, mai ales atunci cand dai de zone in care te afunzi pana peste brau. Castig incet dar sigur altitudine, iesirea in creasta merge chiar suprinzator de bine. Odata iesit in creasta abandonez rucsacul si schiurile si pornesc doar cu pioletul spre Vistea Mare. De pe varf nu ar fi rost e coborat pe schiuri, cel putin nu pe pantele ce stau de ore bune in bataia soarelui primaveratic.

De pe varf se desfasora in amandoua directiile intreaga creasta a Fagarasului, in departare se vad Cozia, Buila, Lotrului, Rodnei, Iezer. Imi dau seama ca numele varfurilor Fagarasene au inceput sa mi se stearga usor din memorie caci in ultimii ani am ajuns prea rar pe aici. Cred ca la vara o sa fie timpul pentru o reimprospatare, eventual cuplata cu explorarea unor muchii nordice. Dar pana atunci trebuie sa ma dau jos de aici, repede si in siguranta caci soarele a cam inceput sa inmoaie zapada. Pana in Portita Vistei lucurile merg repede iar de aici incerc sa nimeresc intrarea pe un valcel ce parea sa mai aiba ceva pulver. Prima data cu schiurile in spate, pana cand vad cum arata zapada. Pulverul indesat strans pe mijlocul valcelului e numai bun de virat si vine la pachet si cu un pic de efect de vertigo cauzat de panta si de intinderea intregii vaii a vistei la picioare. Viraj dupa viraj lucrurile se leaga, parca simt putin si din placerea iluzorie a schiului in scurtul interval de dinainte de transformarea pulverului in zapada extrem de inghetata.

Fac jonctiunea cu Mihaela si mai facem o urcare si o coborare pe acelasi valcel dupa care pornim din nou pe schiuri la vale prin caldarea complet pustie. A fost o coborare de 1000 si ceva de metri cu aproape de toate, si cu un pic de pulver, si cu gheata, si cu firn tare de primavara, si cu zapada fleoscaita de primavara, si cu schi prin padure si pe forestiere.

E chiar frumos sa ai locurile astea salbatice si spectaculoase doar pentru tine, pacat ca in perioada urmatoare schiul pe aici o sa implice din ce in ce mai mult bocanit in clapari, cu schiurile in spate. Iar pe masura ce se va topi zapada balanta va inclina din ce in ce mai mult in favoarea bicicletei.

Ultimele picaturi de ploaie si drum spre Victoria, in oras in care timpul pare sa fi stat pe loc.

Ultimele picaturi de ploaie si drum spre Victoria, in oras in care timpul pare sa fi stat pe loc.

Inceputul clasic al unei ture pe schiuri primavara, nori, clapari in picioare si schiuri in spate.

Inceputul clasic al unei ture pe schiuri primavara, nori, clapari in picioare si schiuri in spate.

DSC_0483.jpg

Ultimulpodet, in stare buna. Din pacate primele doua nu aratau deloc la fel de bine.

Ultimulpodet, in stare buna. Din pacate primele doua nu aratau deloc la fel de bine.

Ajunsi la refugiu.

Ajunsi la refugiu.

DSC_0492.jpg

Privind spre urcusul intimidant spre Portita Vistei.

Privind spre urcusul intimidant spre Portita Vistei.

Greu la deal.

Greu la deal.

Soare si caldura la iesirea in creasta.

Soare si caldura la iesirea in creasta.

Privind deasupra Fagarasului

Privind deasupra Fagarasului

IMG_20170226_100611.jpg

Reclama mascata.

Reclama mascata.

De aici doar la vale.

De aici doar la vale.

Un pic de vertigo.

Un pic de vertigo.

Coborarea din creasta.

Coborarea din creasta.

Pe cea mai lata partie din tara.

Pe cea mai lata partie din tara.

Gasiti schiorul pe cea mai lata partie din Fagaras.

Gasiti schiorul pe cea mai lata partie din Fagaras.

Schi de primavara.

Schi de primavara.

Casuta noastra pentru weekendul ce tocmai a trecut.

Casuta noastra pentru weekendul ce tocmai a trecut.

Despartirea de Fagaras.

Despartirea de Fagaras.

Patagonia, Alaska, sau Tara Fagarasului.

Patagonia, Alaska, sau Tara Fagarasului.

DSC_5638

Din Caineni spre saua Apa Cumpanita, inca 2 muchii sudice explorate pe MTB

Sa ajungi in creasta Fagarasului pe bicicleta nu-i treaba usoara si in general te astepti sa cari sau sa impingi la bicicleta ore bune. Poate singura exceptie am descoperit-o weekendul ce tocmai a trecut prin urcarea din Greblesti spre saua Apa Cumpanita, unul din putinele picioare sudice ce au un forestier ce urca pana fix in creasta. Si cu ceva antrenament am auzit chiar poti sta pe bicicleta toata urcarea.

Planul zilei e simplu, condus pana in Caineni si de aici sa incercam sa urcam si sa coboram pana in Apa Cumpanita pe cele 2 picioare paralele ce se termina fix in Valea Oltului. Picioarele sudice sunt locuri in care nu vad de ce ar ajunge cineva cu piciorul, forestiere interminabile si in mod egal plictisitoare. Noroc ca pe bicicleta se schimba complet si viteza de inaintare si panta se transforma intr-o provocare cu tine insuti in care incerci sa stai cat mai mult timp pe bicicleta.

Si sunt destule locuri in care nu-i chiar simplu ramai in sa si trebuie sa-ti dozezi cu mare antentie efortul pentru a depasi bucatile abrupte de care urcarea din Greblesti nu duce lipsa. Ne inaltam repede deasupra Vaii Oltului si in departare incepe deja sa se ghiceasca conturul Crestei Fagarasului. In afara de Suru nu ghicim nici un varf caci a trecut ceva vreme de cand am fost ultima data prin partea vestica a Fagarasului.

In saua Apa Cumpanita bate un vant cat se poate de inghetat, o amintere ca toamna nu e departe si ca zilele lungi de vara au ramas in spate. Ne imbracam cu toatele hainele ce le-am carat pana aici si pornim pe creasta spre piciorul alaturat, nu inainte de face o pauza de afine. E sezonul, atat pentru turisti cat si pentru afinari.

Dupa consultarea regulamentara cu ciobanul din crasta reusim sa prindem si o poteca ce ne duce mai usor spre piciorul cu pricina si de aici incepem lunga coborare inapoi spre Valea Oltului. Coborare ce a fost asa si asa. Au fost si bucati faine prin pajisti necosite, si bucati plictisitoare pe forestiere aproape plate dar si bucati unde am mers pe langa biciclete la vale pe un forestier incredibil de prafuit si de plin de bolovani. E greu de spus daca merita sau nu varianta asta de coborare, alternativa ar fi fost coborarea spre manastirea Turnu cu dezavantajul drumului de intoarcere pe Valea Oltului.

In urmatoarele doua zile sunt pe lista alti doi munti numai buni de traversat pe bicicleta, Cindrel si Sureanu.

Track-ul turei aici: https://www.strava.com/activities/679700635

Pe urcarea cat se poate de provocatoare din Greblesti.

Pe urcarea cat se poate de provocatoare din Greblesti.

Spre inaltimi.

Spre inaltimi.

Mereu ma intreb cum de ajuge tot fanul pana jos.

Mereu ma intreb cum de ajuge tot fanul pana jos.

Culmi unduite.

Culmi unduite.

DSC_5610.jpg

Inca putin pana sus.

Inca putin pana sus.

Discutii aprinse.

Discutii aprinse.

Ultima suta de metri.

Ultima suta de metri.

Deasupra Transilvaniei.

Deasupra Transilvaniei.

Rasplata de dupa urcare. E vremea afinelor.

Rasplata de dupa urcare. E vremea afinelor.

Pauza din poteca la adapost de vantul taios.

Pauza din poteca la adapost de vantul taios.

De acolo venim.

De acolo venim.

Prin pajisti abandonate.

Prin pajisti abandonate.

Mini-Cozia si Cozia.

Mini-Cozia si Cozia.

Sfarsit de zi.

Sfarsit de zi.

IMG_0051

Scaldat, jnepeni, MTB si explorare in Crai si in estul Fagarasului.

Mereu inainte de a ma inscrie la un concurs pun in balanta cele cateva ore petrecute la intensitate maxima cu varianta unei zile pline pe munte pe un traseu aventuros. Cateodata castiga concursul, mai ales atunci cand vine la pachet cu in traseu interesant sau cu socializarea de dupa, dar chiar si atunci nu sunt putine momentele in care stand tolanit pe iarba dupa un concurs ma gandesc daca nu ai fi putut umple intr-un mod mai interesant ziua ce tocmai a trecut.

De data asta concursul la care nu am reusit sa ma conving sa particip a fost “Trofeul Muscelului” de la Campulung iar tura care a iesit castigatoare a fost o explorare extrem de interesanta in partea estica a Fagarasului.

Si acum revenind la povestea unei zile extrem de pline pe munte, tura incepe cu o plecare nu foarte matinala de la Casa Nobilis. Mihaela si mama ei pleaca si ele pe acelasi traseu spre La Table, in schimb de aici drumul meu face stanga spre Brusturet, initial prin pajistile de sub Crai si dupa, pe un single trail neasteptat de frumos urmat de o portiune de push-bike la vale de 10 minute inainte de Brusturet.

