Category Archives: Iezer

Muchia Cascoe si probabil cea mai estetica tura a sezonului

April 9, 2021Iezer, Interesant, Schi de turaDiaconescu Radu

Intr-o iarna clasica de la noi poti numara zilele perfecte pe degetele de la o mana. Poate pe degetele de la doua maini, daca esti noroc si un pic optimist. Si cum sunt atat de rare atunci cand se aliniaza planetele are tot sensul sa pui totul pe pauza pentru o zi.

In anii trecuti cam in fiecare sezon am avut parte de cateva astfel de ture, in care se potriveste totul, temperatura, lipsa vantului, zapada proaspata, cerul senin. Sunt turele pe care le tii minte peste ani si ani si turele care iti amintesc ca iarna nu inseamna numai viscol, degete inghetate si zapada ortopedica si ca are sens sa te uiti dupa urmatoare pereche de schiuri si de clapari.

Fix asa a fost si tura din povestirea de mai jos despre care am zis ca e pacat sa nu scriu cateva randuri:

Marti, zi de concediu cu o plecare matinala din Brasov in cautarea pulverului din Iezer impreuna cu Laurentiu si cu Albert. Cele doua ore in masina sunt urmate in schimb de o mica dezamagire atunci cand vedem ca pe forestierul de Satic e mult mai putina zapada decat ne asteptam. In schimb e soare glorios, frig de mijloc de iarna iar padurea incarcata de zapada arata intr-un mare fel.

Zapada care are un pic de baza incepe doar de la 1300 de metri de sus iar pana acolo ne chinuim sa urcam pe puful de 10 centimetri pus peste noapte. De aici in sus in schimb treaba lucrurile se schimba radical, mai ales atunci cand iesim din padure si atunci cand in departare incepe sa se vada maiestuos abruptul vestic al Craiului. Sunt absolut fascinat de perspectiva pe care o ai aici si la primavara, inainte sa urce ciobanii ar fi fain de facut o tura cu dormit la stana de pe Cascoe. Sunt convins ca la noi in tara nu sunt prea multe stane cu o astfel de priveliste.

Cei doi catei care ne-au insotit pana aici se bucura si ei de zapada si pe alocuri se lupta si ei cu nametii pentru a inainta, noi cautam pulveru perfect si descoperim ca el se gaseste doar intre iesirea din padure si 1700 de metri. Mai sus vantul si-a facut de cap, asa cum se intampla inevitabil la orice ninsoare cu vant. Caldarea estica a varfului Papusa arata intr-un mare fel, mult mai alpin decat aspectul de deal inalt pe care il are Iezerul in alte parti. In departare se vede un grup de capre negre ce stau la soare si imi dau seama ca probabil e prima data in multe iesiri prin Iezer cand vad capre negre pe aici.

Ultimele 2 coborari in lumina faina par sa fie rupte dintr-un basm. Iezer-Papusa freeride arena, varianta Cascoe.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/4801068132

La urcare, prin padure de argint. Peste ziua soarele avea sa topeasca tot argintul.

Fericire si pe patrupezii care ne-au insotit in ziua asta.

Privind spre Papusa si cu ochii pe caldarea imensa ce cred ca e un loc genial de joaca atunci cand ai zapada sigura.

Albert si ceaiul de la ora 5, cu Craiul maiestuos in departare.

Traversarea Fagaras – Mezea – Oticu – Iezer

March 3, 2021Epic, Fagaras, Iezer, Schi de turaDiaconescu Radu

E ora 5:30 iar luna plina straluceste deasupra brazilor, zapada scartaie inghetata sub pieile focilor si in departare se vede cum se indeparteaza farurile masinii. Am in fata 50 de kilometri singur prin munti pe una din cele mai faine traversari de la noi din tara, bucla cu Fagaras, Mezea, Oticu si Iezer. Imi place cum se simte plecarea asta in mini-aventura si imi place atmosfera nemiscata si felul in care traseul mi se deruleaza fara graba in minte. Am ajuns suficient de des pe aici in ultimii ani incat sa am in minte fiecare muchie si fiecare varfulet, cu tot cu distante si timpi in minte.

Zapada a inceput din fericire chiar de la Rudarita si raman pe schiuri toata urcarea pana in creasta, cu mici portiuni de mers pe iarba presarate pe ici pe colo. Daca pe nord e un strat de zapada cu baza destul de consistent cum trec pe partea sudica a muchiei cum se schimba radical situatia. Peste Pecineagu, la ceea ce pare o aruncatura de bat se vad Dracsin si Papusa si toata creasta Iezerului.

Prima geana de lumina si peste drum Dracsinul si Papusa. Pacat ca pana acolo sunt aproape 40 de kilometri de drum.

Un rasarit cu iz Saharian, si la propriu si la figurat. Vantul a purtat in zona un front cu praf din Sahar si pe langa atmosfera usor paclaita urmele se vad si in zapada din loc in loc

Rasaritul soarelui ma prinde cu putin inainte de varful Comisu si pe aici imi dau seama ca sunt conditii neasteptat de bune. Zapada e momentan inghetata si poti sa inaintezi cu mai mult spor la deal decat mi-as fi imaginat. Ochii ii am pe ceas si pe pulsul pe care incerc sa-l tin intre 125 si 135 iar viteza cu care urc la deal care vine ca un fel de confirmare ca ritmul de urcare e bun. Tinta e si aici cam de 800m pe ora daca panta e suficient de abrupta. Efortul se simte rotund, singura problema e ca odata ce soarele incepe sa se ridice de la linia orizontului temperatura incepe sa creasca exponential.

In minte ma intreb cat de uda o sa fie zapada in timpul zilei, cat de mult o sa sufar de sete si cat de mult o sa se ude focile. Cu ultima intrebare am cele mai mari dileme, focile de schimb lipsesc iar o pereche de foci ude de care se lipeste zapada pot sa-ti strice complet orice tura. Cealalta problema, supraincalzirea si transpiratia picioarelor din bocanci incerc sa o rezolv rotind prin diverse combinatii perechile de ciorapi pe care le am dupa mine.

In departare varful Rosu si culmea Mezea-Oticu, surpinzator de estetica vazuta de aici.

Pana pe Bratila viteza de inaintare de aproape 4 kilometri pe ora cu tot cu pauze imi da sperante ca lucrurile o sa mearga mai repede decat m-as fi asteptat, lucru care se intampla foarte foarte rar tinand cont ca sunt in 90% din cazuri un optimist incurabil. Compensez in schimb cu restul de 10% din cazuri in care sunt cel mai depresiv pesimist cu putinta.

Pe Bratila imi dau si pentru prima data focile jos pentru o coborare de aproape 3 kilometri pana sub Mezea. In fata culmea Mezea-Oticu arata cat se poate de estetic, Varful Rosu si Iezerul se ridica maiestuos in fata, in dreapta Fagarasul cu Vistea-Mare Moldoveanu se intinde la linia orizontului in timp ce eu alunec cu viteza la vale pe zapada buna la primavara. O sa tin minte probabil mult timp de acum incolo senzatia asta de viteza, de libertate si de aventura combinate in acelasi timp. In mijlocul muntilor, sub un cer complet albastru, rupt de civilizatie, singur cu gandurile tale. Momente in care functionezi dupa propriul ceas intern si in care toate gandurile iti sunt concentrate pe ceea ce faci atunci in cel mai bun mod cu putinta.

Inceput de traversare si de aventura. Undeva mult in spate se vede varful Rosu.

Alt unghi cu micul teleobiectiv al telefonului.

Momentan in schimb gandurile mele sunt concentrate pe zapada moale de pe Mezea-Oticu si pe caldura astfel incat incerc sa ma misc cat mai repede cu speranta ca voi apuca sa urc pe varful Rosu inainte ca totul sa se transforme intr-o supa de primavara. Focile sunt deja fleasca si cat timp merg pe zapada uda nu pare sa fie o problema. In schimb cum dau de un pic de zapada mai uscata aceasta se lipeste instant si se formeaza papuci de zapada care incep sa ma ingrijoreze.

Ora 12:10, ajung in Curmatura Oticului si masor ochii felul in care se ridica Varful Rosu in fata mea. Arata in mod egal intimidant si linistitor, intimidant pentru se vede cum soarele straluceste pe zonele inghetate si linistitor pentru ca stiu ca dupa ce ajung pe Varful Rosu sunt putine lucruri care se pot intampla astfel incat tura sa esueze. Pana aici am facut 26 de kilometri in 6 ore si ceva.

600 de metri de urcat pana pe varful Rosu.

In minte imi setez o tinta de a urca intr-o ora pana pe varf si o rasplata cu cola si alune si o pauza pe varf. Toate bune si frumoase pana cand claparii incep sa ma roada si mai fac o pauza de invartit sosetele. Putin mai sus dau de zapada uscata si focile incep sa se incarce instant. Le pun in spate si incerc sa merg pe picioare dar dupa 5 minute imi dau seama ca nu e nici o combinatie si incerc sa ma urc din nou pe ele. Putin mai in fata de o o bucata abrupta unde ma lupt ceva sa urc pe zapada inghetata, sa zicem ca antrenamentul de pe zidul mare din Postavaru a fost foarte bun pe aici si ca o alunecare putea sa nu se sfarseasca prea frumos.

Trece si crux-ul, sunt la 2400 de metri, focile sunt complet incarcate de zapada si efortul care se simtea pana aici rotund incepe sa se simta ca o munca de Sisif. Cand ajung in cele din urma pe varf prima grija e sa incerc sa usuc focile. Dupa ce dau zapada si gheata de pe ele la o parte si dupa ce ma uit la ceas imi dau seama ca desi impresia a fost de munca de Sisif nu m-am miscat chiar asa de rau pana aici. E 13:30 si imi dau seama ca sunt sanse sa termin tura pe lumina. Pauza de Cola, alune si social media intra foarte bine in schimb. Termin litrul ramas de Cola dintr-o suflare, pun la topit in sticlute de jumatate zapada si cu glucoza si cu cofeina in sange pornesc la vale spre Batrana. Inca 3 kilometri de coborare pe schiuri, rastimp in care focile par sa se mai fi uscat putin.

