Category Archives: Iezer

Iezer

Iezerul si marea de nori

Din nou de la mike citire unul din ultimele jurnale de anul acesta:

Mai multe poze aici.

Traseu: Cabana Voina-Stana din Plaiul lui Patru-Plaiul lui Patru-sub vf Batrana (TR)-Spintecatura Papusii-sub Vf Papusa (BR)-Cabana Cuca-Cabana Voina (BA)


A mai fost un Craciun. Cald in suflet, in familie, cu prietenii in gand. Nu a fost un Craciun de poveste cu zapada si colinde…Am cautat chiar cu frenezie colinde la radio si abia abia am gasit niste emisiuni interesante si autentic romanesti pe Radio Romanaia Actualitati.


Am poposit la Slatina conform traditiei, unde mama lui Radu nu s-a dezmintit si ne-a asternut din nou o masa arhiplina. Sunt din ce in ce mai sigura ca pentru multi romani, sarbatorile (de orice fel ar fi ele) inseamna in continuare, mancare si opulenta. La SlAtina nu am poposit mult, am fugit repede manati de perspectiva kilogaramelor nedorite…gustoase dar greu de rezolvat ulterior.


Asa am facut si in 2009. Iezerul e aproape, la indemana si fiind si un munte inalt ai sansa sa gusti zapada, fruct rar inca la vremea asta prin tara.Acum nu mai aveam teama de nimic. Iezerul e un munte cunoscut, si stana din Plaiul lui Patru o destinatie interesanta, acum cand am scos sacii de iarna la pensie si am venit inarmati cum se cuvine cu caloriferul de puf la purtator. Pinguini care sa nu doarma in puf nu am mai vazut, asa ca trebuie sa intram si noi in rand cu lumea. Parcurgem drumul forestier la frontale (da, ati citit bine, pe langa faptul ca acum drumul pana la Voina este asfaltat si chiar cu simt de raspundere si parapeti, poteca de pe Plaiul lui Patru a fost reconfigurata si transformata in drum forestier), urmand multe seturi de urme si intrebandu-ne daca vom gasi la stana companie sau nu.


Cand am iesit din padure, am gasit ceva zapada si ne tot intrebam daca am ales bine sa venim pe picioare sau daca e cu adevarat zapada de schi. Acum noaptea insa toate pisicile sunt negre si trebuia sa asteptam lumina sa ne lamurim.


La stana pustiu. Inspectam rapid locurile. Toate incaperile sunt inchise pe exterior, afumatoarea e refacuta din temelii, camerele principale arata bine, curate si fara zapada, cu miros persistent de branza. O alegem pe cea mai mare, mancam niste fructe si somn. Somn bun, mult dorit…Lasam sacii noi de puf de la Nahanny sa isi faca datoria si avem parte de o odihna lunga si confortabila. Cam 12 h de somn indestulator.

In usa stanei.

Marsaluind fara sperante printr-o dimineata laptoasa.



Ne mobilizam sa plecam abia a doua zi pe la 11.30, fara sa fim deloc motivati de vremea de afara. O atmosfera laptoasa, in care ochelarii de soare erau o necesitate.E o liniste necuprinsa si urmele se termina la stana, asa ca pentru a urca spre Batrana ne facem noi propriile urme. Rememoram cum acum 2 ani,era o zapada mare pana la brau, in care Andrei, Cristi si Em nu au razbit sa deschida poteca si acum, inca sunt smocuri de iarba la suprafata. Totul e prizonier in clipa aceasta, fara inceput si fara sfarsit. Plafonul de nori e jos, si gros si imobil. Vantul nu razbeste. Firele galbene de iarba stau drepte la verticala, prizoniere ale inghetului. Nu avem sperante mari. Mergem pana pe Batrana si ne intoarcem pe acelasi drum.


Vrem sa ne convingem noi insine ca nu avem nicio sansa de vreme buna.

Si perseverenta noastra a dat roade.

Cu norii la picioare.

Castigand inaltime, noi urcam in timp ce ceata coboara.



La inceput doar un semn, un soare palid, incercand sa razbata printre faldurile de nori. Apoi un colt de cer albastru, inghitit repede de negura.Apoi optimismul convins al lui Radu…sus e frumos. Inca 50 de metri si iesim la lumina. Iesim din marea din nori, asa cum vara iesi din apa de la mal. La inceput suntem la acelasi nivel. Ne uitam la ea de sus cum ne imbie asa groasa ca o plapuma sa ne aruncam peste margine, cu promisiunea unei plutiri pe brate de inger. Dar rezistam in continuare si mergem tot mai sus. Suntem oamenii soarelui.