Dupa o pauza de inviorare si cu bucatica cu Craiul terminata, vine timpul sa ma inham la primul forestier lung al zilei, drumul ce urca din Podul Dambovicioarei spre Pecineagu. Pedalele se invart cu spor la deal, drumul e aproape pustiu si singura masina pe care o intalnesc e un Logan care merge cu grija pentru a feri gropile. Ritmul de inaintare e cam acelasi, iar eu imi spun in minte ca nu voi ajunge prea curand cu masina pe aici. In departare se vede creasta estica a Fagarasului si Craiul isi arata capul stancos din cand in cand, un vant prielnic ma impinge de la spate, iar cei 30 de kilometri de forestier trec cat ai clipi din ochi.

In timp ce pedalez pe malul sudic al Pecineagului dau si de unul din cele mai faine locuri de scaldat de pana acum, un fel de plaja de munte privata, cu intrare completa cu covor de muschi si cu cea mai curata apa in care am inotat pana acum. E incredibil cat de bine poti sa te simti atunci cand inoti in apa rece de munte dupa cateva ore petrecute transpirand pe bicicleta, clar e o experienta care trebuie repetata mai des.

Dand timpul putin inainte, orele amiezii ma gasesc urcand pe drumul ce inainteaza spre Berivoiu, un drum surpinzator de bun pe care reusesc sa urc pana la apropae 1700 de metri inaltime. De aici in schimb incepe distractia dupa ce reusesc sa nimeresc poteca gresita ce urca pe versantul din stanga al vaii spre un bordei dinspre Bratila. Urmeaza o lupta serioasa cu jnepeni de toate dimensiunile, cu bicicleta in spate prin locuri prin care speram sa dau cumva macar de o poteca firava de animale salbatice. N-a fost sa fie din pacate si am reusit in cele din urma sa ies in creasta aproape la 17:30, pe un picior ce urca undeva intre Curmatura Bratilei si Berivoiu.

De aici in schimb aproape totul e la vale si e si portiunea cea mai frumoasa a turei, single-trail-ul pe care cobori aproape continuu de la 2200 pana la 1300 de metri. In spate peste Fagaras par sa se fi strans nori negri de ploaie, in fata Craiul arata incredibil de clar in lumina serii, iar din cand in cand cate o raza fugara de soare lumineaza poteca pe care cobor. Nici ca se puteau conditii mai bune. Stau sa ma gandesc ca de la barajul Pecineagu singura fiinta intalnita a fost un cioban ce isi pastea oile pe langa Berivoiu. In rest pustietate maxima, doar eu cu bicicleta mea si gandurile mele, si pot sa zic ca nu a fost rau deloc, un fel de amintire din toate zilele petrecute pe drum in timpul expeditiei.

Ceasul e tarziu si urmeaza goana dupa ultimul tren din Zarnesti pe sub Craiul invaluit in lumina asfintitului, iar masa de seara ma gaseste banca din gara cu o conserva de sardine cu covrigi si cu suc sintetic de piersici o incheiere cat se poate de boschetareasca a unei zile superbe petrecute pe munte. Si clar astazi sunt mai mult decat multumit ca nu am dat ziua de azi pe cele cateva ore ale concursului din Campulung.

Track-ul turei aici, cu mentiuea ca dupa ce ajungi la stana de la capatul forestierul ce urca spre Berivoiu trebuie prinsa poteca din partea dreapta a vesantului:

https://www.strava.com/activities/643474768

Dimineata pe racoare, in fata cu o prima bucata pe la poalele Craiului.

Dimineata pe racoare, in fata cu o prima bucata pe la poalele Craiului.

Single trail-ul interesand ce coboara spre Brusturet.

Single trail-ul interesand ce coboara spre Brusturet.

Ajuns la Pecineagu cu al lui baraj.

Ajuns la Pecineagu cu al lui baraj.

Locul perfect de scaldat, complet cu sezlong de iarba proaspata, covor de muschi la intrare si cea mai curata apa in care am inotat pana acum.

Locul perfect de scaldat, complet cu sezlong de iarba proaspata, covor de muschi la intrare si cea mai curata apa in care am inotat pana acum.

Spre Fagaras!

Spre Fagaras!

Momentul in care dupa o repriza de inotat prin jnepeni iti doresti sa dai macar de o poteca de animale salbatice.

Momentul in care dupa o repriza de inotat prin jnepeni iti doresti sa dai macar de o poteca de animale salbatice.

Cu zambetul inca pe buze dupa 2 ore de carry-bike.

Cu zambetul inca pe buze dupa 2 ore de carry-bike.

IMG_0034.jpg

IMG_0036.jpg

Ride on!

Ride on!

Comisul si Craiul.

Comisul si Craiul.

Momente perfecte.

Momente perfecte.

Craiul in intreaga lui splendoare.

Craiul in intreaga lui splendoare.

Sfarsitul turei, cu o cina cat se poate de boschetareasca pe peronul garii din Zarnesti.

Sfarsitul turei, cu o cina cat se poate de boschetareasca pe peronul garii din Zarnesti.

DSC_3732

Pe cursiere prin Tara Fagarasului, manati de ploaie pe sub creste inzapezite.

Transfagarasanul e cel mai frumos atunci cand e inchis, atunci cand masinile nu stau inghesuite in fiecare curba si atunci cand nu te intrebi daca esti pe munte sau intr-un balci comunal. Iar daca vrei sa mergi pe el calare in saua cursierei de departe cele mai faine momente atunci cand zapada nu mai acopera asfaltul dar transfagarasanul e oficial inchs la sfarsit de primavara sau la inceput de toamna.

Si chiar e tare fain sa ai una din cele mai faine sosele din Romania doar pentru tine, cu crestele inzapezite si cu Transilvania inverzita la picioare.Cred ca sunt putine drumuri din Romania care sunt la fel de spectaculoase si care te poarta atat de adanc in inima muntilor. Singura concurenta, Transalpina, e si ea faina dar nu se compara cu Transfagarasanul in acelasi fel in care Baiului nu o sa se compare niciodata cu Bucegiul.

De doua luni ne-am mutat in Brasov (lucru de care sper sa scriu un articol detaliat si cu partile bune si cu partile rele). Iar odata cu mutarea in Brasov brusc muntii au ajuns sa fie mult mai aproape si am ajuns sa fim mult mai putin legati de masina. Asa ca si astazi mijloacele de transport sunt trenul si bicicleta, din categoria luat trenul spre locuri noi cat mai indepartate si intors inapoi pe bicicleta, plan la care am adauga si o urcare pe Transfagaran.

Drumul cu trenul in perioada aceasta a anului poate fi experienta estetica sine, mai ales in dupa o ninsoare proaspata si intr-o zi senina cum e cea de astazi. Cred ca as putea sa privesc linistit ore intregi dansul norilor pe crestele Fagarasului din leganatul linistitor al trenului. Dar pana la urma ajungem si Cartisoara si trebuie sa ne suim pe biciclete si sa iesim din modul contemplativ caci e nevoie si de ceva efort si transpiratie pentru a ajunge pana sus. Si avem parte din plin de amandoua caci urcusul e cat se poate de sustinut. Dar picioarele se opintesc, angrenajele cupleaza, caucicurile se muleaza peste asfaltul destul de peticit pe alocuri si in curand ajungem la Balea Cascada. De aici vine si bucatica de drum privat si inca un mic hop pana in prima caldare, unde ne ia in primire un vant taios de iarna si ne aminteste ca de aici in sus domneste un alt anotimp pentur care bicicletele noastre usoare si hainele subtiri nu sunt deloc potrivite.

Asa ca facem cale intoarsa si dupa o pauza de alimentare din Carta incepe o goana continua spre casa, manati din spate de nori amenintatori si de ploi torentiale ce maturau constant orizontul. Fagarasul arata intr-un mare fel dar parca ar fi fain sa putem sa ne bucuram de drum si de sosea intr-un alt ritm, cu mai multe pauze, cu mese campenesti si cu opriri prin sate si fara teama ca daca stai 5 minute in loc vine potopul peste tine. Dar kilometrii trec, tura se prelungeste ceva mai mult decat ne-am asteptat si in mod suprinzator scapam pana la urma neudati pana in Brasov, dupa 160 de kilometrii cu aproape 2000 de metri de urcare, pe drumuri in mare paste pustii dar cu peisaje absolut geniale.

Privind in spate la toate postarile de la Prima Evadare mi-e greu sa-mi imaginez vreun context in care as fi preferat o lupta cu noroiul lutos de campie unei ture cum a fost cea de astazi. Dar fiecare cu preferintele, demonii si piticii lui.

Track-ul turei aici: https://www.strava.com/activities/569688467

Bucegiul din fuga trenului.

Bucegiul din fuga trenului.

Spre intinsul Fagaras.

Spre intinsul Fagaras.

Primavara prin Tara Fagarasului.

Primavara prin Tara Fagarasului.

Pregatiti de drum.

Pregatiti de drum.

Planuri, munti si drum intins.

Planuri, munti si drum intins.

Full speed ahead.

Full speed ahead.

Unduit.

Unduit.

Odihna pe bucatica de drum privat.

Odihna pe bucatica de drum privat.

Clar mai trebuie sa lucrez la capitolul impresie artistica.

Clar mai trebuie sa lucrez la capitolul impresie artistica.

Deasupra Transilvanei.

Deasupra Transilvanei.

Drumul nostru.

Drumul nostru.

Gonind pe la poalele Fagarasului.

Gonind pe la poalele Fagarasului.

