Category Archives: Germania

Grunewald

Shopping salbatic si o ultima tura in Berlin

Nu inteleg shopping-ul, si nu inteleg oamenii care au ca activitate preferata plimbatul prin magazine si cumparatul lucrurilor. Eu vad bunurile, ce in cazul nostru sunt reprezentate de piese de echipament  ca mijloace ce inlesnesc experiente.

Si astfel de-a lungul timpului au fost diferite momente in care am facut shopping salbatic, spre exemplu atunci cand ne-am apucat de catarat, sau atunci cand ne-am apucat de schi de tura. In rest in general folosim lucrurile pana cand se dezintegreaza dincolo de orice posibilitate de reparare, si in general cumparam lucruri noi doar atunci cand avem nevoie de ele.

Dar cumparaturile din ultimele saptamani pentru calatorie s-au incadrat din nou in categoria shopping salbatic. Si cu toate ca aveam deja echipamentul necesar de la turele de pana acum, lista de cumparaturi pentru o calatorie de 9 luni de zile nu a fost deloc mica. Si totul a fost precipitat si de faptul ca multe lucruri sunt mai simplu de gasit si mai ales de comandat in germania unde pentru majoritatea lucrurilor nu trebuie platite taxe de transport. Astfel incat acum bicicleta e pregatita, majoritatea lucrurilor necesare sunt cumparate, urmeaza doar sa fac cateva ture de test pentru a verifica ca lucrurile functioneaza cum trebuie.

De obicei ca orice inginer nu citesc instructiunile de utilizare. Dar cand incep cu asa ceva....

De obicei ca orice inginer nu citesc instructiunile de utilizare. Dar cand incep cu asa ceva….

Oarecum in categoria ture de test a fost si ultima tura din Berlin de weekend-ul trecut, in care am incercat sa fac un fel de rodaj al rotilor nou construite inainte de a merge cu ele la verificare. Astfel incat in prima duminica in care se anunta ceva soare am plecat cu avant pionieresc catre Oranienburg, un mic orasel din nordul Berlinului unde s-a gasit in timpul celui de-al doilea razboi mondial un lagar de concentrare. Doar ca dupa primele 2 ore iarna Berlineza a tinut sa-si ia la revedere de la noi printr-o ploaie destul de puternica de care ne-a udat pana la piele si care a redus moralul la cote minime, astfel incat pana la urma am continuat doar eu pana la Saschenhausen, in vreme ce Mihaela s-a intors cu trenul inapoi in Berlin.

Bicleta aparent neschimbata dar acum pregatita de drum.

Bicleta aparent neschimbata dar acum pregatita de drum.

Rohloff

Rohloff

Ploaia nu putea sa ne paraseasca nici un utlimul weekend in Berlin.

Ploaia nu putea sa ne paraseasca nici un utlimul weekend in Berlin.

Saschenhausen.

Saschenhausen.

Saptamana aceasta e si ultima saptamana de munca in Berlin si la prajiturile de ramas bun toti colegii de munca mi-au spus ca  a fost prea putin un an si jumatate. Si da, daca e sa te raportezi la timpul mediu petrecut intr-o firma de un angajat neamt care probabil e peste 5 ani e putin.  In acelasi timp a fost un an si jumatate in care mi-a placut sa lucrez cu oamenii de aici si s-au format cateva legaturi ce se vor dizolva din pacate in uitarea timpului. Dar asta e, nu poti sa fii in acelasi timp si pe Pamir Highway si la job, si alegerea am luat-o acum 3 luni de zile…

Nici o pana, doar vant din spate, vreme perfecta, chestii faine de fotografiat si implinirea viselor. Si sa nu uiti timpul petrecut in Berlin.

Nici o pana, doar vant din spate, vreme perfecta, chestii faine de fotografiat si implinirea viselor. Si sa nu uiti timpul petrecut in Berlin.

Winterstein

La alergat prin Saechsische Schweiz, si boofen pe Winterstein

Dupa un weekend petrecut in Barcelona si dupa ce am ramas in urma in ultimul hal cu jurnalele, am zis sa aduc din nou blogul la zi incepand cu cele mai recente ture. Dupa doua weekenduri petrecute prin orase, eu chiar simteam nevoia unei iesiri prin locuri mai salbatice.

Si cum unul din cele mai salbatice locuri aproape de Berlin e Elvetia Saxona, iata-ne sambata dimineata in drum spre Dresda impreuna cu Monica si cu Stefan, cu speranta de a prinde un ultim weekend de toamna. Si vremea chiar se anunta anormal de calda pentru perioada aceasta, astfel incat vrem sa combinam drumetia cu un bivuac sub cerul liber si cu alergatul.

Pentru jumatatea de zi de sambata avem in plan sa ajungem la Bastei, o fosta fortareata cocotata pe stanca ce are un pod arcuit extrem de fotogenic. Alegem o varianta care pare sa ne duca mai pe ocolite catre Bastei in speranta ca va fi mai pustie, dar din pacate gandul cu ultimul weekend de toamna cred ca l-au mai avut si o groaza de nemti, astfel incat, pe masura ce ne apropiem de Bastei, ne cufundam intr-o mare de turisti.

Tura e totusi frumoasa, desi ceva cam domoala pentru gusturile mele, astfel incat inainte de a ajunge la masina o condimentam cu o balaureala care sa compenseze potecile extrem de bine ingrijite pe care am mers de-a lungul zilei. Pe langa multimea de turisti de la Bastei erau si extrem de multi cataratori, veniti si ei sa profite de ultimul weekend cu vreme calda.

Si dupa ce au inceput sa ma manance degetele dupa dorul de stanca, si de dorul unei zile de catarat intr-o zi calda de toamna, mi-am dat seama ca ultima data cand am fost la catarat a fost acum aproape 3 luni de zile cand ne-am intors din Alpi. De atunci planificarea si pregatirea unor proiecte ce necesita ceva timp m-au facut sa tai cataratul de pe lista de activitati pentru toamna aceasta. Nu-i nimic n-au intrat zilele in sac, vor fi si alti ani si alte toamne.

Ajungem la masina odata cu apusul timpuriu, si dupa o scurta stramutare in apropierea Pietrei Iernii incepem sa ne pregatim pentru urcusul de 30 de minute catre locul de bivuac. Si de data aceasta, la fel ca si in primavara, vrem sa dormim in unul din cele mai frumoase locuri de boofen din Elvetia Saxona, un cort de piatra pe o platforma suspendata. Partea cea mai interesanta e ca trebuie sa te si cateri putin inainte pentru a ajunge la platforma, astfel incat locul are o tenta usor exclusivista.

Ajungem la el pe intuneric, si dupa un scurt exercitiu de catarat la frontala si dupa tragerea rucsacilor iata-ne la locul de bivuac de pe Winterstein. Ce e foarte interesant e ca desi in jurul stancii vantul vuia destul de puternic, partea pe care era locul de bivuac era destul de ferita, astfel incat am avut parte de o noapte linistita si calduroasa. Mai complicat in schimb cu teama de ganganii cu care aparent Mihaela si Stefan au o reala problema.

A lipsit in schimb de data aceasta cerul plin de stele si rasaritul spectaculos pe care l-am prins ultimele doua dati cand am fost aici. Ramane totusi frumusetea dormitului in mijlocul naturii, sub cerul liber, o experienta care a inceput sa-mi placa din ce in ce mai mult de cand am ajuns in Germania si prin Elvetia Saxona.

Pentru ziua de duminica avem in plan o alergare ceva cam lunga pentru lipsa noastra de antrenament, in partea estica din Elvetia Saxona. Si desi prognozele anuntau ploaie de la jumatatea zilei, aceasta a intarziat sa apara pana la urma. Greseala pe care am facut-o in schimb a fost ca am pleca mult prea gros imbracati pentru cat de cald era afara si cu mult prea putina apa dupa noi, astfel incat dupa primii 14 kilometri am inceput sa suferim destul de serios de sete.

Cu toate acestea tura a fost foarte frumoasa, cu o lumina perfecta de toamna, cu ploi de frunze si un soare bland care te lasa sa faci pauze in toate locurile frumoase pe care le intalneai. Iar locurile au fost mult mai salbatice si mai putin populate de turisti in comparatie cu Bastei. Punctul terminus a fost granita cu Cehia, la un fost punct de graniceri cu un pod peste un mic rau uitat de lume.

A fost genial si momentul in care am dat de prima cabana dupa 10 kilometri de rabdat de sete, pentru a descoperi ca avem la noi doar 4 euro si un card cu care nu se poate plati. Astfel incat dupa o sticla de apa primita pe ochi frumosi, am primit si super oferta unei sticle de cola de 1 litru la 3 euro, pe care nu am refuzat-o. Si cu ocazia asta am descoperit si gustul unei Cola revolutionare, Caribba Cola, care semana izbitor cu gustul sucurilor la TEC de dupa revolutie. Oricum a mers la fix si ne-a propulsat pe ultimii kilometri ai alergarii de 24 de kilometri.

DSC_7747.jpg

Cautand poteca catre Bastei

DSC_7752.jpg

Capitanii toamnei

DSC_7754.jpg

Mai stricam din greseala si putin din decor

DSC_7764.jpg

Rama in rama

DSC_7774.jpg

Privind cutezatoare in viitor

DSC_7810.jpg

Zbor de toamna

DSC_7846.jpg

Cataratul tipic din Elvetia Saxona

DSC_7854.jpg

Inca putin pana pe varf

DSC_7864.jpg

Exercitii de bouldering

DSC_7886.jpg

Apusul zilei

DSC_7914.jpg

Locul de bivuac

DSC_7945.jpg

Mesecenii solitari

DSC_7949.jpg

Buna dimineata

DSC_7978.jpg

Trei frati

DSC_7987.jpg

Alergarea de dimineata

DSC_8015.jpg

Ce poti sa iti doresti mai mult

DSC_8044.jpg

Pe taram cehesc

DSC_8050.jpg

Poteci de vis

DSC_8053.jpg

Deschide si simte gustul de dozator TEC

DSC_8055.jpg

Cola revolutionara, Hasta la victoria Siempre !

Intre Erfurt si Eisenach

3 zile, 3 piste, si aproape 300 de kilometri prin Turingia

Din nou de la Mihaela citire jurnalul unei ture cicloturistice prin zone inca neexplorate de noi:

Sambata, pe cand conduceam noi linistiti pe “autostrada lor nationala” (Bundesautobahn) A9 spre sudul Germaniei (un fel de DN1 la noi), auzim la radio cum moderatorul unui matinal, in loc sa fie plin de energie, cade in butoiul cu melancolie si ne anunta, cum ca ar fi ultima zi de vara astronomica, zicand cam asa: “Sa ne luam la revedere de la vara, ca de la un bun prieten, ce pleaca in strainatate pentru o luuuunga perioada de vreme”. Si o zice cu atata jale, de parca toate doinele stramosesti s-au strans in glasul bietului om. O, pai daca zici tu asa, atunci hai sa o facem cu stil, ca si asa noi suntem pe drum pentru un weekend prelungit in care vrem sa imbinam boschetareala prin intinsele paduri din Thuringia cu cateva vizite culturale. Asa ca am avut parte de 3 zile, 3 rute cicloturistice diferite si 3 orase interesante pe care le-am vazut mai mult in goana pedalelor (Eisenach, Efrurt si Weimar), dar in care vom reveni.

Ziua de vineri a fost dedicata vaii Ilmului. Ilmul este un rau care izvoraste din padurea “turingiana” si coboara in campie. Daca e rau, a croit musai o vale si daca e o vale, neamtul a facut o pista de biciclete. Se numeste Ilmtalradweg. Si daca e o pista de biciclete, noi suntem fix pe ea, pedaland la deal caci mergeam din aval in amonte. Trebuia sa ajungem pe la 750m altitudine, asa ca, ce sunt 500 m diferenta de nivel la valoarea noastra? Chiar nu sunt nimic, doar ca in prima parte nu faci decat sa strabati un relief valurit, pe care urci, cobori si tot asa. Din motive neintelese inca, ne miscam fara spor, fara talent (si macar daca am urca cu adevarat). Incepe sa se simta “aerul de munte” abia pe ultimii 20 kilometri. Inserarea ne prinde intr-un mic orasel numit Ilmenau, unde am oprit sa luam mancare pentru sambata seara si pentru duminica.

Prima intalnire cu padurea turingiana.

Ultimul racnet in moda locala.

Doar cateva frunze prevestesc venirea iernii, in rest un verde de inceput de vara.

Biserici gotice de pe la 1200 se gasesc la tot pasul, chiar si prin mici orasele uitate de lume.

Cand pe piste de bicicleta pe malul Ilm-ului.

Cand de-a dreptul pe camp.

Intindere eleganta.

Cum orele de lumina se scurteaza vazand cu ochii, ne grabim sa ne indepartam de localitate ca sa gasim un loc de cort, dar nu e nimic care sa ne faca cu ochiul la timp. Ignoram un camping iesit in cale si continuam sa urcam usor in serpentine largi, pe foaia mijlocie. Mie chiar imi place aici. Ma simt “mai la munte” si cum afara este deja crepuscul, drumul merge serpuit, pe stanga si pe dreapta e padure intrerupta din cand in cand cate o pajiste, iar mirosul de conifere nu imi da pace, ma pot imagina oriunde, la poalele oricarui munte adevarat. Afara s-a lasat frigul, semn ca vara e deja departe (poate a zburat cu avionul si e deja la destinatie) si toamna, nu mai are nevoie de nicio introducere. Am simtit-o si am mirosit-o prin satele prin care am trecut, ce se pregateau aproape la unison pentru Sarbatoarea Recoltei. Intr-un loc oamenii taiau lemnele pentru iarna, in alt sat o femeie le aranja frumos, pe caprarii, in gramada. Si in multe locuri mirosea a fum si a foc in soba, a caldura si a gutui. Hai, ca toamna asta m-a facut si pe mine melancolica, asa ca va pun o melodie.

Cat ati ascultat voi melodia, am gasit si noi loc de cort, pe un colt de pajiste, la o margine de padure si langa Ilmul devenit un firicel de apa, ce susura totusi atat de odihnitor. Din fericire nu este inca frigul acela iernatic, asa ca putem sta in voie in fata cortului si putem gati la primus, savura o mancare de fasole cu muraturi si privi stelele pe cerul negru si senin. Semne bune noaptea are.

Duminica dimineata, asa pe la 10.30, pornim hotarati la deal (ce e drept cu burta plina dupa micul dejun). Dar dam cu spor la pedale si castigam usor diferenta de nivel ce ne despartea de cota 750m unde se sfarsea Ilmtalradweg si intersectam Rennsteigradweg. Pista de fata ne promitea padure, multa padure. Ea traverseaza practic intreaga padure din Thuringia, pe directia E-V, urmand o culme (evident impadurita), lunga de 170 km (pentru bicicleta, lungimea e de 195 km). Noi aveam sa facem doar jumatate (aproximativ 90 de kilometri). Pe langa pista de biciclete exista si o ruta de trekking compusa din poteci sau drumuri forestiere. Daca va intrebati ce a fost inainte, va spun eu ca a fost poteca. Ruta de bicicleta a aparut ulterior, drept dovada ca nu exista banda separata, ci se urmeaza drumurile forestiere si drumurile asfaltate (oricum foarte slab circulate). Insa predomina drumurile forestiere, unele excelente, altele destul de proaste, oarecum si in functie de numarul de turisti ce frecventeaza acea zona.

Locul de cort, cu susurul izvorului ca zgomot de fond.

In suspensie.

Prima parte pentru noi, ce urca din Allzunah spre cel mai inalt deal cu care se poate lauda padurea asta (Großer Beerberg – 982 m) e bine batuta si merge repejor. In varful dealului, oamenii au taiat cativa copaci si au facut o platforma de observatie, ca sa se poata bucura turistul de panorama din vale, care altfel ar fi total ascunsa de perdeaua de copaci. Acum cred ca inteleg si mai bine cat de trista trebuie sa fie viata pentru Claudia si Andrei in tara padurilor nesfarsite. Ruta cicloturistica nu ajunge pe acest “varf” ci il ocoleste, urmand un drum asfaltat. Noi insa suntem niste “cicloturisti” mai extremi si nimerim (pe cuvant ca fara premeditare) pe drumul “de picior” si urcam cu mare usurinta la cota 982m.