Ochii nu inceteaza sa se minuneze…intreaga creasta a Iezerului, Bucegii si Leaota…Munti atat de apropiati de Iezer, dar pe care doar iarna ii vezi cu atata claritate, cand parca toata atmosfera rece si mohorata coboara pe pamant, iar aici, sus, mai aproape de cer, se deschid portile Raiului. Sunt sigura ca daca exista, Raiul e luminos. Negura nu inseamna viata, negura, pacla, poluarea, griul oraselor,sunt chestii inventate de omul secolului 20, de omul care s-a departat de natura.Hotaram fara preget sa ne continuam calatoria spre Varful Papusa. Aveam intalnire.

Bucegiul din zare.

O mare extrem de linistita totusi.



Prima si ultima data cand am fost acolo, era in 2006- ultima tura care nu l-a inclus si pe Radu in ecuatie. Unii dintre cei cu care am fost atunci imi sunt si acum aproape, altii au gasit un alt fagas pentru viata lor.

Papusa pare mai aproape decat Vf Rosu si indicatorul ne confirma: 2h. Asa ca nu mai pregetam, lasam ochii sa se delecteze in 4 zari si dam bice picioarelor. Incepem sa urcam pe Papusa cand soarele se pregateste de culcare. Spectacolul e de prima clasa, si il asteptam oarecum, stiam de cand ne-am asternut la drum, spre varf ca vom prinde un apus superb. Nu vreau sa mai caut epitete. A fost momentul acela perfect, trait in 2 si totusi la nivel individual, a fost clipa pandita si primita ca rasplata a celor perseverenti, a celor ce se indreapta catre munte cu sufletul curat.

Bucegiul putin apropiat.

Si Fagarasul vazut de la balcon.

Umbra pozarului.

Odihna

Spre spintecatura Papusii.

Privind spectacolul.

Ultima geana de lumina.

La crepuscul.

Sfarsit de zi.

Vom reveni la munte, poate in Iezer, poate prin vecini, astept pe acordurile concertului Iarna Simfonic pe care il ascult conducand pe autostrada, sa vina zapada. Sper sa se implineasca vorbele maestrului si sufletele fostilor zidari sa fi pornit deja calatoria spre cer, si acum dupa sarbatori sa nu mai pregete si sa inceapa degraba lucrul,la moara de ninsori.

Coltii Cremenii

Expeditia Coltii Cremenii, 2011.

Mai multe poze aici.
Jurnalul lui mike aici.
Track gps aici.

Echipa: Mike, Vintila, Vali, Muha, Em, Eu, Dani, Catalin,Corina, Rudi, Adi.

A fost greu, dar dupa doua zile de lupte indarjite si un bivuac petrecut in traseu am reusit sa razbim.

Idee traseului ii apartine lui Marti, un prieten din Pitesti care de cativa ani de zile ne tot bate la cap cu un traseu uitat de lume situat undeva in dosul Iezerului,numit Coltii Cremenii. Pe undeva prin ecuatie e si Setu-Papau, alta muchie cu denumire interesanta din Iezer.

Problema cea mai mare in abordarea traseului e ca anul acesta nu am fost in nici o tura cu adevarat balauroasa, din categoria celor in care trebuie sa te lupti la propriu cu natura, sa iti creezi drum prin ziduri de vegetatie. Si cum nu am mai fost demult am uitat cu e, astfel incat joi seara la venirea idei entuziasmul era destul deridicat. Ma asteptam la un traseu putin umblat, la un pic de aventura si de explorare a necunoscutului.

Culmea e ca la o tura cu descrierea de mai sus am reusit sa strang inca 11 oameni, sincer nu stiu exact ce din descrierea de mai sus a reusit sa-i convinga. Cred ca inmod asemanator factorul determinant a fost timpul trecut de la ultima balaureala.

Dimineata de sambata ne gaseste pregatindu-ne de traseu pe un forestier fara nume dintre Fagaras si Iezer. Lumina e blanda si placuta, astfel incat am si eu motiv sa scot de la naftalina dslr-ul. Culorile de toamna s-au cam dus in schimb, dar de pierdut nu le-am pierdut, ci chiar le-am prins anul acesta in plina desfasurare in Tatarusi in Grohotis.

Opere de arta pe chevalete originale.

Ca o mentiune, exista un traseu frumos care urca pe langa Coltii Cremenii, oarecum pe versantul de vizavi in cea de a doua parte, si care te scoate destul de usor dupa3-4 ore de mers din locul in care lasi masinile in Curmatura Oticu. O varianta mult prea facila si neinteresanta binenteles, astfel incat dupa 10 minute incepem sa urcam pieptis pentru a prinde muchia care se contiuna in portiunea superioara cu Coltii Cremenii.

200m diferenta de nivel mai sus si ajungem in muchie, unde pare sa se distinga un fel de poteca si un marcaj forestier de muchie. Moral ridicat, coafura rezista, pana cand dand sa plecam din mica inseuare in care ajunseseram dam nas in nas cu o ursoaica cu doi pui. Un pic de galagie pentru a convinge animalul ca nu vrem sa socializamcu el, si ne continuam fiecare din noi drumul.

Ultimele urme ale toameni.

Rudi pregatit de balaureala.

Ne dam seama destul de repede ca locuri nu sunt deloc umblate, si ca poteca e folosit mai mult de animale, adica in primul rand de ursi tinand cont de cate urme ale trecerii lor am gasit in zona. Incepe si aventura, fiind zone in care trebuie sa razbatem printre crengi si brazi cazuti. Asta dupa ce cu un weekend inainte tocmai dusesemtoporisca la tara.

Si dupa doua ore ne dam seama ca inaintam cu viteza uimitoare de 1 kilometru la ora, dar ajungem intr-un mic varfulet din care par sa se se vada mult asteptatii colti ai Cremenii. Pana acolo in schimb mai mancam o paine, urcam si coboram, si iar urcam si coboram, si mai ocolim un varfulet mai stancos, ba ma urcam pe altul pana cand viteza noastra de inainte ajunge sa scada pe la 0.8 kilometri pe ora.

Si ne deschidem drum.

Prin paduri cam virgine pentru gusturile noastre.

Din nou cristi in postura de sfarma-lemne.

In curand incepe sa se lase si intunericul, noi continuam deocamdata cu gandul de a gasi eventual un loc bun de bivuac pentru noaptea care urmeaza. Sunt zone in care ducem adevarate lupte seculare cu brazii tineri, abia razbatem tragand dupa noi crengi uscate si umplandu-ne cu cetina de brad. Norocul ne scoate in cale un mica inseuareferita, asezata intre doua varfulete stancoase, fix inainte de portiunea efectiva de Colti. Primul bivuac in padure pentru multi intre noi, facem un mic foculet, afarae chiar cald, mult mai cald decat in ultimele weekend-uri. Temperatura se invarte pe langa 2-3 grade, fara nici un pic de vant, astfel incat e suficient un mic foculetpentru a ne incalzi. Mai complicat e cu apa, nefiind suficienta zapada pentru topit.

Privind spre fagaras.

Din nou ultimele raze de soare.

Trebaluim putin pentru a ne face si un culcus mai ok, mai nivelam cu crengi si cetina de brad, astfel incat pana la urma a iesit un loc de bivuac de nota 10. Intr-un fel pentru ca locul era sub un brad, avea o tenta mai ferita si noaptea nu am avut senzatia de dormit in aer liber, ci mai degraba senzatia unei nopti petrecute intr-un culcus placut.

Culcusul nostru in aer liber.

Si dupa ce l-am parasit.

Dimineata continua aventura, mai ocolim un varfulet, mai incercam sa iesim intr-o ineuare printr-o multime de brazi/boscheti. Lui Mike si celorlalti pinguni le-a cam ajuns totusi cu aventura si boschetareala, astfel incat se hotarasc sa coboare pe versantul nordic pana la un forestier, in timp ce eu, adi, corina , dani si catalin coti
nuam mai departe. Intr-un fel era chiar pacat sa ne retragem atunci, pentru sigur prea curand nu am fi ajuns pe acolo la cata boschetareala a fost. Si ajungem pe un micvarf in care ni se infatiseaza stancaraile care sunt coltii cremenii de fapt, o insiruire de 4-5 varfulete stancoase pe care nu prea ai pe unde sa le ocolesti.

Pe acolo?

Zburand in zare.

Rudi si Catalin deschid calea spre necunoscut, eu parca sunt un mic mai lipsit de dorinta de aventura astazi, dar varfulet dupa varfulet gasim o cale, ba mai urcam pe unul, ba mai ocolim usor altul, pana cand ajungem intr-o mica inseuare stancoasa de unde se vede ultimul varfulet stancos din serie. Pentru a ajunge pe varf e mica portiune ascutita de crestulita, ce imi aduce un pic aminte de Acele Morarului la cat de ascutita e. Din nou gaseste Catalin o cale si calarim fiecare pe rand crestulota respectiva pentru a ajunge pe varf, astfel in curand calarim pe rand crestulita ascutita.

De pe varfulet mai manca in schimb o paine pana in Curmatura Oticului, cu un pic de stancaraie, multa vegetatie, dar ajunge in cele din urma pe undeva pe la ora 14:00,terminand traseul pe care l-am inceput cu 28 de ore inainte, al carui punct de plecare era la nici mai mult nici mai putin de 7 kilometri de noi. Din punct de vedere alritmului de deplasare a fost clar cea mai inceata tura in care am fost pana acum.

Aventurierii de a doua zi.

Adi incercand o abordare mai interesanta.(foto Corina)

Eu calarind aceasi crestulita.(foto Corina)

Relaxare in Curmatura Oticului.(foto Corina).

Coborarea am facuta o fosta poteca pastoreasca, trecand pe la o fosta stana situata vizavi de colti. Un forestier lung si ajunge din nou la masina, dupa un weekend putin boschetaresc si aventuros.

Coltii Cremenii.

Si stanele de odinioara.

Iezer

Din nou in Iezer, cautand fara success zapada de weekend-ul trecut

Inca odata, de la mike citire, un jurnal mai mult sau mai putin poetic despre ultimul weekend:

Schi, schi, schi…cam asa am ramas porniti de cand am venit din concediu dinAustria. Astfel incat nu se putea sa nu scoatem tandaricile la plimbare weekendul asta. De fapt nici nu prea aveam idee pentru alte activitati.
O alta dilema era sa gasim un loc in care sa fie ceva zapada. Adica se existe o baza pentru cateva viraje si sa nu rascaim iarba cu cozile schiurilor. Am fixat ca destinatie Iezer. Amatori s-au gasit dar au si disparut rand pe rand, asa ca vineri seara din 4 evanghelisti (erau mai multi interesati de fapt), am ramas 3, adica noi doi. Cum nu aveam ora de intalnire cu nimeni a rezultat o plecare intarziata si un mic-dejun luat in premiera sambata inainte de a pleca la munte, dupa ani de zile. Am plecat cu toate cumparaturile pe la 10 asa ca nu se poate spune ca am fost nici matinali, nici vrednici. La Voina parcam dupa ora 13.00. Nici nu stiu la cat exact…nu prea ne interesa sincer. Stiam ca daca ne grabim ajungem pe lumina. Daca nu ne grabim ne prinde noaptea…Nu aveam nici plan…decat sa ajungem la refugiu unde ne imaginam ca o sa gasim pustiu.

Pregatiti sa luam schiurile in spate.

Alegem traseul de iarna, marcaj CA. Prima ora (adica tot drumul forestier) mergem pe schiuri. Dupa care pret de 1 h si ceva le caram pe rucsac, cocsandu-ne prin padure, printre crengi golase din care cad licheni scarmanati de vafurile schiurilor, si ni se prind in par sau ne intra pe sub piele. E cald, si nu prea avem spor, plus ca picioarele in clapari par de plumb.

Am uitat de la un an la altul cat de lunga e padurea pe aici si la fiecare luminis speram ca s-a terminat. Altimetrul urca si iar urca si pe la 1600 m deja il suspectam ca ne trage in piept. Tocmai cand eram pe cale sa il desfiintam se vede luminita de la capatul tunelului.

De acum, iesiti la zapada ne imaginam ca vom goni ca niste zmei.

Inaitand cu ceva mai mult spor odata iesiti din padure, spre un cer ce promite un apus superb.

Tocmai cand visam la o portocala din cele 4 din rucsac-asa ca motivatie inainte de a ne pune schiurile in picioare, ne intalnim cu enderb care ne spune ca mai sunt inaintea noastra 2 grupuri (unul de 10 si unul de 5)…S-a dus cu intimitatea in refugiu. Ambele grupuri sunt pe aproape asa ca uitam de portocale si ne mobilizam sa ii dam la deal. Pacat insa ca, pe langa faptul ca zapada este putin, foarte putina, extreme de putina, acolo unde exista este o minunata crusta.

Imi dau sanse 0 sa cobor pe aici si nici motivatie sa urc nu am. Stam si parlamentam mai bine de 30 de minute, cu pauze dese, fara sa ne pese prea mult ca ne alearga intunericul.

Desi l-am insarcinat pe Radu cu deschisul drumului, daca vrea sa mergem la refugiu, se face ca ajung eu prima si Radu vine tot mai greu caci pauzele sunt dese..

Si cerul incepe sa se aprinda incepand cu Bucegiul.

Daca vei voi
Cea din urma zi
Sa o traim macar pe ea frumos.
Sa plecam in munti
Unde nu sunt punti
Unde merg si vulturii pe jos

(Ultima zi-Adrian Paunescu)

Le cere un apus cu adevarat frumos.

Sa avem niste vin

Sa dormim putin

Sub anestezii de cabernet

Eu sa te ascult

Si tu sa taci mult

Sa ne depanam viata incet.

(Ultima zi-Adrian Paunescu

Randpe rand Craiul, Bucegiul si culmile Iezerului intra si ies din lumen reflectoarelor.

Dupa atata timp
Nu pot sa ma schimb
Totusi trebuia sa ma cunosti
Si la cap de zi
Pentru a sfarsi
Plangem amandoi ca niste prosti.

(Ultima zi-Adrian Paunescu)

E un moment in care ai vrea sa te opresti sa admiri, ai vrea sa urci mai repede sa vezi totul de mai sus, sa descoperi alte perspective de la inaltime, sa prinzi ultimile raze de soare aruncate peste creasta.

Insa pentu tot acest spectacol exista un bilet…cu pret greu de dus…vantul.Care se intensifica in rafale, ridicand fiecare fulg de zapada care nu e inghetat si trimitand-ul fix in fata noastra, in ochii nostri. In curand urcarea se transforma in supliciu si nici pentru spectacol nu prea mai avem ochi, asa cum stam adunati, cocosati, infipti bine in bete ca sa facem fata rafalei care se aude cum vine. Printre rafale urcam. La un moment dat, una ma suprinde pe o bucata inghetata si ma pune jos fara drept de apel. Noroc ca nu mi-a sarit legatura ca era trist sa incalt iar Dynafitul pe o vreme ca asta. Aproape de finalul urcusului pe picior ma ajunge din urma Radu. Se intunecase bine de tot, probabil in 10 minute avea sa fie intuneric din cauza asta era mai bine sa tinem aproape. Comentam si incercam sa comparam vantul asta cu vantul de Ciucas. E mai slabut acum, dar si asta e parsiv rau. Cum nu esti pregatit sa il infrunti cum te pune jos. De data asta fara drept de apel si mi-a sarit si legatura. Ma enervez si pun schiurile pe rucsac. Oricum nu am facut nicio afacere, mai mult am ocolit ierburi si am rupt cursta. Pariez ca pe picioare si pe urmele facute mergea mai repede.

Astept cu infrigurare sa incepem si coborarea si imi amintesc ca am uitat sa schimb bateriile la frontala ca atare am o frontala chioara, chioara, chioara, drept pentru care bajbaim putin traseul.
In orice caz, cum ne-am lasat dupa muchie si am iesit din colimatorul vantului lucrurile s-au domolit. Totusi luminitele pe care le vad si care imi imaginez ca se agita pe langa refugiu sunt la ani lumina, si mai sus decat noi, iar traseul tot coboara.
Simt ca nu mai am energie asa ca ma opresc sa beau si sa mananc ceva. Stau pe rucsac alaturi de Radu in linistea noptii. In valea cate o luminita. Pe cer nenumarate luminite. O stea cazatoare se prelinge la orizont inainte sa apuc sa imi pun o dorinta. E cald si fara vant si ar putea sa ma ia somnul aici. Stiu ca sunt cumplit de deshidratata si le pun gand rau portocalelor din rucsac.

Ultimul deal, ma spetesc cu schiurile in picioare, pe ultima treapta a intaltatorului. Imi sare legatura, o pun la loc cu rabdare. “Mister Ciocolata” e deja sus…si mie nu imi e dor decat de apa..sau de ceva lichid, excluzand de aici alcoolul.
Din fericire in refugiu nu se simt aburi de asa ceva. Unii oameni sunt deja la orizontala, altii produc mancare la primus. Ne gasim loc, facem rost de ceva confort si cocotata in varful patului pregatesc culcusul. Aveam la noi sacii de vara si eram pregatita sa testez combinatia multifunctionala: sac de vara, botosi de puf, pufoaica cu gandul de a scoate la pensie sacii de iarna pe care ii suspectam ca au ramas doar voluminosi caci caldura nu mai dau demult.

Radu e bucatar si dupa ce imi iau portia de paste si devorez 3 portocale pot sa ma culc linistita. Somn de bustean, zgaltait doar in vis de vantul ce impresura pe toate partile refugiul.

Totusi nu ma gandesc deloc la ziua urmatoare….ma bucur doar de somnul indestulator din noaptea de iarna…care e pe sfarsite caci deja ziua creste si lumina si activitatile odata cu ea.

Rasaritul din fata refugiului.

Duminica vremea e frumoasa si vantul s-a domolit. La soare e chiar cald, am testat atmosfera in timpul mesei luate in fata refugiului.

Ne punem schiurile in picioare si plecam printre primii din refugiu, sa urcam spre Saua de Iarna.

Este din nou o zi calduroasa, zapada a ramas neschimbata…adica vantul cred ca a suflat si ultimul fulg din pulverul imaginat de noi. Asa ca traiasca crusta. Radu croieste drum si zig-zagurile se insira cuminti, unul dupa altul ca intr-un desen de copii pe foaia alba.

O linie franta deschisa…asa ii spuneam in scoala primara. Si maaare…pe vreo 200 m diferenta de nivel. Cu 50 sub creasta ne apucam sa vedem care e treaba cu zapada in zona, caci gandul de a da cateva viraje prin zapada asta (desi putina si neatragatoare) nu ne dadea pace. Asa ca Radu se apuca de sapat iar eu am grija de schiurile mele sa nu o ia la vale precum schiurile lui Em in
Austria.

Desenand linii frumos imbinate.


Prima iese la iveala platforma iar apoi repede repejor 2 coloane, numai bune pentru teste. Una pentru testul coloanei iar celalalta pentru testul de compresie. La o prima vedere avem de-a face cu un strat destul de gros de 30 de cm de zapada relative proaspata, fara o coeziune foarte buna, peste un strat de zapada inghetata bocna.
La testul de compresie, au plecat 2 straturi (primul de 5-7 cm si al doilea de 20 cm) dar abia la ultima serie de lovituri, cu pumnul strans si din tot bratul.
Testul coloanei, ne arata cam acelasi lucru, totusi nu a fost deloc usor sa punem coloana aceea in miscare.

Continuam astfel urcarea si in sa ne decidem sa mergem pe Vacarea avand in vedere ca nu era vant aproape deloc.

[…] un fulg, o floare,
un chip oacheş sau bălan –
azi e viu şi mâine moare
ca zăpada celui an! (Ballade des dames du temps jadis-Francois Villon-Balada doamnelor de altădată (trad. Zoe Verbiceanu


[…] un fulg, o floare,
un chip oacheş sau bălan –
azi e viu şi mâine moare
ca zăpada celui an! (Ballade des dames du temps jadis-Francois Villon-Balada doamnelor de altădată (trad. Zoe Verbiceanu))

Dam astfel cateva viraje la vale, mai mult de amorul artei si apoi incepem sa urcam direct pe niste urme ce duceau catre Crucea Ateneului.
Pe sus tristete mare cu zapada, avem mai mult spor sa tropaim in clapari si cu schiurile pe rucsac.
Vremea e frumoasa, panorama e frumoasa, se suprapun atat de fain mica cruce metalica, papusa, craiul si intr-o laterala Bucegiul.

De ele, măre, ce-ţi pasă
pe unde sunt din alte ori.
Doar viersu-acesta nu te lasă:
dar unde-s marile ninsori? (Ballade des dames du temps jadis-Francois Villon- Balada doamnelor de altădată (trad. Dan Botta))

Si e senin si clar…cum numai iarna poti sa prinzi.


Pacat de faptul ca nu e zapada si suntem la promenada cu tandaricile pe rucsac. Si nu pot sa nu mor de ciuda cand imi aminestc ce potential schiabil are Iezerul si cum urcam noi acum 1 an si cateva luni, pe plaiul lui Patru prin pulver de vis….pana la genunchi…Stam si ne intrebam unde sunt iernile de altadata. Ierni in care am facut juma de zi de la Pichetul Rosu la Prepeleac, 1 zi pe Valea Morarului si tot asa. Pana la urma ne punem schiurile in picioare, mai mult de suparare ca le-am carat atata in spate. Cu grija si cu 0 la impresia artistica incepem sa luam timid primele viraje printre smocuri de iarba. Din fericire e doar iarba, nu si pietre. Pe cate o limba de zapada mai inghetata ai senzatia ca lucrurile se leaga…dar imediat ori dai de ceva crusta, ori trebuie sa dai schiurile jos din picioare si sa urci cu ele in brate.
Iaca-asa si tot asa ajungem la stana din Vacarea si aici povestea cu tandaricile se incheie…


..iara isi gasesc locul pe rucsac si noi prindem drumul forestier care in mai putin de 1 ora ne scoate la Voina.

Un splatski reusit la sfarsit de zi.

Incheierea e la volan, cu o cutie de suc de portocale cumaparata la un pret cinstit, cu o melodie faina, cu gustul dulce si bun al unei prajituri de la Iepurasul si cu imaginea Iezerului, alb si impunator, in oglinda.


Iezer schi de tura

Inceput de an

Povestea unei ture pe care voiam sa o fac de un an (bine, mai bine zis de o luna, dar teoretic se poate zice ca a trecut un an de atunci).

Si dupa o luna de incercat sa conving oamenii de tura asta, si dupa un revelion ce s-a intins pana la 6 dimineata normal ca in prima zi a anului mi-a fost imposibil sa gasesc doritori pentru a merge la munte. Nu-i nimic, in Iezer am mai fost de doua ori singur pana acum, acum multi ani cand era considerabil mai greu sa gasesc oameni care sa mearga la munte, din simplul motiv ca nu cunosteam toti prietenii pe care ii am acum.

Au iesit si atunci aventuri memorabile, poate voi ajunge sa povestesc la un moment dat si despre ele, dar tinand cont ca de pe vremea aceea nu am nici o poza, iar talentul meu de povestitor e in cel mai bun caz neutru nu cred ca ar iesi ceva prea interesant.

Astfel incat plec tarziu spre Iezer, singur in masina, culme a ineficientei motorii care ma face sa ma simt putin vinovat. Orele de condus trec repede, cu putin inainte de Campulung se zareste si Iezerul in lumina asfintitului, si odata cu el mi se intipareste si un zambet neconditionat pe fata. Ultimii 30 de kilometrii au fost pe zapada integral, si a fost chiar distactiv de condus pe el, si cu exceptia catorva sleauri create de apa topita.

Ajung la Voina odata cu venirea noptii, stiam ca oricum ma va prinde noaptea pe urcusul spre plaiul lui Patru, asa ca nu m-am grabit prea tare nici pe drum nici cu plecarea din Bucuresti. Dupa o scurta echipare ma astern la drum, pentru prima data aveam sa incerc si eu si schirile lui Mike, cele cu dynafit-uri la o tura mai lunga. Pe drumul zapada destul de multa, astfel incat tropaiesc fericit din schiuri pana in bifurcatia de unde incepe plaiul lui Patru. De aici incepe urcusul prin padure, pe care l-am facut de nenumarate ori pana acum, dar care e totusi atat de anost si lipsit de repere incat nu prea poti sa-i dai seama cat mai e de mers.

Pot sa zic apropo de mersul prin padure ca mersul prin padure noaptea singur nu ma prea incanta deloc, poate sa aiba legatura cu faptul ca am o imaginatie destul de bogata si cu filmele de groaza pe care le-am vazut in diferite momente de timp. In schimb lucrurile se schimba atunci cand ies din padure si cand incepe sa se zareasca prin noate creasta alba a iezerului. E un cer atat de plin de stele, lipsit complet de luna si complet nemiscat, iar plaiul e acoperit de 10cm de pulver si fasaie uscat un momentul cand trec cu schiurile peste el.

Un cer incredibil de plin de stele.