Unul din scurtele momente de soare de pe drumul de intoarcere.

Unul din scurtele momente de soare de pe drumul de intoarcere.

Fuga de ploaie.

Fuga de ploaie.

(Mona) Lisa.

(Mona) Lisa.

DSC_1242

Fagaras, din pantofii de ciclism direct in claparii de tura.

Noaptea neagra si plina de stele ne invaluie in vreme ce urcam spre Caltun. In stanga incepe sa se zareasca maiestuos peretele Caltunului, iar tot ce se aude in linistea muntelui e scartaitul zapezii inghetate sub talpile claparilor. Efortul de peste zi ne ajunge treptat din urma, iar pe masura ce urcam fiecare pas devine din ce in ce mai obositor.

Urcusul dinspre Piscul Negru spre Caltun e unul extrem de inselator, mai ales noaptea atunci cand e greu sa judeci distantele. De fiecare data iti zici ca refugiul si lacul vor aparea dupa urmatorea panta, doar pentru a descoperi ca mai urmeaza inca una. Si desi am avut parte de aceasi experienta in urma cu patru ani, memoria selectiva parca a facut sa uitam ca totusi e ceva de urcat pentru a ajunge la refugiu. Sau poate de vina sunt cei 2000 de metri de urcare pe schiuri care s-au strans astazi, mare parte din ei cu un rucsac destul de greu in spate.

Dar cu toata oboseala momentul e extrem de frumos si imi reaminteste intr-un fel de ce facem in fiecare saptamana pelerinajul spre munte. Iar cerul e acelasi cer de care am avut parte in timpul calatoriei la 4000 de metri in Pamir sau in mijlocul desertului Uzbek, acum vazut din creasta Fagarasului in toiul iernii. E un cer pe care nu poti sa-l vezi in mijlocul orasului si care in mintea mea e asociat intotdeauna cu a fi undeva in mijlocul pustietatii, un cer de care cred ca e imposibil sa te plictisesti si spre care cred ca e bine sa privim cat mai des.

Iar in timp ce ma invart in jurul refugiului cu aparatul si trepiedul lasand ochii sa se obisnuiasca cu lumina stelelor sunt intr-un fel multumit ca l-am carat pana aici. Fara cele 3 kilograme in plus cu siguranta urcusul ar fi mers mai usor, dar probabil acum nu as sta sa pandesc stele cazatoare. Iar norocul face ca una din ele sa se potriveasca cu una din expuneri, imortalizand astfel spectacolul mortii unei mici bucati din materia cosmica. Si stiu ca peste ani, atunci cand voi privi imaginea in minte imi vor veni si picioarele inghetate, si linistea muntelui, si vantul iscat din senin care ameninta uneori stabilitatea precara a trepiedului, si gandurile legate de vremea in care imi legam dorintele de stele cazatoare.

Iar acum revenind la povestea primului weekend pe schiuri, prima zi s-a scurs suprinzator de bine, iar zapada buna de la Balea ne-a scutit de trauma primelor viraje din sezon. Poate ca totusi primavara si caldura se pot lasa putin astepate, cel putin atat timp cat e zapada buna la munte. Iar la munte e suprinzator de multa zapada, zapada cum demult nu am mai vazut la inceput de decembrie. Iar seara si ziua petrecuta pe langa Balea au fost o ocazie foarte buna de a ma intalni cu oameni pe care nu i-am vazut de multa vreme. Si chiar daca weekend-ul nostru ar fi avut doar doua zile, tot ar fi meritat drumul destul de lung pana la poalele Fagarasului. Doar ca in cazul nostru sederea s-a prelungit cu un urcus spre Caltun cu sperante de cer senin.

Refugiul cel nou de la Caltun e in schimb un exemplu fain al felului in care functionalul se poate impleti cu esteticul atunci cand e vorba de un refugiu pe munte. Si chiar daca inginerul din mine imi aminteste din cand in cand ca forma urmeaza functiei, am ajuns in ultima vreme sa cred ca si estetica lucrurilor e extrem de importanta. Iar noul refugiu chiar arata foarte, foarte bine, mai ales atunci cand termenul de comparatie e dat de semisferele clasice ale refugiilor din muntii nostrii. Tot ce pot sa sper e ca refugiul se va pastra in stare buna cat mai multa vreme.

Din pantofii de ciclism in claparii de tura.

Din pantofii de cilism in claparii de tura.

In cautarea zapezii.

In cautarea zapezii.

Amintindu-ne mersul lucrurilor.

Amintindu-ne mersul lucrurilor.

Adi Valean si baietii din Vertical Sport la antrenament.

Adi Valean si baietii din Vertical Sport la antrenament.

La multi ani Doru!

La multi ani Doru!

Trupa gata de coborare.

Trupa gata de coborare.

Din nou la deal, pe valea Doamnei.

Din nou la deal, pe valea Doamnei.

Ultimele raze de lumina si urcusul spre Caltun.

Ultimele raze de lumina si urcusul spre Caltun.

Omul, stelele si refugiul.

Omul, stelele si refugiul.

Una din stelele cazatoare vazut de la 2000 de metri.

Una din stelele cazatoare vazuta de la 2000 de metri.

Noul refugiul de la Caltun.

Noul refugiul de la Caltun.

Design si utilitate.

Design si utilitate.

Dupa o dimineata plina de vant, putina miscare pe langa refugiu.

Dupa o dimineata plina de vant, putina miscare pe langa refugiu.

O privire spre Negoiu tapetat de zapada, varf ce ramane pe lista pentru urmatoarea tura in zona.

O privire spre Negoiu tapetat de zapada, varf ce ramane pe lista pentru urmatoarea tura in zona.

Privind spre peretele Caltunului.

Privind spre peretele Caltunului.

DSC_5449

Bikepacking prin Fagaras si Iezer si un pic de aventura neasteptata

Mai e putin peste o saptamana pana la intoarcerea in Kyrgystan si cu toate acestea in timp ce scriu jurnalul imi pare bine ca urmeaza o saptamana de munca in care o sa am timp sa ma odihnesc si sa ma recuperez dupa tura din weekend. Asta pentru ca intr-un stil de viata in care traiesti dupa ritmul weekend-urilor, chiar ai nevoie de 5 zile de recuperare dupa un weekend epic.

Dar sa incep inainte prin a explica ce inseamna bikepacking-ul, un termen care mi se pare destul de greu de tradus in romana, poate si din cauza ca nu e foarte clar definit. Practic se refera la ture pe teren accidentat, la mai multe zile si cu un bagaj minimalist, prin care poti sa ajungi in locuri in care nu ai putea sa ajungi cu o bicicleta incarcata de cicloturism. Practic in cazul nostru a insemnat una bucata bicicleta, sac de dormit, mancare pentru 2 zile si hainele de pe noi, iar planul era o tura in Fagaras si in Iezer.

Acum trebuie spus de la bun inceput ca orice tura in care ajungi cu bicicleta in creasta Fagarasului implica si o cantitate considerabila de carry-bike asa ca am plecat de la inceput setati pe ideea ca vom avea parte de asa ceva. Dar atat timp cat coborarea merita si atat timp cat ajungi prin locuri salbatice, eu zic ca se merita, mai ales atunci cand ajungi sa faci trasee ce nu ar fi altfel accesibile. Cam asa sta treaba cu multe din traseele din sudul Fagarasului care ar fi criminale de facut la picior, cu drumuri forestiere lungi de zeci de kilometri.

Prima zi, urcusul pana in creasta.

Dar dupa scurta introducere sa revin la povestea turei, la care ne-am strans 4 nebuni usor masochisti dornici de aventura. Bine de fapt n-am fost decat 3, eu Dani si Doru, Mihaela venind mai mult silita de imprejurari si tare ma mir ca nu m-a bodoganit mai tare in timpul turei. Dupa plecarea matinala din Bucuresti si dupa echiparea sumara (avantajul e ca atunci cand mergi cu un bagaj minimalist nu ai mult de impachetat la el) incepem sa pedalam cu spor din Slatina spre Valea Rea si spre crestele inalte ale Fagarasului.

Kilometri se scurg repede, e temperatura ideala pentru pedalat, noi stam de vorba iar timpul trece la fel de repede. Doar ca drumul se termina destul de brusc, iar noi suntem abia la 1100 de metri atunci cand trebuie sa luam bicicletele in spate pe Valea Bandei, vale ce urca spre Urlea-Dara. Urcusul incepe cum nu se poate mai bine, cu o rataceala pe o retea de forestiere de la o defrisare recenta ce par sa nu duca nicaieri, dar dupa ceva injuraturi printre dinti gasim poteca ciobaneasca si incepem sa urcam pe Valea Bandei.

Sunt curios ce gandeau ciobani de la stana cand ne-au vazut cu bicicletele in spate pe vale, in conditiile in care in urma cu o saptamana Edi a fost tot pe aici, tot cu bicicletele in spate. E doar o poteca ciobaneasca extrem de putin frecventata si ma intreb daca vor mai fi si altii care vor ajunge pe acolo dupa ce vor citi jurnalul acesta. Dar cred ca cel mai probabil nu.

Valea e in schimb e extrem de spectaculoasa, cum numai vaile din Fagaras pot fi, iar bicicletele nu sunt chiar asa de greu de carat in spate dupa ce reusesti sa le asezi cum trebuie pe rucsac. De altfel sunt convins ca in combinatia biciclete + rucsac tot avem mai putin de 20 de kilograme in spate, cam atat cat are un rucsac normal de drumetie. Asa ca timpul trece repede si noi urcam cu spor printre paraiase si rododendroni infloriti pana sus in creasta.