Cola, Alune si focile la uscat, 13:30 pe varful Rosu. Orice om normal ar fi pastrat ceva Cola si pentru mai incolo. Radu in schimb a terminat ultima picatura ca sa nu mai existe tentatia.

Urmeaza inca un mic heirup pana pe Batrana, inca 2 kilometri de coborat pe schiuri si un ultim hop cu spintecatura Papusii. Zapada pe creasta e uda si cristalizata dar focile deja ude par sa alunece chiar bine pe zapada asta asa ca nu ma plang. De aici si cu schiurile in spate stiu ca am timp sa ajung pana pe Papusa si sa cobor la vale.

Un avion de agrement trece pe deasupra mea atunci cand cobor cu schiurile in spate in Spintecatura Papusii, facand o bucla pe deasupra mea. Dupa o zi intreaga fara a intalni un suflet se simte foarte interesant momentul.

Pe urcusul pe Papusa arunc din nou un ochi pe ceas, de urcat urc tot cu 800m/h, pulsul tot pe la 130, o planificare aproape perfecta a efortului pana aici. Viteza medie pana aici e de 4km/h cu tot cu pauze si-mi dau seama ca sunt putine zilele cu astfel de conditii care sa-ti permita se te misti cu o astfel de viteza iarna pe munte. Prin comparatie eu cred ca nici in alergare, nici pe bicicleta nu ar fi putea sa fie vorba de astfel de timpi, cel putin nu pentru mine.

Din nou in departare prin teleobiectivul telefonului: Fagarasul si Vistea Mare – Moldoveanu.

Coborarea pe Boteanu in schimb e in mod egal estetica si chinuitoare. Estetica pentru ca sunt aici cand lumina de dupamasa e aproape perfecta, chinuitoare pentru ca zapada inmuiata de peste zi incepe sa se transforme in cea mai ortopedica zapada cu putinta. Viraje putine, ocolit palcuri de iarba si ajung in cele din urma pana la stana de pe Boteanu. De aici zapada incepe sa fie intrerupta de bucati de pamant, eu incerc sa crut schiurile si de la un punct incolo le iau in spate. Surpiza in schimb vine atunci cand ajung pe drumul forestier de Cascoe si imi dau seama ca pe partea nordica zapada s-a pastrat si mai reusesc sa cobor cativa kilometri pe ele. La sfarsit dupa o bucata de echilibristica pe patinoar cu schiurile in spate ajung la bariera la 17:40, dupa 12h si ceva pe traseu si cu inca o ora de lumina in traista. Nici in visele cele mai optimiste nu-mi imaginam ca pot sa conteze atat de mult conditiile. Oricare din baietii din lotul de schi-alpinism cu echipament usor ar fi putut sa faca probabil tura asta in 8-9 ore astazi.

In prim plan muchia Boteanu, in departare Piatra Craiului si Bucegiul. Un sfarsit de zi perfect.

Pe aceasi tura in urma cu o luna, in mijloc de iarna, abia apucasem sa facem jumatate din ea in 12 ore. Concluzia e ca e mai important sa ai conditii bune decat sa fii antrenat si sa ai echipament usor (in ultima luna am iesit mai mult pe bicicleta si echipamentul pe care il am acum e departe de a fi usor).

Iar poate cel mai important factor e logistica cu care m-a ajutat Mihaela, respectiv drumul pana la Rudarita si culesul din Satic. Fara asta lucrurile ar fi fost mult diferite, mai ales acum cand nu mai ai zapada pe forestiere si prin zona joasa din padure.

Track si date aici ( 52km, 3000m, 12h16):
https://www.strava.com/activities/4854667342

Tentativa Iezer-Oticu-Fagaras

January 28, 2021Epic, Fagaras, Iezer, Schi de turaDiaconescu Radu

Traversarea Iezer – Mezea – Oticu – Fagaras are in mintea mea, si cred ca nu doar a mea o alura de Haute Route de Romania. Celalalt Haute-Route, mult mai provocator, mai tehnic si cu mai putin timp petrecut pe schiuri ar fi creasta Fagarasului iarna. Provocarea la Iezer-Mezea-Oticu-Fagaras vine pe de o parte si din lungimea turei, 60 de kilometri cu 3000 de metri de urcare, lungime ce e cumva la limita a ceea ce e pretabil sa faci intr-o zi lunga daca ai un nivel de fitness mai de top si daca prinzi conditii bune. Aceasi tura, cu bagaje si cu dormit la refugii si stane merge facuta si la 2-3 zile, cum am incercat dealtfel cu Mihaela acum 2 ani dar efortul probabil e comparabil si placerea de a te misca liber prin munti nu e chiar la fel.

E ora 7:00 cand iesim in golul alpin pe muchia Dracsin. Peste crestele inzapezite ale Craiului norii incep sa se inroseasca cu lumina rasaritului, pe langa noi vantul nu bate deloc si zapada pare foarte buna pentru inaintat, un strat de 10-15cm pe o baza tare pe care focile tin foarte bine. Energia si entuziasmul sunt la cote maxime si lui Alin ii vine sa chiuie de bucurie. Avem o zi lunga in fata, cu 60 de kilometri de mers pe schiuri in care ar trebui sa legam Iezerul de Fagaras. La ora asta totul pare posibil si noi avem un pic de energie si de timp de irosit.

9:15, ajung in Spintecatura Papusii pe schiuri dupa un traverseu prin care reusesc sa ocolosesc varful. Cat timp Alin si Catalin vin de pe varf reusesc sa sap urme pentru a iesi din spitecatura si dau o estimare de 2 ore de a ajunge pana pe Varful Rosu.

Ora 10:15, urcarea spre varful Batrana. Zapada buna a fost inlocuita de scoici inghetate pe care complicat sa-ti tii echilibrul atunci cand impingi varful schiului in fata. La unul dintre pasi mi se rupe prinderea fata de la foca, asa ca stau 10 minute incercand sa improvizez ceva din cordelina, in vant, la 2000 de metri. Multumim Dynafit pentru un sistem cu un cauciuc care se autosaboteaza in timp. La nici 5 minute mi se desface si cealalta prindere si urmeaza alte 5 minute de facut noduri cu mainile inghetate. Alin si Cata au inceput deja coborarea de pe varful Batrana iar muchia pe care coboara cu Fagarasul invaluit de ceata in fundal arata intr-un mare fel. Din suprapunerea de planuri din care schiorii sunt mici puncte iti dai seama cat de intinsi sunt de fapt muntii astia.

Ora 12:15, Varful Rosu. Ultima ora am luptat cu un vant destul de naprasnic care pare ca s-a intetit din senin. Varful e invaluit de un nor lenticular asa ca suntem intr-un white-out aproape deplin atunci cand incepem coborarea. Muchia o nimerim destul de bine la inceput si in mod suprinzator cu tot uraganul si cu whiteout-ul chiar stam pe schiuri. Pe la mijloc reusim insa sa incurcam muchia principala cu una ce coboara spre Coltii Cremenii, noroc ca norii se ridica putin si ne dam seama destul de repede ca trebuie sa urcam inapoi in creasta. Dupa alte 20 de minute de efort suntem iar pe schiuri si coboram pe piciorul lung ce se scurge in Curmatura Oticului.

Ora 14:30, uraganul de pe varf a ramas in spate si noi o scurta pauza de masa in Curmatura Oticului. Un stol de pasari zboara deasupra noastra dar in rest e o liniste aproape deplina, liniste atenuata de zapada absolut imensa de pe aici. La orice incercare de a te da jos de pe schiuri descoperi ca te afunzi pana peste genunchi si chiar si pe schiuri inaintatul necesita destul de mult efort.

Ora 15:30 , varful Oticu. Dupa o ora de mers abia a inaintat 3 kilometri din cei 10 pe care ii avem pana in Curmatura Bratilei. Nu ajuta nici micile transee pe care le-am sapat prin zapada destul de mare nici faptul ca trebuie sa urcam cam toate varfuletele intermediare pentru a evita pantele incarcate. Cert e ca ne miscam mult mai incet decat ne asteptam pe aici si devine evident ca daca mergem inainte spre Fagaras o sa avem in fata o noapte de efort si de strans din dinti, si cumva nici unul din nou nu suntem dispusi sa facem alegere asta.

Ora 16:30, stana dinspre Pecineagu. Hotararea de retragere a fost luata
Asa ca incercand sa profitam de lumina prindem un picior ce coboara spre Pecineagu. Coborarea e chiar faina, prima parte a coborarii prin padure, cu schiurile in spate la fel. Ultimii 400 de metri liniari inainte de a ajunge in forestier sunt luati in schimb din cel mai groaznic cosmar al schiorilor. Valcel ingust si abrupt cu copaci cazuti in toate directiile, zapada ca la balamuc, un parau rece pe care il auzi toti timpul cum curge sub tine sub podurile inghetate de apa. Un vis.

Ora 20:30, dupa primul cosmar cu valcelulul suntem in mijlocul celui de-al doilea cosmar: forestierul de 21 de kilometri pe care il avem pana la masina. La momentul asta am facut mai bine de jumatate in putin peste 2 ore, suficient cat sa ne dam seama cat de mult efort e nevoie si pentru a doua jumatate. Suficient de zis ca sunt convins ca in iad exista si o sectiune inghetata unde schiorii sunt pusi sa dea la bete pe forestiere plate. Cred ca de acum inainte voi incerca sa calculez toate turele astfel incat sa nu ajung mai calc pe astfel de forestiere prea curand.

Ora 22:20, inapoi la masina dupa mai bine de 16 ore de efort, cu 56 de kilometri si 2700 de metri urcati. Distanta e aproape identica cu cea a turei initiale, efortul si timpul in schimb clar nu. Ce ar fi de schimbat pentru urmatoarea incercare: un echipament mai usor, o zi de februarie-marite cu mai multe ore de lumina, mai putine pauze de poze si poate cel mai important de pandit conditii cu mai putina zapada. Pana atunci, inapoi la antrenament si la optimizari.