Si e liniste, se aude doar un zumzet de fond produs de reverberatiia tuturor paraielor care se scurg din munte. Doar stelele cazatoare mai intrerup din cand in cand nemiscarea peisajului. Stau si ma gandesc cum ar fi un bivuac mai sus de stana, cum ar fi privesti toata seara miliardele de stele care se vad de aici. Ajung in curand in stana, pe care o gasesc intr-o stare mai buna decat acum 6 ani cand am facut revelionul aici cu mai multi prieteni. Aceleasi incaperi imbracate in sindrila si bine izolate, cu priciurile in stare ceva mai buna acum. Ma mai invart putin pe langa stana, incerc sa pozez cerul instelat fara prea mare success dupa care ma bag la un linistit pana dimineata. Ca o paranteza, tinand cont ca sacii nostrii de iarna, 2 atta alaska vechi de 4 ani nu mai tin foarte bine de cald, si sunt si foarte voluminosi am zis sa incerc de data aceasta sacul de vara in combinatie cu pufoaica, care a facut fata cu brio dupa parerea mea, singura problema fiind o usoara senzatie de camasa de forta din cauza volumului ocupat de pufoaica.

Dimineata ceasul suna la 6, afara e inca intuneric, dar pana reusesc sa pornesc apare si prima geana de lumina. Arata extrem de interesant lumina rasaritului si felul in care primele raze de lumina incep sa coboare de pe varfuri pe versanti, totul in aceasi liniste nemiscata. Putin mai sus de stana reusesc sa sperii si un cocos de munte, iar cu putin inainte de Batrana zaresc si 4 capre negre care treceau creasta spre nord.

Primele gene de lumina.

Si primele raze de soare.

Ajuns in creasta dau de o zapada inghetata cu ceva scoici, doar pantele dinspre nord par sa fi pastrat zapada intacta si nebatuta de vant. Fagarasul se infatiseaza genial spre nord, iar spre Transilvania si spre Rucar-Bran se vede o mare de nori superba. La un moment dat incepe sa adie si vantul, aducand cativa nori inofensivi dinspre vest, dar scazand in acelasi timp destul de mult si temperatura. Pedalez cu spor, testez pentru prima data si sistemul de cutite pentru dynafit, care si-au facut treaba foarte bine pe pantele de sub Varful Rosu. Totusi una peste alta sistemul nu mi se pare la fel de eficient ca la diamir, deoarece cutitul nu e legat de talpa claparului in momentul in care flexezi claparul el nu se ridica, astfel incat din cate m-am prins mai mult mergi cu ele decat impingi schiul.

Doagele mele, partial de lemn.

Fagarasul intins de la un capat la celalalt.

Urcusul pe Iezerul Mare

Opera vantului.

Pe creasta de dinainte de Iezerul Mare renunt si la mersul pe schiuri si le pun pe rucsac, iar pe varf iau si o paza mai lunga pentru a ma pregati de coborare si pentru a ma bucura de priveliste. E genial ce priveliste poti sa ai de pe Iezerul Mare, se vedea un ordine Cozia, Buila Vanturarita, Capatanii, Parang, Lotrului, Fagarasul, Craiul, Bucegiul si Leaota. Varful mai are si alte amintiri legate de el, aici fiind locul unde in urma cu 4 ani in urma am cerut-o de nevasta pe Mike, intr-o zi de februarie batuta de vant.

Coborarea incepe ciudat, prima impresie fiind “ce e cu tandaricile astea” cand am incercat sa iau primele viraje cu schiurile de 160. Totusi pana la urma m-am prins cat de cat cum trebuie controlate, pana la urma tot schiuri sunt si desi aveam rucsacul in spate m-am bucurat de o coborare superba de pe varf, pe un pulver de 10 centrimentri pe un pat de zapada inghetata. Mi-a placut atat de mult incat ajuns in caldarea inferioare am mai dat inca o tura, de data aceasta fara bagaj pana in saua dintre Iezerul Mare si Iezerul mic si de acolo inapoi in caldare. Oricum mi se pare ca e chiar faina zona pentru schi, sunt o groaza de variante pentru toate gusturile.

Desenele mele, pe coala muntelui.

Coborand pe Vacarea, pe scoici si zapada inghetat.

O frumoasa incheiere de zi.

O chestie ineresanta e ca au aparut destul de multe drumuri forestiere pe care nu mi le amintesc din turele trecute, adica pe Vacarea am coborat continuu pe drum forestier pana la Voina, iar pe plaiul lui Patru parea sa fie croit un drum forestier nou pana la iesirea din padure. Defrisari evidente inca nu am vazut dar s-ar putea sa fie doar o problema de timp pana vor aparea, sper totusi din toata inima sa nu fie cazul.