E deja dupa-amiaza si noi mai avem o bucata de drum de mers pana in Curmatura Bratilei unde vrem sa dormim in seara asta. Pana pe Dara sunt portiuni in care mai mergem pe bicicleta, altele in care o mai caram in spate la deal, dar de pe Dara pana in Curmatura Zarnei vine o coborare frumoasa pe bicicleta care ne aminteste ca s-a meritat sa caram bicicleta pana aici. La Zarna nu zabovim prea mult, inserarea se apropie cu pasi repezi si noi mai avem 3 varfulete de sarit pana la Bratila.

Pe aici, chiar daca poteca e uneori destul de tehnica se poate merge destul de mult pe ea, chiar daca grija principala e sa nu lovesti cu pedalele marginile inalte si inierbate ale potecii. Lumina e in schimb geniala si noi avem parte de ora de aur pedaland la 2300 de metri prin Fagaras, cu un Crai si un Bucegi care se vad magistral in zare. La fel de frumoasa e si coborarea pana in Curmatura Bratilei unde Un vant rece ne sileste sa ne refugiem la adapost, la un mic festin format din sandwich-uri, alune si alte uscaturi. Imi lipsea o noapte petrecuta la inaltime, pe munte.

Noaptea suntem treziti de un mic uragan care face un zgomot infernal si nu putem decat sa speram ca pana dimineata vantul se va potoli, la 5 grade cu vant puternic nu ar fi deloc interesant pedalatul. Dar pana la urma se linisteste si vantul, sosesc si zorile si noi ne luam din nou bicicletele in spate pentru un mic urcus spre Berevoiescu. De pe Berevoiescu in schimb incepe una din cele mai faine coborari pe care le-am facut eu pana acum cu MTB-ul prin Romania (totusi trebuie spus ca nu am prea multe la activ), o coborare care concureaza cu brio cu coborarea din Saua Strunga pana in Moeciu din Bucegi si chiar o depaseste la capitolul priveliste.

Si eu si Mihaela incercam sa invatam ceva tehnica pe masura ce coboram, dar asta nu ne impiedica sa ne bucuram de ea, pana in momentul in care poteca se transforma in drum si drumul intr-o defrisatura pe drumul spre Tamas. Pana la urma alegem o varianta mai directa, extrem de rupta si extrem de plina de fragute care coboara spre Pecineagu, invatand cu ocazia asta ca forestierele din zonele in care au fost defrisari nu duc intr-un forestier mai mare, ci de multe ori in albia unui parau prin care s-au tras la un moment dat lemne…

Aventura.

De la Pecineagu avem de inconjurat jumatate de lac dupa care speram sa gasim poteca ciobaneasca care urca spre Curmatura Oticului. Usor de zis, greu de facut si dupa 2 ore pierdute iesim din padure undeva vizavi de Curmatura Oticului, iar de aici variantele incep sa se complice. Putem sa coboram pana in Podul Dambovicioarei, dar asta inseamna ca luni va trebui sa recuperam cumva masina din partea cealalta a muntelui. Cealalta varianta e sa urcam spre Varful Rosu, sa iesim in muchie si sa coboram inapoi spre Curmatura Oticului, dupa care sa nimerim de acolo poteca care coboara pe versantul opus de Coltii Cremenii. Am mai fost pe acolo acum 4 ani, intr-o expeditie la fel de epica care s-a lasat cu un bivuac intre doi colti si tin minte ca nu e nici greu de nimerit, nici dificila coborarea.

Zarim o sa care pare accesibila, luam bicicletele in spate si urcam din nou pana la 2200 de metri. Oboseala e la cote maxime, mancam si ultimele farame de mancare si speram ca in 2-3 ore sa fim inapoi la masina, dar dupa o prima bucata pe bicicleta trebuie sa ne luptam cu bicicleta prin jnepeni si ritmul scade considerabil. Ceasul ticaie, ore de lumina nu sunt prea multe si noi inca suntem in mijlocul pustietatii fara nici un fel de semnal. Coborarea din Curmatura Oticului merge la fel de prost, drumul si poteca s-a deteriorat considerabil fata de acum 4 ani, dar pana la urma nimerim stana de la care stiam eu ca incepe drumul ciobanesc de coborare.

E incredibil cat de mult pot schimba 4 ani fata locului, stana e parasita, iar acum poteca care coboara pana la ea a fost aproape inghitita de lastaris si de iarba inalta de un metru si jumatate. Poteca pe care ma asteptam sa o gasesc nu se mai zareste, asa ca pornim inainte din amintiri pe un tapsan de langa stana pana gasim un inceput de poteca care se termina la fel de brusc precum a inceput. Sunt convins ca pe aici a fost poteca si ca la un moment dat ajunge in drum, dar e imposibil sa o nimerim acum asa ca ne hotaram sa coboram direct pe firul unei vai prin iarba si urzici cu bicicletele pe langa noi.

Toate bune si frumoase pana cand descoperim ca valea devine din ce in ce mai accidentata si ca drumul mult dorit nu se zareste in apropiere. Plec in explorare pret de 15 minute, descopar ca nu e chip de mers inainte daca nu vrem sa petrecem toata noaptea strecurand bicicletele printre bolovani si printre copaci asa ca ma intorc inapoi la grup cu moralul la pamant. E incredibil de frustrant sa stii ca memoria si timpul te inseala si ca ai luat o hotarare gresita, si totusi sunt extrem de sigur ca pe aici pe undeva am coborat acum 4 ani. Sunt de parare ca atunci cand timpul e scurt uneori o decizie luata gresit e mai buna decat lipsa unei decizii, dar de data aceasta nu s-a nimerit, asa ca odata cu ultimele gene de lumina cea mai buna varianta e sa ne intoarcem inapoi la stana si sa ramanem acolo peste noapte.

Impinsul bicicletei la deal pe valea cu urzici cred ca a fost cel mai obositor moment pentru mine de anul acesta, pot spune ca nu s-a comparat cu nici un moment din timpul Propark-ului, poate si pentru ca stiam ca suntem aici in parte din cauza mea. Bine cred ca toti eram la fel de obositi, iar gandul ca mai avem 3 firimituri de mancare si ca maine dimineata nu stim cum sa iesim de aici nu ajuta deloc. In plus semnalul era inexistent asa ca la toate se mai adauga si grija pe care si-o faceau persoanele dragi de acasa. Aici eu si Mike suntem cei mai castigati, pe principiul ca nu strica Cel de Sus doua case…

Noaptea la stana a fost suprinzator de linistita si calda, Dani a adormit instant in vreme ce noi ne-am mai invartit de o parte pe alta pana cand ne-a cuprins somnul. Urzicaturile de peste zi au revenit in cazul meu cu o furie nemaintalnita pana acum cand am intrat in sacul de dormit, iar matele chiortaind clar ar fi vrut ceva de mancare dupa 15 ore de efort. Si cu asta am marcat inca o premiera, prima noapte neplanificata petrecuta pe munte si primul weekend prelungit in mod neasteptat.

Evadarea din pustietate.

Dimineata ne gaseste relativ odihniti, la fel de infometati si cu un plan de a continua pana spre muntele Papau cu speranta de a gasi o varianta mai comoda de a cobora de aici. Foamea e pacalita de o punga de praf de tortitzi de la Dani si pornim din nou la deal, gafaind sub greutatea bicicletelor.

In curand dam de inca o zona bombardata de defrisari, ne alegem un forestier care se termina la fel ca in ziua de dinainte intr-o vale accidentata prin care curge apa, mai suferim putin cu bicicletele la vale, ne udam din nou bine de tot pana cand razbim in cele din urma la un forestier adevarat, nu inainte de a gasi din nou fragute din belsug. In schimb la cat de storsi de energie suntem, fragutele ne ajung fix pe o jumatate de masea si ma intreb cate trebuie sa manance un urs pentru a justifica macar energia consumata pentru a le culege. Dar macar de aici suntem salvati, si in 2 ore suntem inapoi la masina si la civilizatie.

Privind in spate nu prea stiu ce sa zic despre weekend. Am ajuns pe de o parte prin locuri frumoase prin care nu am fi ajuns altfel, cum ar fi Valea Bandei si valea de sub Varful Rosu. Am avut parte de una din cele mai faine coborari de bicicleta din Romania, am avut parte de momente extrem de frumoase atunci cand inserarea ne-a prins in Fagaras. Am avut in acelasi timp parte si de o aventura de calibrul celei de la Pro Park, de un bivuac neplanificat si de o ratacire cel putin epica, si de multi kilometri de carat bicicleta in spate. Probabil mai trebuie sa mai treaca putin timp pana la o noua tura de acelasi gen, si clar trebuie putin mai bine calculata (chiar daca atunci cand pleci in explorare e imposibil sa calculezi totul din google maps). Si in primul rand e nevoie de prieteni care sa fie dispusi sa plece in ture de genul acesta, frumoase, salbatice dar si putin masochiste. Iar legat de asta mi-e greu sa-mi imaginez o echipa cu care ne-am fi descurcat mai bine in situatia de care am avut parte.

Track-ul turei aici si un pic mai multe poze aici.

DSC_5277.jpg

Inca putin pana la capatul vaii.

Inca putin pana la capatul vaii.

Pana in creasta.

Pana in creasta.

Licoarea magica a lui Dani.

Licoarea magica a lui Dani.