Ajunsi pe acoperisul padurii turingiene.

Pe Rennsteig.

Aschii.

Paduri falnice de brad.

De aici ar trebui sa chiuim de fericire caci urmeaza o buna bucata de coborare, asa ca, speram noi, vom mai recupera ceva fata de planul de acasa, caci tare suntem in urma cu distanta de parcurs. Ne-am culcat pe minus, ne-am sculat pe minus (ca doar nu mergeam in somn), acum la jumatea zilei tot pe minus suntem…

Fericirea coborarii nu dureaza mult, reintersectam ruta cicloturistica si pe cand pedalam iarasi la deal (wtf?) incep sa intrevad o fisura in planul de acasa. Eu ma uitam cu speranta pe profilele incarcate pe kindle ce spuneau 5 kilometri intre punctele X si Y si o diferenta pozitiva de doar 50-60 m. Doar ca profilele erau pentru trekking si daca poteca poate sa ia cea mai scurta linie posibila, apoi bicicleta trebuie sa mearga musai pe drum si drumul ocoleste de te-nebuneste, prezentand comportamente contradictorii: merge in zig-zag, te coboara intr-o vale in fundul pamantului spre dreapta si te urca brusc pe o panta de 14% spre stanga si tot asa.Asa ca degeaba credeam noi ca acus-acus coboram, apoi mai urcam odata pe al doilea varf de peste 900 m din padurea din Thuringia (Großer Inselsberg- 916 m) si apoi vine coborarea lunga si salvatoare de 30 de kilometri. A durat jumatate de zi de deal-vale, multa sudoare, multa rabdare, caci parea ca padurea asta nu se mai sfarsea, si o serie de localitati, dintre care se detaseaza Oberhoful. Cand cititesti descrierea acestei mici localitati, zici ca asta e raiul pe pamant in materie de sporturi de iarna. Este incredibil cum in vest, orice “cacatel” este ridicat la rangul de mare atractie turistica. Si hai sa va fac o lista cu ce puteti face in Oberhof, ca sa vedeti cum dati cat ati clipi schiul din Austria pe o vacanta de iarna in padurea din Thuringia:

– schi fond pe piste amenajate (ratracuite)
– schi alpin (un telescaun si un cablu (numit sugestiv “Vechea pajiste de golf”) ce deserveste o zona de incepatori)
– mers cu rachetele de zapada prin padure
– bob
– sarituri cu schiurile
– biatlon
– plimbari ozonate in natura (eventual cu trasura)
– sanius.

Indiferent daca intelegeti ori nu germana, chiar si daca va uitati la pozele de aici, va dati seama ce puteti face in Oberhof.

Ce altceva va mai doriti? Nu v-am convins? Sa adaug descrierea de pe wikipedia. “Oberhof este cunoscut ca un centru al sporturilor de iarna, in Germania. Orasul traieste din turism. In 2009 au fost 132.000 de turisti ce au implicat 426.000 de nopti de cazare. De aceea Oberhoful este al treilea oras ca numar de vizitatori dupa Erfurt (capitala de land) si Weimar (inclus in Patrimoniul Unesco), fiind in acelasi timp si cea mai vizitata localitate din padurea din Thuringia.”

Deci, nu stiu despre voi, dar pe mine, m-a lasat rece oferta asta, vazuta chiar la fata locului. Am zis ca mai bine stau acasa decat sa ma plictisesc aici…

Pe inserare, schimbam brazii cu fagii.

Pe rennsteig.

Locul in care am infipt steagul in seara asta.

Ca sa revenim la tura noastra, am depasit si cel de-al doilea “obstacol” al zilei de azi (Großer Inselsberg) si cum coborarea nu are farmec pe noapte, am inceput sa ne cautam loc de cort. Gasim din nou ceva fain, pe acelasi tipar: pe un colt de pajiste, la margine de padure. Lipseste doar apa din ecuatie. Cum noaptea vine repede, ne retragem in cort si de data asta chiar suntem determinati sa ne trezim dimineata si sa plecam la drum, nu de alta, dar avem de recuperat cam 25 de kilometri ramasi restanta de zilele anterioare+ inca 100 de kilometri din planul zilei numarul 3 si 3 orase de vizitat. Pe cuvant ca imi pare misiune imposibila.

Dar ati uitat ca eu sunt prudenta, pe cand Radu e optimist si aventurier, asa ca nu luam trenul, ci pedalam. Iata, primii 25 de kilometri se scurg ca vantul si ca gandul in coborarea continua mult visata, vantul e si el cu noi, asa ca toate panzele sus. Daca am avea o vela la bicicleta, am inalta-o si pe aceasta. Lasam in urma fara prea mari regrete padurea nesfarsita si ne oprim in Eisenach. Pentru mine una, Eisenach era sinonim doar cu castelul Wartburg, inclus in Patrimoniul Unesco si legat pe vecie de numele lui Martin Luther care a fost exilat/s-a ascuns aici pentru 3 ani de zile, timp in care a tradus Noul Testament in limba germana. Insa el are mult mai mult de oferit:

– aici s-a nascut Bach si evident exista un muzeu dedicat marelui compozitor.
– tot aici, in Biserica Georgenkirche din Piata Centrala, familia Bach a cantat la orga de-a lungul a patru generatii iar Martin Luther a predicat o vreme;
– cum Luther a si trait aici o scurta perioada de timp, ocupand doua camere dintr-o frumoasa casa construita in still Fachwerk si in prezent veche de 500 de ani, casa respectiva ii este dedicata, numindu-se Lutherhaus (Casa lui Luther);

Si lista continua, fiind nesperat de diversificata pentru un oras atat de mic, incat sunt sigura ca poti petrece o zi intreaga aici, fara sa te plictisesti.

Noi, desi ne-am dori acest lucru, nu avem atata timp la dispozitie si dupa ce poposim putin in piata centrala si gasim cea de-a treia pista din program (Thüringer Städtekette), ne asternem din nou la drum.

Privelistea de la Wartburg.

Fachwerk pe nemteste.

Strajerul cetatii.

Sub soarele de toamna in curtea interioara a castelului.

Si castelul privit de sus.

Sfantul George de Eisenach, si biserica in care au cantat la orga 4 generatii din familia lui Bach.

In sfarsit beneficiem de asfalt si desi in fata avem multi kilometri, ziua frumoasa de toamna si vantul prielnic (am conceput tura in asa fel incat sa avem vant din spate la intoarcere) ne dau ghes sa pedalam. Satele, situate la distante aproape constante de 3-4 kilometri, se scurg unul dupa altul si pe la miezul zilei ajungem in Gotha. Din pacate nu facem ocolul spre centru (fiind in criza de timp) si ramanem in zona periferiei, urmand pista spre Erfurt.

La prune pe un teren viran.

Peisajul tipic turingian.

Erfurt este capitala landului Thuringia si un orasel foarte frumos (cel putin centrul vechi), cu case construite in stil Fachwerk, cu piete dragute, cu cateva cladiri ce iti iau ochii desi momentan si acolo sunt lucrari peste lucrari. Aici avem noroc, caci pista trece chiar prin centrul orasului si cum din cauza lucrarilor traficul este deviat, nimerim pe cateva stradute interesante chiar in inima centrului vechi, scurta plimbare fiind suficienta ca sa ne convinga sa revenim. Stim noi de anul trecut de cand am vizitat Quedlinburgul in noiembrie, ca atunci cand da frigul nu mai este picior de turist, si cei curajosi, imbracati in puf de pinguin, pot sa ia la pas strazile in voie. Asa ca deja, in capsorul nostru se incheaga un plan pentru a reveni aici in noiembrie, cand si asa, nu prea ai ce face in afara de vizite culturale.

Strapungearea luminii.

E deja ora 17.00 cand plecam din centrul Erfurtului si mai aveam 24 de kilomeri pana in Weimar, fiind oarecum consolati cu faptul ca o sa ajungem la destinatie odata cu inserarea. Astfel incat, gandul de a reveni se planteaza si mai adanc in capsor, mai ales ca in Weimar oferta este cel putin la fel de bogata: casele memoriale a doi mari clasici germani (Schiller, Goethe), un muzeu dedicat miscarii Bauhaus, care a inceput in Weimar, inainte de a se reloca in Dessau, cateva castele, o gradina englezeasca prin care am trecut in drumul nostru spre masina si lista poate continua. Chiar ma gandeam, pe cand pedalam prin parcul de pe malul Ilmului ca ar fi frumos ca toamna sa fie lunga, si in noiembrie, atunci cand vom reveni, sa ma gasim cateva frunze galbene si sa ne intampine un soare bland, daca la prima intalnire am avut rendez-vous cu luna.

Weimar pe scurt: Schiller si Goethe

Ajungem la masina la lumina frontalei si in loc sa rezolvam cu partea aceasta a Germaniei, am taiat de pe lista o tura cicloturistica si am adaugat una culturala, dovada ca ar mai fi cate ceva de vazut si de facut in Germania…Probabil ca asa e, dar pe noi a doua iarna nu ne mai prinde in mohoratul si imobilul Berlin! Carpati, here we come!

Foto by Radu

———————————————————————————————————————————
Infobox

In tura de fata am combinat 3 piste cicloturistice din Thuringen (centrul Germaniei) ce formeaza aproape un triunghi.

(img)
Traseu:

Weimar- Meilingen-Bad Berka-Kranichfeld-Ilmtal-Ilmenau-Allzunah (Ilmtalradweg), aprox. 75 km

Allzunah -Bahnhof Rennsteig-Großer Beerberg-Oberhof- Grenzadler-Ebertwiese-Grenzwiese-Am Auerhan- Hohe Sonne- Eisenach, aprox. 90 km

Eisenach-Gotha-Erfurt-Weimar (Thüringer Städtekette), aprox. 100 km

Lungime aproximativa: 265 kilometri
Ilmtalradweg urmeaza firul raului Ilm care izvoraste din Padurea din Thuringia si se varsa in Saale. Totalizeaza 120 de kilometri lungime.
  • Site-ul oficial este acesta (din pacate doar in germana).
  • O schita a rutei gasiti aici.
  • Profilul rutei este aici.
Rennsteigradweg este o adaptare pentru cicloturism a unei poteci de trekking numita simlu Rennsteig, ce urmeaza o culme lunga, din padurea din Thuringia. Poteca a fost dezvoltata pe linia unei foste granite intre regiuni istorice ale Germaniei. Poteca turistica are 170 kilometri lungime si este catalogata ca fiind “high-grade hiking trail”. In realitate, singura dificulate este lungimea traseului, pentru ca in rest, se urmeaza poteci foarte clare si foarte bine marcate si drumuri forestiere, la o altitudine medie de 500-700 m. Ruta se preteaza si pentru mountain-bike. Pentru cicloturism, exista o ruta-sora, ceva mai lunga (195 de kilometri), inaugurata in anul 2000. Exista 2 varfuri importante: Großer Beerberg (982 m) si (Große Inselsberg (916 m) pe care insa ruta le ocoleste. Totusi profilul, asa cum puteti vedea mai jos, este destul de valurit, strangandu-se ceva diferenta de nivel.
  • Site oficial: aici (din pacate doar in germana). Site-ul este destul de complet insa se axeaza pe varianta de trekking si descrierea rutei, profilurile de altitudine, distantele sunt data pentru trekking si nu pentru ruta cicloturistica.
  • O schita a rutei gasiti aici
  • Profilul rutei este aici
Thüringer Städtekette este o ruta cicloturistica de 225 de kilometri ce uneste principalele orase din landulThüringerdin Germania. Ea trece prin: Eisenach, Gotha, Erfurt, Weimar,Jena, Gera. Ruta e bine marcata si merge in general pe asfalt, prin zone rurale sau traversand orasele mentionate mai sus.
  • Site oficial: aici (in engleza)
  • Harta si profil: aici (in engleza)
  • O schita a rutei gasiti aici
Aici gasiti o lista cu toate rutele de ciclourism din Thüringen si o harta ce reuneste atat pistele regionale (Regionale Radwege) cat si cele ce se intind pe mai multe landuri sau chiar pe mai multe tari (Fernradwege). Puteti filtra rutele, astfel incat sa vi se afiseze doar rutele regionale, doar cele de distanta, sau toate rutele.
————————————————————————————————————
Stele pe langa Prora

Orasele hansei, si din nou o noapte sub stele.

Din nou Mihaela a scris un jurnal mai mult decat bine documentat si detaliat, astfel incat dupa weekend-ul trecut cand am scris independent 2 jurnale ce au iesit extrem de asemanatoare, am zis sa nu mai dulblam si de data aceasta efortul. Totusi un pic de exercitiu la scris nu strica niciodata, astfel incat am sa incerc sa mai adaug si eu cateva cateva randuri.

In timp ce mergeam noi printr-o zona rurala din Mecklenburg-Vorpommen, am impartit un timp drumul cu o fatuca pe un armasar negru. Cat timp noi ne mai opream sa ne dumirim pe unde trebuie sa o luam, analizand harta, fatuca ne prindea din urma, dupa care iar o depaseam, si tot asa. La un moment dat cand pedalam pe soseaua de tara, auzim zgomotul de galop venind din spate, si uitandu-ne in spate ii vedem cum goneau in galop pe miristea de langa drum. Si arata foarte tare imaginea, si mi-as fi dorit sa am ceva cu care sa pot sa filmez momentul, cert e ca desi si noi mergeam cu un respectabil 20km/h am fost lasati in praful ridicat de copitele armasarului.

Mai dam putin timpul inainte putin, si ajungem in Luebeck, unul din cele mai frumoase medievale orase din nordul Germaniei si orasul cel mai important din Liga hanseatica. Raman la ideea ca orice calatorie cu bicicleta prin locuri pline de istorie, cuplata cu putina curiozitate si access facil la informatii face mai mult decat orice manual. Pentru ca nu inveti doar lucruri ce s-au intamplat acum o jumatate de veac la o jumatate de glob de tine, ci vezi si urmele pe care le-au lasat intamplarile respective.

Mai dam timpul putin inainte, si ajungem la locul, sau mai bine zis plaja unde ne-am petrecut noaptea. Dupa experienta ultimelor iesiri cu bicicleta pe malul marii Baltice am ajuns la concluzia ca plajele pustii nu sunt deloc greu de gasit, in schimb de data acesta locul chiar a fost deosebit de frumos. Dupa ce se culca Mihalea ma mai tot joc cu aparatul incercand sa fac cateva poze in care sa surprind cerul extrem de instelat, si tinand cont ca trepiedul a fost improvizat din cob-uri si ca nu am declansator cateva au iesit chiar suprinzator de bine. Oricum un trepied incepe sa devina absolut necesar. Si rasaritul a fost deosebit, desi practic nu am vazut deloc soarele.

Mai dam timpul putin inainte, si dupa o lupta cu un mic uragan potrivnic si dupa o degustare de corcoduse, ajungem in Wismar, alt oras al Hansei cu o istorie putin diferita. A fost unul din orasele care vreme de cateva sute de ani, impreuna cu alte zone din nordul germaniei au apartinut de … Suedia. Care aparent a iesit destul de bine din razboiul de 30 de ani, fiind una din marile puteri ale Europei in perioada care a urmat. Pana cand in 1711, cand la fel ca alte mari puteri de-a lungul istoriei, s-au hotarat sa atace Rusia. Si a venit iarna. Cred ca e destul de clar care a fost rezultatul… Revenind la Wismar practic Suedia a renuntat definitiv la el abia in 1903.

