Category Archives: Iezer

IMG_20170805_090006

Epica de vara, din Azuga pana in Iezer si retur, peste munti pe poteci faine

De multe ori ma intreb de ce ma antrenez, pentru ce sunt toate momentele de suferinta (de cele mai multe ori placuta) in care trebuie sa strangi din dinti si trebuie sa impingi pedale, pentru ce sunt toate trezirile matinale sau dardauitul la coborare seara, pentru ce lupta cu kilograme si pentru ce urmaritul cifrelor de putere si a timpilor pe Strava. O parte e clar satisfacerea propriului ego, pentru a-ti arata ca esti in stare si ca poti iesi la concursuri inaintea altora. Pe de alta parte e si pentru felul care te simti pe bicicleta atunci cand esti in forma, atunci cand nu te trag in jos kilogramele si atunci cand ti se pare ca poti sa zbori la deal.

Si poate nu in ultimul rand toate orele de suferinta placuta din antrenamente sunt si pentru a face posibile ture ca cea de mai jos, atunci cand intr-o zi lunga de vara poti ajunge departe, strabatand munte dupa munte. Fara antrenament astfel de ture fie ar fi imposibile fie ar implica mult mai multa suferinta nejustificata. Si da, e fain sa stii ca poti strange 2000 de metri diferenta de nivel seara dupa munca sau ca poti sa sari 3 munti intr-o zi lunga de vara.

Iar acum revenind la povestea turei planul era cat se poate de simplu, sa incercam sa traversam Bucegiul, Iezerul si o parte din Fagaras, pe biciclete, cu un bagaj minimalist, cu dormit la inaltime, totul in 2 zile lungi de weekend si un pic.

Drumul spre Batrana

Luminile din Azuga, la 1500 de metri sub noi, sub un cer acoperit de stele. Chiar si telefonul poate sa scoata ceva in conditiile astea...

Luminile din Azuga, la 1500 de metri sub noi, sub un cer acoperit de stele. Chiar si telefonul poate sa scoata ceva in conditiile astea…

Doua frontale serpuiesc agale prin noaptea nemiscata de vara pe platoul Bucegiului. E suprinzator de cald si tot ce se aude e scrasnetul cauciucurilor pe poteca si gafaitul nostru in vreme ce invartim pedalele. La cerdac intunericul ne invaluie, in timp ce peste drum acele Morarului se vad clar in lumina puternica a lunii, cu cateva stele ratacite deasupra. La 1500 de metri sub noi luminile din Azuga sunt singurul semn vizibil de civilizatie, iar momentul pare putin ireal, caci nu de multe ori ai ocazia sa pedalez pe munte in mijlocul noptii. Poate exceptie fac momentele din ProPark sau 7500 cand de voie de nevoie esti pus in situatii asemanatoare. Spre deosebire de ProPark si 7500 de data aceasta chiar avem la noi toate cele necesare pentru o noapte cat se poate de confortabila la refugiul de la Batrana loc din care maine dimineata speram sa luam un azimut spre Iezer, peste munti.

Dupa cerdac si dupa o scurta portiune de carry bike ne lasam spre culmea Batrana iar gravitatia ne aduce fara prea mare efort la refugiu, unde schimbam luminile oraselor de pe valea Prahovei cu cele ale satelor de pe culoarul Rucar-Bran. Lupta cu jnepenii de dinainte de refugiu e uitata repede in timp ce ne bagam repede in sacii de dormit si ne bucuram de cina frugala la mijlocul noptii, la 2300 de metri inaltime.

Peste munti, spre Iezer

Dimineata ne trezim destul de tarziu dupa efortul din seara de dinainte iar atunci cand iesim din refugiu soarele e deja de mult timp pe cer si a inceput deja sa arda cu putere iar ziua se anunta cat se poate de incinsa. Deocamdata nici un nor nu se arata pe cer, noi strangem lucrurile si pornim la vale spre Moeciu, incepand ziua cum nu se poate mai bine, cu coborarea spre Saua Strunga si de aici mai departe spre Moeciu. E cu siguranta una din cele mai faine poteci pentru rotile MTB-urilor, una din coborarile in care se combina cat se poate de bine partea tehnica, cu privelistea si cu pitorescul.

In Moeciu luam masa de dimineata la magazinul comunal si plecam mai departe spre Cheile Gradistei Fundata unde avem parte de un mic intermezzo cat se poate de ciudat pe un pump-track instalat pe traseul de biathlon de catre cei de la complex. Dupa ce ne plictisim de joaca si dupa ce imi dau seama cat mai am de invatat la capitolul tehnica pornim mai departe pe traseul de la 4 Munti spre Cheile Dambovicioarei, si de aici mai departe spre Rucar contabiliZand pana acolo si o baie intr-un rau rece de munte pentru un Dani doborat de caldura si o masa de pranz ca la carte, cu ciorba de fasole si cu bere. Din Rucar lasam din nou civilizatia in spate si urcam spre Muchia Pleasa.

Modul perfect de a incepe dimineata.

Modul perfect de a incepe dimineata.

Deasupra Iezerului se strang nori intunecati ce anunta o ploaie de vara, cerul incepe sa maraie iar noi incercam sa ne grabim pentru a scapa neudati. In departare se vede Bucegiul, de unde am plecat de dimineata, si el amenintat de proprii nori de ploaie. Spre Leresti in schimb cerul se vede mai putin amenintator iar de pe varful Capitanului avem aproape de doar de coborat.

O ora mai tarziu stam pe trotuar in fata supermarketului din Leresti infulecand amandine, piersici, alune in timp ce incercam sa aranjam mancarea pentru urmatoarea zi si jumatate in rucsaci. Problema cea mai mare la astfel de ture e sa nu ramai fara energie caci numarul de calorii arse dupa atat de multe ore in sa nu e de ici de colo. Sunt probabil pe undeva pe la 4000-5000 de calorii arse pe zi, in plus fata de cele 2000 si ceva de care ai avea nevoie in mod normal.

Cealalta problema cu mancarea o descoperim o ora mai tarziu, dupa ce ne luam un spate rucsacii burdusiti cu cele 10000 de calorii pentru ziua de duminica, si anume ca 10000 de calorii carate in spate dupa o zi intreaga petrecuta deja pe bicicleta duc la posterior de ciclist extrem de nefericit. Solutia e un seatbag in care sa poti sa pui o parte din greutate dar noi am plecat fast and light din Brasov, doar cu rucsacei mici, lucru pe care aveam sa-l regretam putin mai sus.

Cand ajungem la barajul de la Leresti creasta Iezerului norii de ploaie inca mai zabovesc pe creste, iar pe masura ce urcam pe forestier ne dam seama ca a turnat ceva prin zona. Reusim sa ne strecuram prin cele cateva picaturi sporadice iar atunci cand iesim in din padure norii se risipesc si avem parte de un apus pe masura. De aici in schimb mai avem ore bune de pedalat in fata, sub aceasi luna care ne lumineaza calea dar cu luminile din Campulung sub noi.

Singura diferenta e oboseala stransa in ultimele 24 de ore, si posteriorul care protesteaza vehement din cauza greutatii din spate. Dani incearca solutii extreme, cum ar fi cea a ciclistului semi-nudist ce pedaleaza fara bazon sub clar de luna, varianta ce are sorti de izbanda mai mici decat varianta ciclitului seminudist ce impinge bicicleta prin locuri prin care ar putea sa pedaleze pentru a-si cruta posteriorul.

Urcarea se lungeste si e aproape 11 noaptea atunci cand ajungem la Crucea Ateneului si zarim in vale frontalele lui Dani si ale Roxanei cu care planuiam sa ne intalnim seara la lac. Coboram mai repede (cazul lui Dani) sau mai precaut (cazul meu) si ajungem in curand langa lac, mai stam putin de vorba, mancam din caloriile grele carate in spate, ne spalam si intram la somn in sacii de dormit, sub cerul liber, dupa una din cele mai lungi zile din vara aceasta, cu 110km si peste 3000 de metri diferenta de nivel.

Varful Rosu, Oticul si o baie in Pecineagu

Into the wild.

Into the wild.

Vremea ramane senina si linistata peste noapte iar rasaritul soarelui il admiram ridicati pe coate din caldura sacilor de dormit inainte de a bifa a doua tura de somn. Oboseala din ultimele doua zile se simte, micul dejun e cat se poate de imbelsugat (pentru a face rucsacii cat mai usori) iar plecarea noastra deloc matinala incepe o sesiune destul de serioasa de carry-bike pentru a iesi din caldare, urmate de alte scurte sesiuni pana pe Varful Rosu.

Norii incep sa se stranga spre Fagaras, noi cand facem push-bike la vale, cand mai stam si pe biciclete dar ajungem in cele din urma destul de repede in Curmatura Oticului. Si desi planul initial includea trecerea in Fagaras norii de ploaie si bateriile descarcate ne fac sa incercam sa dibuim coborarea din Curmatura spre Lacul Pecineagu. Dupa o prima portiune de smocuri de iarba mari reusim sa gasim si poteca si cand pe bicla, cand pe langa coboram cu viteza spre lac.

Intre timp cerul s-a inegurat complet spre Fagaras dar pe malul Pecineagului inca mai arde soarele puternic din mijlocul zilei in timp ce ne iese in drum un golfulet numai bun pentru o pauza de pranz imbinata cu o pauza de scaldat. E greu de descris in cuvinte cat de bine a mers baia in Pecineagu dupa aproape doua zile prin munti pline de efort si transpiratie. Divin e putin spus si mi-e greu sa-mi imaginez un loc mai fain pentru inot decat apa incredibil de curata si de calda a Pegineagului, cu culmile estice ale Fagarasului deasupra capului si cu nori de furtuna in departare. Si cu ocazia asta cadem de acord ca o baie intr-un lac de munca e un ingredient aproape necesar pentru orice tura epica.