Pe Valea Bandei.

Pe Valea Bandei.

Testul pentru Propark.

Testul pentru Propark.

Paraie si bujorei.

Paraie si bujorei.

Cu Dara in Fundal.

Cu Dara in Fundal.

DSC_5384.jpg

Privind spre Transilvania.

Privind spre Transilvania.

DSC_5413.jpg

Turul Frantei cu Moldoveanu in fundal.

Turul Frantei cu Moldoveanu in fundal.

Single trail de Fagaras.

Single trail de Fagaras.

DSC_5438.jpg

Craiul magistral in departare.

Craiul magistral in departare.

DSC_5455.jpg

Moment de respiro.

Moment de respiro.

Pe creste.

Pe creste.

DSC_5486.jpg

Ora de aur.

Ora de aur.

Ora de aur

Ora de aur

Casa noastra pentru noaptea aceasta.

Casa noastra pentru noaptea aceasta.

Ultima geana de lumina.

Ultima geana de lumina.

Zgribulirea de dimineata.

Zgribulirea de dimineata.

In actiune.

In actiune.

DSC_5548.jpg

Mai facem si o pana.

Mai facem si o pana.

Cutezatorul si biscuitii.

Cutezatorul si biscuitii.

Trusa de scule.

Trusa de scule.

Intr-acolo.

Intr-acolo.

Placerea single trail-ului.

Placerea single trail-ului.

DSC_5592.jpg

Fragute cat cuprinde

Fragute cat cuprinde

Ajunsi la Pecineagu.

Ajunsi la Pecineagu.

Pierduti.

Pierduti.

Inca putin pana in creasta.

Inca putin pana in creasta.

Sub varful Rosu.

Sub varful Rosu.

DSC_5639.jpg

Tot la vale.

Tot la vale.

DSC_5646.jpg

Ultima dimineata.

Ultima dimineata.

Si stana cu bivuacul fortat.

Si stana cu bivuacul fortat.

DSC_4131

Propark, experienta celor 300 de kilometri ai concursului cu aparatul in spate

Daca saptamana trecuta am pus cap la cap un mic foto-jurnal menit sa ilustreze cat mai bine cele 44 de ore ale concursului acum a venit timpul sa scriu si povestea mai detaliata, cu alte cuvinte mai mult text si mai putine poze. Inainte de a incepe trebuie spus ca foto-jurnalul e trecut la categoria “aventuri” pentru ca a avut toate ingredientele necesare si pentru ca s-a simtit ca o aventura adevarata, chiar daca inainte de concurs nu cred ca as fi asociat muntii Persani cu aventura. Legat de poze in schimb, am reusit sa aleg si sa prelucrez pana la urma pozele din timpul celor 3 zile, poze pe care le-am si urcat aici.

Bun, acum revenind la povestea concursului trebuie spus ca ideea de a merge ca fotograf cu una din echipe mi-a incoltit in minte de cateva luni, dar dupa 2 iesiri destul de deprimante la trekking si dupa 0 kilometri alergati primavara aceasta imi cam pusesem ideea in cui. Dupa o primavara cu foarte multa bicicleta nu aveam nici un dubiu ca pot sa tin ritmul la bicla cu oricare din echipe, dar partea de alergare / trekking ramanea o mare necunoscuta. Cu o saptamana inainte in schimb m-am motivat sa comand din afara o pereche de incaltari care macar pe hartie ar fi trebuit sa ma ajute cu lipsa amortizarii din degete, asa ca iata ca marti inainte de concurs ma trezesc cu o pereche de incaltari luate la intamplare, dar care totusi imi vin surpinzator de bine.

De aici a urmat mail-ul trimis organizatorilor legat de idee, mail la care totusi o parte din mine si-ar fi dorit sa primesc un raspuns negativ, stiind ca o sa fie ceva de suferit in timpul concursului. Totusi nu a fost sa fie asa, iar ziua de joi ma gaseste in drum spre Plaiul Foii.

Indoielile.

Acum trebuie spus ca postura din care as fi vrut sa insotesc participantii la concurs mi s-a parut extrem de interesanta. In primul rand pentru a surpinde cu adevarat o poveste nu poti sa faci poze dintr-un punct de control, iar pentru a intelege ce se intampla si care sunt starile prin care treci in timpul unui astfel de concurs trebuie sa le experimentezi pe pielea ta. In acelasi timp daca as fi facut parte dintr-o echipa cred ca nimeni nu ar fi fost incantat sa car dupa mine doua kilograme si ceva de echipament foto in loc de lucruri utile in timpul concursului.

Dar poate principalul avantaj al posturii de fotograf e lipsa responsabilitatii si posibilitatea de a te concetra pe ceea ce ai venit sa faci, respectiv surprinderea prin fotografii a experientei concursului. Daca as fi facut parte dintr-o echipa cu siguranta nu as fi luat dslr-ul dupa mine si scopul principal in timpul concursului ar fi fost ca echipa sa termine cu bine concursul, iar toate energiile ar fi fost directionate in sensul acesta.

Ajungem si in Plaiul Foii, incepe si o ploaie torentiala care se opreste destul de repede si iata ca aflam si supriza traseului din zilele urmatoare: nu va fi nici Crai, nici Fagaras, ci vom merge in necunoscutii Persani. Iar odata cu dezvaluirea traseului vin si unele dezamagiri ale echipelor legate de traseu, iar impresia generala e ca traseul nu e unul nici foarte lung, nici foarte dur. In schimb atunci cand asculti descrierea traseului e suficient sa citesti putin printre randuri pentru a-ti da seama ca organizatorii au destul de multe suprize pregatite si ca nu va fi deloc o plimbare prin parc. Iar poate cel mai important indiciu e faptul ca in zona in care se va desfasura concursul marcajele sunt putine, forestierele si potecile sunt nenumarate, iar potentialul de ratacire e considerabil.

Ascultand cu interes sedinta tehnica.

Ascultand cu interes sedinta tehnica.

Pregatirea.

La fel ca si ceilalti concurenti trebuie sa-mi planuiesc si eu strategia pentru urmatoarele zile, sa vad ce lucruri trimit inainte catre CP7 unde se va face tranzitia de la MTB la trekking, sa vad ce echipament iau dupa mine si poate cel mai important sa vad ce imi pregatesc de mancare pentru tot concursul. Din punct de vedere al strategiei probabil cele mai importante elemente intr-o cursa de aventura cred ca sunt orientarea si alimentarea, si chiar devine extrem de important sa mancanci bine tot timpul concursului. Daca de prima grija am scapat, la capitolul alimentare tot trebuie sa-mi fac un plan aproximativ pentru a vedea ce iau dupa mine in fiecare din sectiuni.

Poate cealalta mare dilema pe care am avut-o in seara dinaintea concursului a fost cea legata de aparatul foto. Aveam de ales intre un sony nex-5 imprumutat de la Iulian Angheluta, mai mic, mai delicat si mai slab din punct de vedere calitativ, si Nikon D600 cu 24-70-ul pe care l-am avut dupa mine in timpul expeditiei care la 2 kilograme e un adevarat cal de povara pentru orice fel de circumstante, singura problema e ca trebuie sa-l cari in spate. Pana la urma am ales varianta cunoscuta, neavand siguranta posibilelor rezultate cu sony-ul si nici timpul pentru a ma juca cu el pentru a vedea exact cum pot sa-l folosesc cel mai bine.

Dimineata si startul.

Startul e la ora 8:00, putin cam tarziu dar asta mi se pare ca lasa mai mult timp pentru un somn ok in noaptea de dinaintea concursului. Oricum cred ca toata lumea e constienta ca in urmatoarea noapte nu vor inchide prea mult timp ochii. Cand incep sa ma imbrac imi dau seama ca mi-am uitat pantalonii cu bazon in Bucuresti dar reusesc pana la urma sa fac rost de un surogat de la Em si de o pereche de colanti de la CPNT asa ca sunt in curand pregatit de start si de facut poze.

Prim parte a traseului e o bucla pana la lacul Pecineagu, bucla presarata cu 20 de kilometri de bicicleta, 15 de drumetie si cu 3 probe speciale. Scopul meu e sa ajung pana la Pecineagu pentru a face cateva poze cu echipele care particicipa la proba de caiac si la celelalte probe. Dimineata e racoroasa si usor innorata, vreme ideala pentru un astfel de concurs.

Sunt extrem de curios cum s-au simtit si ceilalti concurenti la startul concursului, atunci cand stii ca ai un fata un traseu atat de lung si de variat. In primul rand cred ca toata lumea se intreaba daca e pregatita pentru asa ceva, dupa care te raportezi la echipa din care faci parte si iti pui aceasi intrebare la plural. In plus e atat de mult necunoscut, incat mie unul mi-a venit greu sa nu ma entuziasmez fata de ce am in fata, cu tot cu fluturasi in stomac si cu o pofta nebuna de vedea cum va merge totul. E fain si sunt sigur ca e un sentiment pe care cu siguranta nu il ai in fiecare dimineata.

 

Pecineagu, caiace, frunze si orientare.