Restul, de la Mihaela citire:

Ca ne place marea nemtilor asta nu mai e deja niciun secret, cred eu. Am fost si anul trecut, am fost si anul acesta si am decis chiar sa revenim, pentru a treia oara in 12 luni pe malul Marii Baltice. Ce ne atrage atat e greu de spus. Pe de-o parte ne e linistea si bunul-simt de acolo. Litoralul nemtesc este tot ce nu este cel romanesc. Cu siguranta pentru ca are mai multe sate si asezari tihnite decat statiuni (la noi e in mod cert invers). Pe plaja nu rasuna nicio muzica, nu se vinde nimic, nu se face gratar si alte indeletniciri. De multe ori se poate ajunge doar pe jos sau pe bicicleta. Am gasit de fiecare data si plaje aglomerate dar si fasii inguste de nisip, absolut pustii, in care 2 oameni stau tolaniti la mal si se bucura de soare, de valuri, de briza. La marea lor este tihna. Marea lor este putin pentru “pensionari”, putin pentru “familisti” si in niciun caz pentru petrecareti. Pentru discoteca pe plaja exista Ibiza. Marea lor are piste in loc de drumuri, muzee interesante si orase cu o istorie bogata. De fapt tura am planificat-o pentru doua asemenea orase: Lübeck si Wismar, ambele jucatori importanti in Liga Hanseatica si (asa cum deja banuiti) incluse in Patrimoniul Unesco datorita mosternirii ramase (culturale si arhitectonice). Daca intre ele se mai intindea si o fasie generoasa de plaja ce promitea din nou un somn in aer liber, daca vantul avea sa ne fie partener de drum, aducand pe langa rafale si mirosul marii, avea sa fie cu atat mai bine.

Fata de ritmul cu care ne-am obisnuit (si care nu ne face deloc cinste) ce include sculat tarziu si plecat la miezul zilei, acum chiar trebuia sa ne sculam devreme si sa plecam mai devreme la drum, pentru ca in prima zi am fost nevoita sa inghesui si cam 100 de kilometri si cateva ceasuri pentru vizita culturala in Lübeck si cautat plaja perfecta pentru innoptat. Deci aveam treaba multa in prima zi…Din fericire locurile prin care am trecut chiar ne-au ajutat sa ne indeplinim misiunea auto-asumata, pentru ca nici nu promiteau si nici nu ne-au dezvaluit la fata locului puncte de interes numai bune sa ne ia mintile si sa ne taie elanul de pedalat. Drumul a fost si el numai bun, in mare parte drumuri secundare si asfaltate, vantul ne-a ajutat si el putin batand oarecum favorabil, asa ca am degustat doar peisajul rural din Mecklenburg-Vorpommern, facandu-ne drum aproape singuri printre satele in care, spre surpinderea noastra: am gasit oameni. Am mai scris deja pe blog ca satele nemtilor sunt fantomatice. Aranjate ca la carte si pustii. Fara copii care sa se joace in curte, fara oameni care sa se invarta prin gradina, fara oameni pe camp. Totul inchis, totul zavorat, toti ascunsi in spatele ferestrelor decorate cu diverse bibelouri si perdelute. Si asta nu se intampla doar la orele pranzului cand sa zicem toti sunt la masa, se intampla cat era ziua de lunga, caci atunci cand te urci pe bicicleta pedalezi si la 10.00 si la 13.00 si la 18.00. Ei bine am trecut pe aici, prin niste sate in care oamenii stateau la poarta ori luau masa in gradina, copii se jucau in fata casei singuri ori sub ochii parintilor, cei mai in varsta ne priveau de pe o banca de lemn pusa strategic sub coroana unui copac si tot asa…Ma rog, preocupari normale de weekend la sat.

Pregatirile pentru sarbatorile recoltei.

Prin sate tipice germane, majoritatea din secolele 11-12…


La mure.


Verdele sfarsitului de vara.

O idee mai optimisti ajungem astfel in Lübeck si ne oprim in centrul vechi unde facem o pauza mai lunga. Lübeck este strans legat de Liga Hanseatica si aceasta uniune comerciala i-a adus mari beneficii de-a lungul timpului facandu-l sa infloreasca de-a lungul a patru secole (secolele 13-17) si devenind cel mai bogat si cel mai puternic oras din zona Marii Baltice. Mostenirea Ligii este azi vizibila la tot pasul si in acelasi timp ne ajuta sa ne facem o impresie asupra aparentei orasului in perioada sa de glorie: ziduri de aparare, sisteme de porti pentru intrarea in oras, canale ce inlesneau accesul dinspre si inspre port, biserici din secolele 13-14, case de negustori din caramida rosie ce amintesc de specificul olandez, toate sunt astazi istorie vie. Datorita acestora orasul a fost inclus in 1987 in Patrimoniul Unesco fiind primul caz din Europa in care nu s-a inclus un simplu monument, ci o suprafata intreaga, considerata reprezentativa pentru o anumita perioada istorica. Parca in secolul 10, odata cu intemeierea orasului, numele ales pentru noua asezare avea sa fie predestinat: Liubice (inseamna “incantator”).

Holstentor, simbolul orasului impreua cu o sculptura moderna a unui vas negustoresc.


Citind despre istoria locurilor.


Cel mai vechi spital medieval din Europa.


Fatade peste fatade.

Orasul se gaseste la 15-20 de kilometri de Marea Baltica si pe inserat ne urcam din nou in sa si parcurgem cu spor distanta ce ne despartea de locul de innoptat. Din ciudateniile calatoriei merita totusi mentionat un tunel construit pe sub raul Trave, tunel in care, pentru ca nu este construita o pista, nu poti intra cu bicicleta. Si cum nici pod special pentru biciclisti nu erau sa faca, au pus la punct o linie de naveta: un autobuz in care te urci cu tot cu bicicleta si care strabate in siguranta tunelul, lasandu-te pe partea cealalta. Evident, pentru ca nu suntem in Canada, serviciul este gratis.

Prin Prival.

Ajunsi odata cu inseararea in localitatea Travemünde (cu alte cuvinte “La varsarea raului Trave”) trecem raul cu bacul si ne amestecam prin multimea ce se indreapta spre micile case de vacanta. Satul in care am ajuns, Priwall, este un fel de intruchipare idealizata a 2 Maiului de la noi. Strazi fara asfalt, casute mici, doar cu parter si o mica veranda in fata, terase si mici localuri linistite, asezate la cate un colt de strada si marea ce se simte, se miroase in spatele micilor dune. Tihna si bunul gust de aici sunt fermecatoare si de as avea si eu o mare ca asta aproape, apoi nici nu mi-ar displace 1-2 weekenduri pe an, sa ma duc si sa nu fac nimic. Sa ascult doar valurile si rasetele prietenilor, sa ma legan in hamac si sa citesc o carte buna, plimbandu-ma la inserat pe plaja si privind…lebedele.

Da, stiu, lebede la mare sunt o aparite cam ciudata, insa aici apa nu este deloc sarata, noi aflandu-ne pe malul unui golf, la varsarea raului Trave cu apa dulce, in mare.

Iesim din localitate la lumina farurilor de la bicicleta si ajungem in camp. Gard pe dreapta, padure pe stanga, si din loc in loc cate o poteca cu o mica placuta: intrarea la plaja nr. X. Alegem intarea numarul 2 si gasim o fasie de nisip de 10 m pe care ne amenajam dormitorul. Supratenta cortului se transforma in cearsaf, din coburi ies saltelutele si sacii de dormit, orezul e deja pe primus si noi ascultam valurile si facem inhalatii cu mirosul de alge atat de familiar de la Marea Neagra. Doar zecile de zburatoare de la fluturi de noapte la musculite si insecte diverse ne tulbura zenul intrandu-ne in ochi, atrase de lumina frontalei. Odata stinsa si aceasta, ramanem doar cu cerul plin de stele, cu luminile portului in stanga si cu cele cateva vapoare ce se vad in larg.

In cautarea locului de cort.

Marea Baltica.


Noapte instelata.

Daca prima data cand am venit la mare in Germania am vazut apusul, a doua oara rasaritul, acum nu vedem nimic. Asta nu e neaparat rau caci inseamna ca mai fur cateva zeci de minute placute de somn, cu bandana trasa pe ochi, pentru a impiedica lumina sa imi tulbure somnul cel dulce. Cat timp Radu pleaca la alergat eu fac ce stiu mai bine (adica strang bagajele) si pe la 10.00 ne urnim din loc cativa kilometri cat sa gasim un loc bun pentru a servi micul-dejun.

Rasaritul ascuns.


Privelistea la trezire.

Lebedele maritime.

De acum nu mai aveam probleme cu orientarea. Suntem pe ruta ciclabila ce merge pe malul Marii Baltice (Ostseeradweg) si sagetile indicatoare ne vor purta pana in Wismar. Doar vantul ne pune bete in roate, ca nu cumva cei 50-60 de kilometri pana la destinatie sa treaca prea usor. De fapt luptam cu stoicism cu vantul iar atunci cand terenul destul de valurit ne scoate in fata si o urcarea in plin camp, e o lupta cu toate morile de vant. In mod nesportiv ne fac si cativa mosi pe biciclete electrice ce urca pe acolo cu pieptul in vant. Primii 30 de kilometri pana in Boltenhagen se scurg mai repejor, insa urmatorii trec in ritm de melc.


Micul dejun.

Pentru persevrenta cu care am luptat cu vantul ce bate mereu din fata ne premiem cu o pauza indelungata in raiul corcoduselor. Un om cu suflet bun, si-a imprejmuit locul la camp cu un gard viu format din corcodusi. Si parca gandindu-se la putinii calatori ce mananca din pomi, a plantat soiuri diferite de corcodusi. Cel putin 5-6 soiuri am degustat noi. Corcoduse de toate marimile, de toate culorile si de toate texturile. Dupa ce ne-am umplut bine stomacul si am luat din ce prisosea si pentru drum, reusim fara alte popasuri sa ajungem in Wismar, un alt oras din Liga Hanseatica, un alt oras aflat in Patrimoniul Unesco. Wismarul este notabil mai mic decat Lübeck iar proportiile se pastreaza si pentru centrul istoric. Totusi piata invita la o pauza mai ales cand citim caci cu forma sa rectangulara, cu latura de 100 m este una din cele mai mari din nordul Germaniei. In fata hartii si cu un cornet de “soft-eis” in mana studiem oferta.

Scaunele de plaja tipice pentur marea baltica.


Pe drumuri de tara.


La degustat de corcoduse.


Corcodusele de septembrie.

Dar stati sa va vorbesc mai intai despre soft-eis, cu alte cuvinte banala inghetata la dozator. Cu siguranta ne amintim cu totii de masinile de inghetate ce apareau pe la colturi de strada in anii ’90. Puteai alege intre 3 variante: vanilie, ciocolata sau capsuni si amestec, la cornet sau la vafa. Pretul era in jur de 10.000 sau mai apoi dupa denominare, 1 leu. Usor, usor, masinile de inghetata au disparut…Cred ca au ajuns toate in Germania, pentru ca aici soft-eisul este la moda. Astfel ca nici eu nici Radu nu avem nevoie de nicio invitatie pentru a investi 1.5 euro intr-o inghetata ca pe vremuri, in fata careia nici nu mai am timp sa mai respir…Uite asa se invarte roata si lucrurile se reinventeaza. Veste buna: pregatiti-va sa scoateti de la naftalina si sacosile de panza de pe vremea lui Ceusescu. Schimabti-le doar manerele cu unele mai lungi ca sa le puteti pune pe umar, desenati ceva pe ele, ori scrieti ceva inspirat si gata, sunteti in trend. In Germania sunt la moda si se vor intoarce cu siguranta si in Romania (daca nu s-au intors deja).


Asa, revenind la Wismar, cum intre noi si biciclete nu sunt decat 6.5 kilometri ne permitem sa pierdem vremea in liniste prin centrul vechi, admirand cand o biserica, cand o constructie din caramida rosie, totul vechi de sute de ani, totul povestind istorie. Dam o tura si prin portul vechi unde admiram 3 corabii cu panze (una de transport si doua “zvarluge” suple, gratioase si aerodinamice) ce ofereau croaziere pe mare. Ar fi o idee ca la un moment dat sa ma urc pe o asemenea minune si sa vad cu ochii mei cum navighezi doar cu forta vantului, cum desfaci si strangi panzele, cum manevrezi sutele de sfori si de franghii ce cu siguranta nu atarna acolo fara rost. Dar pana atunci trebuie sa ma multumesc cu demonstratiile capitanului din Delta

In piata centrala din Wismar, in prim plan o fantana de 500 de ani, realizata dupa planurile unui olandez din Utrecht.


Parca e ceva totusi neinregula cu cele doua statuete.


Casa batranul suedez, in stil gotic de caramida, din secolul 14.


Catre Nikolaikirche.


Goticul de caramida. Neavand calcar pentru catedrale oamenii ai pastrat stilul si au folosit materialele la dispozitie.


In vechiul port, langa o veche nava negustoreasca.


Cu bicicleta prin biserica, urme ale celui de-al doilea razboi mondial.

Ca sa fie clar, da? Nu cumva sa te prindem cu tankul cu mai mult de 50!

Cu ocolul prin port ne luam la revedere de la Marea Baltica cu promisiunea ca turele facute aici ne vor ramane la suflet. Desi toate trei la mare, la aceesi mare, au fost atat de diferite unele de altele incat nu pot face un clasament si nu pot avea preferinte. Toate au fost frumoase si interesante in felul lor. Din fiecare am avut ceva de invatat, in fiecare am vazut locuri deosebite si cel putin jumatate din magia iesirilor au fost date de locurile simple dar de efect in care ne-am petrecut noptile, numarand stele si descifrand ori imaginand noi constelatii pana ne fura somnul si ne ducea departe, in marea de vise.

——————————————————————————————————————–

Infobox


——————————————————————————————————————–

Traseu:


Etapa 1: Dorf Mecklenburg-Rambow-Beidendorf-Quaal-B105- Grevesmuehlen (teoretic ruta ciclabila, in teren nu am gasit decat piste izolate, aprox. 25 km). Sursa inspiratie: http://karte.auf-nach-mv.de/->; Hier clicken->;Auswahl Touren->;Regionatouren Ostseekueste Mecklenburg->; Von Wismar aus Geschichte und Kultur erleben

Etapa 2: Grevesmuehlen- Bluettlingen-Sievershagen-Hanshagen-Stohkirchen-Parber-Zehmen-Mezendorf-Schoenberg (ruta Westlicher Backstein-Rundweg, aprox 30 km). Sursa inspiratie: http://karte.auf-nach-mv.de/->; Hier clicken->;Auswahl Touren->;Radrundwege->; Westlicher Backstein-Rundweg

Etapa 3: Schoenberg-Lübeck (pista 20 km)

Etapa 4: Lübeck- Travemünde (pista de legatura cu Osteseeradweg, aprox 15 km)

Etapa 5: Travemünde-Priwall (cu bacul)-Osteseeradweg spre Wismar (aprox 60 km)

Etapa 6: Wismar-Dorf Mecklenburg (ruta Westlicher Backstein-Rundweg 6.5 km).Sursa inspiratie: http://karte.auf-nach-mv.de/-> Hier clicken->Auswahl Touren->Radrundwege-> Westlicher Backstein-Rundweg

Linkuri utile:

Site pentru planificarea turei in Mecklenburg-Vorpommern: aici
Harti si descrieri complete pentru Ostseeradweg (in germana): aici
Cateva informatii despre Ostseeradweg (EuroVelo10) in engleza: aici
Site oficial EuroVelo 10 (in engleza): aici

Popas in Brandenburg

Primele semne ale toamnei, cu bicicleta prin Brandenburg

Inainte de weekendul care a trecut ne-am chinuit sa ne amintim cand a fost ultimul weekend pe care sa-l fi petrecut in Berlin, si nu a fost deloc simplu. Tot numarand weekendurile am ajuns la aproape 2 luni de zile (bine au fost si 2 saptamani de concediu incluse in ecuatie), dar totusi pentru Berlin si pentru lucrurile pe care poti sa le faci in jur e destul de apreciat.