Cand ne urcam din nou pe biciclete ne simtim ca noi si moralul e la cote maxime, mai ales caci mai avem de sarit doar o mica muchie pentru a ajunge din nou in locuri familiare si in civilizatie. Singura problema e ca pe drumul pe care am coborat in urma cu 2 ani la Propark s-au plantat intre timp puieti si e din nou rost de carat bicicleta in spate pe fostul forestier. Partea buna a lucrurilor e ca avem parte de zmeura din plin si de o coborare nesperat de fain spre Plaiului Foii, locul in care se termina partea e aventura si incepe partea de rulaj pentru a recupera masina lasata in Predeal.

In loc de incheiere

Sunt convins ca peste ani tura de mai sus o sa ramana in memorie ca una din turele de referinta pentru vara ce tocmai a trecut si la fel de sigur sunt ca tot efortul, toate trairile si toate locurile vazute in cele doua zile si jumatate nu se pot compara cu experientele din timpul unui concurs ce ar fi putut sa umple weekendul. La fel de convins ca o astfel de tura nu e deloc usor de repetat caci sunt destul de greu de aliniat forma fizica, vremea buna, timpul disponibil si poate cel mai important un partener de tura suficient de nebun sa zica da cu 2 zile inainte la un astfel de plan. Si da, pentru ture e genul acesta are tot sensul din lume sa te antrenezi.

Track si date aici:

Panta de cu multe grade, vorbit la telefon si tinut echilibrul, binenteles nici o problema pentru Dani.

Panta de cu multe grade, vorbit la telefon si tinut echilibrul, binenteles nici o problema pentru Dani.

Luminile din Azuga, la 1500 de metri sub noi, sub un cer acoperit de stele. Chiar si telefonul poate sa scoata ceva in conditiile astea...

Luminile din Azuga, la 1500 de metri sub noi, sub un cer acoperit de stele. Chiar si telefonul poate sa scoata ceva in conditiile astea…

Miezul noptii, luna plin si ajunsul la casa noastra pentru seara acasta, refugiul de la Batrana.

Miezul noptii, luna plin si ajunsul la casa noastra pentru seara acasta, refugiul de la Batrana.

Dimineata, gata de plecare, si in departare punctul in care vrem sa ajungem pana diseara, Iezer-Papusa.

Dimineata, gata de plecare, si in departare punctul in care vrem sa ajungem pana diseara, Iezer-Papusa.

Coborand cu spor spre saua Strunga.

Coborand cu spor spre saua Strunga.

Modul perfect de a incepe dimineata.

Modul perfect de a incepe dimineata.

IMG_20170805_094859.jpg

Poarta Carpatilor.

Poarta Carpatilor.

Intermezzo de exersat tehnica de pump-track.

Intermezzo de exersat tehnica de pump-track.

Racorirea de la mijlocul zilei.

Racorirea de la mijlocul zilei.

In departare Bucegiul, locul de unde am plecat cu cateva ore in urma.

In departare Bucegiul, locul de unde am plecat cu cateva ore in urma.

Ultima geana de lumina si risipirea norilor de ploaie pe Portareasa. De aici au mai fost inca aproape 2 ore de pedalat prin noapte, din nou sub clar de luna dar de data aceasta cu un posterior revoltat de greutatea carata in spate.

Ultima geana de lumina si risipirea norilor de ploaie pe Portareasa. De aici au mai fost inca aproape 2 ore de pedalat prin noapte, din nou sub clar de luna dar de data aceasta cu un posterior revoltat de greutatea carata in spate.

Aglomeratie mare la lacul Iezer, si rasaritul ce mergea admirat din sacul de dormit.

Aglomeratie mare la lacul Iezer, si rasaritul ce mergea admirat din sacul de dormit.

O noua zi.

O noua zi.

In departare muchiile sudice ale Fagarasului.

In departare muchiile sudice ale Fagarasului.

Intr-acolo?

Intr-acolo?

Poza de echipa inainte de a incepe sa caram bicicletele la vale pe prima parte a coborarii spre Curmatura Oticu.

Poza de echipa inainte de a incepe sa caram bicicletele la vale pe prima parte a coborarii spre Curmatura Oticu.

Ride Iezer.

Ride Iezer.

IMG_20170806_122557.jpg

Into the wild.

Into the wild.

In cautarea potecii de coborare din Oticu, pe principiul o poteca nu poate sa fie prea departe de o stana, fie ea chiar si parasita.

In cautarea potecii de coborare din Oticu, pe principiul o poteca nu poate sa fie prea departe de o stana, fie ea chiar si parasita.

O baie dupa 2 zile de transpiratie, nepretuita.

O baie dupa 2 zile de transpiratie, nepretuita.

Aproape de sfarsitul turei, cu Craiul ridicandu-se semet deasupra noastra.

Aproape de sfarsitul turei, cu Craiul ridicandu-se semet deasupra noastra.

DSC05580

In cautarea zapezilor de alta data, in Iezer

Cred ca ne-am apucat cam tarziu de schi, nu ca varsta ci ca o suprapunere peste incalzirea din ultimii ani din Romania. Si e cel putin demoralizant atunci cand stai la povesti cu oameni care sunt pe schiuri de zeci de ani si cand afli ca pe vremea aceea chiar era iarna si zapada la munte iarna. Acum, daca e sa ma uit in spate la ultimii ani s-a intamplat de nenumarate ori ca zapada sa vina de la inceputul lui februarie incolo iar in fiecare iarna weekend-urile cu zapada buna cred ca pot fi numarate pe degetele de la o mana.

Gandurile de mai sus imi trec prin minte in vreme ce urcam pe piciorului Iezerului, unde in multe portiuni zapada mai mult lipseste. Si chiar daca a nins in zilele trecute vantul si-a facut de cap si a suflat toata zapada de pe creste asa ca pe masura ce urcam ne dam seama ca planul grandios pentru weekend-ul acesta mai trebuie sa mai astepte. De acasa am plecat cu gandul de a face traversarea Iezer-Fagaras-Iezer pe schiuri, o tura pentru care am descoperit ca trebuie sa se alinieze destul de multe planete. Iar cu iernile din ultimii ani alinierea devine din ce in ce mai improbabila.

Cu planul glorios abandonat ramane speranta unor coborari frumoase in caldarea de langa refugiu dar pe masura ce urcam vantul incepe sa-si faca de cap. Ultimele sute de metri pana la refugiu se desfasoara in conditii de iarna veritabila printr-un mic viscol care ne aminteste ca totusi e ianuarie si ca suntem la peste 2000 de metri.

Viscolul suiera pe langa refugiu toata noaptea iar noi dormim pana tarziu astentad ca vuietul sa se mai domoleasca. Vantul in schimb are mai multa rabdare decat avem noi astfel incat devine evident ca nu o sa mai fie nici un schi in caldarea in dimineata aceasta si singura varianta e sa facem drumul inapoi spre masina.

Si totusi am schiat putin weekend-ul acesta, cam 400 de metri diferenta de nivel din momentul in care am dat de o limba mai continua de zapada pe piciorul Iezerului. Pe masura ce am coborat ninsoarea s-a transformat in ploaie. Ploaie la aproape 2000 de metri, o ploaie in mijlocul lui ianurie, insotita de o incalzire care va topi din nou bruma de zapada ce se pusese in zona padurii.

Cred ca ar trebui sa pun pe hartie turele pe care le facem iarna pentru ca la final sa le impart in doua: ture in care a avut sens sa carama schiurile dupa noi si ture in care ar fi fost la fel de ok si cu bocancii. Cumva ma indoiesc ca o sa iasa bine calculul asta la sfarsitul sezonului.

Dar cine stie, prognoza ne amageste ca in vine din nou zapada in weekend-ul ce urmeaza….

Echipa: Octavian, Mike si eu.
Fotografii: 90% Octavian, 10% eu.

Sambata de dimineata, ninsoare ca in povesti.

Sambata de dimineata, ninsoare ca in povesti.

Spre refugiu.

Spre refugiu.

Cu schiurile in spate.

Cu schiurile in spate.

Ceata si viscol

Ceata si viscol

DSC05542.jpg

De dimineata.

De dimineata.

In una din putinele ferestre cu vizibiltate.

In una din putinele ferestre cu vizibiltate.

Grass-skiing.

Grass-skiing.

Cale intoarsa

Cale intoarsa

Singura coborare din weekend.

Singura coborare din weekend.

Uzi si plouati, la 1500 de metri in mijlocul lui ianuarie.

Uzi si plouati, la 1500 de metri in mijlocul lui ianuarie.

DSC_5449

Bikepacking prin Fagaras si Iezer si un pic de aventura neasteptata

Mai e putin peste o saptamana pana la intoarcerea in Kyrgystan si cu toate acestea in timp ce scriu jurnalul imi pare bine ca urmeaza o saptamana de munca in care o sa am timp sa ma odihnesc si sa ma recuperez dupa tura din weekend. Asta pentru ca intr-un stil de viata in care traiesti dupa ritmul weekend-urilor, chiar ai nevoie de 5 zile de recuperare dupa un weekend epic.

Dar sa incep inainte prin a explica ce inseamna bikepacking-ul, un termen care mi se pare destul de greu de tradus in romana, poate si din cauza ca nu e foarte clar definit. Practic se refera la ture pe teren accidentat, la mai multe zile si cu un bagaj minimalist, prin care poti sa ajungi in locuri in care nu ai putea sa ajungi cu o bicicleta incarcata de cicloturism. Practic in cazul nostru a insemnat una bucata bicicleta, sac de dormit, mancare pentru 2 zile si hainele de pe noi, iar planul era o tura in Fagaras si in Iezer.

Acum trebuie spus de la bun inceput ca orice tura in care ajungi cu bicicleta in creasta Fagarasului implica si o cantitate considerabila de carry-bike asa ca am plecat de la inceput setati pe ideea ca vom avea parte de asa ceva. Dar atat timp cat coborarea merita si atat timp cat ajungi prin locuri salbatice, eu zic ca se merita, mai ales atunci cand ajungi sa faci trasee ce nu ar fi altfel accesibile. Cam asa sta treaba cu multe din traseele din sudul Fagarasului care ar fi criminale de facut la picior, cu drumuri forestiere lungi de zeci de kilometri.

Prima zi, urcusul pana in creasta.

Dar dupa scurta introducere sa revin la povestea turei, la care ne-am strans 4 nebuni usor masochisti dornici de aventura. Bine de fapt n-am fost decat 3, eu Dani si Doru, Mihaela venind mai mult silita de imprejurari si tare ma mir ca nu m-a bodoganit mai tare in timpul turei. Dupa plecarea matinala din Bucuresti si dupa echiparea sumara (avantajul e ca atunci cand mergi cu un bagaj minimalist nu ai mult de impachetat la el) incepem sa pedalam cu spor din Slatina spre Valea Rea si spre crestele inalte ale Fagarasului.

Kilometri se scurg repede, e temperatura ideala pentru pedalat, noi stam de vorba iar timpul trece la fel de repede. Doar ca drumul se termina destul de brusc, iar noi suntem abia la 1100 de metri atunci cand trebuie sa luam bicicletele in spate pe Valea Bandei, vale ce urca spre Urlea-Dara. Urcusul incepe cum nu se poate mai bine, cu o rataceala pe o retea de forestiere de la o defrisare recenta ce par sa nu duca nicaieri, dar dupa ceva injuraturi printre dinti gasim poteca ciobaneasca si incepem sa urcam pe Valea Bandei.

Sunt curios ce gandeau ciobani de la stana cand ne-au vazut cu bicicletele in spate pe vale, in conditiile in care in urma cu o saptamana Edi a fost tot pe aici, tot cu bicicletele in spate. E doar o poteca ciobaneasca extrem de putin frecventata si ma intreb daca vor mai fi si altii care vor ajunge pe acolo dupa ce vor citi jurnalul acesta. Dar cred ca cel mai probabil nu.

Valea e in schimb e extrem de spectaculoasa, cum numai vaile din Fagaras pot fi, iar bicicletele nu sunt chiar asa de greu de carat in spate dupa ce reusesti sa le asezi cum trebuie pe rucsac. De altfel sunt convins ca in combinatia biciclete + rucsac tot avem mai putin de 20 de kilograme in spate, cam atat cat are un rucsac normal de drumetie. Asa ca timpul trece repede si noi urcam cu spor printre paraiase si rododendroni infloriti pana sus in creasta.

E deja dupa-amiaza si noi mai avem o bucata de drum de mers pana in Curmatura Bratilei unde vrem sa dormim in seara asta. Pana pe Dara sunt portiuni in care mai mergem pe bicicleta, altele in care o mai caram in spate la deal, dar de pe Dara pana in Curmatura Zarnei vine o coborare frumoasa pe bicicleta care ne aminteste ca s-a meritat sa caram bicicleta pana aici. La Zarna nu zabovim prea mult, inserarea se apropie cu pasi repezi si noi mai avem 3 varfulete de sarit pana la Bratila.

Pe aici, chiar daca poteca e uneori destul de tehnica se poate merge destul de mult pe ea, chiar daca grija principala e sa nu lovesti cu pedalele marginile inalte si inierbate ale potecii. Lumina e in schimb geniala si noi avem parte de ora de aur pedaland la 2300 de metri prin Fagaras, cu un Crai si un Bucegi care se vad magistral in zare. La fel de frumoasa e si coborarea pana in Curmatura Bratilei unde Un vant rece ne sileste sa ne refugiem la adapost, la un mic festin format din sandwich-uri, alune si alte uscaturi. Imi lipsea o noapte petrecuta la inaltime, pe munte.

Noaptea suntem treziti de un mic uragan care face un zgomot infernal si nu putem decat sa speram ca pana dimineata vantul se va potoli, la 5 grade cu vant puternic nu ar fi deloc interesant pedalatul. Dar pana la urma se linisteste si vantul, sosesc si zorile si noi ne luam din nou bicicletele in spate pentru un mic urcus spre Berevoiescu. De pe Berevoiescu in schimb incepe una din cele mai faine coborari pe care le-am facut eu pana acum cu MTB-ul prin Romania (totusi trebuie spus ca nu am prea multe la activ), o coborare care concureaza cu brio cu coborarea din Saua Strunga pana in Moeciu din Bucegi si chiar o depaseste la capitolul priveliste.

Si eu si Mihaela incercam sa invatam ceva tehnica pe masura ce coboram, dar asta nu ne impiedica sa ne bucuram de ea, pana in momentul in care poteca se transforma in drum si drumul intr-o defrisatura pe drumul spre Tamas. Pana la urma alegem o varianta mai directa, extrem de rupta si extrem de plina de fragute care coboara spre Pecineagu, invatand cu ocazia asta ca forestierele din zonele in care au fost defrisari nu duc intr-un forestier mai mare, ci de multe ori in albia unui parau prin care s-au tras la un moment dat lemne…

Aventura.

De la Pecineagu avem de inconjurat jumatate de lac dupa care speram sa gasim poteca ciobaneasca care urca spre Curmatura Oticului. Usor de zis, greu de facut si dupa 2 ore pierdute iesim din padure undeva vizavi de Curmatura Oticului, iar de aici variantele incep sa se complice. Putem sa coboram pana in Podul Dambovicioarei, dar asta inseamna ca luni va trebui sa recuperam cumva masina din partea cealalta a muntelui. Cealalta varianta e sa urcam spre Varful Rosu, sa iesim in muchie si sa coboram inapoi spre Curmatura Oticului, dupa care sa nimerim de acolo poteca care coboara pe versantul opus de Coltii Cremenii. Am mai fost pe acolo acum 4 ani, intr-o expeditie la fel de epica care s-a lasat cu un bivuac intre doi colti si tin minte ca nu e nici greu de nimerit, nici dificila coborarea.

Zarim o sa care pare accesibila, luam bicicletele in spate si urcam din nou pana la 2200 de metri. Oboseala e la cote maxime, mancam si ultimele farame de mancare si speram ca in 2-3 ore sa fim inapoi la masina, dar dupa o prima bucata pe bicicleta trebuie sa ne luptam cu bicicleta prin jnepeni si ritmul scade considerabil. Ceasul ticaie, ore de lumina nu sunt prea multe si noi inca suntem in mijlocul pustietatii fara nici un fel de semnal. Coborarea din Curmatura Oticului merge la fel de prost, drumul si poteca s-a deteriorat considerabil fata de acum 4 ani, dar pana la urma nimerim stana de la care stiam eu ca incepe drumul ciobanesc de coborare.

E incredibil cat de mult pot schimba 4 ani fata locului, stana e parasita, iar acum poteca care coboara pana la ea a fost aproape inghitita de lastaris si de iarba inalta de un metru si jumatate. Poteca pe care ma asteptam sa o gasesc nu se mai zareste, asa ca pornim inainte din amintiri pe un tapsan de langa stana pana gasim un inceput de poteca care se termina la fel de brusc precum a inceput. Sunt convins ca pe aici a fost poteca si ca la un moment dat ajunge in drum, dar e imposibil sa o nimerim acum asa ca ne hotaram sa coboram direct pe firul unei vai prin iarba si urzici cu bicicletele pe langa noi.

Toate bune si frumoase pana cand descoperim ca valea devine din ce in ce mai accidentata si ca drumul mult dorit nu se zareste in apropiere. Plec in explorare pret de 15 minute, descopar ca nu e chip de mers inainte daca nu vrem sa petrecem toata noaptea strecurand bicicletele printre bolovani si printre copaci asa ca ma intorc inapoi la grup cu moralul la pamant. E incredibil de frustrant sa stii ca memoria si timpul te inseala si ca ai luat o hotarare gresita, si totusi sunt extrem de sigur ca pe aici pe undeva am coborat acum 4 ani. Sunt de parare ca atunci cand timpul e scurt uneori o decizie luata gresit e mai buna decat lipsa unei decizii, dar de data aceasta nu s-a nimerit, asa ca odata cu ultimele gene de lumina cea mai buna varianta e sa ne intoarcem inapoi la stana si sa ramanem acolo peste noapte.

Impinsul bicicletei la deal pe valea cu urzici cred ca a fost cel mai obositor moment pentru mine de anul acesta, pot spune ca nu s-a comparat cu nici un moment din timpul Propark-ului, poate si pentru ca stiam ca suntem aici in parte din cauza mea. Bine cred ca toti eram la fel de obositi, iar gandul ca mai avem 3 firimituri de mancare si ca maine dimineata nu stim cum sa iesim de aici nu ajuta deloc. In plus semnalul era inexistent asa ca la toate se mai adauga si grija pe care si-o faceau persoanele dragi de acasa. Aici eu si Mike suntem cei mai castigati, pe principiul ca nu strica Cel de Sus doua case…

Noaptea la stana a fost suprinzator de linistita si calda, Dani a adormit instant in vreme ce noi ne-am mai invartit de o parte pe alta pana cand ne-a cuprins somnul. Urzicaturile de peste zi au revenit in cazul meu cu o furie nemaintalnita pana acum cand am intrat in sacul de dormit, iar matele chiortaind clar ar fi vrut ceva de mancare dupa 15 ore de efort. Si cu asta am marcat inca o premiera, prima noapte neplanificata petrecuta pe munte si primul weekend prelungit in mod neasteptat.

Evadarea din pustietate.

Dimineata ne gaseste relativ odihniti, la fel de infometati si cu un plan de a continua pana spre muntele Papau cu speranta de a gasi o varianta mai comoda de a cobora de aici. Foamea e pacalita de o punga de praf de tortitzi de la Dani si pornim din nou la deal, gafaind sub greutatea bicicletelor.

In curand dam de inca o zona bombardata de defrisari, ne alegem un forestier care se termina la fel ca in ziua de dinainte intr-o vale accidentata prin care curge apa, mai suferim putin cu bicicletele la vale, ne udam din nou bine de tot pana cand razbim in cele din urma la un forestier adevarat, nu inainte de a gasi din nou fragute din belsug. In schimb la cat de storsi de energie suntem, fragutele ne ajung fix pe o jumatate de masea si ma intreb cate trebuie sa manance un urs pentru a justifica macar energia consumata pentru a le culege. Dar macar de aici suntem salvati, si in 2 ore suntem inapoi la masina si la civilizatie.

Privind in spate nu prea stiu ce sa zic despre weekend. Am ajuns pe de o parte prin locuri frumoase prin care nu am fi ajuns altfel, cum ar fi Valea Bandei si valea de sub Varful Rosu. Am avut parte de una din cele mai faine coborari de bicicleta din Romania, am avut parte de momente extrem de frumoase atunci cand inserarea ne-a prins in Fagaras. Am avut in acelasi timp parte si de o aventura de calibrul celei de la Pro Park, de un bivuac neplanificat si de o ratacire cel putin epica, si de multi kilometri de carat bicicleta in spate. Probabil mai trebuie sa mai treaca putin timp pana la o noua tura de acelasi gen, si clar trebuie putin mai bine calculata (chiar daca atunci cand pleci in explorare e imposibil sa calculezi totul din google maps). Si in primul rand e nevoie de prieteni care sa fie dispusi sa plece in ture de genul acesta, frumoase, salbatice dar si putin masochiste. Iar legat de asta mi-e greu sa-mi imaginez o echipa cu care ne-am fi descurcat mai bine in situatia de care am avut parte.

Track-ul turei aici si un pic mai multe poze aici.

DSC_5277.jpg

Inca putin pana la capatul vaii.

Inca putin pana la capatul vaii.

Pana in creasta.

Pana in creasta.

Licoarea magica a lui Dani.

Licoarea magica a lui Dani.

Pe Valea Bandei.

Pe Valea Bandei.

Testul pentru Propark.

Testul pentru Propark.

Paraie si bujorei.

Paraie si bujorei.

Cu Dara in Fundal.

Cu Dara in Fundal.

DSC_5384.jpg

Privind spre Transilvania.

Privind spre Transilvania.

DSC_5413.jpg

Turul Frantei cu Moldoveanu in fundal.

Turul Frantei cu Moldoveanu in fundal.

Single trail de Fagaras.

Single trail de Fagaras.

DSC_5438.jpg

Craiul magistral in departare.

Craiul magistral in departare.

DSC_5455.jpg

Moment de respiro.

Moment de respiro.

Pe creste.

Pe creste.

DSC_5486.jpg

Ora de aur.

Ora de aur.

Ora de aur

Ora de aur

Casa noastra pentru noaptea aceasta.

Casa noastra pentru noaptea aceasta.

Ultima geana de lumina.

Ultima geana de lumina.

Zgribulirea de dimineata.

Zgribulirea de dimineata.

In actiune.

In actiune.

DSC_5548.jpg

Mai facem si o pana.

Mai facem si o pana.

Cutezatorul si biscuitii.

Cutezatorul si biscuitii.

Trusa de scule.

Trusa de scule.

Intr-acolo.

Intr-acolo.

Placerea single trail-ului.

Placerea single trail-ului.

DSC_5592.jpg

Fragute cat cuprinde

Fragute cat cuprinde

Ajunsi la Pecineagu.

Ajunsi la Pecineagu.

Pierduti.

Pierduti.

Inca putin pana in creasta.

Inca putin pana in creasta.

Sub varful Rosu.

Sub varful Rosu.

DSC_5639.jpg

Tot la vale.

Tot la vale.

DSC_5646.jpg

Ultima dimineata.

Ultima dimineata.

Si stana cu bivuacul fortat.

Si stana cu bivuacul fortat.

DSC_8400

Iezerul, ultima tura pe munte din Anul ce s-a incheiat.

E poveste turei de dinainte de plecarea din Maroc, si inca mi se pare incredibil ca la 4 zile dupa ce am infruntat viscolul din tura aceasta eram in Marrakech in tricou si in pantaloni scurti, asambland bicicleta in fata aeroportului. Si totusi timpul a trecut, in cele 4 zile pregatirile pentru plecare au fost in toi iar timp pentru a scrie jurnalul nu a fost.

In schimb atat Mihaela cat si Claudia au scris jurnale chiar frumoase din tura aceasta, asa ca desi mereu experientele sunt putin diferite de data aceasta am zis sa iau direct jurnalul Mihaelei, caci timp e putin iar cele trei saptamani si jumatate din Maroc nu se povestesc singure, si nici pozele nu se sorteaza si se editeaza singure. Mihaela scrie chiar fain, si de fiecare data cand ii iese un jurnal frumos nu pot sa nu ma gandesc in spate la scoala primara si la scoala generala cand cele mai faine compuneri le faceau mereu fetele. Limba romana (ca materie) a fost mic calvar pentru mine, un 8 constant din clasa intai pana in clasa a 12. Dar totul, inclusiv scrisul e o iscusinta ce se cladeste si in timp, pe langa talentul nativ.

Asa ca mai departe urmeaza jurnalul Mihaelei, despre o frumoasa tura de iarna din Iezer:


Timpul Iezerului, caci da, toate au un timp pe lumea asta, era in mod traditional dupa Craciun. Dupa mesele imbelsugate, nimic nu mergea mai bine decat putin frig si ceva miscare, si de la Slatina, Iezerul parea foarte la indemana. Acum insa, zilele de dupa Craciun ne vor gasi departe de iarna din Romania, asa ca mutam putin traditia cu 2 saptamani in avans si ajungem inca de la inceputul lui decembrie in Iezer. Tare-i frumos, caci pinguinii se alatura rand pe rand turei noastre de trekking si ne strangem un grup numai bun sa incalzim putin atmosfera de la refugiu.

Din Voina, unde zapada abia era de 3-5 centimetri, cei 100 cm de zapada anuntati de jandarmii montani pareau doar gluma de speriat turisti nepregatiti, asa ca in mintea noastra, tura ducea cel putin pana pe Batrana si schitasem coborarea pe Plaiul lui Patru.

Pinguinii chiar au chef de tropait caci imbratiseaza cu totii, cu un entuziasm neobisnuit, propunerea lui Radu si a lui Andrei de a urca pe Vacarea. S-au uitat chiar si la indicator si nici timpul de 6-7 ore nu a fost de asa natura incat sa ii faca sa dea inapoi. Apoi daca voi vreti aventura, hai sa tropaim la deal! Ce e drept, vremea de afara te inspira. Putina zapada in padure, soare din plin, efortul te determina repede sa arunci de pe tine hainele groase, astfel incat am ajuns sa urcam cu totii doar intr-o bluza cu maneca lunga, iar cei mai curajosi, chiar si in colanti. Ignorand cu desavarsire prorocirea indicatorului, ne lalaim si o tinem tot intr-o vorba pana la Stana din Vacarea.

Era abia miezul zilei, urcasem deja jumatate din diferenta de nivel si la stana era animatie. Cativa oameni de-ai locului urcasera de dimineata si au pus la cale un ospat cu tarie si bulz proaspat copt. Pai cand sta omul cu bucata de bulz in poteca, aurie si aburinda, cand odata rupt cocolosul de mamaliga, narile sunt extaziate de mirosul de branza de burduf topita si papilele gustative intra rand pe rand in delir, e tare greu sa te mai dai plecat. Amfitrionii nostri au chef de vorba, noi venim unul cate unul din padure si ritualul se repeta la fiecare om, ca mai apoi in grup larg sa ne tinem de poze si de povesti despre Iezerul in care muscelenii erau la ei acasa, dar care nici noua nu ne era complet strain. Poposim cam 30 de minute, si daca vara, 30 de minute nu inseamna prea mult, apoi iarna jumatate de ora e deja o saisprezecime din timpul total de lumina.

Asa ca indemandu-ne unul pe altul ne asternem din nou la drum, ca sa dovedim galma din spatele stanei. Doar ca drumul spre varful Iezerului e presarat cu nenumarate asemenea galme, din ce in ce mai inalte, de parca burtile din Iona s-ar fi transformat in galme. In plus, culmea e putin curbata si varful cu momaile in apropierea caruia se afla si Crucea Ateneului se vede de departe, dar pe masura ce tu, drumetul obosit de apropii, el pare ca se indeparteaza, iesind din raza vizuala, fiind blocat de alte varfuri si dand impreia ca inaintarea e total neproductiva si ca mergi in van. Cand la asemenea ganduri sumbre se mai adauga si vantul, deja cheful de vorba scade si nerabdarea creste.

E insa suficient sa intorci spatele varfului transformat in Fata-Morgana si sa privesti in urma ta, ca inversunarea sa se topeasca: Craiul, Bucegii, Leota, Piatra Mare si undeva, hat departe silueta Ciucasului. Cand am fost in Iezer am prins in general vreme buna, dar asa de buna, o vizibilitate impecabila ca acum, nu ne-a fost dat sa prindem.

Inserarea vine repede, odata cu ea frigul si culorile frumoase ale apusului. Vantul se inteteste si el, astfel, cumva, nevorbit Radu, George si cu mine incepem sa punem constant distanta fata de pinguini si o luam inainte, cumva cu intentia de a continua sa facem urme si sa prindem o bucata cat mai mare din culme pe lumina.

jungem pe varful cu momaile cand aproape nu mai vedeam mare lucru si abia acolo aprindem frontalele. Pana aici a fost relativ simplu, urmai culmea si urcai, de pe un varf, aparea altul in fata si tot asa. De unde ne aflam noi in schimb relieful se aplatizeaza si vara e un drum, culmea latindu-se. Acum trebuie sa cautam cumva in zona asta larga crucea si indicatorul de coborare spre Refugiu. Raman in spate, pastrand insa siluetele baietilor in raza mea vizuala si ii ajung din urma cand se opresc in dreptul indicatorului. 30 de minute de coborare si in sfarsit liniste. Odata ce ne lasam dupa muchie vantul dispare, creste comfortul termic si ne putem intelege unii cu altii. E in-cre-di-bil de multa zapada aici, in caldarea cu refugiul si primii pasi sunt tematori, dar ne dam seama curand ca zapada e bine asezata si venirea noptii a stabilizat-o, conditiile de coborare fiind bune in ciuda nametilor. Nu are sens sa ma bag in seama pe coborarea asta. Il las pe Radu sa faca ce stie mai bine: sa navigheze si sa ne duca la usa refugiului. In mainile lui Radu misiunea asta pare simpla si dupa 30 de minute stam toti 3 in genunchi in fata usii refugiului, muncind sa dam zapada la o parte pentru a deschide usa metalica. Se rezolva si asta cu usurinta pentru ca zapada nu era inghetata si ne strecuram rand pe rand inauntru unde desi nu e mai cald, e mai adapost. Va fi si mai cald, odata ce pornim primusurile. Frontalele pinguinilor inca nu se vad, asa ca socotesc ca e timp sa topesc zapada si sa fac o prima supa pentru a-i putea astepta cu ceva cald. Or fi ei pinguini, dar ii mai razbeste si pe ei frigul.

Tot iesind din refugiu ca sa adun zapda ii vad intr-un final la inceputul coborararii si pun pentru cateva secunde frontala pe intermitent. Mi se raspunde rapid cu acelasi semn si preget cateva minute afara, cazand pe ganduri despre cat de vesele pot fi aceste semne banale cand stii ca in spatele luminii vesele se gaseste cineva care astepta sau pe care il astepti, cum noaptea nu mai e neagra si rece, ci luminoasa si calda in sufletele celor care asteapta sau se lasa asteptati. Caci am fi neoameni fara emotia asteptarii celor la care tinem, fara bucuria de a impartasi, de a pregati, de a trai alaturi de altii, fara bucuria de a-l duce pe celalalt afara si a-i arata constelatii si Calea Lactee, numarand stele cazatoare intr-o noapte propice dorintelor. Cerul spune: sa curga dorintele. Sufletul spune: nu am ce sa imi doresc mai mult. Uite-ma, sunt sanatos, aici sus, alaturi de oameni calzi la care tin de ani de zile, am o familie sanatoasa, am unde sa pun capul si ce sa mananc, nu fac excese dar nici nu ma chivernisesc pentru a face ce imi place. De ce sa imi doresc mai mult decat atat? De ce sa nu inteleg ca sunt mai bogata decat bogatii si de ce sa caut motive pentru dorinte care imi sta in puterea mea sa mi le implinesc? Iar de nu le implinesc, inseamna ca nu mi le-am dorit suficient, ca valvataia nu a fost suficient de puternica si simplul foc de paie s-a stins la fel de repede cum a inceput.

Pinguinii ajung si ei cam intr-o ora, la fix pentru prima supa, mai mult calda decat concentrata. Supa mai diluata se lasa insa usor corectata cu visinata si apoi tinem primusul aprins toata seara hidratandu-ne cu supe din ce in ce mai consistente dar si mai sintetice.

E bine ca suntem singuri in refugiu deoarece confortul din dormitor e din ce in ce mai prost, saltelele de burete ramase arata infect si in urma lor au ramas doar grilajele curbate care iti intra in oase pe sub izopren. Ramane un mister de ce nu se inlocuiesc cu niste panouri cum sunt cele de la refugiile din Batrana si Tiganesti, punand pe foc saltelele alea mizere. Ne gasim totusi fiecare un locsor si dam stingerea inca devreme, pe la ora 21.00. Timp suficient de somn, mai ales ca vantul ne-a convins sa reconfiguram planul si sa coboram pe Piciorul Iezerului, lasand Plaiul lui Patru pentru o iesire viitoare la schi de tura.

Duminica avem parte de aceeasi vreme frumoasa, motiv pentru care descoperim cu uimire ca se vede Craiul direct de la refugiu. Ne punem in miscare tarziu, trecut de 10, dar mai mult de 5 ore nu avem cum sa facem la coborare, totusi. Zapada e neatinsa in intrega caldare, doar linia noastra de la coborare se vede pe versantul din fata refugiului. Ar fi o zi numia buna de arat pantele din caldare, daca am avea schiurile cu noi, dar sincer nu ne asteptam sa gasim atata zapada. Asa ca revenim la conditia de drumeti si spargatori de urme prin zapada mare, pana cand reusim sa iesim pe picior si sa avem din nou partea de zapada mai umana.

Coborarea pe picior ar merge din nou pe schiuri, dar se amana si ea din lipsa de …unelte. Aproape de intrarea in padure ne intalnim cu Cristi si punem iar de o pauza prelungita la soare. Ei nu s-ar dea la deal, noi nu ne-am da la vale si tot asa. Totusi pe noi ne atrage mai tare perspectiva prajiturilor de la Iepuras, ce e drept mai apetisante decat innotatul prin zapada ce le sta prietenilor nostri in fata, asa ca ne dam la vale cu convingere.

Coborarea prin padure e din ce in ce mai enervanta, pe masura ce pierdem din diferenta de nivel, deoarece zapada dispare usor, usor, lasand loc unui amestec de zapada si frunze ude, apoi noroi inghetat si tot asa. Strangem din dinti si coboram fara prea multe pauze si fara prea multe vorbe, asteptand cu totii, cu nerabdare mai intai drumul forestier, apoi scurgerea kilometrilor, apoi Voina, apoi desfatarea de la Iepuras si apoi caldura caminului unde incheiem un weekend plin de soare, prieteni si stele cazatoare. Un weekend ca o dorinta….

Traseu: Cabana Voina-Culmea Vacarea-Crucea Ateneului Voinesti (BR)-Ref Iezer- Piciorul Iezerului-Cabana Voina (CA).

Scotand capul prin zapada.

Scotand capul prin zapada.

Dand de iarna la iesirea din padure.

Dand de iarna la iesirea din padure.

Potcoava Iezerului.

Potcoava Iezerului.

DSC_8288.jpg

Rasare din spate si Craiul.

Rasare din spate si Craiul.

Printre dune.

Printre dune.

Lumina perfecta.

Lumina perfecta.

Spre Creasta.

Spre Creasta.

Planuri.

Planuri.

In lupta cu viscolul.

In lupta cu viscolul.

Suierand.

Suierand.

Pulverizat.

Pulverizat.

Polar.

Polar.

Planuri.

Planuri.

Si dus a fost.

Si dus a fost.

Stingerea.

Stingerea.

Zgribuliti de dimineata.

Zgribuliti de dimineata.

Sapand urme.

Sapand urme.

Pana la brau.

Pana la brau.

Poteca.

Poteca.

Apusul zilei, in drum spre Iepurasul.

Apusul zilei, in drum spre Iepurasul.

Iezer

Iezerul si marea de nori

Din nou de la mike citire unul din ultimele jurnale de anul acesta:

Mai multe poze aici.

Traseu: Cabana Voina-Stana din Plaiul lui Patru-Plaiul lui Patru-sub vf Batrana (TR)-Spintecatura Papusii-sub Vf Papusa (BR)-Cabana Cuca-Cabana Voina (BA)


A mai fost un Craciun. Cald in suflet, in familie, cu prietenii in gand. Nu a fost un Craciun de poveste cu zapada si colinde…Am cautat chiar cu frenezie colinde la radio si abia abia am gasit niste emisiuni interesante si autentic romanesti pe Radio Romanaia Actualitati.


Am poposit la Slatina conform traditiei, unde mama lui Radu nu s-a dezmintit si ne-a asternut din nou o masa arhiplina. Sunt din ce in ce mai sigura ca pentru multi romani, sarbatorile (de orice fel ar fi ele) inseamna in continuare, mancare si opulenta. La SlAtina nu am poposit mult, am fugit repede manati de perspectiva kilogaramelor nedorite…gustoase dar greu de rezolvat ulterior.


Asa am facut si in 2009. Iezerul e aproape, la indemana si fiind si un munte inalt ai sansa sa gusti zapada, fruct rar inca la vremea asta prin tara.Acum nu mai aveam teama de nimic. Iezerul e un munte cunoscut, si stana din Plaiul lui Patru o destinatie interesanta, acum cand am scos sacii de iarna la pensie si am venit inarmati cum se cuvine cu caloriferul de puf la purtator. Pinguini care sa nu doarma in puf nu am mai vazut, asa ca trebuie sa intram si noi in rand cu lumea. Parcurgem drumul forestier la frontale (da, ati citit bine, pe langa faptul ca acum drumul pana la Voina este asfaltat si chiar cu simt de raspundere si parapeti, poteca de pe Plaiul lui Patru a fost reconfigurata si transformata in drum forestier), urmand multe seturi de urme si intrebandu-ne daca vom gasi la stana companie sau nu.


Cand am iesit din padure, am gasit ceva zapada si ne tot intrebam daca am ales bine sa venim pe picioare sau daca e cu adevarat zapada de schi. Acum noaptea insa toate pisicile sunt negre si trebuia sa asteptam lumina sa ne lamurim.


La stana pustiu. Inspectam rapid locurile. Toate incaperile sunt inchise pe exterior, afumatoarea e refacuta din temelii, camerele principale arata bine, curate si fara zapada, cu miros persistent de branza. O alegem pe cea mai mare, mancam niste fructe si somn. Somn bun, mult dorit…Lasam sacii noi de puf de la Nahanny sa isi faca datoria si avem parte de o odihna lunga si confortabila. Cam 12 h de somn indestulator.

In usa stanei.

Marsaluind fara sperante printr-o dimineata laptoasa.



Ne mobilizam sa plecam abia a doua zi pe la 11.30, fara sa fim deloc motivati de vremea de afara. O atmosfera laptoasa, in care ochelarii de soare erau o necesitate.E o liniste necuprinsa si urmele se termina la stana, asa ca pentru a urca spre Batrana ne facem noi propriile urme. Rememoram cum acum 2 ani,era o zapada mare pana la brau, in care Andrei, Cristi si Em nu au razbit sa deschida poteca si acum, inca sunt smocuri de iarba la suprafata. Totul e prizonier in clipa aceasta, fara inceput si fara sfarsit. Plafonul de nori e jos, si gros si imobil. Vantul nu razbeste. Firele galbene de iarba stau drepte la verticala, prizoniere ale inghetului. Nu avem sperante mari. Mergem pana pe Batrana si ne intoarcem pe acelasi drum.


Vrem sa ne convingem noi insine ca nu avem nicio sansa de vreme buna.

Si perseverenta noastra a dat roade.

Cu norii la picioare.

Castigand inaltime, noi urcam in timp ce ceata coboara.



La inceput doar un semn, un soare palid, incercand sa razbata printre faldurile de nori. Apoi un colt de cer albastru, inghitit repede de negura.Apoi optimismul convins al lui Radu…sus e frumos. Inca 50 de metri si iesim la lumina. Iesim din marea din nori, asa cum vara iesi din apa de la mal. La inceput suntem la acelasi nivel. Ne uitam la ea de sus cum ne imbie asa groasa ca o plapuma sa ne aruncam peste margine, cu promisiunea unei plutiri pe brate de inger. Dar rezistam in continuare si mergem tot mai sus. Suntem oamenii soarelui.


Ochii nu inceteaza sa se minuneze…intreaga creasta a Iezerului, Bucegii si Leaota…Munti atat de apropiati de Iezer, dar pe care doar iarna ii vezi cu atata claritate, cand parca toata atmosfera rece si mohorata coboara pe pamant, iar aici, sus, mai aproape de cer, se deschid portile Raiului. Sunt sigura ca daca exista, Raiul e luminos. Negura nu inseamna viata, negura, pacla, poluarea, griul oraselor,sunt chestii inventate de omul secolului 20, de omul care s-a departat de natura.Hotaram fara preget sa ne continuam calatoria spre Varful Papusa. Aveam intalnire.

Bucegiul din zare.

O mare extrem de linistita totusi.



Prima si ultima data cand am fost acolo, era in 2006- ultima tura care nu l-a inclus si pe Radu in ecuatie. Unii dintre cei cu care am fost atunci imi sunt si acum aproape, altii au gasit un alt fagas pentru viata lor.

Papusa pare mai aproape decat Vf Rosu si indicatorul ne confirma: 2h. Asa ca nu mai pregetam, lasam ochii sa se delecteze in 4 zari si dam bice picioarelor. Incepem sa urcam pe Papusa cand soarele se pregateste de culcare. Spectacolul e de prima clasa, si il asteptam oarecum, stiam de cand ne-am asternut la drum, spre varf ca vom prinde un apus superb. Nu vreau sa mai caut epitete. A fost momentul acela perfect, trait in 2 si totusi la nivel individual, a fost clipa pandita si primita ca rasplata a celor perseverenti, a celor ce se indreapta catre munte cu sufletul curat.

Bucegiul putin apropiat.

Si Fagarasul vazut de la balcon.

Umbra pozarului.

Odihna

Spre spintecatura Papusii.

Privind spectacolul.

Ultima geana de lumina.

La crepuscul.

Sfarsit de zi.

Vom reveni la munte, poate in Iezer, poate prin vecini, astept pe acordurile concertului Iarna Simfonic pe care il ascult conducand pe autostrada, sa vina zapada. Sper sa se implineasca vorbele maestrului si sufletele fostilor zidari sa fi pornit deja calatoria spre cer, si acum dupa sarbatori sa nu mai pregete si sa inceapa degraba lucrul,la moara de ninsori.

Coltii Cremenii

Expeditia Coltii Cremenii, 2011.

Mai multe poze aici.
Jurnalul lui mike aici.
Track gps aici.

Echipa: Mike, Vintila, Vali, Muha, Em, Eu, Dani, Catalin,Corina, Rudi, Adi.

A fost greu, dar dupa doua zile de lupte indarjite si un bivuac petrecut in traseu am reusit sa razbim.

Idee traseului ii apartine lui Marti, un prieten din Pitesti care de cativa ani de zile ne tot bate la cap cu un traseu uitat de lume situat undeva in dosul Iezerului,numit Coltii Cremenii. Pe undeva prin ecuatie e si Setu-Papau, alta muchie cu denumire interesanta din Iezer.

Problema cea mai mare in abordarea traseului e ca anul acesta nu am fost in nici o tura cu adevarat balauroasa, din categoria celor in care trebuie sa te lupti la propriu cu natura, sa iti creezi drum prin ziduri de vegetatie. Si cum nu am mai fost demult am uitat cu e, astfel incat joi seara la venirea idei entuziasmul era destul deridicat. Ma asteptam la un traseu putin umblat, la un pic de aventura si de explorare a necunoscutului.

Culmea e ca la o tura cu descrierea de mai sus am reusit sa strang inca 11 oameni, sincer nu stiu exact ce din descrierea de mai sus a reusit sa-i convinga. Cred ca inmod asemanator factorul determinant a fost timpul trecut de la ultima balaureala.

Dimineata de sambata ne gaseste pregatindu-ne de traseu pe un forestier fara nume dintre Fagaras si Iezer. Lumina e blanda si placuta, astfel incat am si eu motiv sa scot de la naftalina dslr-ul. Culorile de toamna s-au cam dus in schimb, dar de pierdut nu le-am pierdut, ci chiar le-am prins anul acesta in plina desfasurare in Tatarusi in Grohotis.

Opere de arta pe chevalete originale.

Ca o mentiune, exista un traseu frumos care urca pe langa Coltii Cremenii, oarecum pe versantul de vizavi in cea de a doua parte, si care te scoate destul de usor dupa3-4 ore de mers din locul in care lasi masinile in Curmatura Oticu. O varianta mult prea facila si neinteresanta binenteles, astfel incat dupa 10 minute incepem sa urcam pieptis pentru a prinde muchia care se contiuna in portiunea superioara cu Coltii Cremenii.

200m diferenta de nivel mai sus si ajungem in muchie, unde pare sa se distinga un fel de poteca si un marcaj forestier de muchie. Moral ridicat, coafura rezista, pana cand dand sa plecam din mica inseuare in care ajunseseram dam nas in nas cu o ursoaica cu doi pui. Un pic de galagie pentru a convinge animalul ca nu vrem sa socializamcu el, si ne continuam fiecare din noi drumul.

Ultimele urme ale toameni.

Rudi pregatit de balaureala.

Ne dam seama destul de repede ca locuri nu sunt deloc umblate, si ca poteca e folosit mai mult de animale, adica in primul rand de ursi tinand cont de cate urme ale trecerii lor am gasit in zona. Incepe si aventura, fiind zone in care trebuie sa razbatem printre crengi si brazi cazuti. Asta dupa ce cu un weekend inainte tocmai dusesemtoporisca la tara.

Si dupa doua ore ne dam seama ca inaintam cu viteza uimitoare de 1 kilometru la ora, dar ajungem intr-un mic varfulet din care par sa se se vada mult asteptatii colti ai Cremenii. Pana acolo in schimb mai mancam o paine, urcam si coboram, si iar urcam si coboram, si mai ocolim un varfulet mai stancos, ba ma urcam pe altul pana cand viteza noastra de inainte ajunge sa scada pe la 0.8 kilometri pe ora.

Si ne deschidem drum.

Prin paduri cam virgine pentru gusturile noastre.

Din nou cristi in postura de sfarma-lemne.

In curand incepe sa se lase si intunericul, noi continuam deocamdata cu gandul de a gasi eventual un loc bun de bivuac pentru noaptea care urmeaza. Sunt zone in care ducem adevarate lupte seculare cu brazii tineri, abia razbatem tragand dupa noi crengi uscate si umplandu-ne cu cetina de brad. Norocul ne scoate in cale un mica inseuareferita, asezata intre doua varfulete stancoase, fix inainte de portiunea efectiva de Colti. Primul bivuac in padure pentru multi intre noi, facem un mic foculet, afarae chiar cald, mult mai cald decat in ultimele weekend-uri. Temperatura se invarte pe langa 2-3 grade, fara nici un pic de vant, astfel incat e suficient un mic foculetpentru a ne incalzi. Mai complicat e cu apa, nefiind suficienta zapada pentru topit.

Privind spre fagaras.

Din nou ultimele raze de soare.

Trebaluim putin pentru a ne face si un culcus mai ok, mai nivelam cu crengi si cetina de brad, astfel incat pana la urma a iesit un loc de bivuac de nota 10. Intr-un fel pentru ca locul era sub un brad, avea o tenta mai ferita si noaptea nu am avut senzatia de dormit in aer liber, ci mai degraba senzatia unei nopti petrecute intr-un culcus placut.

Culcusul nostru in aer liber.

Si dupa ce l-am parasit.

Dimineata continua aventura, mai ocolim un varfulet, mai incercam sa iesim intr-o ineuare printr-o multime de brazi/boscheti. Lui Mike si celorlalti pinguni le-a cam ajuns totusi cu aventura si boschetareala, astfel incat se hotarasc sa coboare pe versantul nordic pana la un forestier, in timp ce eu, adi, corina , dani si catalin coti
nuam mai departe. Intr-un fel era chiar pacat sa ne retragem atunci, pentru sigur prea curand nu am fi ajuns pe acolo la cata boschetareala a fost. Si ajungem pe un micvarf in care ni se infatiseaza stancaraile care sunt coltii cremenii de fapt, o insiruire de 4-5 varfulete stancoase pe care nu prea ai pe unde sa le ocolesti.

Pe acolo?

Zburand in zare.

Rudi si Catalin deschid calea spre necunoscut, eu parca sunt un mic mai lipsit de dorinta de aventura astazi, dar varfulet dupa varfulet gasim o cale, ba mai urcam pe unul, ba mai ocolim usor altul, pana cand ajungem intr-o mica inseuare stancoasa de unde se vede ultimul varfulet stancos din serie. Pentru a ajunge pe varf e mica portiune ascutita de crestulita, ce imi aduce un pic aminte de Acele Morarului la cat de ascutita e. Din nou gaseste Catalin o cale si calarim fiecare pe rand crestulota respectiva pentru a ajunge pe varf, astfel in curand calarim pe rand crestulita ascutita.

De pe varfulet mai manca in schimb o paine pana in Curmatura Oticului, cu un pic de stancaraie, multa vegetatie, dar ajunge in cele din urma pe undeva pe la ora 14:00,terminand traseul pe care l-am inceput cu 28 de ore inainte, al carui punct de plecare era la nici mai mult nici mai putin de 7 kilometri de noi. Din punct de vedere alritmului de deplasare a fost clar cea mai inceata tura in care am fost pana acum.

Aventurierii de a doua zi.

Adi incercand o abordare mai interesanta.(foto Corina)

Eu calarind aceasi crestulita.(foto Corina)

Relaxare in Curmatura Oticului.(foto Corina).

Coborarea am facuta o fosta poteca pastoreasca, trecand pe la o fosta stana situata vizavi de colti. Un forestier lung si ajunge din nou la masina, dupa un weekend putin boschetaresc si aventuros.

Coltii Cremenii.

Si stanele de odinioara.

Iezer

Din nou in Iezer, cautand fara success zapada de weekend-ul trecut

Inca odata, de la mike citire, un jurnal mai mult sau mai putin poetic despre ultimul weekend:

Schi, schi, schi…cam asa am ramas porniti de cand am venit din concediu dinAustria. Astfel incat nu se putea sa nu scoatem tandaricile la plimbare weekendul asta. De fapt nici nu prea aveam idee pentru alte activitati.
O alta dilema era sa gasim un loc in care sa fie ceva zapada. Adica se existe o baza pentru cateva viraje si sa nu rascaim iarba cu cozile schiurilor. Am fixat ca destinatie Iezer. Amatori s-au gasit dar au si disparut rand pe rand, asa ca vineri seara din 4 evanghelisti (erau mai multi interesati de fapt), am ramas 3, adica noi doi. Cum nu aveam ora de intalnire cu nimeni a rezultat o plecare intarziata si un mic-dejun luat in premiera sambata inainte de a pleca la munte, dupa ani de zile. Am plecat cu toate cumparaturile pe la 10 asa ca nu se poate spune ca am fost nici matinali, nici vrednici. La Voina parcam dupa ora 13.00. Nici nu stiu la cat exact…nu prea ne interesa sincer. Stiam ca daca ne grabim ajungem pe lumina. Daca nu ne grabim ne prinde noaptea…Nu aveam nici plan…decat sa ajungem la refugiu unde ne imaginam ca o sa gasim pustiu.

Pregatiti sa luam schiurile in spate.

Alegem traseul de iarna, marcaj CA. Prima ora (adica tot drumul forestier) mergem pe schiuri. Dupa care pret de 1 h si ceva le caram pe rucsac, cocsandu-ne prin padure, printre crengi golase din care cad licheni scarmanati de vafurile schiurilor, si ni se prind in par sau ne intra pe sub piele. E cald, si nu prea avem spor, plus ca picioarele in clapari par de plumb.

Am uitat de la un an la altul cat de lunga e padurea pe aici si la fiecare luminis speram ca s-a terminat. Altimetrul urca si iar urca si pe la 1600 m deja il suspectam ca ne trage in piept. Tocmai cand eram pe cale sa il desfiintam se vede luminita de la capatul tunelului.

De acum, iesiti la zapada ne imaginam ca vom goni ca niste zmei.

Inaitand cu ceva mai mult spor odata iesiti din padure, spre un cer ce promite un apus superb.

Tocmai cand visam la o portocala din cele 4 din rucsac-asa ca motivatie inainte de a ne pune schiurile in picioare, ne intalnim cu enderb care ne spune ca mai sunt inaintea noastra 2 grupuri (unul de 10 si unul de 5)…S-a dus cu intimitatea in refugiu. Ambele grupuri sunt pe aproape asa ca uitam de portocale si ne mobilizam sa ii dam la deal. Pacat insa ca, pe langa faptul ca zapada este putin, foarte putina, extreme de putina, acolo unde exista este o minunata crusta.

Imi dau sanse 0 sa cobor pe aici si nici motivatie sa urc nu am. Stam si parlamentam mai bine de 30 de minute, cu pauze dese, fara sa ne pese prea mult ca ne alearga intunericul.

Desi l-am insarcinat pe Radu cu deschisul drumului, daca vrea sa mergem la refugiu, se face ca ajung eu prima si Radu vine tot mai greu caci pauzele sunt dese..

Si cerul incepe sa se aprinda incepand cu Bucegiul.

Daca vei voi
Cea din urma zi
Sa o traim macar pe ea frumos.
Sa plecam in munti
Unde nu sunt punti
Unde merg si vulturii pe jos

(Ultima zi-Adrian Paunescu)

Le cere un apus cu adevarat frumos.

Sa avem niste vin

Sa dormim putin

Sub anestezii de cabernet

Eu sa te ascult

Si tu sa taci mult

Sa ne depanam viata incet.

(Ultima zi-Adrian Paunescu

Randpe rand Craiul, Bucegiul si culmile Iezerului intra si ies din lumen reflectoarelor.

Dupa atata timp
Nu pot sa ma schimb
Totusi trebuia sa ma cunosti
Si la cap de zi
Pentru a sfarsi
Plangem amandoi ca niste prosti.

(Ultima zi-Adrian Paunescu)

E un moment in care ai vrea sa te opresti sa admiri, ai vrea sa urci mai repede sa vezi totul de mai sus, sa descoperi alte perspective de la inaltime, sa prinzi ultimile raze de soare aruncate peste creasta.

Insa pentu tot acest spectacol exista un bilet…cu pret greu de dus…vantul.Care se intensifica in rafale, ridicand fiecare fulg de zapada care nu e inghetat si trimitand-ul fix in fata noastra, in ochii nostri. In curand urcarea se transforma in supliciu si nici pentru spectacol nu prea mai avem ochi, asa cum stam adunati, cocosati, infipti bine in bete ca sa facem fata rafalei care se aude cum vine. Printre rafale urcam. La un moment dat, una ma suprinde pe o bucata inghetata si ma pune jos fara drept de apel. Noroc ca nu mi-a sarit legatura ca era trist sa incalt iar Dynafitul pe o vreme ca asta. Aproape de finalul urcusului pe picior ma ajunge din urma Radu. Se intunecase bine de tot, probabil in 10 minute avea sa fie intuneric din cauza asta era mai bine sa tinem aproape. Comentam si incercam sa comparam vantul asta cu vantul de Ciucas. E mai slabut acum, dar si asta e parsiv rau. Cum nu esti pregatit sa il infrunti cum te pune jos. De data asta fara drept de apel si mi-a sarit si legatura. Ma enervez si pun schiurile pe rucsac. Oricum nu am facut nicio afacere, mai mult am ocolit ierburi si am rupt cursta. Pariez ca pe picioare si pe urmele facute mergea mai repede.

Astept cu infrigurare sa incepem si coborarea si imi amintesc ca am uitat sa schimb bateriile la frontala ca atare am o frontala chioara, chioara, chioara, drept pentru care bajbaim putin traseul.
In orice caz, cum ne-am lasat dupa muchie si am iesit din colimatorul vantului lucrurile s-au domolit. Totusi luminitele pe care le vad si care imi imaginez ca se agita pe langa refugiu sunt la ani lumina, si mai sus decat noi, iar traseul tot coboara.
Simt ca nu mai am energie asa ca ma opresc sa beau si sa mananc ceva. Stau pe rucsac alaturi de Radu in linistea noptii. In valea cate o luminita. Pe cer nenumarate luminite. O stea cazatoare se prelinge la orizont inainte sa apuc sa imi pun o dorinta. E cald si fara vant si ar putea sa ma ia somnul aici. Stiu ca sunt cumplit de deshidratata si le pun gand rau portocalelor din rucsac.

Ultimul deal, ma spetesc cu schiurile in picioare, pe ultima treapta a intaltatorului. Imi sare legatura, o pun la loc cu rabdare. “Mister Ciocolata” e deja sus…si mie nu imi e dor decat de apa..sau de ceva lichid, excluzand de aici alcoolul.
Din fericire in refugiu nu se simt aburi de asa ceva. Unii oameni sunt deja la orizontala, altii produc mancare la primus. Ne gasim loc, facem rost de ceva confort si cocotata in varful patului pregatesc culcusul. Aveam la noi sacii de vara si eram pregatita sa testez combinatia multifunctionala: sac de vara, botosi de puf, pufoaica cu gandul de a scoate la pensie sacii de iarna pe care ii suspectam ca au ramas doar voluminosi caci caldura nu mai dau demult.

Radu e bucatar si dupa ce imi iau portia de paste si devorez 3 portocale pot sa ma culc linistita. Somn de bustean, zgaltait doar in vis de vantul ce impresura pe toate partile refugiul.

Totusi nu ma gandesc deloc la ziua urmatoare….ma bucur doar de somnul indestulator din noaptea de iarna…care e pe sfarsite caci deja ziua creste si lumina si activitatile odata cu ea.

Rasaritul din fata refugiului.

Duminica vremea e frumoasa si vantul s-a domolit. La soare e chiar cald, am testat atmosfera in timpul mesei luate in fata refugiului.

Ne punem schiurile in picioare si plecam printre primii din refugiu, sa urcam spre Saua de Iarna.

Este din nou o zi calduroasa, zapada a ramas neschimbata…adica vantul cred ca a suflat si ultimul fulg din pulverul imaginat de noi. Asa ca traiasca crusta. Radu croieste drum si zig-zagurile se insira cuminti, unul dupa altul ca intr-un desen de copii pe foaia alba.

O linie franta deschisa…asa ii spuneam in scoala primara. Si maaare…pe vreo 200 m diferenta de nivel. Cu 50 sub creasta ne apucam sa vedem care e treaba cu zapada in zona, caci gandul de a da cateva viraje prin zapada asta (desi putina si neatragatoare) nu ne dadea pace. Asa ca Radu se apuca de sapat iar eu am grija de schiurile mele sa nu o ia la vale precum schiurile lui Em in
Austria.

Desenand linii frumos imbinate.


Prima iese la iveala platforma iar apoi repede repejor 2 coloane, numai bune pentru teste. Una pentru testul coloanei iar celalalta pentru testul de compresie. La o prima vedere avem de-a face cu un strat destul de gros de 30 de cm de zapada relative proaspata, fara o coeziune foarte buna, peste un strat de zapada inghetata bocna.
La testul de compresie, au plecat 2 straturi (primul de 5-7 cm si al doilea de 20 cm) dar abia la ultima serie de lovituri, cu pumnul strans si din tot bratul.
Testul coloanei, ne arata cam acelasi lucru, totusi nu a fost deloc usor sa punem coloana aceea in miscare.

Continuam astfel urcarea si in sa ne decidem sa mergem pe Vacarea avand in vedere ca nu era vant aproape deloc.