Bicicleta pana la Rudarita merge bine, singura problema e ca echipele care pleaca mai departe de aici chiar se grabesc. Urcarea pana in culmea ce face legatura dintre Crai si Fagaras merge ok, asta pana cand oamenii incep sa alerge la vale lucru care nu-mi vine prea usor, mai ales la vale, mai ales cu aparatul care zdruncina haotic la brau. Pana la urma il bag in rucsac alaturi de casca de bicicleta cu care am plecat din greseala mai departe si incerc sa tin ritmul sa ajung la caiace inainte de a pleca ultima echipa pentru a face ceva poze. Ma salveaza portiunea de plat unde reusesc sa-i prind din urma pe cei de la Valea Rea astfel incat prind momentul in care pornesc vijelios pe apa. Trebuie spus ca desi s-au descurcat bine pana la final plecarea nu a fost deloc glorioasa, oamenii mergand cel putin unduit pe primele sute de metri. Mai stau de vorba cu oamenii de la caiace, ma intreb pe unde s-o fi ratacit a 5-a echipa si pornesc agale inapoi spre Rudarita. Cred ca aici o sa am cel mai mare timp de odihna, timp pe care il folosesc pentru a mai castiga ceva teren acoperit la trekking.

Pe urcare ma intalnesc si cu restul echipelor, Grindul pare foarte hotarat si in forma si ma intreb cum o sa se descurce celelalte echipe in fata lor. Vorba lui Balan oamenii sunt un pic din alt aluat facuti si toti au ani buni petrecuti pe munte, singurul dezavantaj poate fi ca Persaniul e la fel de necunoscut pentru ei ca si pentru ceilalti. Dar deocamdata sunt pe teren propriu.

Pe drumul spre Rudarita ma depasesc si Vulcanii Noroiosi si pustii de la Gradina Zmeilor si deja imi e clar ca nu o sa fac concursul cu primele echipe. Chiar daca as reusit cumva sa ma tin de ei ar trebui sa sacrific din timpul pe care as putea sa-l dedic altfel pozelor si nu ar iesi nimic din toata experienta, astfel incat sunt hotarat ca dupa sau in timpul lungii etape de MTB sa merg cu una din echipele urmaritoare. Pana acum am pus ochii pe Valea Rea, nu de alta dar au fost cel mai relaxati pe prima bucata si il au si pe Horatiu cu ceva experienta de curse de aventura in spate.

Planul fiind facut ajung la Rudarita si ma distrez de minune facand poze in timp ce echipele cauta frunzele a 8 arbori prin padure. De departe cel mai tare a fost cu fagul si bradul, si nu putine au fost momentele in care oamenii erau convinsi ca au gasit frunzele care trebuie doar pentru a fi desfiintati de catre organizatori. Dupa cautarea frunzelor in padure vine si urmatoarea proba speciala, cea de orientare, mai fac si aici cateva poze dupa care pornesc inainte pentru a avea timp spre tabara de baza pentru a avea timp sa cos pantalonii lui em ce au inceput sa se desfaca.

Intre timp cateva reglaje la sa caci dupa ce echipele vor pleca de aici nu stiu cat timp voi avea sa le fac, mai fac putin pe bunicuta cu un ac si o ata imprumutate mananc pe indelete niste paste super bune de la Dani si privim cu totii Grindul care trece ca fulgerul prin tabara de baza. In rest cel mai important e sa fac bagajul pentru CP14 si a nu uit nimic important.

Proba de caiace de pe Pecineagu.

Proba de caiace de pe Pecineagu.

Soseaua, arcasii si aventura.

Bun, urmeaza partea de MTB si pot sa ma relaxez putin, chiar daca fluturasii de azi dimineata au ramas neschimbati. Practic acum e plecarea adevarata in necunoscut, primele 3 puncte de control fiind intr-o bucla cu locuri relativ stiute. Imi place foarte mult si atmosfera de la concurs, de competitivate extrem de prieteneasca, iar impresia e ca din cele 11 echipe participante toata lumea se stie cu toata lumea.

Pana la CP4, cel cu proba de tras cu arcul ma tin tot de Vulcanii Noroiosi, oamenii chiar merg frumos la trena si pot sa ma asez si eu undeva la spate pentru scuti putina energie. Gasim si Grindul in CP4 iar celelalte echipe sosesc pe rand astfel incat ne gasim la un moment dat toti stransi la umbra asteptand ca sa treaca timpul mort generat de ratacirea unei echipe din primele doua puncte de control.

E timp si de tras cu arcul, la unele echipe cu mai multe emotii decat la altele, e timp si de stat la vorba, e timp si de glumit pe seama ritmului de pana acum care pare ca de plimbare, dar ceasul ticaie, seara se apropie si echipele sunt abia la CP4.

Dupa CP4 erau doua variante de trecut muntele, una peste munte, ceva mai aventuroasa si una pe sosea, sigura si probabil ceva mai rapida. Grindul si Vulcanii Noroiosi o iau pe varianta mai putin aventuroasa in vreme ce Valea Rea se hotareste impreuna cu Gradina Zmeilor pentru aventura. Trebuie spus ca s-ar putea sa fi fost si cateva comentarii ale mele care sa fi influentat decizia, dar clar nu e nimic interesant la pozele facute pe sosea.

Bustenii, depozite de armament si garduri de 3 metri.

Bun, de aici incolo urmez echipa Valea Rea si tinand cont ca acum echipele s-au imprastiat care incotro sunt sanse mari sa-i urmez pana la sfarsitul concursului, asta daca sunt in stare. Nu de alta, dar fiecare echipa se rataceste acum pe barba ei, si nu e ca si cum ai putea sa te opresti in mijlocul Persaniului pentru a astepta urmatoarea echipa sa vina.

Drumul e bun o perioada, dupa care luam biclele in spate dupa care dam de cateva single trail-uri foarte frumoase pe o culme din spatele Magurei Codlei. Doar ca la un moment dat si single trail-urile incep sa dispara si cu prea putina orientare si putin cam in graba ne hotaram sa urmam un forestier ce pare sa coboare in directia potrivita.

Doar ca forestierul se transforma intr-o vale plina de cazaturi si de busteni pe unde nu cred ca a mai calcat picior de om de ceva vreme. Terenul e dupa spusele lui Doru si lui Horatiu cel mai prost teren pe care au carat bicicleta la vale. Asa ca mai sarind busteni cu bicla in brate, mai facand ceva terapie cu urzici, mai tarand bicla la vale pe pante abrupte extrem de inierbate ajungem pana la urma pe o vale care descoperim cu soc si groaza ca se termina cu un gard.

Intre timp mie mi se dezintegreaza si talpa SPD-urilor, asa ca pe langa faptul ca nu prea am stabilitate mai si simt cum se duce talpa in stanga si in dreapta strangand in acelasi timp si tot noroiul sub brant. Cam acum am mari dubii ca o sa mai supravietuiasca pana la sfrasitul concursului, singura mea speranta e sa ajung cumva cu ei pana in CP7. Gandul mi se duce la ceva scoci ce as putea sa-l gasesc in Dobreni pentru a mai drege situatia care nu e deloc roz in momentele acestea.

Dar lasand problemele fotografului la o parte, deocamdata trebuie sa muncim pentru a urca bicicletele peste gard, unde dam si de un drum care e prea fain pentru a fi adevarat. Vedem si caprioare alergand prin fata noastra si suntem convins ca suntem in ceva domeniu de vanatoare si speram sa nu fim luati drept tinte mobile. Doar ca nu traim mult timp cu dilema si ne trezim in fata unei porti de 3 metri inaltime unde e nevoie de o adevarata munca de echipa pentru a trece bicicletele in partea cealalta.

Bun, am pierdut o groaza de timp, e deja aproape seara dar macar de aici e doar sosea si forestier pana in Dumbravita, locul in care e CP5 si unde se desfasoara proba de joagar. Ratacirea ne-a secatuit putin si bateriile, asa ca inainte de joagar alimentam de la magazinul comunal cu cola si dulciuri. Tot in Dumbravita reusesc sa si cad din cauza unei opriri prea bruste, binenteles ca pe partea cu aparatul si reusesc sa crap parasolarul, sa ma julesc destul de tare si sa cad si pe mana dreapta care incepe sa ma deranjeze. Situatia e cat se poate de gri, dar e putin salvata de rola de scoci de care fac rost la CP5 pentru a incerca sa peticesc putin integritatea pantofilor. Nu stiu cat o sa tina dar e mai bine decat nimic.

DSC_3916.jpg

DSC_3955.jpg

Intrea in noapte, rapelul si orientarea.

Soarele apune in timp ce noi inaintam spre Crisbav, moralul meu e cam la pamant dupa toate probleme din ultimele ore, dar sunt destul de convins ca o sa reusesc sa ajung cumva la CP7. Dar pana acolo mai e un punct de control catarat langa o cetate medievala la aproape 1000 de metri inaltime spre care par sa duca o increngatura extrem de interesanta de forestiere. Plecam pe locul 5 de la CP5 si dupa un pic de navigatie maiastra ajungem pe locul 3 la Bubulu si la punctul de control cu rapelul. Asta nu inseamna ca a mers totul perfect, doar ca am ratacit traseul mai putin ca alte echipe.

Jos in vale se vad luminile oraselor din depresiunea Brasovului in timp ce noi cautam destul de bine ascunsa cetate. Intre timp am trecut pe modul de avarie ca fotograf, chiar daca apratul pe care il car dupa mine ma lasa sa fac poze si noaptea daca e putina luna. Doar ca luna rasare abia cand noi cautam coborarea spre DN-ul ce traverseaza Padurea Bogatii.