Poate din cauza asta, si din cauza unei masele de minte ceva cam umflate ne-am hotarat sa sa ramanem prin jurul Berlinului. Dar cum 2 zile petrecute in oras sunt totusi prea mult, mai ales atuci cand vremea e perfecta, avem in plan o tura de bicicleta prin nordul impadurit al Brandenburgului.

Astfel incat iata-ne in tren dimineata la 8:30, in formatie de 4 (eu, Mike, Monica si Stefan), pregatiti sa mai exploram inca un coltulet din Brandenburg. De data aceasta vom urma o pista de bicicleta care se numeste Tour Brandenburg pentru cat timp vom avea chef pana la cea mai apropiata gara. Trebuie spus ca in general fiecare land din Germania are un fel de politica de bilete la tren prin care incearca sa se promoveze ca destinatie de weekend. In general poti lua bilete de o zi ce pot fi folosite de 4-5 persoane cu aproximativ 30 de euro, la care se mai adauga 5 euro pentru bicicleta de persoana, cu marele avantaj ca poti pleca cam din ce gara vrei cu singura conditie de a ajunge inapoi in alta gara la sfarsitul zilei.

Cam asta am facut si noi profitand de o zi cu o vreme extrem de placuta care prevesteste si primele zile de toamna, am vazut primele frunze ingalbenit, cautand corcoduse si mere pe marginea drumului, trecand pe langa locuri foarte faine de scaldat sau de facut wild-camping si in cele din urma terminand tura langa un loc prin care am mai ajuns si toamna trecuta, Fuerstenberg, unde a fost si un lagar de concentrare pentru femei in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Au fost aproape 100 de kilometri o pista neobisnuit de buna pentru Brandenburg, cu un vant din spate (chiar ne-am planuit putin tura pentru a profita de el).

Track-ul turei aici.
Ceva mai multe poze aici.
Jurnalul Mihaelei aici.

Ca la tara.

Atentie se pedaleaza.

Typisch deutsch.

Amestec.

Brandenburg!

Oranduire, chiar si in randul vacilor germane. A se observa rebela din stanga sus.

Hodina.

Padurile de fag, care sunt incluse si in patrimonului UNESCO.

O amintire de la mama Rusie.

Locuri de scaldat.

Ajunsi in Lychen.

Si din nou, Brandenburg!

Eu versus tank.

Balans.

Ruegen Beech Forests

Ruegen, o noapte sub stele la malul marii de est

Noaptea se asterne incet peste un tarm de mare aflat undeva aproape de capatul Germaniei, in vreme ce noi ne desfasuram pe folia de cort, incercand sa limitam cumva cantitatea de nisip pe care o vom purta dupa noi inapoi in Berlin.

O luna aproape plina lumineaza o plaja imens de lunga, mult in departare se pot distinge cateva focuri ce ard pe plaja, iar luminile unui vapor ce pare sa pluteasca la linia orizontului si sunetul ritmic si linistitor al valurilor ne amintesc ca suntem totusi pe malul marii. Iar undeva in spatele nostru sub lumina lunii vegheaza ruinele unei statiuni naziste care nu a fost niciodata terminata. Planuita undeva in perioada de avant a national-socialismului, ar fi trebuit sa ofere oamenilor muncii cu par blond si ochi albastri sejururi la preturi modice. Intre timp a venit razboiul, si acum dupa aproape 70 de ani ruinele inca strajuiesc undeva in spatele plajei de altminteri pustii ca un fel de amintiri ale unor vremuri ce mi se par extrem de greu de inchipuit.

Putin mai tarziu suntem in caldura sacilor de dormit, sub un cer pe care norii se perinda ascunzand stelele sterse putin de lumina lunii. In timpul noptii in schimb, de fiecare data cand ne trezim si cand ne intoarcem de o parte pe alta avem deasupra noastra acelasi tablou plin de stele care a fascinat de-a lungul timpului atat de multe minti. Mult timp am crezut ca poti vedea un cer incredibil de plin de stele doar la munte, unde atmosfera e curata si unde esti ceva mai aproape de ele, dar de-a lungul timpului am intalnit acelasi cer impresionant intr-o varietate de locuri. Singura conditia e lipsa unei surse de lumina care sa le ascunda, iar dupa ce apune si luna conditia e mai mult decat indeplinita de plaja pe care ne aflam.

Astfel incat pe masura ce trece noaptea, de fiecare data cand deschidem ochii si de fiecare data cand alunecam din nou in lumea viselor o facem sub acelasi cer plin de stele, pe care din cand in cand isi fac aparitia si nori fugari. Pare la o lume distanta litoralul de la marea Baltica de litoralul romanesc. Acum depinde si ce cauta fiecare, pentru cei care cauta petreceri, muzica si discoteci litoralul romanesc poate e mai potrivit, in schimb pentru noi plaja spartana si pustie pe care ne gasim e tot ce ne-am putea dori.

In momentul in care dormi sub cerul liber, inevitabil atunci cand vin zorile te vei trezi macar pentru cateva secunde. De obicei lucrul acesta se intampla nu atunci cand rasare soarele, ci cu ceva minute inainte de aceasta, atunci cand cerul incepe sa se lumineze spre rasarit. Ochii vor vedea schimbarea chiar si pe sub pleoapele inchise, si in momentul respectiv vei avea de ales intre a te intoarce pe partea cealalta, sau a incepe o noua zi. Nu e greu de ghicit ce am ales noi.

Seara sub lumina lunii, pe un colt pustiu de plaja.

Si venirea diminetii.

Buna dimineata soare.

Acum poate ar trebui sa spun cateva lucruri despre Rugen, o insula maricica ce apartine de Germania (da, in mod suprinzator Germania chiar are si cateva insule), cu o istorie extrem de zbuciumata dar despre care sansele sa fi auzit sunt extrem de mici, in cazul in care nu esti neamt sau daca nu traiesti in Germania.

Poate cea mai fascinanta perioada din istoria insulei mi se pare momentul in care au fost construite nenumaratele monumente megalitice care impanzesc insula. Dolmenurile, care astazi pot parea doar niste pietre imense stranse la un loc in pozitii atipice, sunt la fel de vechi ca piramidele si aproape la fel de misterioase. Ridicate undeva la sfarsitul neoliticului in Europa si Asia (sunt intalnite de fapt din Irlanda pana in Koreea), dolmenurile sunt cu atat mai fascinante cu cat nu au nici o destinatie clara care sa poate fi elucidata in zilele noastre. Unele au fost locuri de ingropare, altele nu, unele imbina si cunostinte de astronomie in constructia lor, altele nu. Cert e ca orice ramasite care ne-ar putea spune povestea oamenilor care le-au construit au disparut de mult in climatul umed al Europei.

E fascinant cand stai sa te gandesti ca acum 5000 de ani, au fost oameni care au ridicat monumentele respective. Desi aratau la fel ca oamenii din zilele noastre, credeau in lucruri complet diferite si felul in care vedeau lumea sunt convins ca era mult diferit. Si totusi dupa 200 de generatii, ai aceasta punte intre vremuri si in momentul in care atungi pietrele respective nu poti sa nu te gandesti ca cel mai probabil acum multa vreme oameni dintr-o cu totul alta lume au facut acelasi lucru.

Un dolmen, o poarta catre o alta lume.

Acum continuand cu istoria Ruegen-ului, cert e ca in jurul nasterii lui Isus era casa unui trib germanic pe nume Rugii, de la care a ramas si numele insulei. Doar ca la un moment dat oamenilor li s-a luat de viata pe insula batuta de vant si de ploaie si au plecat spre tari mai calde, respectiv pe undeva prin Ungaria unde au intemeiat si un regat.

Slavilor nu le-a displacut in schimb faptul ca aveau loc liber in care sa se mute, astfel incat in a doua jumatate a primului mileniu din era noastra s-au stabilit pe insula, au intemeiat un regat, au construit orase si porturi. De la ei vin majoritatea numelor localitatilor, care au un iz extrem de slavic. Si ca dovada ca erau destul de iscusiti in ale marii, in perioada in care vikingii danezi pradau coastele Europei vestice, stapanirea lor nu s-a intins decat foarte tarziu asupra Ruegen-ului.

In lumea slavilor la Cap Arkona.

In cele din urma in schimb au fost cuceriti si slavii si insula a trecut pe rand de la Danezi la Pomerania, de aici la Suedia, dupa care a apartinut Prusiei o perioada, dupa care din nou Danemarcei, dupa care din nou Suediei, dupa care in cele din urma din nou Prusiei. Pana la urma, la inceputul secolului ca sa fie probabil siguri ca le ramane insula nemtii au construit si un pod de 2 km care o leaga de continent.

Pe insula se gaseste si cel mai nordic punct al Germaniei, cu un nume care suna cel putin tare (“Cap Arkona”) si pe care a fost multa vreme inainte de crestinare cel mai mare templu slav pagan din zona. Intre timp marea Baltica a sapat din tarm, si acum doar o bucatica din ramasitele fostului templu se mai poate vizita. De asemenea mai e si parcul national Jasmund, unde se imbina marea cu stanci imense de creta si cu paduri milenare de fag. Un loc fascinant unde lupta dintre mare si pamant poate fi vazuta chiar de pe linia frontului.

Prin padurile milenare de fag.

Tronul regelui de la Jasmund.

Un jurnal mai cicloturistic a scris Mihaela mai jos, cu distante, nume de localitati si alte lucruri din aceeasi categorie:

Din cauza unui trafic “nemiscat” si al becului de benzina, ce gaseste nenorocitul sa se aprinda fix cand nu mai e nici urma de benzinarie pe o raza de 50 km, ne incepem tura mai din sud decat am programat. Si mai tarziu, pentru ca din nou, fiind numai noi doi, nu am reusit sa ne sculam la ora propusa. Asta inseamna o distanta mai mare de pedalat si variante originale de intoarcere. Primii 5-10 kilometri ii dibuim cu ajutorul GPS-ului, pana ajungem in Putbus si intram pe descriere.

De acasa nu prea imi dadusem seama cum este infrastructura ciclabila din zona, daca sunt sau nu piste ori trebuie sa ne multumim cu descrierea (ce e drept detaliata) pe care o aveam la noi si sa fim atenti sa nu pierdem cumva drumul. Din fericire la fata locului gasim piste si chiar daca nu exista neaparat o ruta ciclabila speciala care sa le lege pe toate, sunt indicatoare, din loc in loc sunt si harti pentru a te ajuta sa te pozitionezi in spatiu, nu iti trebuie decat chef de pedalat. Drumurile sunt insa diversificate, de la piste asfaltate, pana la drumuri prin padure, portiuni de drumuri nationale, drumuri din dale de beton ce nu au moarte, ori pe un pietris marunt si enervant, astfel incat viteza de deplasare nu va fi nici constanta si nici deosebit de mare.

Primul oras in care ajungem (Putbus) si-a trait perioada de glorie acum cateva zeci/sute bune de ani. Acum in afara de casele albe au ramas doar cateva tufe rare de trandafiri, cateva cladiri frumoase dar nepuse in valoare si multa liniste. Imi amintea oarecum de statiunile de bai, unde nu se intampla nimic, unde totul sta incremenit in clipa de ieri, de azi, de maine. Doar oamenii pleaca si lasa in urma si mai multa liniste. Din gradina englezeasca din centrul orasului, ascuns de perdeaua copacilor, domnitorul Malte I isi vegheaza in continuare tacut si imobil plasmuirea, ce incet, incet pare ca se va contopi cu el.

Alea mijlocul pustietatii numarul 9, cu tot cu casuta postala.

Invartind rotile pe pistele de bicicleta.

Nu e un general spaniol sau sud-america, ci e printul Wilhelm Malte, care a transformat Putbus-ul in ceea ce e astazi.

O noua semnificatie a sintagmei “cu fundul in sus”

Ne scuturam de impietrirea ce ne-a cuprins si pedalam in continuare spre sud-vest, trecand prin sate pescaresti cu case frumoase. Imi place stilul unitar in care sunt construite casele si chiar si cele renovate au fost refacute in acelasi specific: case cu un nivel/maxim doua, vopsite in alb si cu acoperis de stuf. Totusi noi ne indreptam spre cateva dolmenuri de care Radu a fost extrem de incantat, mai ales ca nu se astepta sa le gaseasca fix aici pe insula. De incantare a ajuns sa le exploreze pe toate partile, dupa cum lesne se poate vedea din fotografii.

Prin paduri mai tinere de fag.

La primul dolmen.

Ce se lasa explorat pe indelete.

Si cel mai fotogenic dolmen, cu o poza ce ar putea fi intitulata “Un bolovan intre bolovani”

Acum, poate ca el ar mai fi stat, dar ziua era deja dupa-amiaza si noi nu pedalasem mai nimic. Cu vantul in pupa (la propriu) ne indreptam spre cateva sate mici: Seedorf (Satul marii) si Moritzdorf, unde aveam sa luam cel mai mic bac din Germania: o barca cu vasle, incapatoare, gata sa inghita si pasageri si biciclete. Zona pe care o traversam este linistita si pitoreasca si ar fi un vis frumos ca toata insula sa fie asa. Totusi ca si in viata e greu sa faci alegeri echivoce pentru ca visand la viata boema dintr-un asemenea sat, ne indreptam in viteza catre o statiune, in care sa gasim un supermarket, de unde sa luam apa si mancare pentru ca atat bidoanele cat si coburile noastre erau goale. Ne oprim la primul magazin iesit in cale si conform traditei, Radu face o baie de multime pentru a lua de-ale gurii.

Cel mai mic ferry din Germania.

In rolul de viking.

Unul din “Podurile peste mare” din statiunile germane.

Si drumul curge in continuare.

Prin paduri milenare de fag.

Oameni iesiti la pescuit la apus.

Pescarusul, soarele vaporul

Acum, cu ceva in coburi, putem sa gustam din nou din libertatea si frumusetea drumului si traversam cateva statiuni cu renume de pe insula: Baabe, Seelin, Bingen, in cautarea plajei pe care vom innopta. Stiam ca dupa acest sir de statiuni (sincer deloc urate, cu turisti, dar curate, civilizate si cochete) avea sa urmeze o zona mai ingusta a insulei, marginita de un lac interior pe stanga si de mare pe dreapta. In plus, plaja de nudisti din Prora, promitea sa fie o gazda relaxata pentru cicloturisti nonconformisti ca noi. Ajungem chiar repede la locul faptei, luam pulsul si, da, plaja promite. Decidem sa mai inaintam cateva sute de metri si gasim o alta intrare spre plaja, ce trece prin inima unui complex national-socialist. Aici, in perioada nazista s-au construit zeci de blocuri/cladiri ce trebuiau sa ofere cazare si pensiune muncitorilor din Germania veniti sa petreaca un concediu pe malul marii. 5 km de cladiri, toate identice, toate in ruine, trebuiau sa “inghita” in fiecare serie 20.000 de oameni, ce plateau pentru cazare si pensiune completa doar 2 marci/zi/persoana. Ideea era revolutionara si constructia unica in lume la vremea respectiva, insa cladirile nu au fost niciodata finalizate pentru ca intre timp a inceput Al Doilea Razboi Mondial.

Din fericire insa plaja este despartita de ruine printr-o perdea ingusta de copaci si cateva sute de metri, iar ruinele au vedere spre mare, asa ca noi ne punem cu spatele la ele, sub un mal nisipos si intram in lumea noastra…lumea marii. Plaja se goleste si de ultimii intarziati, marea ne primeste clada, mai calda decat aerul de afara si o baie nu face decat sa aduca impresia gresita, cum ca am dat sarea jos de pe noi….De fapt, doar ne-am racorit si am pus peste transpiratie, ceva mai multa sare, si o portie buna de nisip, caci aici este atat de fin incat intra peste tot, prin coburi, se prinde de prosop, de punga de mancare etc. E chiar frumos ca odata pe an sa mai schimb locurile clasice de gatit de la munte, de pe iarba, cu linistea plajei si sa adormi nu in tarait de greieri, ci in ritmul valurilor mici ce se sparg de mal.