[…] un fulg, o floare,
un chip oacheş sau bălan –
azi e viu şi mâine moare
ca zăpada celui an! (Ballade des dames du temps jadis-Francois Villon-Balada doamnelor de altădată (trad. Zoe Verbiceanu


[…] un fulg, o floare,
un chip oacheş sau bălan –
azi e viu şi mâine moare
ca zăpada celui an! (Ballade des dames du temps jadis-Francois Villon-Balada doamnelor de altădată (trad. Zoe Verbiceanu))

Dam astfel cateva viraje la vale, mai mult de amorul artei si apoi incepem sa urcam direct pe niste urme ce duceau catre Crucea Ateneului.
Pe sus tristete mare cu zapada, avem mai mult spor sa tropaim in clapari si cu schiurile pe rucsac.
Vremea e frumoasa, panorama e frumoasa, se suprapun atat de fain mica cruce metalica, papusa, craiul si intr-o laterala Bucegiul.

De ele, măre, ce-ţi pasă
pe unde sunt din alte ori.
Doar viersu-acesta nu te lasă:
dar unde-s marile ninsori? (Ballade des dames du temps jadis-Francois Villon- Balada doamnelor de altădată (trad. Dan Botta))

Si e senin si clar…cum numai iarna poti sa prinzi.


Pacat de faptul ca nu e zapada si suntem la promenada cu tandaricile pe rucsac. Si nu pot sa nu mor de ciuda cand imi aminestc ce potential schiabil are Iezerul si cum urcam noi acum 1 an si cateva luni, pe plaiul lui Patru prin pulver de vis….pana la genunchi…Stam si ne intrebam unde sunt iernile de altadata. Ierni in care am facut juma de zi de la Pichetul Rosu la Prepeleac, 1 zi pe Valea Morarului si tot asa. Pana la urma ne punem schiurile in picioare, mai mult de suparare ca le-am carat atata in spate. Cu grija si cu 0 la impresia artistica incepem sa luam timid primele viraje printre smocuri de iarba. Din fericire e doar iarba, nu si pietre. Pe cate o limba de zapada mai inghetata ai senzatia ca lucrurile se leaga…dar imediat ori dai de ceva crusta, ori trebuie sa dai schiurile jos din picioare si sa urci cu ele in brate.
Iaca-asa si tot asa ajungem la stana din Vacarea si aici povestea cu tandaricile se incheie…


..iara isi gasesc locul pe rucsac si noi prindem drumul forestier care in mai putin de 1 ora ne scoate la Voina.

Un splatski reusit la sfarsit de zi.

Incheierea e la volan, cu o cutie de suc de portocale cumaparata la un pret cinstit, cu o melodie faina, cu gustul dulce si bun al unei prajituri de la Iepurasul si cu imaginea Iezerului, alb si impunator, in oglinda.


Iezer schi de tura

Inceput de an

Povestea unei ture pe care voiam sa o fac de un an (bine, mai bine zis de o luna, dar teoretic se poate zice ca a trecut un an de atunci).

Si dupa o luna de incercat sa conving oamenii de tura asta, si dupa un revelion ce s-a intins pana la 6 dimineata normal ca in prima zi a anului mi-a fost imposibil sa gasesc doritori pentru a merge la munte. Nu-i nimic, in Iezer am mai fost de doua ori singur pana acum, acum multi ani cand era considerabil mai greu sa gasesc oameni care sa mearga la munte, din simplul motiv ca nu cunosteam toti prietenii pe care ii am acum.

Au iesit si atunci aventuri memorabile, poate voi ajunge sa povestesc la un moment dat si despre ele, dar tinand cont ca de pe vremea aceea nu am nici o poza, iar talentul meu de povestitor e in cel mai bun caz neutru nu cred ca ar iesi ceva prea interesant.

Astfel incat plec tarziu spre Iezer, singur in masina, culme a ineficientei motorii care ma face sa ma simt putin vinovat. Orele de condus trec repede, cu putin inainte de Campulung se zareste si Iezerul in lumina asfintitului, si odata cu el mi se intipareste si un zambet neconditionat pe fata. Ultimii 30 de kilometrii au fost pe zapada integral, si a fost chiar distactiv de condus pe el, si cu exceptia catorva sleauri create de apa topita.

Ajung la Voina odata cu venirea noptii, stiam ca oricum ma va prinde noaptea pe urcusul spre plaiul lui Patru, asa ca nu m-am grabit prea tare nici pe drum nici cu plecarea din Bucuresti. Dupa o scurta echipare ma astern la drum, pentru prima data aveam sa incerc si eu si schirile lui Mike, cele cu dynafit-uri la o tura mai lunga. Pe drumul zapada destul de multa, astfel incat tropaiesc fericit din schiuri pana in bifurcatia de unde incepe plaiul lui Patru. De aici incepe urcusul prin padure, pe care l-am facut de nenumarate ori pana acum, dar care e totusi atat de anost si lipsit de repere incat nu prea poti sa-i dai seama cat mai e de mers.

Pot sa zic apropo de mersul prin padure ca mersul prin padure noaptea singur nu ma prea incanta deloc, poate sa aiba legatura cu faptul ca am o imaginatie destul de bogata si cu filmele de groaza pe care le-am vazut in diferite momente de timp. In schimb lucrurile se schimba atunci cand ies din padure si cand incepe sa se zareasca prin noate creasta alba a iezerului. E un cer atat de plin de stele, lipsit complet de luna si complet nemiscat, iar plaiul e acoperit de 10cm de pulver si fasaie uscat un momentul cand trec cu schiurile peste el.

Un cer incredibil de plin de stele.

Si e liniste, se aude doar un zumzet de fond produs de reverberatiia tuturor paraielor care se scurg din munte. Doar stelele cazatoare mai intrerup din cand in cand nemiscarea peisajului. Stau si ma gandesc cum ar fi un bivuac mai sus de stana, cum ar fi privesti toata seara miliardele de stele care se vad de aici. Ajung in curand in stana, pe care o gasesc intr-o stare mai buna decat acum 6 ani cand am facut revelionul aici cu mai multi prieteni. Aceleasi incaperi imbracate in sindrila si bine izolate, cu priciurile in stare ceva mai buna acum. Ma mai invart putin pe langa stana, incerc sa pozez cerul instelat fara prea mare success dupa care ma bag la un linistit pana dimineata. Ca o paranteza, tinand cont ca sacii nostrii de iarna, 2 atta alaska vechi de 4 ani nu mai tin foarte bine de cald, si sunt si foarte voluminosi am zis sa incerc de data aceasta sacul de vara in combinatie cu pufoaica, care a facut fata cu brio dupa parerea mea, singura problema fiind o usoara senzatie de camasa de forta din cauza volumului ocupat de pufoaica.

Dimineata ceasul suna la 6, afara e inca intuneric, dar pana reusesc sa pornesc apare si prima geana de lumina. Arata extrem de interesant lumina rasaritului si felul in care primele raze de lumina incep sa coboare de pe varfuri pe versanti, totul in aceasi liniste nemiscata. Putin mai sus de stana reusesc sa sperii si un cocos de munte, iar cu putin inainte de Batrana zaresc si 4 capre negre care treceau creasta spre nord.

Primele gene de lumina.

Si primele raze de soare.

Ajuns in creasta dau de o zapada inghetata cu ceva scoici, doar pantele dinspre nord par sa fi pastrat zapada intacta si nebatuta de vant. Fagarasul se infatiseaza genial spre nord, iar spre Transilvania si spre Rucar-Bran se vede o mare de nori superba. La un moment dat incepe sa adie si vantul, aducand cativa nori inofensivi dinspre vest, dar scazand in acelasi timp destul de mult si temperatura. Pedalez cu spor, testez pentru prima data si sistemul de cutite pentru dynafit, care si-au facut treaba foarte bine pe pantele de sub Varful Rosu. Totusi una peste alta sistemul nu mi se pare la fel de eficient ca la diamir, deoarece cutitul nu e legat de talpa claparului in momentul in care flexezi claparul el nu se ridica, astfel incat din cate m-am prins mai mult mergi cu ele decat impingi schiul.

Doagele mele, partial de lemn.

Fagarasul intins de la un capat la celalalt.

Urcusul pe Iezerul Mare

Opera vantului.

Pe creasta de dinainte de Iezerul Mare renunt si la mersul pe schiuri si le pun pe rucsac, iar pe varf iau si o paza mai lunga pentru a ma pregati de coborare si pentru a ma bucura de priveliste. E genial ce priveliste poti sa ai de pe Iezerul Mare, se vedea un ordine Cozia, Buila Vanturarita, Capatanii, Parang, Lotrului, Fagarasul, Craiul, Bucegiul si Leaota. Varful mai are si alte amintiri legate de el, aici fiind locul unde in urma cu 4 ani in urma am cerut-o de nevasta pe Mike, intr-o zi de februarie batuta de vant.

Coborarea incepe ciudat, prima impresie fiind “ce e cu tandaricile astea” cand am incercat sa iau primele viraje cu schiurile de 160. Totusi pana la urma m-am prins cat de cat cum trebuie controlate, pana la urma tot schiuri sunt si desi aveam rucsacul in spate m-am bucurat de o coborare superba de pe varf, pe un pulver de 10 centrimentri pe un pat de zapada inghetata. Mi-a placut atat de mult incat ajuns in caldarea inferioare am mai dat inca o tura, de data aceasta fara bagaj pana in saua dintre Iezerul Mare si Iezerul mic si de acolo inapoi in caldare. Oricum mi se pare ca e chiar faina zona pentru schi, sunt o groaza de variante pentru toate gusturile.

Desenele mele, pe coala muntelui.

Coborand pe Vacarea, pe scoici si zapada inghetat.

O frumoasa incheiere de zi.

O chestie ineresanta e ca au aparut destul de multe drumuri forestiere pe care nu mi le amintesc din turele trecute, adica pe Vacarea am coborat continuu pe drum forestier pana la Voina, iar pe plaiul lui Patru parea sa fie croit un drum forestier nou pana la iesirea din padure. Defrisari evidente inca nu am vazut dar s-ar putea sa fie doar o problema de timp pana vor aparea, sper totusi din toata inima sa nu fie cazul.