Ratacim si aici traseul pret de 20 de minute in cautarea unui drum forestier ce aparea pe GPS, de altfel si ultimul pe care l-am cautat in timpul turei. In timpul ratacirii ne depaseste echipa Tarcu, dar noi continuam in ritmul nostru pe un teren pe care ziua s-ar putea cobora destul de fain pe bicla. Noaptea in schimb riscul de a-ti rupe spite sau schimbatoare e considerabil asa ca ritmul scade, mai facem pauze de alimentare, moralul e sus, dar in acelasi timp ne dam seama ca traseul o sa fie destul de epic si in continuare. Horatiu e aproape tot timpul cu harta in mana, planuind urmatorii pasi.

E un lucru extrem de important la cursele lungi sa poti sa imparti problema pe bucatele astfel incat sa nu fi coplesit de dimensiunea ei. Daca ar fi sa fi privit obiectiv lucrurile in momentul respectiv practic eram 4 rataciti cautand traseul la 12 noaptea, destul de obositi si abia trecuti de prima treime a aventurii dupa 16 ore de traseu. La fel de obiectiv, mai era doar putin pana la CP7, unde ne asteapta haine si incaltari curate si uscate, unde e foc unde putem sa ne incalzim si unde vom lasa si bicicletele.

DSC_4024.jpg

Frigul din mijlocul noptii si venirea zorilor.

La CP7 ajungem tot pe locul 3 si aflam ca Grindul inca nu a ajuns, iar echipa de pe locul 2, Tarcu se incalzeste si ea la foc. Alin are o bere fara alcol care merge foarte bine in vreme ce fiecare incearca sa se pregateasca pentru etapa care urmeaza.

Aici am poate si cele mai mari emotii, pentru am mers prea putin pe picoare la munte anul acesta, pentru ca port o pereche de incaltari nou-nouta si poate cel mai important, pentru ca urmeaza sa-mi las bicicleta aici, singura varianta realista de a o recupera fiind daca reusesc sa fac tot traseul de trekking. Dar odata ajuns pana aici, nu prea mai exista cale de intoarcere, asa ca aventura pana la capat.

Daca parasim caldura focului e incredibil de frig, astfel incat plecam destul de gros imbracati in cautarea crucii albastre din Persani. Dupa ce incepem sa ne miscam si dupa ce se dezmortesc muschii moralul e din nou ridicat si in curand ne croim drum la lumina lunii prin poienile largi din Persani, in cautarea unui traseu de creasta care sa mearga spre nord. Eu am febra musculara de la alergarea de azi dimineata si sincer imi pare tare bine ca ritmul nu mai e cel de atunci. Nici nu prea are cum sa fie, caci odata ajunsi in creasta incepem sa dam de o firava poteca intrerupta in multe locuri de copaci si crengi cazute.

Rasaritul, salbaticia si Pestera.

Pana la urma dam si de curcea albastra, iar zorile ne prind inaintand spre nord cu latraturi de caini de stana in fundal. Oboseala in schimb s-a strans, mai e putin si se strang aproape 24 de ore de cand am plecat din tabara de baza pe masura ce se apropie zorile. Horatiu tot in fata impreuna cu Doru cu navigatia, Catalina si Sorin mai in spate, iar eu cu pozele undeva intre.

Rasaritul soarelui e magic si ne gaseste incercand sa ocolim pe curba de nivel o serie de mici varfuri. Raze aurii trec prin palcuri de padure invaluind totul intr-o lumina aparte, moment in care eu ma activez si mai sprintez de colo-colo cu aparatul la brau incercand sa surpind cat mai bine momentul. Trebuie spus e ca e destul de greu spre imposibil sa te concentrezi cum trebuie dupa o noapte de nesomn, mai ales atunci cand aproape totul se petrece in miscare.

Cred ca momente de genul acesta iti ramana intiparite extrem de adanc in minte, momente in care poate din prisma oboselii si a experientei vezi parca frumusetea lumii cu alti ochi. Momente in care esti impreuna cu alti 4 prieteni, in mijlocul pustietatii si al salbaticiei incercand sa deslusesti o cale cat mai buna de a traversa un masiv extrem de putin umblat.

Totusi pana la urma oboseala isi spune cuvantul si luam o pauza de pe o muchie insorita, 10 minute in care unii aluneca usor spre lumea viselor, doar pentru a reveni mult prea repede la propriile trupuri obosite. Dupa care iti asculti vointa si ignorandu-ti durerile din muschii adormiti mergi mai departe, catre o linie de finish ce pare atat de departe. Cred ca e o estetica si o frumusete in momentele acestea, o farama din esenta sufletului omenesc.

Dupa mica pauza dam de o vale plina de copaci doborati de vant, dupa care cu ajutorul hartii ne hotaram sa alegem o varianta directa spre Pestera. Defrisarea o gasim usor, pestera mai putin caci probabil toti organizatorii se asteptam sa venim din cu totul alta directie. Fetele de la pestera ne spun ca am ajuns pe locul 2, la doua ore de Vulcanii Noroiosi, in timp ce noi ne amuzam cum in ultimele 3 puncte de control am tot avansat pozitii fara a depasi efectiv echipe. Pur si simplu ne-am ratacit mai putin ca ele, iar din punctul acesta de vedere meritul e al navigatorilor, Horatiu si Doru.

La Pestera ne contorsionam putin prin galerii stramte, echipa face un puzzle si aflam de la fete ca stau aici de 10 ore asteptand in zadar sa apara echipele. Dupa Pestera moralul e la cote maxime, nici nu zici ca suntem pe drum de 24 de ore si ajungem repede la CP9, unde echipa trebuie sa traverseze un pod indian peste Olt.

DSC_4050.jpg

DSC_4142.jpg

Poduri indiene, vulcani si casute pentru pasarele.

Singura problema cu Racos si cu probleme din jur e ca am ajuns aici in mijlocul zilei si soarele dogoreste in ultimul hal. Eu zic pas la podul indian si la gandul de a urca pe caldura aceasta pana la vulcan si o iau in ritm agale pe malul stang al Oltului spre Racos unde sper sa am o pauza de alimentare mai lunga. Am noroc si de o mica ocazie pentru un kilometru si ceva, prin sat caldura e ucigatoare, iar eu imi dau seama ca mi-am uitat sapca la CP7.

Norocul imi scoate in cale in magazinas comunal cu ceva bascute chinezesti, ii fac vanzare doamnei si ma aprovizionez pentru festinul de la pranz: sandwich cu cascaval si ton, o conserva de hering in sos tomat, un borcan de piersici in compot si napolitane, cu alte cuvinte mancare de competitie.

Din fericire am suficient timp pana soseste si restul echipei, si la cat de toropiti arata nu imi pare rau de alegerea facuta. Nu de alta, dar la vulcan am mai fost acum cativa ani cu Mihaela si prefer sa ma pastrez pentru orele ce urmeaza ce se vor desfasura tot prin caldura dogoritoare a amiezii. Dar pana acolo oamenii au de batut cateva cuie si de construit o casuta de pasarele, sub indicatiile Catalinei.

Caldura amiezii, genunchi care scartaie si oboseala acumulata.

Trece si pauza de pranz si trebuie sa o luam din nou din loc, nu inainte de inca o pauza la magazinul comunal pentru inca o palarie, dupa care atacam molesiti de caldura CP-ul mut de deasupra Racosului. Hipnotizati de liziera padurii de-abia asteptam sa ajungem la umbra si sa scapam de razele ucigatoare ale soarelui. Toropeala ne-a cuprins pe toti si de aici trebuie sa gasim din nou drumul pe platoul Persanilor printr-un haos de muchiute si vaioage. Pana la urma varianta castigatoare e telefonul lui Horatiu, suprapus pete muchii si paraie reusind cumva sa gasim o varianta care ne scoate inapoi in track-ul de azi dimineata.

Intre timp a trecut si caldura si incepe sa mai adie putin vantul dar eu sunt ramas aproape de tot fara apa si gandul ca mai sunt cateva ore pana la CP14 si pana la apa nu e deloc roz. Totusi mult a fost, putin a ramas si acum sunt destul de convins ca odata ajuns la bicicleta nu o sa am nici o prolema sa ajung inapoi la tabara de baza impreuna cu oamenii.

Genunchiul Catalinei in schimb incepe sa scartaie, ritmul scade in timp ce noi inaintam pe creasta impadurita in vreme ce oboseala se acumuleaza. Trebuie spus ca principalul ingredient pentru o experienta faina la un astfel de concurs sunt oamenii cu care faci echipa si pana acum oamenii chiar s-a bucurat tot timpul de concurs si de faptul ca sunt aici (chiar daca bucuria asta are si usoare conotatii masochistice cateodata).

E extrem de important sa te intelegi bine cu oamenii cu care vei petrece atata timp si cu care vei trece prin tot felul de situatii, dar in acelasi timp trebuie acceptat si faptul ca la un moment dat se vor lua si decizii mai putin fericite sau ca vor aparea si neintelegeri. Cheia nu e in a le evita, ci in a le accepta si in a incerca sa le rezolvi, la fel ca toate celelalalte probleme de care te lovesti in timpul concursului. Cam asa a fost si povestea unei mici disensiuni din grup, plecata de la o mica ratacire care la inceput de tura ar fi fost complet insignifianta. Dupa 30 si ceva de ore de concurs in schimb lucrurile arata putin altfel. Cam pe aici, in vreme ce tensiunea domnea in grup si in vreme ce genunchiul Catalinei nu arata deloc bine am inceput sa ma intreb daca echipa Valea Rea va ajunge la linia de sosire, si eu impreuna cu ei. Sincer nu as fi vrut decat sa o vad pe Catalina dand cateva pedale pe bicicleta, dupa care as fi fost convins va ajunge cu bine la linia de sosire.