Si de ce nu, sa te trezesti cu soarele in ochi, privindu-l cum iese din mare, dorindu-ti ca norul acela de la orizont sa nu fi stricat momentul tocmai acum, caci vorba aceea, rasarit sau apus la mare vad cel mult odata pe an!

Pregatirea rasaritului.

Impulsionati de rasarit impachetam si ne suim repede pe biciclete. Ca mai dureaza ceva pana dam nisipul jos de pe noi, aranjam totul, mesterim la bicla lui Radu si ne asternem efectiv, cu spor la drum, asta e altceva. Totusi dimineata ne gaseste pedaland spre “Scaunul regelui”-Koenigstuhl, o stanca de creta inalta de 118 m, ce pierde in fiecare zi razboiul cu marea ce inainteaza centimetru cu centimetru si macina tot ce ii sta in cale, ce isi va face loc cu pricepere si perseverenta pana cand timpul si mersul lumii se va schimba.

Pedaland catre scaunul regelui.

Si scaunul regelui de la Jasmund.

Falezele de creta.

Cine a spus ca marea nu e in loc periculos.

Totusi, daca peste sute ori mii de ani stanca de creta se va dizolva pur si simplu in mare, capul Arkona (cel mai nordic punct al Germaniei) mai are inca o sansa. Capul “iese” 6 km de pe continent si este un loc batut de vanturi si de mare, iar noi pe biciclete, mergand inapoi spre continent, ne-am dori poate sa fim marinari, sa stim cum sa o scoatem la capat cu vantul nebun ce s-a pornit din sud-vest si cu ploaia ce ne mana din spate, dinspre mare. Ne-au prins la mijloc si ne uda bine, pe toate partile. Dar asta e oarecum si frumusetea mersului pe bicicleta.

In cel mai nordic punct al Germaniei, cu doua faruri cu un design destul de diferit.

Simti. Traiesti. Percepi natura asa cum este: schimbatoare, simpla, superba. Te vezi asa cum esti: aparent mic si neputincios, alergi in zadar de norul de ploaie, prin campul nesfarsit. Te uiti sau nu in spate, tu stii oricum ca te va prinde. Il simti in aer, simti adierea, auzi freamatul copacilor, pielea sesizeaza nemiascarea din jur, narile simt mirosul de ud. Te indrepti cu toata puterea spre un adapost ineexistent, unul mult-dorit. Speri cu jumatate din suflet ca vei gasi ceva, aparut din neant, dar acum esti mare, esti pe picioarele tale, si nu, mama nu mai e langa tine sa te astepte cu pelerina de ploaie. Asa ca cealalta jumatate de suflet asteapta…Precum intr-o lupta pe tatami, iti tii parca respiratia asteptand o miscare din partea adversarului. Este momentul sa dovedesti ca esti bun, este momentul sa arati ca ai inteles.

Nu te poti pune cu natura, nu are niciun sens sa o faci. Vantul, ploaia, zapada ce iti intra in ochi sunt toate metafore ale vietii. Important este ca tu sa continui sa pedalezi. Uneori mai incet, alteori mai repede. Important este sa nu te opresti si sa pastrezi mereu in tine o farama de speranta. Putina speranta, putina rezistenta, putina cunoastere si ceva determinare te vor duce mereu dincolo de furtuna. Pentru ca dincolo de orice furtuna este intotdeauna soare, este vremea buna, este incurajarea aruncata de peste drum de alti ciclisti, uzi si ei ce veneau de pe contrasens. Tu mergi inainte si tragi dupa tine uneori fara sa stii, vremea buna, soarele si vantul ce te vor usca. Important este sa nu te opresti. Vremea buna va veni mereu mai repede decat daca ramai stand in loc, fara alternative, fara viziune, fara curaj, fara un scop.

Un pic mai multe poze aici.
Si track-urile partiale ale celor 2 zile aici si aici.
Jurnalul Mihaelei aici.

Cu canoele prin Spreewald

Spreewald, delta de langa Berlin

De la mike citire, jurnalul din weekend-ul trecut in care trecut:

Las apa sa curga fierbinte pe piele si dintr-o data sute de puncte nevazute incep sa ma manance. Torn sampon in podul palmei, dar cand sa ridic mana deasupra capului, parca mai are putin si imi cade din articulatie. Si totusi astea sunt preturi mici pentru tura foarte interesanta din weekend. Kya ne facuse un dor nebun de balta cu RT-ul sau din Delta. Vara a venit si in Berlin si vara va trece daca nu facem ceva cu ea. Iar in acest ceva sunt incluse si cateva ture cicloturistice in locuri frumoase de la mare si cateva plimbari cu caiacul. Deja numaram weekendurile ramase pana in octombrie si nu mai sunt multe si desi Radu si-ar dori din nou o tura in Sachsische Schweiz in care sa imbinam catararea cu algeratul / bicicleta, eu pledez pentru altceva, ceva care sa se asorteze cu anotimpul. Gradele din termometre sunt promitatoare: 23-24 de grade, orele de soare la fel, iar vantul, ei bine, pe el nu il lasam sa ne dea planurile peste cap.

Nici nu e nevoie sa fac prea multa munca de documentare. Destinatia o descoperisem inca din primavara si o aveam salvata atent intr-un folder: Spreewald (cu alte cuvinte padurea raului Spree). Este vorba este o zona de delta, dezvoltata insa intr-o regiune paduroasa, declarata Rezervatie a Biosferei inca din 1991.

Citesc putin, numai cat sa ii pot compune un email convingator lui Radu si dupa ce vad si cateva fotografii din zona eu sunt 100% convinsa. Mergem sa exploram canale. 276 de km de canale navigabile dintr-un total de 1550 de km de “alei pe apa”.

link hartahttp://www.spreewald.de/the-spreewald/unesco-biosphere-reserve/index.html

Nemtii stiu atat de bine sa isi faca reclama, incat dintr-un popor slav (sorbii) stabilit aici in perioada migratiilor, au ajuns sa isi faca simbol. Astfel citesti in germana despre cum au facut locuitorii fata procesului de germanizare si cum si-au pastrat limba, traditiile si portul de care acum nemtii sunt foarte mandrii. Sincer, slavii astia au ceva cu apa, pentru ca si lipovenii din Delta Dunarii tot popor slav sunt.

Turismul este o importanta sursa de venit alaturi de agricultura, exploatarile forestiere si pescuit, astfel incat site-urile de profil pentru inchiriat diverse ambaracatiuni au o oferta variata: caiace de una, doua sau trei persoane, barci de agrement si plimbari cu “Kahn-ul” (o barca cu fundul plat si destul de spatioasa, dirijate nu prin vaslit ci prin impins. Cel care conduce barca, sta in spate, in picioare si impinge cu o prajina fie in maluri, fie in solul mocirlos de pe fundul canalului)

schema barcahttp://en.wikipedia.org/wiki/Punt_(boat)

Evident dintre toate variantele noi o alegem pe cea care presupune cea mai multa actiune: caiacul. Eram deja vaslasi experimentati, dupa ce ne mai dadusem o data cu caiacul anul trecut, asa ca nici nu se punea problema sa alegem un circuit mai scurt de doua zile. Cum oferte pentru inchiriat erau aproape din poarta in poarta nu ne-am bautut capul cu rezevari, mai ales ca nu stiam daca vom incapea si noi si bagajele intr-o ambarcatiune de doua persoane si am hotarat sa mergem sa vedem cum sta treaba direct la fata locului. Pentru ca am fost relativ matinali (adica matinali fata de marea masa a nemtilor), am mai prins doua caiace nerezervate si am primit unul suficient de comod si incapator, cat sa ne “inghita” si pe noi si pe bagaje. Am primit si o harta cu zona limitrofa si in plus, Radu a facut o poza cu o harta extinsa a intregii rezervatii si dusi am fost. Initial, cei de la inchirieri ne-au sfatuit sa alegem din trei trasee marcate de lungimi diferite (7 ore, 5 ore, 4 ore), ce mergeau fie spre o padure de la nord numita “Hochwald” (Padurea cea inalta), fie spre diverse localitati din interiorul deltei, spre care accesul se realiza majoritar pe apa. Dar nu iesim bine pe canalul principal ca dam cu ochii de puhoi. Cat e de lat canalul, caiac langa caiac, de culori diferite, cu stiluri diferite, se indreptau pe acelasi traseu. Ne asteptam oarecum la asta, pentru ca weekendul acesta prezenta toate ingredientele pentru a-i scoate pe nemti din casa: vreme buna, vacanta copiilor, perioada concediilor. Si cum nemtii sunt un popor de oameni ascultatori, 80% o luau pe drumul indicat. Noi, niste razvratiti, nu numai ca o luam in sens invers, ba chiar nici nu respectam traseul marcat, caci tocmai dadusem peste o ecluza si cum nu stiam cum functioneaza am zis ca e mai sigur sa o ocolim.

Prin canalasele din Luebenau.

Asa ca ne pierdem repede pe canale mult mai linistite si pe masura ce ne indepartam de localitati, avem exclusivitatea locurilor prin care trecem. Circuitul spre Hochwald era cel mai lung dintre traseele marcate, asa ca numarul de curajosi era mai mic, avand in vedere ca pentru multi plimbarea era mai mult de distractie sau pentru a petrece o zi cu intreaga familie (catel, copil, de toate am vazut in caiace). Pentru noi era treaba serioasa si dupa cum se va vedea la final ne-am achitat bine de ea…nu am lasat prea multe canale de pe harta necercetate. Peisajul este interesant si nu se poate compara decat pe alocuri cu ceea ce am vazut in delta. Trebuie sa va imaginati o padure de foioase, verde de la radacini si pana in varful copacului, in care aleile sunt de fapt canale. Mai mici, mai mari, mai intortocheata sau drepte ata, exista in toate variantele. De regula cele mai mari canale de aici se aseamana cu cele de la noi. Insa majoritatea sunt inguste si unele intortocheate, astfel incat cu o barca cu vasle ar fi dificil de vaslit si ai fi obligat repede sa treci la stilul gondolier. In plus nu sunt deloc adanci (cam jumatate de metru in centrul canalului), ceea ce le face perfecte pentru vaslitul recreational. Radu este navigator sef, dicteaza directia din spatele caiacului si este in acelasi timp si cu ochii in harta, eu, in fata, aplic invataturile Capitanului: “minte multa nu se cere, sa fii prost sa ai putere” (sa dai la padela). Asa ca nestiind unde sunt pe harta, ma trezesc cand am trecut deja de Hochwald.

Prin canale inguste si salbatice.

Sau mai largi.

Puteti ghici din ce perspectiva sunt 90% din poze.

Ce e drept, apropierea de padure s-a simtit in primul rand prin cresterea exponentiala a populatiei de tantari. Tantari prostuti de altfel daca e sa ii compari cu cei din oras, dupa care alergam jumatate de noapte cu pliciul in mana, pana cand reuseam sa ii pocnesc bine in cap si sa ii lipesc de tavan ca sa ma pot culca linistita. Acestia se lasa pocniti una-doua, dar au strategia spermatozoizilor. Sunt multi, ataca in hoarda si pana la urma 2-3 tot reusesc sa te ciupeasca. Eu cedez repede si dau cu un strat gros de Autan, ce expirase de un an, dar care ma rog sa isi mai faca efectul macar tura asta. Coafura lui Radu inca rezista dar nu se stie pentru cat timp. Si la noi in Delta am vazut tantari, dar macar acestia erau de treaba si aveau orele lor de aparitie. Aici insa in combinatia padure+apa, tantarii erau activi vesnic. Mai grav era ca nu puteai nici macar sa te aproprii de mal. Ma intelegeti, ai si tu o nevoie la padure. Nu era nevoie de semne cu interzis, de delimitarea zonelor strict protejate. Tot ce era pe mal era cu strasnicie protejat de o armata redutabila. Dupa 2-3 incercari am zis ca mai astept, mai ales ca am vezica buna. Tantarii au castigat mereu razboiul, chiar si cu libelulele. Aceste insecte delicate, erau pe toate canalele si mai ales se gaseau intr-o varietate neobisnuita de culori: erau libelule albastre. Unele aveau aripile de-a dreptul bleumarin, altele azuriu, altele aveau combinatii de albastru cu alb ori albastru inchis cu negru. Si zburau neobosite, de multe ori in fata caiacului, astfel incat ajunsesem sa mergem cu doua alaiuri dupa noi, mai ceva la ca nunta: alaiul de libelule in fata si alaiul de tantari in spate. Sincer, cred ca libelulele de aici erau ghiftuite din moment ce nu erau interesate de hoarda de tantari din urma noastra. Cheia succesului era sa te misti cu o viteza de 4-5 km/h. Astfel nu au prea existat momente de pauza si am dat la padela la foc continuu. Era esential sa mentii caiacul in miscare, daca se putea cat mai pe marginea canalului si atingand cat mai putine frunze.

La una din cele 10 ecluze pe la care am trecut prin weekend.

Aplecatoare.

Pe la inserare.

Mosii la sfat pe marginea canalului.

Primul moment de pauza a fost pe la ora 14.00 cand am oprit la o terasa si acolo am constatat ca nu e nici urma de tantari. Repetam incercarea si pe la ora 16.00 si acum suntem siguri: cautam un camping. Da-l naibii de wild-camping ca nu avem de gand sa devenim hrana acestor monstrii. Aveam deja indicatii pretioase de cand am inchiriat caiacul despre doua campinguri din zona si il alegem pe cel mai “spartan”. In fond nu ne trebuia decat un loc cu iarba tunsa si eventual stropit, unde sa ne intindem cortul. Mainile ne dor de la degete si pana la umar si ne ridicam din caiac cam anchilozati, dar speram ca ziua urmatoare sa fim ca noi.

Bine ca speranta moare ultima, caci dimineata mainile sunt cuprinse de o febra musculara de zile mari si in primele 2-3 ore sunt total razvratite.

Dar voi, mainilor, nu stiti oare

ca noi stim “placa” asta de la picioare?

Febra musculara trece cu miscare! (eh, uite ca scriu si in rime)

Asa ca luati naibii padela asta si dati-i bice.

Ziua e diversificata pentru ca trecem si prin localitati cu casute pitoresti, si prin paduri si prin zone ce se apropie mai mult de delta noastra, cu stuf si nuferi albi ori galbeni. Totusi la capitolul animale/pasari nu am descoperit nimic mai mult decat serpi de apa, rate si un barzoi. Nici macar o broasca nu am auzit, iar despre pasari mai exotice nu poate fi vorba!

Dupa prima jumatate de zi in care credeam ca imi cad mainile, mi-am revenit si am vaslit cu spor, acoperind cam aceeasi distanta ca si in ziua precedenta, desi am petrecut ceva mai mult timp in ecluze ori in spatele unei barci de agrement care se misca cu viteza melcului turbat si care conform regulilor locului avea prioritate. Barcile astea ma frustrau in mod vadit, nu numai pentru ca ne blocau drumul si uneori mergeam sute de metri in spatele lor fara sa avem loc sa le depasim, ci si pentru ca barcagiul mai incerca sa faca conversatie cu noi, sau sa ne zica una alta, noi neintelegand nimic. Nu-i vorba, ca vorbea germana, dar in capul nostru nu se lega nimic. Si cel mai enervant era cand facea ceva glume pe seama noastra, ca sa rada calatorii din barca, de altfel destul de plictisiti. Nu vad ce e asa interesant sa te urci in barcoiul acela mare, si sa te lasi plimbat printre case, pulverizandu-te la intervale dese cu spray anti-tantari si mai cerand din cand in cand cate o sticla de apa/bere/suc de la vaslasul care era si barman in acelasi timp si care parea pregatit pentru orice: facea si pe ghidul turistic, avea bauturile pregatite in lazi frigorifice, pahare si tot ce mai doreau clientii: all inclusive pentru 60-70 de euro/ora/barca. Pretul chiar nu era mare (iesea cam 5 euro de persoana) dar pe cuvant daca pentru toti oamenii aceia valizi nu era mai recomandat un caiac pe care sa il manevreze ei singuri si cu care sa descopere lumea. Cele 2 ore petrecute la firul apei si febra musculara de dupa le-ar fi lasat o imagine personala si de nesters asupra zonei!

Pentru ca tot am ajuns la “specificul local”, in restaurant/la terase la mare oferta nu era pestele asa cum v-ati fi asteptat, ci….catravetele (asta pe langa diverse tipuri de carnati caci carnatul este si gustarea si mancarea traditionala a nemtilor). Se gaseau astfel castraveti in toate varietatile: salata de catraveti cruzi la pahar, castraveti murati in diverse stiluri, castraveti cu ierburi, fara ierburi. Ce sa mai, oferta era pentru fiecare. Ca sa vedeti cat de important este catravetele pentru dezvoltarea durabila a zonei, pista ciclabila care trece prin Spreewald se numeste foarte sugetsiv: Gurkenradweghttp://www.gurkenradweg.de/(cu alte cuvinte Pista Castravetelui). Se pare ca aici leguma asta banala, este ceva intre brand si traditie, avand in vedere ca in dulcele stil german, a capatat pana si muzeu, intr-una din localitatile din zona. Oricum, sa ne intelegem, nemtii ca ci alte popoare vestice stiu sa faca turism si faptul ca aceasta zona se gaseste la doar o ora de Berlin nu poate decat sa ii ajute.

Un alt element de specific local sunt ecluzele. Daca in Olanda am intalnit bacuri self-service, aici toate ecluzele erau asa, desi in weekend, la multe din ele era cineva care le manerva. Daca in ecluza, era atarnat si in cosulet/ o conserva etc, lasai si un mic bacsis pentru serviciul facut, daca nu, mergeai mai departe. Fiecare ecluza avea instructiuni de operare in germana, asa ca fie stiai germana, fie aveai un dezvoltat spirit tehnic, fie, dupa vorba “minte multa nu se cere, sa fii prost, sa ai putere”, te dadeai jos din caiac, saltai caiacul pe mal, il tarai cativa metri, il dadeai din nou la apa si te urcai din nou in el. In orice caz, toate ecluzele erau concepute astfel incat sa poate fi manevrate si depasite si de cei care mergeau in caiace de un singur loc.

Dimineata pe racoare.

Ape nemiscate.

Si ecluze cu variante.

Pentru ca am ajuns prea devreme inapoi, am mai facut un circuit spre vest de doua ore, am mai dat cateva ture bifand toate canalele din zona si ne-am indurat cu greu sa lasam caiacul, de altfel mult mai confortabil decat cel inchiriat prima data. Poate modelul, poate scaunele, poate pernele au facut diferenta. In orice caz, speram sa mai prindem inca o tura in vara asta, pentru ca exista mai multe zone interesante in zona limitrofa Berlinului, zone ce ofera o combinatie interesanta de peisaj cultural-antropizat si peisaj natural. Iar la toamna, cand dispar tantarii, revenim pe biciclete in Spreewald si degustam si castravetii oamenilor. Poate chiar mai salvam pana atunci un borcan de castraveti de Romania, din camara, asa ca sa facem schimb de experienta!

Cu bicicleta prin Harz

Granit si bicicleta

Nu stiu cum se face, dar in vara asta tot am reusit sa iesim la catarat, probabil mai mult decat in ultimele doua veri cumulat. Avem ceva amintiri ce s-au pastrat in schimb destul de bine, din 2008 cand am descoperit extrem de multe trasee frumoase de alpinism din Romania in pregatirea unui concediu in Dolomiti.

Tot in Dolomiti speram sa ajugem si anul acesta, cel mai probabil cu un detour prin Wilder Kaiser si prin Dachstein, si daca tot avem astfel de planuri pentru concediu am zis sa nu ajungem complet nepregatiti. Si desi toti muntii de mai sus au numai calcar, cele mai apropiate zone de pe langa Berlin au stanci complet diferite, respectiv gresia turnurilor din Saechsische Schweiz, si granitul din Harz. Ca stil de catarare sunt complet diferite intre ele, si complet diferite de calcar, astfel incat in fiecare weekend de pana acum primul traseu a fost intotdeauna de acomodare, cautand stangaci prizele care nu prea se formeaza asa cum te-ai astepta. Dar pana la urma de catarat te cateri tot cu mainile si cu picioarele, astfel incat de stricat nu are cum sa strice.

Iar granitul din Harz, spalat de vreme si de ploi, e destul de lipsit de prize dupa standardele noastre. Adica si pe trasee relativ usoare miscarile sunt impuse si nu prea ai variante in afara lor. In acelasi timp e un exercitiu destul de bun pentru ca te joci cu nuci si friend-uri, si cu ridicarile la echilibru pe prize minuscule.

Weekend-ul nu are o poveste prea lunga, nu a fost nici prea aventuros nici prea salbatic, doar un weekend domestic pe langa casa, in care am imbinat o zi de catarat cu o plimbare de 60 de kilometri si ceva diferenta de nivel prin Harz, pe poteci numai bune de pedalat. Chiar glumeam cu Mike ca noi ajungem prin coclauri doar atunci cand avem si coburile dupa noi si suntem plecati la cicloturism, pentru ca atunci cand suntem cu bagaje light nu are nici un farmec.

Pe pereti uneori lipsiti de prize.

Sau cu prize generoase.

Si cu dormit in natura.

Prin padurile din Harz.

Pe sub brazi falnici.

Si pe sub brazi ce au fost odata falnici.

Si prin locuri ce amintesc de Canada.

Privind catre Zugspitze

Zugspitze Ultratrail, 100km / 5400m, alergand din amintiri

E doar kilometrul 45, si planul incepe sa se naruie. Sau as putea spune ca e deja kilometrul 45, pentru ca primii au trecut ca de obicei destul de repede. Dar cel putin locurile sunt superbe, si in sfarsit dupa ce primii kilometri am alergat printr-o ceata laptoasa si umeda, acum incepe in sfarsit sa se imprastie ceata, si in timp ce urcam pe o vale ce imi aduce aminte de Bucegi, si incepem sa vedem si noi in jur.

E penultima urcare mai mare, pana la 2000 de metri. Dupa aceasta vine o portiune de 30 de kilometri in care alergi mai mult la vale, sau pe plat. Aici poti sa castigi mult daca ti-ai pastrat energia, sau poti sa suferi o perioada mai indelungata daca nu poti sa alergi. Dar inainte de asta mai e putin de urcat pana in sa, si putem sa ne bucuram de poteca, de locuri.

Pentru ca traseul e superb, e un fel de UTMB in varianta Zugspitze, mai scurt pentru ca Zugspitze e si el mai mic, cu diferenta mai mica de nivel din aceasi cauza. Practic traseul inconjoara masivul, si a fost croit astfel sa mearga pe poteci cat mai frumoase. Mai sunt si bucati de forestiere, de urcat pe partie, dar in cea mai mare parte sunt poteci extrem de frumoase si extrem de pretabile la alergat. Iar Zugspitze e extrem de frumos si spectaculos ca si munte, desi initial nu aveam asteptari prea mari. Seama cu un fel de Piatra Craiului supradimensionat ca suprafata, si cu inca 700m de stanca peste cei 2200m ai Craiului.

Revenind la cursa, cand am plecat de la start planul a fost sa incerc sa tin un puls cat mai constant de la inceput pana la sfarsit, alegand de data aceasta ceva in jurul valorii de 150. Si totul a mers bine pana pe la kilometrul 45, cand organismul parca a schimbat viteza la o treapta interioara. Dintr-a 4 in a 3-a, si astfel s-a restabilit pragul la 140. Si automat scade si viteza de deplasare, kilometri trec mai greu si ajungi sa tragi mai mult pentru fiecare kilometru.

Suficient de greu si suficient de mult pentru a ma intreba ce Dumnezeu caut aici, intrebare care apare inevitabil din cate am observat la cam orice maraton. Si incep sa ma intreb ce sens are participarea la un ultramaraton de munte cand in luna dinainte nu am avut nici un chef de antrenament, si in momentul in care muntii adevarati sunt mult prea departe pentru a face ture alergare pe ei.

Tot acum stau sa ma intreb daca nu ar fi fost mai intelept ca in ziua de dinaintea concursului sa fi stat cuminte si sa nu fi urcat la o cabana la 1600m pe un munte mai mic de langa Zugspitze. Poate as fi avut mai multa energie acum, si poate as mai fi castigat cativa kilometri inainte de momentul in care as fi ramas fara energie. Pe de alta parte data tot am batut 670 de kilometri pana aici, e pacat sa nu faci nimic intr-o zi cu vreme buna.

M-am inscris la concurs (de fapt m-a inscris Mihaela) din ianuarie, si chiar eram curios sa vad cum arata si cum e organizat un ultramaraton afara din tara. Marea problema e ca dupa ultramaratonul de scari aproape o luna am fost pe bara si inca o luna nu am avut nici un chef de antrenament. Si chiar daca as fi avut chef de antrenament sa ma invart cateva zeci de kilometri prin padurile berlineze nu e chiar visul meu. Am nevoie de munti, de privelistea de pe varf, de apusuri si rasarituri frumoase, de alergatul la vale. Astfel incat fara nici un fel de motivatie cea mai lunga tura de alergat de dinainte de concurs a avut 17 kilometri, cu fix o saptanana inainte de concurs. In afara de asta catarat, bicicleta, cicloturism, activitati ce nu sunt cel mai bun antrenament pentru un ultramaraton pe munte.

Dar acum ajunge cu scuzele patetice si cu lipsa de motivatie, si un momentul in care mai ai un maraton si jumatate nu ajuta cu nimic sa te gandesti “cum ar fi fost daca”. La fel ca si de foarte multe ori in viata, cel mai simplu si eficient e sa incerci sa te descurci cu ceea ce ai, sa inveti lectiile si sa mergi mai departe. Lamentarile sunt inutile, mai ales in momentul cursei.

Deocamdata trebuie sa vad daca pot sa recuperez ceva din amintirile de acum 2 si 3 ani de la 7500. Problema e ca amintirile respective sunt legate si de un nivel ceva mai bun de antrenament pe care il aveam atunci, de mai multe zile petrecute pe munte, si in cazul zilei de astazi datele si asteptarile nu prea se potrivesc.

Totusi din amintiri vad cu surpindere ca atunci cand e vorba de urcat abrupt la peste 1500 metri amintirile ajuta, si chiar si fara bete ma misc mai repede decat plutonul in care sunt si depasesc oameni. La fel si pe coborarile abrupte, chiar daca de data aceasta planul e sa nu dau drumul la picioare prea tare pe coborari pentru a menaja muschii pentru partea a doua a cursei.

Vine si kilometrul 50, suntem fix la jumatatea cursei si urmeaza o coborare pe un forestier pe care iti vine sa dai drumul la picioare si totusi nu prea, un fel de drumul de vara ceva mai domol. Ce e totusi interesant la concursurile din afara e ca fiind mult mai multi participanti, in general nu esti singur pe traseu, si depasesti sau esti depasit.

In cazul meu in partea a doua a cursei sunt cam tot timpul depasit, nu de foarte multi oameni dar totusi constant. Nu ajuta deloc la moral, mai ales cand esti cu bateriile pe 0. In schimb pot sa observ ritmul de invidiat pe care il au unii concurenti care ma depasesc. Nici prea repede nici prea incet, ca un metronom care incet incet toaca kilometri. Putin invidios si demoralizat imi dau seama ca asta trebuie sa incerc sa gasesc si eu, un ritm cu care sa pot sa alerg pana la nesfarsit.

Cred ca la fiecare ultramaraton pe langa foarte multa vointa e nevoie si de o abilitate de a rezolva problemele care apar pe drum. Pentru ca oricat de mult te-ai antrena, e foarte greu sa te lovesti te toate situatiile care pot aparea in ziua concursului. Si in momentul in care apare o problema, e bine sa incerci sa o rezolvi din timp. Daca apare o problema pe care nu stii cum o rezolvi in timpul unui concurs, cel mai probabil va aparea din nou, si din nou, pana cand vei invata lectia.

In cazul meu din categoria lectiilor pe care nu le-am invatat pana acum e nutritia, si si de data aceasta ca si in ultimele 2 concursuri lungi la un moment dat am ajuns cu bateriile pe 0. De data aceasta cam devreme, adica la kilometrul 55, putin dupa jumatatea traseului, unde e si un punct de alimentare generos cu sezlong-uri, doctori sau mancare de tot felul. Si cu toate astea dintre toate lucurile care sunt de mancare pe acolo nu-mi face nimic cu ochiul. De fapt aproape nimic, pentru ochesc intr-un colt de masa rosii cu sare, care intra absolut genial. Dar cata energie pot totusi sa-ti dea niste rosii cu sare.

Problema cea mare la orice cursa de anduranta e sa stii ce sa mananci astfel incat sa tii corpul cam tot timpul alimentat cu carbohidrati. Daca ajungi sa mergi doar pe grasimi ritmul scade drastic, si felul in care percepi efortul se schimba si el. Si pe masura ce trec orele si rezerverele pe care poate le aveai se termina, devine din ce in ce mai greu sa alimentezi motorasul.

Desi la toate punctele de alimentare aveau la discretie gel-uri de la high5 si batoane solite, in cazul meu dupa 8-9 ore mi se pare foarte greu sa convingi stomacul sa pofteasca si sa digere ceva. Nici acum nu sunt sigur ce e mai intelept, sa bagi cu forta sau sa astepti sa ti se faca pofta dupa chestii. Tind totusi sa cred ca prima varianta.

De la kilometrul 55 pana la kilometrul 65 traseul e plat, poate chiar putin la vale, si dupa ce reusesc sa ma urnesc cu greu de la punctul de alimentare reusesc sa mentin un ritm oarecum constant de 8-9km/h, pe undeva pe la 7 minute pe kilometru. Sunt unii care alearga mai repede, putini care alearga mai incet, unii mai vorbareti, altii mai putini.

De fapt in acelasi stil nemtesc ceva cam rece din cate am observat tipii nu sunt prea vorbareti. Iar dintre straini m-am intalnit cu 2 italieni care in dulcele stil latin palavrageau incontinuu, am mai alergat ceva si cu doi unguri care era si ei destul de vorbareti. Pana cand avand ritmul ceva mai rapid s-au departat si s-au pierdut in zare.

Apropo de unguri, mi se pare absolut fascinant ca au atatia alergatori e distante lungi (cred ca au fost in jur de 20 la concurs), mai ales tinand cont de faptul ca nu prea au nici un fel de munti mari in tara lor. Iar cativa dintre ei sunt chiar foarte buni.

Punctul de control de la kilometrul 65 vine cu aceasi greata si dupa cateva bucati de cascaval cu sare si de apa plec mai departe. Urmatorul punct de alimentare e relativ aproape, la kilometrul 71, dar pana acolo avem de urcat 400 de metri diferenta de nivel. Traseul e absolut superb pe aici, serpuind printre mici lacuri si paduri, pe poteci numai bune de alergat.

Deocamdata alternez alergatul cu mersul, si mi se pare foarte frustrant in momentul in care alti concurenti cu bete trec pe langa mine intr-un fel de mars rapid. Mana si picior opus, impreuna cu un ritm bun te pot duce cu 6-7 km/h, chiar si atunci cand drumul e intr-o usoara urcare. Nu-i nimic, lectia e invatata si poate data viitoare voi lua si eu bete dupa mine. Totusi cea mai buna solutie mi se pare sa fii suficient antrenat si sa pot alerga continuu pe portiunile respective.

Pepene rosu!!!, la punctul de alimetare de la kilometrul 71 au pepene rosu. De departe cea mai buna chestie pe care am mancat-o pana acum in timpul unui concurs. Pe de o parte are si apa pentru hidratare, are si un gust racoritor, e si natural, si intra foarte bine chiar si in momentul in care nu ai chef de nimic foarte dulce. Totusi nu stiu cat de multa energie poti sa iei din pepene rosu, dar cel putin pe primii kilometri de dupa punctul de alimentare pare sa fi functionat cat de cat.

Pana la urmatorul punct de alimentare sunt 10 kilometri, si daca primii 4-5 trec oarecum din inertie pe o serie de forestiere in urcare usoara, ultimii se scurg extrem de greu, cu o coborare destul de tehnica pana in fundul pamantului, la 865m altitudine. Si binenteles ca am coborat pana aici doar pentru a urca din nou la 2000m, pentru a 3-a oara in timpul concursului, dar de data aceasta dupa ce am deja 80 de kilometri in picioare. Dar pana sa vina urcarea, la punctul de alimentare de la kilometrul 81 mai intra aproape jumatate de pepene rosu, care intra la fel de bine ca si la punctul de alimentare de dinainte.

E ora aproximativ ora 20:00, si mai sunt 20 de kilometri pana inapoi in Grainau, si stau sa ma gandesc cat de mult pot sa dureze pana la urma 20 de kilometri. Sunt totusi 20 de kilometri cu o urcare de 1200m diferenta de nivel, si dupa un concurs destul de lung. Sper in minte ca totusi macar portiunea de coborare sa fie ok si sa pot da drumul la picioare.

Dar deocamdata e de urcat, destul de domol la inceput dar pe masura ce trec kilometri si panta se accentueaza, ajungand la un moment dat sa urcam pe un versant destul de salbatic al muntelui,pe serpentine ce imi aduc aminte de jepii mari. Inainte de serpentine la un moment dat trecem si peste un canion extrem de spectaculos, pe un pod suspendat la 50m deasura firului apei.

Soarele apune, si spectacolul e pe cinste. Cerul s-a luminat si desi suntem pe versantul sud-estic al muntelui sus pe varfurile stancoase se pot vedea fuioare de ceata colorate in mod spectaculos de ultimele raze de soare. Sunt momente frumoase si in conditii normale, dar mai ales in momentul in care esti obosit, dupa multe ore de concurs ele par sa se imprime mult mai adanc in memorie. Oboseala, extenuarea, lupta continua dintre vointa si vocea care iti zice sa renunti, toate se combina pentru a deschide larg portile perceptiei si ale sufletului.

Si dupa 3 ani imaginea rasaritului pe care l-am vazut la 7500 din Saua Strung e mai mult decat plina de viata, mai puternica decat orice fotografie, cu nori spectaculosi ce se scurgeau dinspre platou catre Valea Ialomitei. La fel probabil toti cei care au participat la 7500 la tura lunga isi aduc aminte de urcarea pe Valea Gaura, pe noapte, cu un cer plin de stele deasupra, undeva pe un versant pustiu al muntelui. Sunt experiente pe care poti sa le traiesti decat ultramaratoanele pe munte, singura conditie fiind sa fii deschis pentru a absorbi tot ce e in jur. Si sunt experiente care vor ramane cu mine multi ani de acum incolo.

Ma incapatanez sa nu scot frontala pana la punctul de alimentare de la kilometrul 90, pentru ca aici oricum o sa iau o pauza putin mai lunga, din nou doar cu pepene rosu si cu apa. Aici in punctul de alimentare dau de alta basfemie alimentara iubita la nemti, floricelele dulci. Clar trebuiau sa se consulte si cu alte popoare si trebuiau sa aiba si unele sarate.

De aici urmeaza o ultima urcare de 400m diferenta de nivel, pe o partie de schi pana la 2000m, si inca 6 kilometri de coborare, dintre care 4 kilometri in care sunt de coborat 1000m diferenta de nivel. Afara a iesit si super luna, de dimensiuni considerabil mai mari weekend-ul asta, si odata ajungs in saua de la 2000m ajungem sa vedem sub noi si Garmish-ul si Grainau-ul. Arata de aici de sus fix ca Sinaia si Busteniul de pe valea Prahovei, undeva la peste 1000m sub noi, cu o luna plina deasupra capului.

Coborarea merge in schimb destul de greu, nici nu pot sa zic ca ma deranjeaza ceva, dar nici nu ma grabesc prea tare la vale. In plus poteca e destul de tehnica pe alocuri, cu ceva noroi si cu umezeala destul de multa.

Pe alocuri miroase extrem de puternic a menta, mai ales in portiunile in care din cauza umiditatii a inceput deja sa se puna roua pe plante. Din loc in loc sunt voluntari si salvamontisti, care stau de planton in punctele cheie pentru a dirija concurentii. Si mai toti au cate un foc, atat de imbietor in momentele respective. Unii sunt mai plin de viata, o parte din ei s-au culcat deja, altii incurajeaza. Stau sa ma gandesc ca e probabil singurul concurs de pana acum in care nu am facut nici o crampa musculara, mergand destul destul conservativ.

Pe la 1000m traseul trece prin cateva pajisti atarnate deasupra vaii, unde dau din nou de cativa oameni care incurajeaza, de data aceasta cu o talanga destul de insistenta. Cand ma apropii disting silueta unei vaci care se scarpina linistita si zdranganea din talanga. Nu-i nimic, danke shoen vacuta pentru incurajarile neintentionate.

Pe ultimii doi kilometri reusesc in sfarsit sa dau drumul la picioare, kilometrii fiind mai mult pe plat sau intr-o usoara coborare. Si ii alerg chiar suprinzator de repede, tinand cont de distanta de pana acum, cu 6 minute 30 pe kilometru, trecand in cele din urma linia de sosire in 17 ore si 48 de minute.

Cred ca in momentul in care te inscrii la ultramaratoane, pe langa declaratia pe proprie raspundere ar trebui sa primesti si un avertisment de genul “Atentie, poate crea dependenta”. Pentru ca concursul acesta de la care nu aveam nici un fel de asteptare, aproape nici un fel de target, pentru care nu am avut nici un chef sa ma antrenez, mi-a placut extrem de mult.

Nu am gasit aceasi atmosfera de la 7500 in schimb, oamenii cu care mi-ar place sa ma intrec sunt la 2000km distanta, dar totusi mi-a placut foarte mult ca experienta si clar pot sa-l recomand pentru oameni care vor sa incerce o cursa foarte frumoasa, dar mai scurta si fara conditiile UTMB-ului. Si desi pare departe cu cateva bilete low-cost pana in Munchen se ajunge foarte repede.

Si din categoria lectiilor inca neinvatate, ramane problema mancarii in timpul unui asemenea concurs. Poate la un moment dat voi gasi si o solutie pentru ea, daca nu lectia se va prezenta de fiecare data pana cand o voi invata.

Mai jos e un filmulet de la concurs, in care chiar apar si eu in jur de 0:50.

Si cateva poze facute in drumetiile de vineri si duminica.

Potrivirea la imbracaminte a fost pur intamplatoare.

Vizavi de Zugspitze.

Poteca serpuitoare.

La inaltime.

Pe acolo alergam maine.

La inscriere.

Partenklamm.

Mioritica de Bavaria.

Cicloturism in Harz

O mica aventura cicloturistica in Harz

Mihaela a scris deja un jurnal destul de detaliat al turei, astfel incat nu o sa intru prea mult in detalii, a fost o mica iesire cicloturistica de 3 zile in care nu am avut nici obiective turistice deosebite pe drum, ci doar destul de multa salbaticie, si o zona care ne-a adus aminte de Transilvania. Si uneori, desi nu ajuta deloc la numarul de kilometri parcursi in fiecare zi, e frumos sa ratacesti fara nici un plan anume cu harta in mana. Si un pic mai jos varianta Mihaelei, mult mai detaliata, si un pic mai multe poze aici.

Daca de regula dureaza putin pana gasesc un titlu inspirat pentru jurnal, pe masura ce pedalam, noi si noi titluri imi rasareau in minte pentru RT-ul din acest weekend:

  • 3 Zile-1 munte (cu trimitere directa la faptul ca weekendul trecut de vineri pana duminica a fost 3 Munti)
  • Nu se poate cu de toate (adica e greu sa impaci si Strasse der Romanik, si munte, si paduri, si alergii si poteci provocatoare parcuse pe biciclete echipate pentru cicloturism)
  • Ba se poate cu de toate (cu trimitere la faptul ca le-am bifat cam pe toate de mai sus)

Pana la urma m-am oprit insa la titlul de fata, sugerat la un moment dat in tura de Radu.

Cum am dezvaluit mai sus, tura a avut de toate, si weekendul a fost si mai pestrit pentru ca vineri dimineata, inainte sa conducem spre Magdeburg, ne-am oprit cam 2 ore la un turn de catarat din Postdam, asta pentru ca avem ca plan initial pentru acest sfarsit de saptamana sa mergem la catarat in zone noi din Sächsische Schweiz. In acest sens, miercuri am fost la DAV, am luat carti cu topourile, joi am facut bagaje si joi seara s-a schimbat prognoza. Asa ca am reconfigurat din mers la cicloturism pentru ca in centrul Germaniei… in afara de Elba cea zbuciumata, nu pareau sa fie alte probleme cu vremea.

Turnul de catarat al DAV Postdam

Ajungem si noi la destinatie (in Halberstadt), cam pe cand oamenii terminau programul de munca si cum ma dau jos din masina, ma loveste alergia. Dam vina pe plopii ce inconjurau parcarea si ne urcam repede, repejor pe bicicleta, doar-doar vom mai prinde ceva deschis in centrul orasului. Halberstadt este un mic orasel aflat pe Strasse der Romanik-o ruta turistica (dar nu cicloturistica) ce merge prin Sachsen-Anhalt si reuneste mai multe biserici/manastiri/orase vechi/burguri construite intre 950 si 1250 in stil romanesc (cu A de la Andrei). Va spun sincer ca nu stiu cum sa traduc corect acest stil arhitectural si nu stiu daca in romana exista un termen dedicat (in engleza ar fi Romanesque architecture). Termenul nu are nimic de-a face cu radacina “roman” (cu A de la Andrei), el regrupand o serie de constructii realizate in perioada mai sus amintita (deci cam 300 de ani), cu forme rectangulare si ferestre in arcada. Ruta este lunga si serpuieste pe aproape 2000 de km avand forma cifrei 8 cu punctul central in Magdeburg. Pe noi, ne interesau parti din ruta sudica dar nu aveam un plan bine pus la punct. Mergeam ca sa ne descurcam la fata locului.

Foto de aici

Primul impas in care am intrat a fost chiar in Halberstadt, unde dupa ce am dat o tura prin orasul in care nu se intampla nimic si totul era inchis sau pe cale de a se inchide vineri la ora 18.00, am decis sa o luam din loc. Dar in ce directie?

Pana una alta, ne oprim in fata Domului

Fara un plan, fara o ruta pe care sa o urmam, nici macar nu stiam incontro sa o pornim de la supermarket, mai ales ca pe noi ne interesau mai mult drumuri secundare si directii ce nu se gasesc intotdeauna pe indicatoarele rutiere. Norocul se numeste o clienta de la supermarket, care vazandu-ne ca stam cu harta in mana, s-a oferit sa ne ajute si ne-a recomandat o ruta care sa ne duca mai spre munte, via Quedlingburg, asa cum vroiam noi. Ruta, ce sa zic-destul de incurcata, nici tanti nu era convinsa ca o sa o nimerim, noi si mai putin. Dar cel putin aveam ceva repere. Stiam ca trebuie sa trecem calea ferata, sa ajungem la Centrul Sportiv din localitate si apoi…mai vedeam noi. Ca punct intermediar aveam si un sat numit Boernecke, asa ca daca a a gasit orbul Braila, gasim si noi drumul, mai ales ca avem si 2 perechi valide de ochi si o harta destul de buna. Ca nu gasim drumul cel bun…Detalii, detalii. Important e ca gasim un drum fain, cu padure, pajisti, poteca de pamant, ce sa mai. o nebunie.

Poteca e facuta cu bun-simt, asa ca pentru orice pensionar asa ca ne putem da cu bicla pe ea. In dreapta, se deschid vederi largi spre dealurile din jur, iar in planul departat ne asteapta padurea. Pe ici pe colo se vad si cateva sate si amandoi suntem teleportati cu gandul acasa, zona amintindu-ne de Transilvania.

De altfel, ne-am prins mai tarziu ca tipa nu ne descria un traseu descoperit/customizat de ea insasi ci o ruta cicloturistica numita Harzvorland Radweg ce merge prin localitatile de la baza muntelui.

Tot mergand din indicator in indicator si scotand de fiecare data harta nu ne miscam prea repede si ajungem deja obositi in dreptul unui memorial, ridicat pe locul unui fost lagar de munca fortata. Este un lagar construit pe finalul razboiului si intr-un an de zile (intre aprilie 1944 si aprilie 1945) aici au fost inchisi 7000 de oameni (inclusiv din Romania). Obiectivul lagarului? Omorarea prizonierilor prin munca, activitatea principala fiind aceea de a construi tunele si galerii in care se planifica ascunderea noilor arme construite de industria germana. Se lucra in schimburi de 12 ore in praf, fara aer suficient, munca fizica, fara ingrijiri medicale si hrana suficienta, astfel inca speranta de viata a detinutilor sositi in lagar era de aproximativ 6 saptamani. Pentru acest lagar nu exista cifre clare a numarului de detinuti decedati in lagar pentru a se putea cumula cu numarul oamenilor morti in Marsul mortii, atunci cand Aliatii se apropiau de lagar si cu cel al detinutilor gasiti in lagar de Aliati si care au decedat ulterior, dar estimarile spun ca intre 50-75% din cei incarcerati aici nu au mai iesit vii.

Un nume asa frumos, al carui unica urma e o placuta ruginita

Am citit ambele variante de pe Wikipedia dedicate acestui loc (in engleza si germana) si e surpinzator cat de putine lucruri au in comun, fiecare privind problema dintr-un alt punct de vedere si datele, cifrele si locurile completandu-se reciproc. Varianta in germana spune ca pana la inceperea Marsului Mortii au murit in lagar 2000 de oameni, in timpul marsului inceput pe 9 aprilie 1945 au murit 2500 de oameni (din cei 3000 plecati conform variantei in engleza), in lagar in 13 aprilie cand a fost eliberat au fost gasiti o multime de oameni aproape morti, si dupa eliberare decesele au continuat in ritmul de 20 de detinuti/zi din cauza faptului ca organismele erau atat de slabite incat in ciuda ingrijilor medicale si a hranei nu mai puteau fi salvati.

Acum, faptul ca lagarul acesta nu era nici pe departe pe ruta cicloturistica pe care trebuia sa o urmam e alt aspect. Oricum, noi ne-am dat seama mai tarziu de existenta acestei rute si momentan eram in faza de balaureala. Insa a fost interesant ca am descoperit acel loc, mai ales asa, afundat in inima padurii, departe de orice drum principal si mai ales pustiu. Totul era impresurat de liniste caci piatra nu are gura sa vorbeasca chiar si atunci cand a fost martora la asemenea atrocitati.

Pe langa lagar gasim o potecuta frumoasa gen singletrail si ea ne conduce intr-un drum asfaltat cu dale si urcand pe el ajungem in final si in prima localitate: Westerhausen.

De aici, Quedlinburgul e la o aruncatura de bat dar eu sunt muci la propriu, pentru ca prin campurile pline de iarba mare pe care tocmai le traversasem mi se declansase o reactie alergica la polen de toata frumusetea. Asa ca umpleam servetel dupa servetel si nu mi-am gasit alinarea decat intr-o pastila de claritine pe care am luat-o cat timp Radu s-a dus sa faca ceva poze.

Noroc ca vizitasem deja Quedlinburgul in toamna anului trecut (o frumusete de orasel ce e drept) pentru ca acum, eu una, nu aveam niciun chef de el. In plus, prea mult timp de zabovit aici nu aveam, caci seara era pe urmele noastre.

Primul loc de cort gasit de Radu dupa ce am iesit in camp nu primeste avizul meu, fiind pe acelasi calapod: iarba mare, polen mult.

Aici propusese Radu sa ne culcam

Asa ca mai pedalam pe national pana intr-o localitate mai dinspre munte: Gernrode. Eu deja visam un loc la margine de padure, cu iarba scurta, care sa nu imi dea batai de cap la noapte.

Pe nationalul destul de aglomerat nu ne place, asa ca ne hotaram sa renuntam la Strasse der Romanik ce ar presupune multe bucati pe asemenea drumuri, soare, alergii etc si sa ne tragem mai spre munte, pe drumuri forestiere si printre paduri.

La intrarea in Gernrode avem noroc pentru ca gasim o alta pista numita Harzrundweg, ce merge chiar pe la baza muntelui, ocolind intreg masivul, pe care ne indepartam putin de oras si prinzand un drum forestier innoroit, incepem sa scanam in stanga si dreapta dupa locuri de cort.

Harzrundradweg-ul are ca si semn o vrajitoare calare cu matura cu tot pe bicicleta

Norocul ne surade chiar repede si gasim un loc, dosit in spatele unor tufisuri, cu iarba potrivit de mare. Asa ca ne punem pe ridicat garsoniera de panza si tocmai cand credeam ca o sa fim singuri, singurei si nimeni nu se incumeta pe drumul asta noroios, pe deasupra noastra trece un autobuz :). Nu autocar, ci autobuz, din acela cu burduf la mijloc. Aparitia insolita si originala in acelasi timp, vine, trece si ne lasa in legea noastra.

Dimineata, zi cu soare. Asa soare, ca ne da afara din cort. Au inceput zilele de vara, e momentul sa scoatem crema de soare, sapca si tot arsenalul adaptat sezonului. Incepem sa transpiram, sa bem apa cu nemiluita, sa ne planificam locurile de cort in functie de o apa curgatoare pentru spalat si ziua, ziua e atat de lunga incat nu ai nicio graba nicaieri.Totusi ar fi bine sa avem un plan. Of, of, of, dar noi suntem incapabili sa ne facem un plan si reusim sa incropim ceva doar pana in Burg Falkenstein (care se afla si pe Strasse der Romanik), beneficiind de ruta ciclabila mai sus amintita. Oricum e bine si atat.

Incepem cu un parc-castel din Ballenstedt (aici doar in miniatura)

Cum drumul nostru merge mai mult prin paduri, imi revin usor-usor, alergia e doar o amintire si ma bucur de poteca de pamant pe care pedalam in prezent. In stanga avem un rau jucaus numit Selke si nu imi trebuie mult sa ma indragostesc de aceste locuri. Cum descopar ca exista un traseu numit Selketal Radweg, stiu ca trebuie sa revenim aici ca sa il facem, insa cu bagaje de o zi.

Dupa o scurta portiune de asflat descoperim un indicator spre Burg Falkenstein si intram pe un forestier ce moare la prima curba si se transforma intr-o poteca pe care nu avem altceva de ales decat sa impingem bicicletele. Poate ca fara bagaje am fi putut urca portiuni din poteca in sa, dar cu 15 kg suplimentare pe fiecare bicla, nici gand, pentru ca centrul de greutate e mult mai in spate, si cand panta devine sustinuta, oricat de mult ma las pe roata din fata, tot am impresia ca o sa ma trezesc pe spate ca o broasca testoasa. Nici Radu nu are sanse mai mari de succes asa ca transpiram bine pe poteca asta si ne intrebam de ce nu am luat drumul, pentru ca sigur este si un drum care sa urce la cetate. Cum de ce? Pentru ca ne place sa ne complicam si pentru ca daca ne complicam nu ne simtim bine. Si cat timp ne complicam, ne juram ca data urmatoare nu mai facem pe vitejii, dar cum ajungem sus, uitam de promisiune si in primul loc unde se anunta rost de aventura suntem si noi prezenti. Eu cred ca in creierele noastre e ceva defect. S-a defectat ceva dupa ce ne-am apucat de concursuri pentru ca, ce om cu scaun la cap, dupa ce isi da duhul la un maraton montan, dupa 2-3 zile e capabil sa se gandeasca deja la urmatorul, desi la coltul strazii inca il mai pandeste febra musculara.Nu, nu, clar suntem defecti!

Burg Falkenstein

Urmeaza apoi o serie de sate cu “rode” in coada: Wieserode, Ulzigerode, Harkerode, Alterode, Stangerode. M-am intrebat mereu pe drum ce e cu acest cuvant-radacina ce se regaseste in multe toponime din zona dar am uitat sa o intreb pe profesoara de germana la curs. Sper sa ma lamuresc saptamana urmatoare si sa dezleg misterul pentru ca aparent nu am gasit o explicatie pe internet.

Zona de aici ni se pare incantatoare.

Germania cum am mai tot spus si scris este departe de a fi un tot unitar si are parte de multe locuri inca salbatice si autentice. Uneori e o tara a constrastelor cu sate mici, ce se aseamna cu cele de acasa din Transilvania, doar cu casele ceva mai ingrijite, cu petice de gradina in fata, in care oamenii inca folosesc mijloace manuale de intretinere: ara cu calul, plivesc buruieni, sapa etc si la doi kilonetri mai incolo un super teren de golf, unde se relaxeaza cei cu bani. Doua lumi atat de diferite ce convietuiesc si aici, asa cum convietuiesc si acasa. Tot plimbandu-ne prin sate ca acestea, departate de marile orase, descoperim o alta fata a Germaniei, una mai umana parca. Locurile bat dupa un alt ritm.

La un moment dat pierdem pista si ajungem intr-o padure cu balti, noroi, urzici, push-bike pana pe o culme de deal si apoi, noi, calare pe deal.

Prima balta cu noroi e mititica

A doua insa necesita sondare caci sub luciul apei sta ascuns noroiul…Oare cat de adanc e noroiul?

Iarasi am avut parte de aventura asa ca ne potolim putin si prindem un drum secundar asfaltat pe care coboram spre Wipra.

O pauza la umbra

Aici e un fel de mic orasel unde gasim un supermarket deschis dar farmacia e inchisa sambata si eu am papat si ultima pastila de claritine (din cele doua pe care le aveam la mine). Cum nu e rost sa cumpar altele, medicamentul este clar: padure, padure si munte. Acolo tinde inima mea, acolo se simte si corpul meu bine. Asa ca cine suntem noi se ne impunem?

Dupa Wipra pista face un ocol, asa ca noi, uitand de toate promisiunile anterioare vom evita ocolul si legam doua drumuri forestiere cu ceva noroi, dar de, asa e la munte. Cum nu ne grabim nicaieri, mergem cu grija ca sa nu ne facem ca niste purcei, dar oricum ne innoroim, asa ca gasirea unui loc de cort cu apa devine prioritara. Innoroiti si transpirati nu vrem sa ne culcam, iar la asa ingrediente servetelele umede nu sunt bune la nimic.

Prin Wickerode ma gasesc si eu sa vorbesc cu voce tare si sa spun ca ar cam trebui sa parasim sudul Harzului si sa ne cam indreptam spre nord, spre masina aflata la capatul diametral opus al masivului, dar cica sunt pesimista si avem timp suficient. Asa ca vom continua prin sud, mergand spre vest.

Poza cu balotii in amintirea concediului din 2011 (BCB)

Romantica

In Rotteberode dam de primul lac, dar era in localitate, asa ca pedalam cu elan pana la al doilea lac, undeva in pustiu pe marginea unui drum secundar. Oricat cautam nu gasim un loc de cort care sa ne satisfaca exigentele, asa ca Radu, cu harta in mana, ne conduce pe o serie de piste secundare prin locuri extrem de pitoresti spre un al treilea lac, undeva adanc in munte, unde speram ca norocul sa ne surada. Din fericire nu a fost nevoie sa ajungem pana acolo, norocul ne-a suras mai repede decat ne-am asteptat. Sub un drum forestier, se intindeau 2 pajisti cu iarba proaspat tunsa si cu apa susurand zglobie langa ele. Ne instalam pe un colt mai dosit, sub un copac ce avea sa ne tine umbra dimineata si ne premiem cu baie rece ca gheata la rau. Deh, e rau de munte. Stam si pregetam mult pe langa cort caci si pe la ora 23, tot se mai vedea o geana de lumina.

Duminica dimineata, Radu da totusi semnalul intoarcerii spre masina. Luam in piept drumul forestier pe care Radu il anunta ca fiind redutabil dar care de fapt e atat de bine trasat incat urci de placere pe el si ajungem repejor la lacul/barajul pe care il ochise Radu aseara ca loc de cort. Oferta pe aici nu e prea vasta, asa ca mai bine ca nu ne-am bazat pe el pentru innoptat.

Si locul de cort de dimineata, pe o pajiste dosita cu un parau susurand in spatele cortului.

Un superb drum forestier prin padure (nivelat ca in palma)

Partea delicata este ca acum nu mai putem benfiica de ruta ciclabila Harzrundweg si trebuie sa ne facem noi ruta cu harta in mana. Ceea ce nu e greu dar rapeste timp. La fiecare intersectie trebuie sa scoatem harta sa ne uitam in ce directie sa o apucam. Lucrurile se leaga cativa kilometrii pana cand nimerim iar in bozii. Tinta noastra este Birkenmoor (Mlastina mestecenilor) si drumul forestier pe care apucam se termina repede, abandonandu-ne prin niste luminisuri. Ne consolam cand vedem ca a mai trecut ceva cu bicicleta pe aici (dar sigur nu incarcata cu coburi cum e a noastra). Apoi ne prinde ploaia, uda iarba, trece ploaia si noi tot inainte. Pe harta parea o nimica toata, dar cum noi ne deplasam cu viteza melcului turbat, distanta se intinde si se intinde pana nu se mai termina.

Prin mijlocul pustietatii.

Verde primaveratic.

Dupa aceasta noua portie de balaureala faina, din nou ne promitem ca stam pe drumuri forestiere pentru ca sunt mai rapide dar planul ne e repede dejucat la barajul Rappbodevorsperre. Singurul drum de legatura intre cele doua maluri e inchis si desi suntem mai multi ciclisti care ne uitam lung la gard, paznicul vine se uita la noi si ne intoarce spatele. Eh, nici nu ma asteptam sa vina sa negociem trecerea.

Asa ca nu ne ramane nimic mai bun de facut decat sa urcam tot ce am coborat cu elan pana la baraj. Eu gasesc o poteca prin padure buna de push-bike dar Radu zice nu, asa ca tinem pe forestiere si facem un ocol interminabil. Eu una deja sunt pierduta in reteaua asta de forestiere, Radu desi nu stie nici el unde suntem pe harta, ia de fiecare data deciziile corecte si in ciuda faptului ca la fiecare bifurcatie solutia este sa urcam (solutie logica de altfel pentru a nu risca sa mai ajungem inca odata pe malul lacului) pana la urma ne scoate pe asfalt undeva la coada lacului. Ochisem noi o pista luuunnga ce mergea pe o culme luuunga numita “Die Lange” / “Lunga” (ce sa zic, foarte sugestiv, v-am zis ca nemtii nu au imaginatie), culme ce ne mai rezerva o supriza: ciobani. Da, ciobani autentici, cu oi, caini, bate. De fapt era o familie cu ciobanul, sotia si copii care manau oile pe culmea asta lunga prin pasuni. Desi e drum forestier mergem bine si cu o mica balbaiala la final ajungem iarasi la asfalt. Acum gluma deja se ingroasa.

E cam tarzior si desi ziua e lunga pana la 22.00 ar trebui sa mai conducem si pana in Berlin asa ca pana si Radu e convins ca trebuie sa tinem ata spre masina. In plus, cica mai mergem si pe asfalt ca sa mai crestem media orara, pentru ca pe la jumatea zilei nu aveam decat 36 de km. Si ma jur ca nu am facut mai mult de 2-3 pauze mai insemnate. Da, dar or fi ei doar 36, dar au fost condimentati bine. Noroc ca ne-a mai ajutat culmea asta lunga sa mai adaugam ceva kilometri la total.

Asfalt

Asfaltul ne scoate repede la un baraj imens: Rappbodevorsperre ce ne aminteste de Vidraru. Aceeasi constructie, aceeasi curba la dreapta ca sa ajungi la baraj, masini suparate ce se invart pe aici, motociclisti si un drum asfaltat ce in cazul nostru urca in serpentine. De aici si pana in Boernecke vom tine doar pe drumuri asfaltate. Unele mai circulate, altele mai putin, unele cu urcari de 10%, altele cu coborari de 14%, dar kilometrii se aduna suprinzator de repede.

Cum am coborat la campie m-a lovit din nou alergia, asa ca din Boernecke trebuie sa ii dam bice.

Intrand in Halberstadt pe usa din dos

Acum chiar prindem corect pista de care ne vorbea tanti in prima zi si ajungem, trecut de 8 seara inapoi in Halberstadt.

Concluzionam amandoi ce ne-au placut tare mult locurile prin care am fost si ca ne vom mai intoarce pe aici. Pe de-o parte pentru ca ne amintesc de “acasa”, pe de alta parte pentru ca padurile dese sunt antidotul perfect pentru weekendurile calduroase, pentru ca avem parte de aventura si cu bagaje de 1 zi ne putem baga pe multe poteci si nu in ultimul rand, pentru ca in sfarsit am reusit sa dam un sens si sa gasim o utilizare pentru cele doua cearsafuri de harti de la Kompass pe care le-am luat pentru Harz si pe care se punea praful stand nefolosite pe raft. Hartile nu sunt potrivite pentru alergat dar de fapt muntii astia nu sunt potriviti pentru ceea ce inseamna pentru noi alergatul, dar sunt raiul bicicletei, asa ca ne adaptam si noi la mediu. Oricum planurile amandoura pentru anul urmator includ bicicleta in ecuatie, asa ca de ce sa nu petrecem mai mult timp in sa.

E usor sa te frustrezi ca nu gasesti aia si aia, poteci de alergat si munti inalti si mult mai greu sa fii recunoscator ca ai totusi ceva fata de bietii olandezi de exemplu si ca poti sa devii mai bun si la bicicleta si la escalada exploatand la maximum oferta din zona. Va veni din nou si timpul pentru trail-running, placerea nu dispare, iar conditia fizica se castiga mai repede decat ne-am astepta.

———————————————————————————————————————–
Date tehnice

Traseul in detaliu:

Halberstadt (centru)->traversam calea ferata->Freizeit- und Sportzentrum ->Jagdschloss (Castelul de vanatoare)->de acum ruta ciclabila Harzvorland Radweg (precurtata HVR) devine clara dar noi o parasim si ne abatem pe la->Glaesemer Moench->Mahn-u Gedenkstaette Langenstein-Zwieberge (fost lagar de munca fortata)-> Westerhausen->Quedlinburg->intrarea in Gernrode-> prindem o alta ruta ciclabila Harzrundweg-> Ballenstedt->Opperode->inainte de Meisdorf intram pe valea raului Selke->Burg Falkenstein->Gartenhaus->reintram pe Harzdrundweg->Wieserode->Ulzigerode->Harkerode->Alterode->Stangerode->Friesdorf->Wipra->urmam pista inca aprox 5 km spre sud (marcaj turistic comun BR orizontala)- continuam pe poteca turistica 66D->intersectam drumul national->poteca turistica 57F/66D (marcaj turistic Banda verde orizontala)->Morungen->reintersectam ruta ciclabla Harzrundweg->Grossleinungen->Wickerode->Breitungen->Uftrungen->Rotteberode->Stempeda->Herrmannscker->ruta ciclabila SH5 (Sud Harz 5) spre nord-> SH4/SH5-> baraj Talsperre Neustad->SH4 pana in punctul Drei Laender Eck->SH3/SH4 spre vest->poetca Weg deutscher Kaiser und Koenige->Birkenmoor->poetca 39D/42 D, marcaj turistic Banda verde orizontala spre halta Birkenmoor->Stiege->Hasselfelde->!!!!Atentie singurul drum de legatuga care traverseaza lacul Rappbodevorsperre e inchis-> Trautenstein->drum asfaltat spre Tanne (5 km)-> culmea “Die Lange” (drum forestier+ poteca turistica 29G/48M->drum asfaltat spre Wenderfurth->Wienrode->Timmenrode->Boernecke->HVR spre Halberstadt


Distanta: aprox 200 km