Track si date aici:
https://www.strava.com/activities/4660562532

La iesirea din padure de pe muchia Dracsin, inca la lumina frontalelor. In jur e o liniste deplina si conditiile de zapada par numai bune.

Alin si entuziasmul inceputului de zi si de aventura.

Catalin la poze. In departare soarele a rasarit deja peste varful Papusa.

Peste drum, dincolo de Pecineagu se vad muchiile sudice ale Fagarasului estic.

Pe creasta Iezerului, cu zapada buna si cu un inceput de whiteout.

Coborarea de pe varful Rosu, atunci cand whiteout-ul a inceput sa se domoleasca.

Creste, muchii, si un tele de telefon care nu chiar atat de groaznic. In departare se vede Curmatura Zarnei.

Sapand mini-transee pe urcarea spre Oticu.

Stana de poveste de pe coborarea din Curmatura Oticului. Acum 2 ani chiar am petrecut o noapte acolo.

Si ultimele viraje ale zilei, cu Iezerul maiestuos in fata.

Muchiile Dracsin si Boteanu din partea neumblata a Iezerului

December 3, 2020Drumetii, Iezer, InteresantDiaconescu Radu

Partea estica a Iezerului este o descoperire relativ recenta si scanteia ii apartine lui Lucian Clinciu cu ai sai 4Munti. De nu era traverseul pe sub Papusa, orizontul nostru s-ar fi limitat la arealul dintre muchiile Vacarea si Gradisteanu. Si ar fi fost mare pacat, caci picioarele ce pleaca de sub Papusa si se pravalaesc spre Pecineagu ori Satic sunt pe inima noastra: foarte putin umblate, estetice prin forma, cu privelisti ample si neasteptate si mai aproape de Brasov din punct de vedere al timpului petrecut pe drum.

Stiam Dracsinul, stiam Boteanu, singura piesa din trio ramasa lipsa era Cascoe. Asa ca ne hotaram ca i-a venit timpul, intr-o zi rece, dar insorita de noiembrie. Zona nu ofera prea multe ferestre pentru trekking, maxim 3 luni pe ani fara multa zapada si fara stane. Dar se preteaza bine la schi de tura in lunile de iarna si la MTB (Boteanu in coborare, Cacsoe exclus, Dracsin ramane de explorat anul urmator).

Accesul a fost facilitat substantial de asfaltarea drumului spre Saticul de Sus, astfel incat, de la capatul asfaltului, au ramas doar 3 km de drum rupta pana la intrarea spre Cascoe. Plecam tarziu la drum, caci frigul nu e deloc un bun motivant pentru a iesi de la caldura din masina. Primii 2 km se desfasoara pe un forestier ce urmeaza un fir de apa si nu stim cum sa grabim pasul mai mult, sa iesim din congelatorul asta,mai ales ca versantii din stanga si din dreapta sunt scaldati deja de un soare generos. Dupa ce parasim forestierul prindem un drum de taf cu suprafata buna (nu e ciclabil din cauza gradientului) pe care il vom urma pana la stana de la limita padurii. Stana are o panorama superba spre Piatra Craiului, izvor in apropiere si o ultima camera decent izolata, desi e destul de murdara.. De la stana parasim complet padurea si incepem sa urcam cu spor pe muchia ce ne va conduce sub varful Papusa. Sunt cam 800 m diferenta de nivel de acoperit, fara poteca buna, majoritar pe smocuri de iarba mai mici sau mai mari. Pe masura ce urcam, perspectivele se largesc, in spatele Craiului Bucegiul creste constant, iar caldarea estica a Papusii capteaza din ce in ce mai mult privirile, cu neasteptatul ei caracter alpin.

Apogeul va fi insa atins abia atunci cand vom ajunge sub Papusa si privirea va cuprinde Fagarasul, traversarea dintre Piatra Craiului si Fagaras, zona cu Varful Tamas, abruptul vestic din Piatra Craiului, Bucegii, Leota, Piatra Dragoslavelor, Piatra Mare, Magura Codlei si bineinteles, Iezerul, culmea Mezea-Oticu. O lectie nesperata de geografie. Sub varf, in directia sud (Gainatu Mare) se intinde un teren de fotbal ce ne- dat idei pentru o noapte linistita de vara, petrecuta la cort, sub Papusa, cu vedere spre apus si rasarit.

Daca am fi ajuns pe varf cu 30 de minute mai devreme (a se citi, daca Radu s-ar fi miscat mai cu talent la urcare) am fi prins si coborarea in soare. Asa, nu ne ramane decat sa ne imbracam cu toate hainele pe care le aveam la noi si sa ii dam incet la vale. Scriu incet, caci termenul de comparatie pe aici este MTBul. Stana din Boteanu este mai buna ca cea din Cascoe din punct de vedere al izolatiei, cu o ultima camera foarte buna. Lipseste insa usa principala de intrare in stana, deci la iarna va fi zapada in prima camera (cea cu vatra). Drumul ce coboara de la stana e lung la pas si fiecare il digera cum poate. Radu asculta o carte, eu imi ascult gandurile si amandoi intindem pasul caci o mana de prieteni ne asteapta cu mamaliga, friptura si prajituri. In vreme de pandemie, asemenea zile sunt balsam pentru suflet.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/4403067249

Traseu:

Drumul forestier Pecineagu-Satic -> Muchia Dracsin (triunghi galben) -> Varful Papusa -> Muchia Boteanu (nemarcat) -> Drumul forestier Pecineagu-Satic

Satul Pestera vazut de pe culoarul Rucar-Bran cu marea de nori din depresiunea Brasovului. Peste zi plafonul de nori nu s-a miscat.

Stana de pe Cascoe, probabil stana cu cea mai faina priveliste de la noi din tara.

Stana din Cascoe — Fereastra spre Crai. Cred ca si branza facuta cu astfel de priveliste in fundal are alt gust.

Muchia Cascoe — Castigand rapid inaltime pe Dracsin

Varful Papusa cu o deschidere de 360 de grade spre Bucegi, Crai, Fagaras si Iezer

Pauza de masa pe un soare cu dinti. Privelistea in schimb e de nota de 10.

Pe toata coborarea privirile noastre sunt prinse de peretii de calcar ai Craiului ce isi schimba treptat culorile pe masura ce soarele se apropie de linia orizontului

Piatra Craiului — Ultima raza de lumina.

Fagaras, Mezea-Oticu, Iezer – epica de toamna

November 28, 2019Epic, Fagaras, Iezer, mtbDiaconescu Radu

Scriu randurile astea intr-o stana dintre Iezer si Fagaras, pe culmea Mezea-Oticu, culme pe care ne chinuim de cativa ani sa ajungem. Vantul suiera usor printre peretii subrezi ai stanei iar lumina lunii se strecoara prin ferestre si prin gaurile din acoperis. In rest e uimitor de liniste si de cald. Vara indienilor, asa ii zic americanii si nemtii, cele cateva saptamani cu vreme calda si stabila din octombrie. Acum o ora si ceva, in timp ce ma indreptam spre stana am speriat o turma de mistreti. S-au oprit la 100 de metri pentru a vedea ce vietate le tulbura linistea, dupa care au trecut agale peste muchie. E incredibil ce salbaticie e aici, fara semnal, cu iarba crescuta mai mare ca un stat de om si cu poteci ce incep sa dispara.

Am trecut prin Curmatura Oticului prima data acum aproape 10 ani, intr-o mica aventura cu pinguinii ce ne-a ramas destul de bine intiparita in memorie. De atunci am mai trecut in 2015 cu Doru si Dani cand am fost siliti sa dormim o noapte in plus pentru ca nu ma gasit o poteca. Acum sunt singur, si aceleasi poteci si locuri pe care le am clar in minte au inceput sa fie recucerite de natura. Inca zece ani si doar ramasitele stanelor o sa ramana ca amintire ca la un moment dat si-au facut si oamenii veacul pe aici.

Traseul pe care l-am desenat pentru cele doua zile e in egala masura salbatic si oarecum cam fara sens de facut cu bicicleta. Ziua a inceput in Fagaras o bucata care a avut totusi sens, 50 de kilometri in urcare din oras pana la capatul drumului forestier ce pleca din Dejani. In Tara Fagarasului e o atmosfera de toamna tarzie, prin satele prin care trec lumea fie e in drum spre munca, fie e la birtul local pentru cafeaua, berea sau barfa de dimineata, dupa posibilitati. Dupa o oprire pentru aprovizionare unde reusesc performanta sa termin un borcan de gem la cafeaua de dimineata incepe urcusul pe valea Dejanilor spre Fagaras. Drumul s-a mai stricat de la ultima tura facuta pe aici si ceva imi spune ca fara un 4×4 mai serios nu mai e treaba chiar asa de usoara sa ajungi pana sus.

Mai departe incepe partea mai fara sens a turei, carry-bike-ul de 600 de metri pana in Curmatura Bratilei. Tot bagajul greu intra in rucsac astfel incat tot ce ramane de facut e sa pun bicicleta cu totul pe rucsac si sa-i dau cu spor la deal. Nici o pala de vant nu adie in caldarile superioare iar eu incerc sa fac slalom printre ramasitele zapezii de acum o saptamana. Din Dejani nu am intalnit pe nimeni si sunt destul de convins ca sunt mici sanse sa dau peste cineva pe Mezea-Oticu. Sunt putini care ajung pe aici, iar atunci cand faci asta partea logistica e un mic cosmar. Aici intervine avantajul bicicletei. Daca i-as da bice probabil as putea ajunge pe seara / noapte la refugiul Iezer.

Doar ca ziua e prea frumoasa pentru a te grabi. Craiul si Bucegiul se vad in departare intr-o ipostaza inedita iar bucatile de pe Mezea-Oticu pe care poti sa stai pe bicicleta sunt chiar surpinzator de frumoase. Pacat ca alterneaza foarte des cu bucati napadite de iarba sau de pietre in care nu ai ce cauta pe bicicleta. Un fel de disonanta cognitiva pentru biciclit. Cu toate astea kilometrii se scurg mai repede decat speram si ajung cu o ora inainte de apus in Curmatura Oticului. Aici e momentul alegerii, ori merg inainte spre Varful Rosu, spre refugiul de la Iezer sau spre un bivuac fortat, ori fac dreapta spre stana “La urzica vesela” unde am mai facut un bivuac fortat in urma cu 4 ani ori fac stanga pentru a cobori la o stana de pe piciorul ce coboara spre Pecineagu, o stana abandonata de cativa ani pe langa care am trecut cu Dani in timpul unei alte ture epice. Decizii, decizii. Pana la urma dupa putina deliberare interioara aleg calea stiuta si plec spre stana “La urzica vesela” doar pentru a face cale intoarsa dupa 45 de minute de croit drum pe o poteca aproape inexistenta. Iau bicicleta inapoi in spate, urc inapoi in Curmatura, sperii o turma de mistreti si cu ultima geana de lumina cobor spre Pecineagu pe varianta numarul doi. Poteca e la fel de rupta si de inexistenta. Stana in schimb e in stare cat de cat decenta, cu un prici functional si cu 3 ferestre pe unde poate intra fara probleme ursul astfel incat inainte de a ma baga la somn incerc sa le baricadez cu bucati de lemn si cuie ca macar sa aud daca vine mos-martin sa ma verifice la noapte. Afara e luna plina, vantul adie usor printre branele stanei iar eu cad in cele din urma rapus de somn si de oboseala de peste zi.

Urcusul spre Varful Rosu si in departare Malita si culmile Fagarasului pana la Valea Oltului.

Dimineata urmatoare incepe cu acelasi biciclit fara sens, respectiv un carry-bike de 600 de metri printre pietre pana pe Varful Rosu. Aceasi zi senina si fara vant, aceeasi pustietate ca si ieri pana cand termin creasta Iezerului si incep urcusul spre Papusa, binenteles cu un alt carry-bike de toata frumusetea. De aici in schimb urmeaza coborarea lui Luci de la 4 Munti, coborare ce e in stare inca foarte buna, chiar daca nu cred ca mai ajunge foarte multa lume pana aici. De la stana de pe picior in schimb iau azimut Curmatura Foii urcare pe care sper sa o dibuiesc de data aceasta si pentru care incerc sa incarc toate drumegele din zona de pe google maps. Zona marginita Papusa si Tamas mi se pare un veritabil triughi al Bermudelor din punct de vedere al marcajelor si al potecilor. Cel putin versantii dinspre Tamas, complet defrisati in urma cu 10-20 de ani dar acum recuceriti de padurea tanara sunt deosebit de interactivi. Si binenteles fara semnal, ca sa fie lucrurile si mai interesante. Sunt curios daca s-ar tine un ProPark pe aici cata lume ar reusi sa iasa cu bine pe aici.

Cu google-maps-ul in mana si cu banda albastra pierduta incerc sa urmez un drum de exploatare pana la stana de sub Tamas. Doar ca realitatea din teren nu se potriveste deloc cu cea de pe harta si dau int-o padure deasa si tanara pe care urmez o poteca firava de animale. Buna si asta, pana cand se infunda. Intre timp se lasa si noaptea, eu dibuiesc o alta serie de drumuri de exploatare si ma apropii destul de mult de poiana in care e stana. Sunt maxim 150 de metri in linie dreapta, singura problema e in schimb ca sunt 150 de metri prin cel mai des hatis prin care am ajuns pana acum asa ca sunt nevoit sa fac cale intoarsa si sa-mi incerc norocul pe alte drumuri de exploatare, pana cand gasesc o alta poteca de animale ce ma scoate in poiana. De aici drumul e stiut iar luna plina ce se zareste peste varfurile brazilor imi lumineaza drumul prin noaptea linistita. Din curmatura Foii e doar o formalitate sa cobor spre Plai, spre Zarnesti si mai departe spre Brasov unde ma prabusesc in pat la 12 noaptea dupa adevarata aventura de doua zile. Doua zile in care am intalnit un singur drumet inainte de Papusa, doua zile prin cele mai salbatice locuri din jurul Brasovului, doua zile fara nici un fel de graba in care doar gandurile mele mi-au tinut de urat. Doua zile in care mi-am reamintit ca nu trebuie sa mergi pe alte continente pentru a face ture ce se simt ca adevarate aventuri..

Dimineata, in gara din Fagaras cu bicicleta dezasamblata in modul bagaj de mana.

Micul dejun in Recea, cu gem de caise si cafea. Gemul a fost biruit dintr-o singura lovitura.

Drum intins spre satul de vacana de la Dejani.

Toamna in desfasurare in padurile de la poalele Fagarasului.

Am infrant! dupa cum ar zice generalul Barza, fin cunoscator al tuturor coclaurilor din jurul Brasovului.

Albastru de octombrie si un refugiu ce pare sa se tina inca bine, cel putin din exterior.

Pranzul campionilor, cu rosii ce au avut mai mult gust decat tot ce am gasit in America de Sud.

Spre stana “La urzica vesela” sau din categoria a fost odata o poteca pe aici.

Ultima geana de lumina dupa ce am facut cale intoarsa spre Curmatura Oticului.

Stana “La Urzica Vesela” si Coltii Cremenii vazuti de la inaltime.

Dracsin, Papusa, Tamasul si Curmatura Foii.

February 22, 2019Aventuros, Iezer, Piatra Craiului, Schi de turaDiaconescu Radu

Trebuie spus din capul locului ca relatia mea cu schiul de tura in ultimii ani este una …sensibila. Dragoste nu mai e de mult, of e cam dupa fiecare tura si totusi ma ingrijoreaza deja usurinta cu care-mi uita creierul promisiunile de la un weekend la altul. Cu alte cuvinte, desi dupa fiecare weekend ma jur ca asta-i ultimul si stau si astept primavara, recidivez aproape constant in urmatorul. Curios e ca in rest, memoria ma ajuta destul de bine. Numai cu auto-promisiunile astea e dereglata.

Singurul motiv real pentru care mai cochetez inca cu schiul de tura si nu am ars doagele este ca mie totusi imi place sa fiu pe munte si cel putin iarna, schiurile sunt unul din putinele mijlocitoare ale unor escapade mai mici sau mai mari. De regula mici, caci pentru una mare trebuie sa se alinieze planetele. Weeekendul asta pareau aliniate si Radu propune tura iernii: o bucla cu plecare de la Plaiul Foii in care sa traversam Iezerul, Mezea-Oticu si culmile estice ale Fagarasului. Pusi pe harta dadeau 76 de kilometri. Chiar si impartiti in doua zile, asa cum ne propusesem, cu bagaj mare nu se anuntau nici pe departe usori. Ba chiar priviti obiectiv pareau chiar neverosimili. Dar cand imparti cu Radu aceeasi casa si bei apa dupa el, inveti sa visezi, macar un pic. Asa ca imi fac cu grija bagajul, cantaresc in minte de cel putin doua ori fiecare obiect pus acolo si punem ceasul sa sune pentru o sculare matinala. O plecare la prima ora este imperios necesara pentru a ne asigura o sosire la refugiul din Iezer la o ora rezonabila. Doar ca disciplina nu e deloc punctul forte in familia noastra si ajungem sa plecam cu o considerabila intarziere la drum. Nu are a face ca parcarea din Plaiul Foii e goala, ca drumurile sunt pustii, adevarul e ca pentru tura asta conteaza fiecare minut pierdut si castigat. In mod normal, in asemenea situatii eu sunt foarte atenta cu timpul pentru orice si imi place sa tin un ritm potrivit, dar constant, reducand la minim pauzele si eficientizand totul. Stiu foarte bine ca nu am explozie si avantajul meu sta in anduranta, asa ca aplic regula pasilor mici si siguri. Radu in schimb, fiind considerabil mai puternic decat mine are un obicei cumplit de a lasa totul pe ultimile 200 de metri, momente in care ajungem sa tragem ca nebunii alergati de noapte sau de cine stie ce stihii.

Incepem coborarea spre drumul de Satic-Pecineagu, cu muchia Cascoe in plan indepartat.

Incepem coborarea spre drumul de Satic-Pecineagu, cu muchia Casque in plan indepartat.

Urcarea in Curmatura Foii// Saua Tamaselului merge pe urme bune de schiuri subtiri si stiu deja ca daca va fi sa fac o schimbare la echipament anul urmator, aceasta va fi directia. Fast and light. Cum oricum nu cred ca o sa cobor vreodata bine la vale, macar sa imi fie usor la deal. Cum zapada se arata buna si drumul se distinge clar, ocolim varful pe curba de nivel si ajungem la una din stanele de sub Tamas unde insa in loc sa petrecem putin timp cautand continuarea marcajului, incepem coborarea luand in vizor o padure rara de foioase. Caci coborarile prin padure cu rucsacul de tura in spate nu au nimic in comun cu schiatul de prin jurul casei, asta e alta poveste asa ca bagam in functiune plugul. Asta pana cand padurea noastra se transforma intr-un lastaris tanar prin care Radu ne croieste drum cand pe schiuri, cand cu ele pe rucsac. Pantele insorite pe care coboram apoi spre drumul de Pecineagu nu sunt nici pe departe genul de pante care sa tina zapada si cat ne uitam in jur, tot terenul arata la fel. Iesim in final intr-un drum de taf, mai punem putin schiurile, apoi le dam jos caci dam de pietre si tot asa, pana ce in final ajungem in firul vaii. Intre noi si drumul salvator sta insa un rau. Mult prea lat pentru a fi sarit, mult prea adanc pentru a fi trecut in clapari, mult prea rece ca sa fie trecut descult. Ne invartim brownian cand in aval, cand in amonte sperand sa gasim o bresa. Radu insista si deja incep sa ma intreb daca va trebui sa ma descalt. Problema este caci cu exceptia locului unde ne aflam, malurile sunt destul de apropiate de albie, deci se exclude sa mergem pur si simplu in amonte pana cand am gasi un pod. Raul trebuie trecut pe aici si nu ne ramane decat sa alegem cea mai buna modalitate. Ea este reprezentata de o aglomerare de aluviuni, pietre si lemne aduse aici de rau. Doar ca nu e pur si simplu sarit din piatra in piatra, ci si facut echilibristica pe doua trunchiuri, imbratisat un bradut si prins o mana intinsa de pe malul celalat, cat sa iti mute putin centrul de greutate acolo unde trebuie sa fie.

Ajunsi in drum, pe cand ne puneam schiurile, trece pe langa noi un Duster, dar pe langa mirarea de rigoare suntem scutiti de intrebari indecente de genul “pe unde ati ajuns aici”.

Este miezul zilei si zapada a inceput sa se lipeasca de noi ca aracetul si deja ne facem griji pentru urcarea ce ne sta in fata. Am vazut profilul culmii de pe versantul Tamaselului si muchia pe care merge marcajul este batuta si ea de soare, umbra anemica a celor cativa copacei fiind cu siguranta insuficienta. La inceput avem spor pe urmele de masina, apoi pe ceva urme de snowmobil pana cand ramanem doar noi cu panta. Am alternat mersul in clapari cu mersul pe schiuri intr-un efort sisific de a ajunge la stana din Dracsin. Radu se duce sa inspecteze stana si pe mine ma trimite la deal, caci aici, unde a batut vantul si a asezat zapada, crusta de deasupra ajuta la curatarea zapezii de pe foci. Urcarea se desfasoara lunga in fata. Papusa momentan nici nu se vede. Piciorul acesta masiv se va uni cu muchia mai ingusta ce vine de pe Cascoe si abia apoi, candva, vom ajunge la inceputul culmii principale a Iezerului. Urcam cumpatat, ca dupa o zi intreaga de mers. Urcam de fapt incet si altitudinea se aduna greu pe ceas. Apusul ne prinde in drumul spre varf si daca nu as fi stresata ca ne va prinde noaptea mult prea curand, acesta ar fi genul acela de apus ce ar trebui savurat in tihna. Lumina dupa-amiezii a imbracat Craiul in culori calde, dezavaluind tuse diferite de galben pe peretii abruptului vestic. Umbrele muchiilor vin si pleaca o data cu soarele ce isi urmeaza drumul. Cerul se aprinde, culorile se topesc una in alta, sunt asa putini oameni ce trec pe aici pe timp de iarna incat locurile au linistea lor si probabil pietrele imprastiate pe culme au vazut nenumarate astfel apusuri incat au incetat sa se mai mire de fiecare dintre ele. Sau poate nu…E la fel ca atunci cand incepi sa mergi pe munte si vezi prima data o mare de nori, sau iti vezi aura. Pentru putini asemenea lucruri se banalizeaza. Pentru multi spectacolul naturii ramane mereu o sursa de uimire si de placere.

Bucegiul si Costila vazute de la balcon.

Cand ajungem sub Papusa este deja noapte si luna promite sa se ridice mare si aproape rotunda si sa ne lumineze calea. Radu merge inainte fara sa se opreasca si incepe coborarea spre Spintecatura. Il urmez intrebandu-ma insa ce facem aici. Este prea tarziu pentru o parcurgere de noapte a crestei Iezerului, coborarea in Spintecatura ar fi mai sigura cu coltari in picioare, vantul ne biciuie obraii si vartejuri de zapada se ridica din cand in cand catre muchie. Cat contrast fata de linistea pe care mi-as dori sa o am pe munte. Ii spun, de fapt ii strig lui Radu ca mie nu mi se pare ok ceea ce facem si ca cel mai bine ar fi sa ne retragem si ca Spintecatura nu e directia buna. Nu stiu daca Radu e convins de asta sau o face de gura mea, insa urca la loc si apoi incepem sa urcam impreuna inapoi spre varf. Prima retragere care imi vine in minte este Gradisteanu si chiar pornim intr-acolo. Vantul nu se slabeste neam si mergem in stilul biscuite pana cand ne dam seama ca muchia e prea lunga pentru a ajunge la un adapost decent si ca pana la stana pe care o stim de la 4Munti avem mult prea mult de coborat. Asa ca ne intoarcem inapoi pe varf si prindem un picior secundar din Cascoe, pe care il stiam de laconcurs. Acesta e considerabil mai scurt fata de Gradisteanu si la limita padurii are si el o stana. Nu imi aduc aminte sa ma fi impresionat cu ceva, insa acum orice adapost, chiar si o liziera de padure e bun. Sau oricum mai bun decat perspectiva vehiculata de Radu de a face bivuac in Spintecatura Papusii. Continuam sa coboram teleghidati si beti de vant inca multa vreme pe piciorul golit de zapada. Am carat mult prea mult schiurile in spate tura asta, insa deja simt oboseala si parca pe picioarele mele ma simt cel mai bine. Stim ca ar trebui sa oprim si sa mancam ceva, dar nu gasim niciun loc decent, a se citi ferit de vant. Stiu ca asemenea tura forjeaza caracterul si in ciuda consumului energetic raman vigilenta si precauta.

Stana la care ajungem intr-un final este mai mult decat decenta cu o ultima incapere curata, cu priciuri bune si fara miros puternic de branza. Inainte de orice simt nevoia sa stau putin, sa imi trag sufletul, sa trag o linie dupa ziua lunga de azi si sa imi spun ca va mai exista si o data ulterioara. Sincer, acum chiar nu am tinut mortis sa se intample tura asta. Stiam ca nu sunt pregatita si daca s-ar fi intamplat ar fi fost un noroc, o pura intamplare si nu un rezultat firesc al abilitatilor mele fizice, psihice si tehnice. Cu asemenea ganduri in minte umplu o punga cu zapada si contemplam amandoi flacara primusului care va transforma zapada in supa.

Somnul vine greu, caci dureaza ceva pana cand se linistesc apele interioare.

Ziua de duminica este dedicata reintoarcerii la masina. Cu considerabil mai putin kilometri, dar in continuare cu terra incognita in fata noastra. Mai intai coborarea de la stana in drumul de Pecineagu. De data asta Radu navigheaza magistral si cu exceptia unui inceput de drum plin de cazaturi, avem parte de 6 kilometri in care coboram pe schiuri. Mare castig caci puteau fi la fel de bine 6 kilometri de sarit copaci si inotat prin zapada. Si e mereu un loz in plic caci nu stii niciodata care-i varianta mai buna: un drum, o muchie, o vale. Harta te ajuta sa iti faci o impresie despre teren, panta etc, dar nu si despre obstacolele naturale. Adica suprizele de la fata locului.

Ramanem fideli marcajului TG pe care l-am intersectat la un moment dat si vom continua pe el spre Curamtura Foii. Treaba e aparent simpla: 4 kilometri si 400 m diferenta de nivel. Radu chiar imi povesteste cum a coborat el aici cu bicicleta acum 12 ani. Ei bine, acum abia razbim pe schiuri. Dupa ce facem slalom pe cele doua maluri ale raului, dovedim niste portiuni de lastaris si un mal abrupt, ajungem in final la inceputul urcarii prorpriu-zise. Pe indicatorul nou sunt scrijelite cu pixul numai mesaje de imbarbatare gen: no road. Cand ne uitam ins sus la muchia abrupta ce se contureaza prin padure intelegem repede cum sta treaba. Schiurile pe rucsac (din nou) si revenim la munca de jos, respectiv sapat urme in clapari. Marcajele se insira liniar pe muchie si pe masura ce castigam altitudine si iesim in soare, frigul de pe vale e inlocuit de un aer primavaratic. Zapada se topeste, canta pasarelele, pe alocuri se vad frunzele toamnei.

Dupa doua ore de luptat si dupa un pic de sauna ajungem in cele din urma inapoi in muchia Tamasului. Din nou saboti pe schiuri da acelasi Crai ce se vede imperial in fata.

Si din nou gandurile de primavara bat la usa mintii si ma intreaba ce caut eu pe aici, de ce imi car schiurile in spate cand as putea sa fiu acum pe cursiera. N-am raspuns. Sau poate am. Pentru ca mie imi place totusi sa fiu pe munte. Mie imi place traversarile lungi, turele acelea estetice. Si pentru ca ele sa reuseasca e nevoie de perseverenta. E nevoie sa inveti din greseli. Sa descoperi terenul de joaca. Sa stii cum sa faci cele mai bune alegeri atunci cand va veni momentul. Si in zilele astea doua lungi am faurit un plan. Ramane insa sa ii bifam etapele una cate una si sa asteptam o alta iarna cu conditiile potrivite. Abia atunci va fi tura iernii. A unei alte ierni.

Text: Mihaela.

Infooliti la plecarea din plaiul Foii, cu plecat de pe schiuri direct de la masina, asa cum ar trebui sa inceapa orice tura ideala de schi de tura.

Urcand spre Curmatura Foii cu un Crai tapetat de zapada din ultimele doua zile.

Zapada proaspata si copaci imbracati in zapada.

In departare, Iezerul in care speram sa ajungem orele urmatoare.

Un zi de iti da impresia ca poti sa-l atingi cu mana.

Un zid de iti da impresia ca poti sa-l atingi cu mana.

Incepem coborarea spre drumul de Satic-Pecineagu, cu muchia Casque in plan indepartat.

O stana model si un marcaj ce pare sa fi disparut in neant.

Dupa 1 ore si ceva de balaurit si carat schiurile in spate pe pante defrisate si pe drumuri de taf vine proba de foc. Sau mai bine zis de apa si de gheata: traversarea raului ce coboara dinspre Pecineagu.

Urcand pe Dracsin prin cea mai uda zapada pe care am vazut-o pana acum. Pieile se incarcau instant si in mod absurd cea mai eficienta metoda de a urca era tot cu schiurile in spate.

Atuni cand zapada devine mai mare in schimb, cu tot cu sabotii si cu 3 kilograme de zapada pe picior totusi schiurile sunt intr-un usor avantaj.

Minimizand dezastrul, dupa ce am iesit in muchie si am dat in cele din urma de zapada mai inghetata.

Sunt putine locuri in care Craiul se vede atat de bine ca aici, iar ziua asta e bun de o lectie de geografie cu identfificarea tuturor varfuletelor, vailor si muchiilor din masiv.

Moment de resppiro la 2000 de metri, in departare incepe sa se zareasca incet incet si Bucegiul.

Lectia de Geografie.

Risc 5/5 de avalansa. Vorbind acum serios in schimb ca de obicei situatia variaza radical in functie de zona. Dar pe muchiile Iezerului zapada fie lipsea, fie era bocna…

Bucegiul si Costila vazute de la balcon.

A fost probabil unul din cele mai frumoase si mai neasteptate apusuri prinse pe munte pana acum. Neasteptat pentru ca eram convins ca soarele se va ascunde dupa Varful Rosu si frumos pentru ca lumina era filtrata in tente incredibil de calde de pacla d la orizont.

Ultima geana de lumina.

Urcand spre Papusa cu rafale de vant ce te dezechilibrau la fiecare pas.

Dimineata urmatoare la stana ce ne-a servit drept adapost.

Amorsarea primusului inainte de terciul de dimineata. Primusul asta pe benzina chiar e mult prea tare, are 4 ani si a gatit incredibil de multe mese si inca se tine foarte bine. Iar dimineata un terci de ovaz pregatit cum trebuie e probabil cel mai bun mic dejun.

Din nou prin boscheti spre Curmatura foii, pe triunghiul galben.

Dupa doua ore de luptat si dupa un pic de sauna ajunge in cele din urma inapoi in muchia Tamasului. Din nou saboti pe schiuri da acelasi Crai ce se vede imperial in fata.

Sfarsit de tura.

4 Munti 2018, Iezer si Leaota

July 31, 2018Aventuros, concursuri, Iezer, Leaota, mtbDiaconescu Radu

Sunt cateva concursuri in Romania care sunt clar altfel. Maratoane de alergare si de mtb sunt aproape din weekend in weekend, cu organizare mai buna sau mai slaba, cu trasee interesante sau banale. Si totusi sunt cateva concursuri (desi mai degraba le-as numi experiente) care sunt altfel.

In minte imi vin acum 7500, Proparkul, Utf-ul si binenteles 4 munti. Si daca stau bine sa ma gandesc, pe langa lungime numitorul comun pentru fiecare dintre ele e echipa.

Iar atunci cand nu e vorba numai de tine, atunci cand trebuie sa functionezi ca un tot unitar, atunci cand trebuie sa gasesti solutii si calea de mijloc lucrurile devin mult mai interesante si mai memorabile. Iar cel mai mare castig dupa astfel de concursuri e increderea, caci dupa ce imparti si bune si rele vreme de doua zile si doua nopti nedormite (cum e la propark) ramai cu senzatia ca poti merge cu oamenii de langa tine pana la capatul lumii. Iar treaba asta nu e de ici de colo.

Patru Munti, un concurs ajuns la a saptea editie e si el putin mai mult decat un concurs. E intr-un fel un mic festival de mtb, in care te dai vreme de 4 zile pe unele din cele mai frumoase trasee de la noi din tara si in care ai timp pentru socializare la sfarsitul fiecarei etape. Totul in echipa.

E unul din putinele concursuri in care ai senzatia ca ai timp, ca nu se intampla totul pe fuga, ai timp sa te bucuri pe indelete de fiecare zi. E ca o tabara pentru oameni mari in care spre sfarsit ajungi sa te deconectezi aproape total. Cel mai bun exemplu pentru mine a fost ziua de luni, zi ce s-a simtit ca prima zi de munca dupa un lung concediu.

Dar acum revenind la desfasuratorul actiunii, desfasurator ce cred ca e important de tinut, macar intr-o forma minimalista. Spre exemplu fara el probabil as fi uitat mare parte din lucrurile intamplate acum 2 ani de zile cand am participat pentru prima data cu oratiu, in echipa sugestiv intitulata 2 ingineri nebuni. Sau cum au mers lucrurile la proparkul de anul trecut, in care am facut echipa cu hoinarii si cu Maus.

Cum hoinarii o sa fie ocupati in urmatorii doi ani de aparitia pe lume a gemenilor si cum schimbarea datei i-a deschis o fereastra lui Maus iata-ne la start in jumatate de echipa. De data aceasta cu un nume la fel de sugestiv, Tibiscus, caci m-am inscris si eu in club anul acesta. Si categoria e noua, caci Maus e suficient de Mos cat sa ne calificam la categoria Master. Acum despre Maus se pot spune multe ( cum ar fi ca stie sa dea si din padela si sa si urce cu spor pe munte ). In schimb invartitul pedalei e un fel de a doua natura pentru el, iar daca ai mers pe la concursuri in ultimii 10 ani e aproape imposibil sa nu te fi intalnit cu el. Iar dupa Proparkul de anul trecut stiam prea bine ce-i poate pielea.

Ziua 1, Iezer.

Cuvinte putine, impresii multe. Dimineata vine cu o ploicica neasteptata si cu un cer dubios de noros fata de ce spune prognoza. Sunt un pic revoltat de eventualul noroi de pe traseu mai ales dupa potopolul de care am avut parte in Brasov in ultima luna. Noroi = moartea si uzarea prematura a bicicletelor.

Suntem campati in targul de animale, zona izolare animale bolnave. Dar e bine, suntem oarecum incadrati in peisaj. Ma duc sa-l culeg pe Maus din Stoenesti dupa care intru intr-o mica panica cu echiparea. Cumva eram convins ca startul e la 9:30 si nu la 9 asa ca timpul se comprima si cumva reusesc sa le gasesc pe toate in haosul din masina inainte de start.

Start, si dupa un pic de asfalt ne loveste o urcare abrupta pe fagas. Motoarele inca nu s-au incalzit, energia din prima zi ne face sa plecam cam repede asa ca in curand gafaim din greu cu Luci si cu oac in spatele nostru.

Gat abrupt, zona de fuga, usoara coborare. Repeta de cateva ori si ajungi fara sa-ti dai seama la 1500 de metri si la primul punct de alimentare. Am ramas singuri, cei buni s-au dus mult in fata iar in spate nu se vede nimeni. Pepene rosu care intra absolut genial, banane, cateva vorbe cu Bianca si pornim mai departe. Cum ne apropiem de 2000 de metri Maus incepe sa se lupte putin cu aerul rarefiat iar eu incerc sa duc ritmul. Inca un punct de alimentare, inca o urcare abrupta unde ii zarim in departare pe Rosioru si pe Gerhi si vine si poteca pe curba de nivel croita de Luci pe coasta muntelui.

Maus coboara considerabil mai bine decat mine, in parte datorita full-ului si in parte datorita celor 10 ani de experienta. Ma tin onorabil, blestem printre dinti parusca (smocurile de iarba), ma zgaltai din toate incheieturile si incepem lunga coborare prin padure. Vorba vine coborare, caci nu apuci sa te asezi la vale ca vine cate un gat mai lung sau mai scurt care iti creste la loc pulsul.

Pe zona de fuga ce urmeaza ii zarim pe Duta si pe Urzica ce vin vijelios din spate, Maus aproape ca decoleaza dintr-un sleau noroios. Eu cobor prudent, adica prost si incet pe forestier. Nu am nici o pasiune de a zbura cu 40 la ora prin praf si pietris si stiu foarte clar ca orice cazatura se poate sfarsi tragic. Ne depasesc si oamenii, fix inainte de un punct in care traseul coteste brusc dreapta.

Maus e cu ochii in GPS si bungheste locul. Urmeaza fanete, poteci inguste si tehnice, un forestier suprinzator de tehnic si de pietros si o ultima coborare pana in Rucat. Super misto varianta gasita de Luci pentru finalul etapei, chiar si varianta ocolitoare si usor noroioasa de dinainte de final. Locuri noi, poteci faine, combinatia perfecta.

Aici aflam ca am venit a 5-a echipa la general, bagam pepene, rosii si branza pana nu mai intra. Practic etapa e ca si incheiata, mai e doar un segment in coborare de 12-13 minute in care nu se pot schimba prea multe.

Singurul eveniment notabil din restul zilei a fost faptul ca mi-a cazut bicicleta din remorca si ca m-am ales cu un ghidon pilit, un ceas zgariat, o sa raschetata si un grip rupt. Probabil aici am facut plinul de ghinion pentru urmatoarele 3 zile in care am avut parte de nici o alta supriza negativa. Si totusi pana la urma care e probabilitatea ca din 20 de biciclete sa cada tocmai a ta din remorca

Podiumul la master la sfarsitul primei zile.

Ziua 2,Leaota , 1500 de metri de urcare, poteci inguste single trailuri prin padure si o priveliste de milioane.

In mod suprinzator nu am picioare grele in dimineata asta. Stiu de anul trecut ca in a 3-a zi vor fi de plumb dar azi ma simt chiar bine

Prima parte a urcarii o impartim cu Luci cu Oac si cu Duta si Urzica. Ne departam incet incet si ne setam ritmul pentru cei 1000 de metri de urcare ce urmeaza.

Vine si punctul de alimentare, binenteles cu rosii, pepene si banane, un ultim gat abrupt si dam fata in fata cu cea mai faina priveliste din timpul concursului, panorama catre abruptul vestic am buceciului vazuta din leaota. Si lumina ajuta caci e o vizibilitate de zile mari si ocazia asta imi ramane in minte ca mi-ar place sa petrec odata o zi aici la cort.

Ies din visare caci urmeaza traverseul tehnic pe sub varf. Si daca ultima data cand am trecut pe aici eram complet congelat si intram pana la brau in zapada de data aceasta e uscat si pot sa ma bucur si eu de poteca. Maus merge din nou considerabil mai bine dat incerc sa tin ritmul si pe nesimtite trec si de bolovani, si de gaturi, si de poteci tehnice in urcare prin iarba. Si fata de acum 2 ani stau aproape tot timpul pe bicicleta, fata sa sa am limba scoasa de un cot si fata emotii.

La vale dupa ce intram pe banda rosie ce coboara spre Moeciu avem parte si de un single trail curatat prin padure, printre brazi, cu muschi aderent sub rotile bicicletei si cu multa multa placere.

Incet incet ajungem din nou in civilizatie si panta abrupta dupa panta abrupta ne apropiem de cheile gradistei. Incheiem etapa in 3h16, avantajul fata de urmatoarea echipa la master creste si ne mai linistim pentru urmatoarele zile.

Mi se pare extrem de interesant cum trebuie sa te descurci cu diferentele de nivel, la noi Maus coboara clar mai bine in timp ce eu urc mai bine, mai ales pe forestiere cu pante de 5-10 la suta aflate pe langa 2000 de metri. Individual fiecare din noi am fi facut traseul mai repede dar e imposibil sa te potrivesti perfect la ritm de mers. Si de aici tot farmecul, caci trebuie sa functionezi pana la urma ca o echipa.

Cautand echilibrul pe potecile de iarba din Leaota.

Super traseu pentru inceput de concurs.

La sfarsitulprimei etape din ziua 1, cu un tricou care ii aduce aminte de fiecare data ca ar trebui sa dau jos cateva kilograme.

Pepene rosu, cel mai bun lucru de luat in timpul concursul si la final pentru hidratare.

Deasupra marii de nori, in Iezer

January 17, 2018Iezer, Interesant, Schi de turaDiaconescu Radu

Soarele incepe sa se ghiceasca palid prin plafonul de nori pe masura ce lasam padurea in spate, iar odata cu razele sale initial firave se trezeste in noi speranta ca-l vom vedea si noi astazi la fata, chiar daca doar pentru cateva ore, si toata indoiala care era sa ne faca sa nu mai plecam de la masina e demult uitata.

Asa ca incepem sa urcam din ce in ce mai repede, intrecandu-ne cu un plafon de nori ce se ridica si el, spre un soare din ce in ce mai puternic. Suntem la aproape 2000 de metri atunci cand iesim deasupra norilor, mai e putin pana la apus iar in departare se vede toata potcoava Iezerului, creasta tapetata de zapada a Craiului, Bucegiul si in departare Piatra Mare si Postavaru.

E frig, telefonul cu care incerc sa fac ceva poze cedeaza subit, la fel de subit cum ingheata si mainile scoase din supramanusi. Atunci cand suntem in miscare in schimb e bine, vantul nu adie deloc si cei 15 – 20 de centimetri de zapada proaspata scartaie sub schiuri. Rare sunt momentele in care zapada se aseaza atat de frumos, chiar si pe muchii, fara ca vantul sa-si faca de cap si sa o mute de colo colo. Poate si mai rare sunt momentele in care am prins o astfel de mare de nori, compacta, luminata de lumina apusului.

Dupa pauza de poze si de absorbit momentul vine si timpul sa dau pieile jos si sa pun schiurile in picioare, si sa pornesc la vale, plutind pe zapada proaspata si rece. Virajele par dintr-un cadru suprarealist, cu marea de nori la picioare, cu zapada buna si cu lumina apusului colorata si mai frumos de ochelarii e schi. Tot putin ireale sunt si momentele de imponderabilitate din zonele in care zapada e mai adanca si nu mai atungi stratul inghetat de dedesupt. Si cand stai sa te gandesti ca in urma cu 3 ore atmosfera sumbra si intunecata de la Voina era sa ne intoarca din drum.

Au fost doar 4 ore pe munte, rupte dintr-un weekend petrecut mai mult pe drum, dar au fost ore care au meritat din plin ocolul si efortul si care ne-au amintit ca si atunci cand ziua se arata mohorata are sens sa pleci la deal. Nu se stie niciodata ce vreme o sa te intampine in varf de munte.

Padurea la plecare, imbracate in straie noi de iarna.

Primele raze firave de soare, deasupra stanei din Vacarea.

Noile perechi de schiuri, care ma cam indoiesc ca vor vedea la fel de multe ca Iki-urile pe care le-au inlocuit dupa 10 ani de zile de folosinta.

In distanta, Craiul tapetat de zapada, Postavaru, Piatra Mare si o bucatica din Bucegi.

Deasupra norilor.

La aproape 2000 de metri, cu Bucegiul maiestuos in fundal.

Momente magice.

Zapada de vis.

Ultima geana de lumina, si fuga spre masina.

Epica de vara, din Azuga pana in Iezer si retur, peste munti pe poteci faine

November 22, 2017Bucegi, Epic, Iezer, mtbDiaconescu Radu

De multe ori ma intreb de ce ma antrenez, pentru ce sunt toate momentele de suferinta (de cele mai multe ori placuta) in care trebuie sa strangi din dinti si trebuie sa impingi pedale, pentru ce sunt toate trezirile matinale sau dardauitul la coborare seara, pentru ce lupta cu kilograme si pentru ce urmaritul cifrelor de putere si a timpilor pe Strava. O parte e clar satisfacerea propriului ego, pentru a-ti arata ca esti in stare si ca poti iesi la concursuri inaintea altora. Pe de alta parte e si pentru felul care te simti pe bicicleta atunci cand esti in forma, atunci cand nu te trag in jos kilogramele si atunci cand ti se pare ca poti sa zbori la deal.

Si poate nu in ultimul rand toate orele de suferinta placuta din antrenamente sunt si pentru a face posibile ture ca cea de mai jos, atunci cand intr-o zi lunga de vara poti ajunge departe, strabatand munte dupa munte. Fara antrenament astfel de ture fie ar fi imposibile fie ar implica mult mai multa suferinta nejustificata. Si da, e fain sa stii ca poti strange 2000 de metri diferenta de nivel seara dupa munca sau ca poti sa sari 3 munti intr-o zi lunga de vara.

Iar acum revenind la povestea turei planul era cat se poate de simplu, sa incercam sa traversam Bucegiul, Iezerul si o parte din Fagaras, pe biciclete, cu un bagaj minimalist, cu dormit la inaltime, totul in 2 zile lungi de weekend si un pic.

Drumul spre Batrana

Luminile din Azuga, la 1500 de metri sub noi, sub un cer acoperit de stele. Chiar si telefonul poate sa scoata ceva in conditiile astea…

Doua frontale serpuiesc agale prin noaptea nemiscata de vara pe platoul Bucegiului. E suprinzator de cald si tot ce se aude e scrasnetul cauciucurilor pe poteca si gafaitul nostru in vreme ce invartim pedalele. La cerdac intunericul ne invaluie, in timp ce peste drum acele Morarului se vad clar in lumina puternica a lunii, cu cateva stele ratacite deasupra. La 1500 de metri sub noi luminile din Azuga sunt singurul semn vizibil de civilizatie, iar momentul pare putin ireal, caci nu de multe ori ai ocazia sa pedalez pe munte in mijlocul noptii. Poate exceptie fac momentele din ProPark sau 7500 cand de voie de nevoie esti pus in situatii asemanatoare. Spre deosebire de ProPark si 7500 de data aceasta chiar avem la noi toate cele necesare pentru o noapte cat se poate de confortabila la refugiul de la Batrana loc din care maine dimineata speram sa luam un azimut spre Iezer, peste munti.

Dupa cerdac si dupa o scurta portiune de carry bike ne lasam spre culmea Batrana iar gravitatia ne aduce fara prea mare efort la refugiu, unde schimbam luminile oraselor de pe valea Prahovei cu cele ale satelor de pe culoarul Rucar-Bran. Lupta cu jnepenii de dinainte de refugiu e uitata repede in timp ce ne bagam repede in sacii de dormit si ne bucuram de cina frugala la mijlocul noptii, la 2300 de metri inaltime.

Peste munti, spre Iezer

Dimineata ne trezim destul de tarziu dupa efortul din seara de dinainte iar atunci cand iesim din refugiu soarele e deja de mult timp pe cer si a inceput deja sa arda cu putere iar ziua se anunta cat se poate de incinsa. Deocamdata nici un nor nu se arata pe cer, noi strangem lucrurile si pornim la vale spre Moeciu, incepand ziua cum nu se poate mai bine, cu coborarea spre Saua Strunga si de aici mai departe spre Moeciu. E cu siguranta una din cele mai faine poteci pentru rotile MTB-urilor, una din coborarile in care se combina cat se poate de bine partea tehnica, cu privelistea si cu pitorescul.

In Moeciu luam masa de dimineata la magazinul comunal si plecam mai departe spre Cheile Gradistei Fundata unde avem parte de un mic intermezzo cat se poate de ciudat pe un pump-track instalat pe traseul de biathlon de catre cei de la complex. Dupa ce ne plictisim de joaca si dupa ce imi dau seama cat mai am de invatat la capitolul tehnica pornim mai departe pe traseul de la 4 Munti spre Cheile Dambovicioarei, si de aici mai departe spre Rucar contabiliZand pana acolo si o baie intr-un rau rece de munte pentru un Dani doborat de caldura si o masa de pranz ca la carte, cu ciorba de fasole si cu bere. Din Rucar lasam din nou civilizatia in spate si urcam spre Muchia Pleasa.

Modul perfect de a incepe dimineata.

Deasupra Iezerului se strang nori intunecati ce anunta o ploaie de vara, cerul incepe sa maraie iar noi incercam sa ne grabim pentru a scapa neudati. In departare se vede Bucegiul, de unde am plecat de dimineata, si el amenintat de proprii nori de ploaie. Spre Leresti in schimb cerul se vede mai putin amenintator iar de pe varful Capitanului avem aproape de doar de coborat.

O ora mai tarziu stam pe trotuar in fata supermarketului din Leresti infulecand amandine, piersici, alune in timp ce incercam sa aranjam mancarea pentru urmatoarea zi si jumatate in rucsaci. Problema cea mai mare la astfel de ture e sa nu ramai fara energie caci numarul de calorii arse dupa atat de multe ore in sa nu e de ici de colo. Sunt probabil pe undeva pe la 4000-5000 de calorii arse pe zi, in plus fata de cele 2000 si ceva de care ai avea nevoie in mod normal.

Cealalta problema cu mancarea o descoperim o ora mai tarziu, dupa ce ne luam un spate rucsacii burdusiti cu cele 10000 de calorii pentru ziua de duminica, si anume ca 10000 de calorii carate in spate dupa o zi intreaga petrecuta deja pe bicicleta duc la posterior de ciclist extrem de nefericit. Solutia e un seatbag in care sa poti sa pui o parte din greutate dar noi am plecat fast and light din Brasov, doar cu rucsacei mici, lucru pe care aveam sa-l regretam putin mai sus.

Cand ajungem la barajul de la Leresti creasta Iezerului norii de ploaie inca mai zabovesc pe creste, iar pe masura ce urcam pe forestier ne dam seama ca a turnat ceva prin zona. Reusim sa ne strecuram prin cele cateva picaturi sporadice iar atunci cand iesim in din padure norii se risipesc si avem parte de un apus pe masura. De aici in schimb mai avem ore bune de pedalat in fata, sub aceasi luna care ne lumineaza calea dar cu luminile din Campulung sub noi.

Singura diferenta e oboseala stransa in ultimele 24 de ore, si posteriorul care protesteaza vehement din cauza greutatii din spate. Dani incearca solutii extreme, cum ar fi cea a ciclistului semi-nudist ce pedaleaza fara bazon sub clar de luna, varianta ce are sorti de izbanda mai mici decat varianta ciclitului seminudist ce impinge bicicleta prin locuri prin care ar putea sa pedaleze pentru a-si cruta posteriorul.

Urcarea se lungeste si e aproape 11 noaptea atunci cand ajungem la Crucea Ateneului si zarim in vale frontalele lui Dani si ale Roxanei cu care planuiam sa ne intalnim seara la lac. Coboram mai repede (cazul lui Dani) sau mai precaut (cazul meu) si ajungem in curand langa lac, mai stam putin de vorba, mancam din caloriile grele carate in spate, ne spalam si intram la somn in sacii de dormit, sub cerul liber, dupa una din cele mai lungi zile din vara aceasta, cu 110km si peste 3000 de metri diferenta de nivel.

Varful Rosu, Oticul si o baie in Pecineagu

Into the wild.

Vremea ramane senina si linistata peste noapte iar rasaritul soarelui il admiram ridicati pe coate din caldura sacilor de dormit inainte de a bifa a doua tura de somn. Oboseala din ultimele doua zile se simte, micul dejun e cat se poate de imbelsugat (pentru a face rucsacii cat mai usori) iar plecarea noastra deloc matinala incepe o sesiune destul de serioasa de carry-bike pentru a iesi din caldare, urmate de alte scurte sesiuni pana pe Varful Rosu.

Norii incep sa se stranga spre Fagaras, noi cand facem push-bike la vale, cand mai stam si pe biciclete dar ajungem in cele din urma destul de repede in Curmatura Oticului. Si desi planul initial includea trecerea in Fagaras norii de ploaie si bateriile descarcate ne fac sa incercam sa dibuim coborarea din Curmatura spre Lacul Pecineagu. Dupa o prima portiune de smocuri de iarba mari reusim sa gasim si poteca si cand pe bicla, cand pe langa coboram cu viteza spre lac.

Intre timp cerul s-a inegurat complet spre Fagaras dar pe malul Pecineagului inca mai arde soarele puternic din mijlocul zilei in timp ce ne iese in drum un golfulet numai bun pentru o pauza de pranz imbinata cu o pauza de scaldat. E greu de descris in cuvinte cat de bine a mers baia in Pecineagu dupa aproape doua zile prin munti pline de efort si transpiratie. Divin e putin spus si mi-e greu sa-mi imaginez un loc mai fain pentru inot decat apa incredibil de curata si de calda a Pegineagului, cu culmile estice ale Fagarasului deasupra capului si cu nori de furtuna in departare. Si cu ocazia asta cadem de acord ca o baie intr-un lac de munca e un ingredient aproape necesar pentru orice tura epica.

Cand ne urcam din nou pe biciclete ne simtim ca noi si moralul e la cote maxime, mai ales caci mai avem de sarit doar o mica muchie pentru a ajunge din nou in locuri familiare si in civilizatie. Singura problema e ca pe drumul pe care am coborat in urma cu 2 ani la Propark s-au plantat intre timp puieti si e din nou rost de carat bicicleta in spate pe fostul forestier. Partea buna a lucrurilor e ca avem parte de zmeura din plin si de o coborare nesperat de fain spre Plaiului Foii, locul in care se termina partea e aventura si incepe partea de rulaj pentru a recupera masina lasata in Predeal.

In loc de incheiere

Sunt convins ca peste ani tura de mai sus o sa ramana in memorie ca una din turele de referinta pentru vara ce tocmai a trecut si la fel de sigur sunt ca tot efortul, toate trairile si toate locurile vazute in cele doua zile si jumatate nu se pot compara cu experientele din timpul unui concurs ce ar fi putut sa umple weekendul. La fel de convins ca o astfel de tura nu e deloc usor de repetat caci sunt destul de greu de aliniat forma fizica, vremea buna, timpul disponibil si poate cel mai important un partener de tura suficient de nebun sa zica da cu 2 zile inainte la un astfel de plan. Si da, pentru ture e genul acesta are tot sensul din lume sa te antrenezi.

Track si date aici:

Panta de cu multe grade, vorbit la telefon si tinut echilibrul, binenteles nici o problema pentru Dani.

Luminile din Azuga, la 1500 de metri sub noi, sub un cer acoperit de stele. Chiar si telefonul poate sa scoata ceva in conditiile astea…

Miezul noptii, luna plin si ajunsul la casa noastra pentru seara acasta, refugiul de la Batrana.

Dimineata, gata de plecare, si in departare punctul in care vrem sa ajungem pana diseara, Iezer-Papusa.

Coborand cu spor spre saua Strunga.

Modul perfect de a incepe dimineata.

Poarta Carpatilor.

Intermezzo de exersat tehnica de pump-track.

Racorirea de la mijlocul zilei.

In departare Bucegiul, locul de unde am plecat cu cateva ore in urma.

Ultima geana de lumina si risipirea norilor de ploaie pe Portareasa. De aici au mai fost inca aproape 2 ore de pedalat prin noapte, din nou sub clar de luna dar de data aceasta cu un posterior revoltat de greutatea carata in spate.

Aglomeratie mare la lacul Iezer, si rasaritul ce mergea admirat din sacul de dormit.

O noua zi.

In departare muchiile sudice ale Fagarasului.

Intr-acolo?

Poza de echipa inainte de a incepe sa caram bicicletele la vale pe prima parte a coborarii spre Curmatura Oticu.

Ride Iezer.

Into the wild.

In cautarea potecii de coborare din Oticu, pe principiul o poteca nu poate sa fie prea departe de o stana, fie ea chiar si parasita.

O baie dupa 2 zile de transpiratie, nepretuita.

Aproape de sfarsitul turei, cu Craiul ridicandu-se semet deasupra noastra.

In cautarea zapezilor de alta data, in Iezer

January 15, 2016Iezer, Interesant, Schi de turaDiaconescu Radu

Cred ca ne-am apucat cam tarziu de schi, nu ca varsta ci ca o suprapunere peste incalzirea din ultimii ani din Romania. Si e cel putin demoralizant atunci cand stai la povesti cu oameni care sunt pe schiuri de zeci de ani si cand afli ca pe vremea aceea chiar era iarna si zapada la munte iarna. Acum, daca e sa ma uit in spate la ultimii ani s-a intamplat de nenumarate ori ca zapada sa vina de la inceputul lui februarie incolo iar in fiecare iarna weekend-urile cu zapada buna cred ca pot fi numarate pe degetele de la o mana.

Gandurile de mai sus imi trec prin minte in vreme ce urcam pe piciorului Iezerului, unde in multe portiuni zapada mai mult lipseste. Si chiar daca a nins in zilele trecute vantul si-a facut de cap si a suflat toata zapada de pe creste asa ca pe masura ce urcam ne dam seama ca planul grandios pentru weekend-ul acesta mai trebuie sa mai astepte. De acasa am plecat cu gandul de a face traversarea Iezer-Fagaras-Iezer pe schiuri, o tura pentru care am descoperit ca trebuie sa se alinieze destul de multe planete. Iar cu iernile din ultimii ani alinierea devine din ce in ce mai improbabila.

Cu planul glorios abandonat ramane speranta unor coborari frumoase in caldarea de langa refugiu dar pe masura ce urcam vantul incepe sa-si faca de cap. Ultimele sute de metri pana la refugiu se desfasoara in conditii de iarna veritabila printr-un mic viscol care ne aminteste ca totusi e ianuarie si ca suntem la peste 2000 de metri.

Viscolul suiera pe langa refugiu toata noaptea iar noi dormim pana tarziu astentad ca vuietul sa se mai domoleasca. Vantul in schimb are mai multa rabdare decat avem noi astfel incat devine evident ca nu o sa mai fie nici un schi in caldarea in dimineata aceasta si singura varianta e sa facem drumul inapoi spre masina.

Si totusi am schiat putin weekend-ul acesta, cam 400 de metri diferenta de nivel din momentul in care am dat de o limba mai continua de zapada pe piciorul Iezerului. Pe masura ce am coborat ninsoarea s-a transformat in ploaie. Ploaie la aproape 2000 de metri, o ploaie in mijlocul lui ianurie, insotita de o incalzire care va topi din nou bruma de zapada ce se pusese in zona padurii.

Cred ca ar trebui sa pun pe hartie turele pe care le facem iarna pentru ca la final sa le impart in doua: ture in care a avut sens sa carama schiurile dupa noi si ture in care ar fi fost la fel de ok si cu bocancii. Cumva ma indoiesc ca o sa iasa bine calculul asta la sfarsitul sezonului.

Dar cine stie, prognoza ne amageste ca in vine din nou zapada in weekend-ul ce urmeaza….

Echipa: Octavian, Mike si eu.
Fotografii: 90% Octavian, 10% eu.