DSC_4271.jpg

A doua noapte, din nou pe biciclete, mult asfalt si luna plina.

La CP14 ne aspteapta Balan, noi ii golim bidoanele cu apa si ne schimbam in echipamentul de bicicleta, si cu tensiunile oarecum rezolvate pornim mai departe. Horatiu intra in modul turbo si cu Catalina trasa dupa el da dintr-un foc urcarea de dupa CP14 intr-un ritm in care noua ne e greu sa ne tinem de ei. Apucam sa facem pe lumina coborarea pana in CP16 si pana in national, dupa care se lasa a doua noapte.

Cred ca pentru toti cei care au trecut prin doua nopti consecutive fara prea multa odihna la un concurs de aventura stiu ca a doua noapte e dura. E dura nu neaparat din punct de vedere fizic, caci motorasele incalzite trag destul de bine, chiar daca la intensitate considerabil mai mica decat la inceputul turei, cat din punct de vedere psihic. Ne salveaza totusi gandul ca mai avem doar un punct de control si o proba speciala pana la finish, asa ca pedalam la trena pe asfalt spre CP16.

Catalina a mers neasteptat de bine pana acum cu genunchiul in pioneze, dar pe urcarile spre CP16 genunchiul actioneaza ca un adevarat clinometru si cum panta trece de 1 grad, cum ritmul scade considerabil. Urcam spre CP16 pe un drum acoperit de un strat gros de colb, in vreme ce luna rasarea rosiatica la orizont. In fata e Doru in timp ce zaresc un roi de licurici tropaind spre el, numai pentru a coti brusc stanga. Imi dau seama ca licuricii nu tropaie si ca era vorba de cativa cai intarcuiti langa drum, dar a durat ceva pana cand mintea a procesat toata scena si din lipsa de atentie roata fata a derapat in cobul drumului si m-am trezit din nou pe jos. Nu-i nimic, macar am cazut pe moale de data aceasta.

Odata bifat si ultimul CP alegem sa mergem pe mana lui Horatiu si alegem varianta prin Codlea, unde sunt convins ca omul visa sa faca o aroganta si sa bea un expresso dublu in timpul unui concurs de aventura.

Dar, pana acolo mai e ceva de pedalat prin frigul noptii, caci noaptea aceasta e considerabil mai frig decat ne asteptam. E suficient de frig cat sa dardaim serios pe coborari si sa asteptam cu nerabdare micile urcari pentru a ne incalzi. Singura parte buna e ca totusi nu e foarte mult trafic, mare dificultatea fiind pastrarea concentrarii. Pentru asta incercam sa stam de vorba, dar dialogurile se pierd in balmaseli fara sens, incercam sa cantam, dar nu trecem de cateva versuri sau de un refren si din cand in cand, dupa o perioada anormala de liniste se aude mereu vocea unuia dintre noi intreband “Toata lumea treaza?”. Totul in timp ce zburam prin noapte spre o linie de finish de care ne apropiem vertiginos.

Vine si OMV-ul din Codlea, un moment mai putin aventuros al unei ture destul de epice, moment in care ne asezam toti 5 la tejgheaua OMV-ului, zgribuiti, transpirati si obositi in acelasi timp pentru a savura cafeaua de dimineata. Sunt foarte curios ce a zis vanzatorea de aceasta aparitie noctura, dar cert e ca a mers la marele fix cafeaua si de aici spre Plaiul Foii ritmul a crescut considerabil. Din fericire si traficul a fost ca si inexistent pe drumul secundar si am putut s-a mers din nou grupat la trena.

DSC_4342.jpg

DSC_4351.jpg

Sosirea si finalul.

Mult a fost si putin a ramas si in vreme ce ne apropiem din nou de Crai incepe sa se crape de ziua pentru a doua oara. Din fericire pot sa ma odihnesc putin in timpul ultimei pauze de orientare, atipind in masina oamenilor de la CPNT, suficient pentru a prinde un pic de energie pentru ultimii kilometri, unde am luat-o inainte pentru a suprinde sosirea oamenilor.

Trebuie spus ca dupa o astfel de cursa linia de finish capata o semnificatie aparte, dupa 300 de kilometri si 45 de ore de concurs. E un loc care pare atat de departe cateodata, e un loc care e sfarsitul aventurii si poate cel mai important dupa ultima noapte, e locul in care poti sa te intinzi si sa te odihnesti. Dar poate cel mai important e locul care iti arata ca ai reusit sa duci la bun sfarsit alaturi de prieteni o aventura ce a parut in anumite momente aproape imposibila, iar satisfactia trecerii liniei de sosire e imensa pentru orice echipa care termina un astfel de concurs.

Chiar daca mi-ar fi placut sa trec linia de sosire impreuna cu oamenii de la Valea Rea e intr-un fel datoria mea sa surpind momentul, asa ca ocolesc singur linia de sosire in zorii zilei, incercand sa dau trezirea intr-o tabara de corturi aproape adormita. In curand sosesc si Horatiu, Doru, Sorin si Catalina, bucurandu-se de ultimii metri ai concursului. Intr-un fel frumusetea concursurilor de genul acesta e data in primul rand de frumusetea unei experiente impartasite. Mi-ar fi fost imposibil sa scriu randurile acestea daca nu as fi fost acolo cu ei aproape tot concursul si pentru asta le multumesc. Chapeau bas! si Pe data viitoare!

DSC_4397.jpg

DSC_4545.jpg

DSC_9625

Cautand iarna prin Fagaras, piscul Balii si valea lui Stan

De cand am ajuns in Romania mi se pare ca aproape totul se intampla pe fuga, si nu cred ca am stat mai mult de 2 zile intr-un loc. Si desi ar trebui sa pregatesc ultimile detalii pentru expeditie in Bucuresti, problemele cu astmul si cu alergiile ma fac sa ma simt bolnav de fiecare data cand petrec mai mult de 2 zile aici.

Astfel incat de voie sau de nevoie incerc sa fug in locuri cu aer mai curat, si astfel desi weekend-ul acesta speram sa mai rezolv din lucruri pana la urma dimineata de sambata m-a gasit in drum spre Fagaras impreuna cu Claudiu, Cristina, Oana si Daniel cu planuri de a incerca cateva muchii nordice din zona Balea.

Alegem ca varianta de ajuns in zona sudul Fagarasului si dupa un urcus pieptis catre refugiul salvamont de la Capra pe un vant neprielnic ne hotaram sa ne incercam norocul in partea cealalta a muntelui. Aici vantul bate ceva mai putin, dar tot ce e peste 2200 de metri e in plafonul de nori, si cum e putin cam tarziu pentru obiectivul principal, muchia  Buteanu ne hotaram sa incercam ceva mai scurt si mai la indemana, cu alte cuvinte piscul balii.

Traseul e interesant si pot sa zic ca mi-a placut si ca l-as mai reface odata in conditii de iarna. De data aceasta zapada a fost prea putina si am mers destul de mult pe iarba si pe zapada dezgolita. Dupa cum zice si descrierea seamana putin cu Acul Mare din Bucegi, desi Acul Mare mie mi s-a parut ceva mai expus si ceva mai dificil.

Coborarea am  facut-o pe langa parapetii de avalansa, printr-o zapada enervanta cu crusta in care intrai cateodata pana la brau. Dupa un lung traverseu ajungem inapoi la cabana Paltinu unde incheiem tura cu portii momstruoase de cartofi prajiti.

A doua zi de dimineara vreamea inchisa si cetoasa ne face sa mai lancezim in pat pana cand in cele din urma se porneste si vantul si ninsoarea si ne hotaram sa o dam la vale cu sperante de vreme ceva mai buna. Si astfel muchia Buteanu s-a transformat in Valea lui Stan, pe care am gasit-o pe jumatate inghetata, pe jumatate plina de frunze, si foarte bine amenajata. Per total chiar e un traseu frumos pe care l-am vazut pentru prima data si pe care trebuie sa revin la un moment dat cand e mai multa apa pe traseu.

Urcand spre Capra.

Urcand spre Capra.

Trupa de soc.

Trupa de soc.

Lasand fetele sa bata urme in fata.

Lasand fetele sa bata urme in fata.

Pe sub plafonul de nori.

Pe sub plafonul de nori.

Intre doua nu te ploua...

Intre doua nu te ploua…

Iarba-tooling.

Iarba-tooling.

Prin putinele portiuni cu zapada.

Prin putinele portiuni cu zapada.

Inghetat.

Inghetat.

Caciula face diferenta.

Caciula face diferenta.

Ascutiti.

Ascutiti.

Atitudine.

Atitudine.

Dand cu capul de plafonul de nori.

Dand cu capul de plafonul de nori.

Echilibristica.

Echilibristica.

Tandem.

Tandem.

Singur.

Singur.

Si ne da si plafonul de nori in cap.

Si ne da si plafonul de nori in cap.

Inca putin pana la cartofi prajiti.

Inca putin pana la cartofi prajiti.

Baie de frunze.

Baie de frunze.

Sus si jos.

Sus si jos.

Oare o tine?

Oare o tine?

Piscina.

Piscina.

Pentru caldurosi.

Pentru caldurosi.

Si aici Claudiu statea in picioare.

Si aici Claudiu statea in picioare.

Transee.

Transee.

Si la sfarsit cateva filmulete de la baia de frunze:


Sarituri: