Category Archives: Iran

Intrarea in Teheran si traficul din oras

Orasul rage din cauza zgomotului motoarelor camioanelor si milioanelor de motorete ce se strecoara printr-un haos de nedescris pe strazile Teheranului, in timp ce in spate se aud destul de des injuraturile lui Enzo. De fiecare data cand cineva da cu spatele cate 300 de metri sau atunci cand cineva ne taie calea, lucruri care se intampla destul de des, din spate se aude un “Che cazzo!” sau “Facia a cullo!”, si asta din partea cuiva care e obisnuit cu traficul din Italia.

Dar totusi am ajuns considerabil mai usor in mijlocul orasului in comparatie cu Istanbul, cel putin cu asta suntem amandoi de acord, sau poate e si faptul ca pana aici am avut 900 de kilometri prin Iran pentru a ne obisnui cu traficul. Istanbul e probabil primul oras care te surprinde cu un trafic ce pare sa functioneze dupa alte reguli decat cele cu care suntem noi obisnuiti.

Initial ai zice ca iranienii ar trebui sa fie niste soferi foarte prosti in momentul in care vezi aparentul haos care domneste pe strazi, dar dupa aproape 3 saptamani in Iran mi-am dat seama ca poate sunt de fapt soferi foarte buni, tinand cont ca nu am vazut prea multe accidente. La prima vedere te-ai astepta sa vezi cel putin cateva mici accidente in fiecare ora, dar stilul de a baga botul insistent si de a evita lucrurile in ultimul moment pare sa functioneze. Trebuie spus inca odata ca in comparatie cu Istanbul mi s-a parut mai ok, poate si din cauza ca traficul prin orase nu se misca cu o viteza foarte mare.

Cu toate astea inaintatul motoretelor pe contrasens e sport national, semnalizarea nu e folosita niciodata, multe masini nici nu au retrovizoare, datul cu spatele cate 200-300 de metri e si el sport national, un claxon poate exprima absolut orice emotie umana iar iranienii sunt la fel de comunicativi si in trafic. Sa zicem ca poate ei se simt in largul lor mergand cate 3 pe o motoreta prin trafic in paralel cu tine in timp ce incearca sa afle de unde esti si unde te duci, dar cu siguranta eu nu ma simt deloc in largul meu.

Vorba lui Enzo, ar trebui sa ai 6 ochi prin traficul asta, sau dupa parerea mea trebuie doar sa ai incredere ca cei care vin din spate o sa te evite intr-un mod asemanator in care se intampla lucrurile pe o partie de schi.

Cu toate astea verificand din cand Google Maps reusim sa ne strecuram prin trafic pe strazile Teheranului si sa ajungem in centru la hotelul la care Monica si Stefan au lasat un urma cu 2 saptamani doua seturi de placute de frana si unde ar fi trebuit sa ajunga salteluta care s-a stricat in Turcia. Practic a fost trimis de la oamenii de la Thermarest acum 2 saptamani si ceva si am sperante sa fi ajuns intre timp. Si cum cei 100 de kilometri de astazi au trecut neasteptat de repede gratie unui vant prielnic din spate, ajungem destul de devreme la hotelulul cu pricina, unde ne hotaram sa impartim si o camera pentru urmatoarea noapte. Nici unul din nou nu are chef sa petreaca mai mult timp prin traficul din Teheran pentru a ajunge la o gazda de pe warmshowers si e nevoie si de ceva timp in care sa nu fii in postura de oaspete. Iar la 10 euro de persoana pentru o camera de hotel care arata chiar bine nu e chiar asa de rau, si un plus hotelul e si aproape de centru si de palatul Golestan, unul din putinele ramasite istorice ramase in Teheran.

Cand ajung la hotel in schimb dau de doua probleme, salteluta nu a ajuns iar omul la care au lasat Monica si Stefan sabotii e in concediu. Nu-i nici o problema cu ajutorul tipul de la receptie dau de Mousavi, omul cu sabotii de frana si el spune ca ma rezolva maine prin intermediul cuiva, iar in cazul in care nu ajunge salteluta zilele urmatoare ar avea prin cine sa o trimita in Uzbekistan. Oricum ar fi extrem de complicata procedura pentru ca ar trebui sa vad de unde o recuperez din Uzbekistan, dar incep sa invart deja in minte planuri alternative si sa ma hotarasc ca in doua zile sa vad ce gasesc la magazinele de munte din Teheran.

Dar deocamdata folosesc dupa amiaza si seara pentru a rezolva alta problema: gasirea unui lant de schimb pentru bicicleta si a unui ulei de schimb, astfel incat petrec urmatoarele doua ore cautand strada din Teheran unde se gasesc toate magazinele de bicicleta. Initial pare contra-intuitiv sa ai 20 de magazine care vand aceleasi lucruri (practic ai 19 competitori chiar langa tine), dar in stilul bazarelor de alta data si in stilul anti-supermarket acesta e felul in care functioneaza lucrurile in Iran si in Turcia.

Maine sper sa fie ziua dedicata pentru a rezolva si urmatoarele doua piese din puzzle: viza pentru Uzbekistan si aplicatia pentru visa de transit pentru Turkmenistan.

Datele zilei:

Distanta: 97km.
Diferenta de nivel: 200+ / 400-.
Moral: 6.
Obiective: 3.

Tehran, tot la poalele muntilor.

Tehran, tot la poalele muntilor.

Down with the USA!

Down with the USA!

Soltanyieh, una din cele 32 de capitale

Iranul are o istorie in mod egal bogata si complexa, iar in momentul in care te apuci sa citesti despre ea e foarte usor ca numele, perioadele si dinastiile sa se amestece intre ele. Totusi ce mi se pare incredibil e ca desi au avut multe perioade in care au fost ocupati fie de greci, fie de arabi, fie de mongoli, limba si identiatea s-a pastrat neintrerupt de la primul imperiu persan, cel care s-a batut fara prea mare succes cu grecii. Iar pana a ajunge la Teheran, imperiile si statele ce s-au perindat prin Iran au avut nici mai mult, nici mai putin de 31 de capitale diferite.

Revenind la Soltanieh, un mic orasel asezat la 40 de kilometri de Zanjan pentru a pune putin lucrurile in perspectiva e necesara o mica introducere. Dupa ce mongolii au cucerit mare parte din lumea cunoscuta, imensul imperiu a fost impartit in mai multe bucatele administrative conduse de fii sau de nepotii lui Gengis Khan, toate subordonate marelui Khan. Iar una din bucatele a fost imperiul Ilkhanat, centrat ca areal pe Iran de astazi. De relativ scurta durata, doar 100 de ani mongolii nu au lasat prea multe urme in cultura persana, dar unul din lucrurile ce au ramas e imensul dom de
caramida de la Soltanieh.

Ca marime, e al treilea dom de acest tip din lume, si arata cu atat mai tare cu cat in micul orasel de langa el nu exista nicio cladire mai inalta de 2-3 etaje. Odata, micul orasel a fost o capitala a unui imperiu, iar Öljaitü voia sa-l transforme in cel mai maret oras din lume, dar visul acesta a murit odata cu el si odata cu dezintegrarea Ilkhanatului. Totusi de 800 de ani imensul edificiu de caramida arata cel putin impresionant si ma intreb cum arata atunci cand a fost ridicat, cu toate picturile si ornamentele, fara urme lasate de trecerea timpului.

Revenind acum la povestea pedalelor invartite din ziua respectiva, dimineata a inceput cu plecarea din Zanjan impreuna cu Enzo, si dupa ce am fost escortati pana la iesirea din oras de catre Amir si de catre parintii lui am inceput sa luptam cu un vant potrivnic ce in curand a inceput sa fie insotit si de o mica ninsoare pentru a condimenta lucrurile. Astazi ar trebui sa fie o zi “mai de recuperare” pentru mine, dupa cei 135 de kilometri de ieri, dar Enzo vine dupa 8
zile in carea fost sechestrat de ospitalitatea familiei lui Amir, astfel incat am dupa cine sa ma tin in primii kilometri.

Mi se pare incredibil cat de mare e diferenta atunci cand pedalezi cu inca cineva si atunci cand stai in trena, mai ales atunci cand vantul e potrivnic. Dupa 3 zile pedalate impreuna cu Enzo pana in Teheran mi s-a parut ca pentru acelasi numar de kilometri efortul e cam cu 30% mai mic atunci cand esti in doi, iar 30% nu sunt de ici de colo. Iar
Enzo, impreuna cu accentul lui italian e mult prea tare.

Initial de profesie economist, dupa un an de birou s-a hotarat ca nu vrea asa ceva si s-a angajat intr-un fel de centru cu lucruri de gradinarit din Elvetia (satul lui era la coada lacului Como, destul de aproape de Elvetia) si a invatat de unul singur cele necesare. Dupa care, cu teren de la parinti si-a facut o casa pe care a terminat sa o plateasca anul trecut. Satul si respectiv casa, fiind intr-o zona relativ turistica, din inchirierea ei primeste cam 9000 de euro pe sezon, bani cu care s-a hotarat sa calatoreasca prin lume pana cand i se face dor de casa. Si ca toti italienii de pe la munte, e catarator, maratonist, ultramaratonist, schior si toate cele, astfel incat am gasit cu cine sa ma potrivesc in astea trei zile.

In timp ce se scurgeau kilometrii catre Soltanieh, vedem cum se apropie din departare doua siluete pe bicicleta si cand ajung langa noi descoperim ca e vorba de un tandem, primul pe care l-am intalnit pana acum in calatorie. Sunt doi francezi (Les Tandemaimer), plecati anul trecut din Franta pana in India, care sunt acum pe drumul de
indoarcere, iar noi ii intalnim pe un mic viscol. In ciuda acestuia, stam de vorba pe indelete si facem schimb de adrese si de website-uri, si in jumatea de ora care se scurge apare si soarele, un exemplu perfect pentru cat de schimbatoare poate sa fie vremea in Iran.

La Soltanieh Enzo a ajuns deja cu Amir si cu familia acestuia, astfel incat ma invat in jurul domului singur, incercand sa-mi imaginez cum ar fi aratat locul acum 800 de ani. Ca multe lucruri din patrimoniul UNESCO pe care le-am vazut pana acum in momentul in care intrii in el, te da pe spate in primul rand din cauza inaltimii si dimensiunii. Inauntru in schimb se lucreaza, astfel incat mare parte din fresce sunt acoperite. Lumina in schimb nesperat de buna in comparatie cu viscolul de acum o ora.

De la Soltanieh ne asezam din nou la drum catre Abhar pedaland cu spor si mergand in trena, astfel incat kilometrii se scurg cu usurinta, pana cand, in stilul clasic, o masina ne depaseste si se opreste in fata noastra, si doi iranieni se opresc sa vorbeasca cu noi. Si astfel il intalnim pe Menji, cicloturist iranian cu multe ture lungi la activ
prin Iran si prin Turcia, Georgia si Armenia care ne cheama sa stam in noaptea urmoare la el. Fara sa stam prea mult pe ganduri spunem da si ne asezam din nou la drum catre Abhar.

Dupa inca 10 kilometri opreste langa noi un profesor pe motor care vine cu aceasi oferta si dupa ce ne chinuim sa-i explicam ca avem deja unde sa dormim si ca ne asteapta cineva ne asezam din nou la drum. Menji ne asteapta la intrarea in oras pe bicicleta si ne ghideaza catre casa lui, facuta dupa design-ul propriu, caci omul e arhitect.

Cand intram in curte in schimb le intalnim in schimb pe sotia si pe fica de un an a acestuia, care tocmai se pregateau sa plece, si pe inca 3 prieteni ai lui Menji care veneau sa petreaca seara cu noi. In momente de genul asta nu poti sa nu te simti stingher in momentul in care stii ca tot deranjul e din cauza ta si ca pentru o seara se pun in miscare atatia oameni, si ca sotia si copilul omului au plecat sa doarma la soacra pentru a avea tu loc. Asta e, sunt lucruri pe care nu aveam de unde sa le stim atunci cand omul ne-a chemat pe la el pe acasa. Si in acelasi timp, mi se pare ca de fiecare data cand am fost chemati pana acum, oamenii chiar se bucura in cel mai sincer mod sa te primeasca.

Astfel incat, in micul bairam din seara respectiva am jucat din nou rolul calatorilor, cu poze si povesti, desi a fost un pic mai greu, caci oamenii nu vorbeau aproape deloc engleza, dar pana la urma ne-am facut intelesi cumva.

Distanta: 105km.
Diferenta de nivel: 400+ / 400-.
Moral: 7.
Obiective: 8.

Enzo, plecat din Italia in jurul lumii cu bicicleta.

Enzo, plecat din Italia in jurul lumii cu bicicleta.

Despartirea de Amir si de parintii lui.

Despartirea de Amir si de parintii lui.

Le Tandemer.

Le Tandemer.

O bicicleta mai lunga decat o masina.

O bicicleta mai lunga decat o masina.

Acum ninge, in 30 de minute soare, vremea din Iran.

Acum ninge, in 30 de minute soare, vremea din Iran.

La poalele muntilor.

La poalele muntilor.

Surori.

Surori.

Ornamente sterse de trecerea timpului.

Ornamente sterse de trecerea timpului.

Privelistea din fosta capitala.

Privelistea din fosta capitala.

Ornamente.

Ornamente.

Chirpiciul, unul din cele mai vechi materiale de constructie.

Chirpiciul, unul din cele mai vechi materiale de constructie.

Din categoria iola Soltanieh.

Din categoria iola Soltanieh.

In fata cu Soltanieh.

In fata cu Soltanieh.

Cer senin si vant din spate.

Cer senin si vant din spate.

Pedaland impreuna cu coloratul Enzo.

Pedaland impreuna cu coloratul Enzo.

Acasa la Majeed, cicloturistul din Abhar.

Acasa la Majeed, cicloturistul din Abhar.

Bairam.

Bairam.

Majeed si prietenii lui.

Majeed si prietenii lui.

A 13-a zi de Nowruz

Nowruz-ul e probabil cea mai importanta sarbatoare in Iran si in tarile care au fost la un moment dat sau altul sub influenta unuia din multele imperii care s-au format si care au disparut aici. Originile sarbatorii se pierd in negura timpului si predatateaza islamul.

Sarbatoarea incepe odata cu echinoctiul de primavara si tine 14 saptamani, timp in care iranieini isi viziteaza rudele si prietenii, calatoresc foarte, foarte, foarte mult (motiv pentru care au fost si drumurile destul de aglomerate) si ies foarte mult in natura, la camping sau la picnic. E un motiv pentru a sarbatori primavara si calatorind mai bine de o saptamana prin Iran mi se pare foarte interesant faptul ca in foarte multe locuri oamenii sunt iesiti la iarba verde (pe unde exista), sau pur si simplu la aer curat si se bucura de timpul petrecut afara. In orase exista locuri speciale pentru camping, iar magazinele care vand echipamente pentru asa ceva abunda in orice orasel mai mare (practic au un fel de corturi imense gen two seconds, doar ca mult mai mari si nu sunt duble).

Iar in a 13-a zi de Nowruz, pentru a evita sau pentru a alunga ghinionul care e asociat si aici cu numarul 13, toata lumea iese pe langa orasele natale la picnic. Daca se calatoreste oricum mult in cele 12 zile pentru a vizita prieteni, practic ziua a 13-a e asociata unui exod la picnic pe langa orasele natale, cu muzica, kebab si voie buna. Ca o nota legata de muzica, in Iran e ilegal ca un barbat sa danseze cu o femeie (prinde alte ciudatenii), dar un barbat poate dansa cu un alt barbat.

Intamplarea a facut sa prind ziua respectiva pedaland prin Iran, intre Miyaneg si Zanjan, doua orasele mai mici de pe fostul drum al matasii. Iar combinand faptul ca toata lumea era iesita la iarba verde cu ospitalitatea iraniana cert e ca daca as fi acceptat fiecare invitatie la masa nu as fi mers mai mult de 5 kilometri in ziua respectiva. Fara sa exagerez, cred ca in cei 130 de kilometri pedalati am primit cel putin atatea invitatii la ceai, kebab sau dans cati kilometri au fost pe drum. Am primit una pe la jumatatea zilei. in schimb cert e ca la un moment dat devine obositor sa tot opresti sa vorbesti cu oamenii sa sa le explici ca esti deja plin, mai ales cand esti oprit din 500 in 500 de metri.

Drumul in sine a fost in schimb destul de plictisitor, intr-o continua si usoara urcare pana aproape de 1700 de metri, inaltime la care se gaseste Zanjan-ul. Muntii erau departe si nu putea sa fure privirea, lumina nu era deosebita, astfel incat a fost una din putinele zile de pana acum in care chiar au fost momente in care m-am plictisit putin.

Ziua a fost in schimb salvata de gazda super de treaba din Zanjan, pe nume tot Amir (catarator si biciclist) care ne-a primit in casa si care m-a prezentat intregii familii extinse, de la parinti pana la frati si pana la prieteni. La Amir de 9 zile era si Enzo, cel mai italian cicloturist pe care vi-l puteti imagina, plecat de 8 luni cu bicicleta in jurul lumii si care era de 8 zile arestat de ospitalitatea familiei lui Amir din timpul Nowruz-ului. Maine urmeaza sa plecam impreuna catre Teheran.

Distanta: 130km.
Diferenta de nivel: 800+ / 100-.
Moral: 5.
Obiective: 4.

A 13-a zi de norooz.

A 13-a zi de norooz.

Strecurandu-ma printre munti inalti.

Strecurandu-ma printre munti inalti.

Podul istoric de langa Myaneh, vechi de 800 de ani pana cand a fost distrus de rusi in vremurile recente.

Podul istoric de langa Myaneh, vechi de 800 de ani pana cand a fost distrus de rusi in vremurile recente.

Iesire la iarba verde in stil iranian.

Iesire la iarba verde in stil iranian.

Impreuna cu Amir si cu familia lui.

Impreuna cu Amir si cu familia lui.

Enzo, plecat din Italia in jurul lumii cu bicicleta.

Enzo, plecat din Italia in jurul lumii cu bicicleta.

O zi de relaxare in Tabriz, poarta catre vest a Iranului.

E ora inserarii si ultimele raze de lumina se strecoara printre micile orificii lasate in boltile aleilor vechiului bazar din Teheran. Fiind putin trecut de ora inchiderii multe din magazine sunt deja inchise, iar la celelalte vanzatorii isi strang bunurile expuse pe ingustele alei ale bazarului.

In timp ce pedalez prin labirintul de alei pustii si intunecate ale bazarului nu pot sa nu ma gandesc ca locurile aratau la fel cu sute de ani in urma cand a fost ridicat bazarul, doar vanzatorii si lucrurile vandute s-au schimbat. Iar felul in care se deruleaza aleile din goana bicicletei are un aer suprarealist, cu magazine inchise si alei pustii si intunecate. Si in momentele respective, gandul zboara cu usurinta la “O mie si una de nopti” si la imaginea pe care ti-o construiesti de-a lungul timpului despre zona asta si despre Persia. Iar bazarul arata fix cum mi-as fi imaginat ca arata un bazar iranian.

Ziua a fost extrem de lunga, si cred ca doar zi de relaxare nu poate fi numita. A inceput cu rezolvarea problemelor in ordina importantei. In primul rand maseaua, astfel incat la ora 9 ma infiintez la clinica care mi-a fost recomandata de un iranian cu o seara inainte. E relativ aproape de hostelul la care stau si aici ma ajuta un iranian pentru a descurca birocratia spitalului. Caci trebuie sa te inscrii intr-un loc, sa platesti in altul pentru consultatie, dupa care ajungi la dentist si totul se petrece plimband un mic cartonas in care totul e scris doar in farsi. Denstistul nu a venit inca, dar atunci cand arunc o privire in cabinet vad ca arata chiar ok, cam la fel cum te-ai astepta sa arate un cabinet stomatologic in Romania. E cam singurul criteriu dupa care pot sa ma iau si nu pot sa am pretentii sa gasesc cel mai bun dentist din Tabriz, ceva de genul acesta ar fi greu de facut si in Romania.

La ora 10 apare si dentistul si imi spune verdictul pe care il stiam deja, obturatie de canal, ii zic ok si dupa 120 de dolari omul se apuca de treaba. Iar in timp ce stau pe scaun si in timp ce se apuca de treaba mi se pare ca ii tremura mana, acum oricum e prea tarziu astfel incat ma consolez ca poate totusi nu e chiar asa de rau. Pe masura ce lucreaza in schimb tremuratul ii dispare astfel incat sper ca totul sa fie ok pana la urma. Dupa inca 40 de minute si o mica bucatica din mine, respectiv nervul, lasata in Iran, plec cu problema rezolvata, cu antibiotic si antiinflamatoare pentru 3 zile.

Pe locul 2 e gasirea unui loc de schimbat bani. Multe lucruri in Iran sunt putin pe dos, spre exemplu pentru cursul de schimb exista cursul oficial si cursul pietei negre, iar diferenta e considerabila. De aceea la fel ca si in Romania e mai ok sa schimbi la o casa de schimb decat la o banca, diferenta fiind ca aici inca mai exista bisnitari. La casa de schimb gasesc si o tipa tanara cu care e si ea ciclista si care povesteste despre mersul cu bicicleta ca femeie prin Iran, lucru deloc simplu.

Rezolvata problema banilor vine problema numarul 3, cumpararea unui pachet de internet pentru cartela gasita aseara, astfel incat plec in cautarea unui centru de telefonie mobila. Pe drum gasesc si un croitor de treaba care rezolva cum trebuie si problema cu pantalonii. Urmeaza alta problema extrem de importanta, respectiv spalatul hainelor, si intreband din colt in colt gasesc un mic magazinas unde dupa ce ma schimb in hainele ce se spala mai rar ii dau lui nenica literalmente aproape toate hainele pe care le am. Si cum trebuie sa astept 2-3 ore inainte de a le ridica am timp sa ma invart putin prin Tabriz, sa vad moscheea albastra si bazarul despre care povesteam la inceput. Iar dupa bazar vine si ultima problema a zilei, gasirea unui alt hostel in care sa dorm, caci cel de noaptea trecuta era fix langa strada si aparent iranienii inca nu au auzit de geamuri duble, astfel incat trezirea e atunci cand incepe traficul, adica extrem de devreme. Odata gasit si hostelul, e timpul pentru a alege poze si pentru a scrie 2 postari despre ultimele zile. O zi completa de relaxare.

Al doilea dentist.

Al doilea dentist.

Si croitorul unde am rezolvat pantalonii.

Si croitorul unde am rezolvat pantalonii.

Vechiul bazar din Tabriz.

Vechiul bazar din Tabriz.

Poet iranian rupt din Prince of Persia.

Poet iranian rupt din Prince of Persia.

Moschea albastra, victima a marelui cutremur din 1721 dar reconstruita recent.

Moschea albastra, victima a marelui cutremur din 1721 dar reconstruita recent.

Detalii.

Detalii.

Poarta de intrare,, pastrata aproape in intregime.

Poarta de intrare,, pastrata aproape in intregime.

Coloane.

Coloane.

Calatori din Austria, plecati pentru un an prin lume.

Calatori din Austria, plecati pentru un an prin lume.

Pedaland pe culoarele bazarului.

Pedaland pe culoarele bazarului.

Ora inchiderii.

Ora inchiderii.

Ultimul magazin.

Ultimul magazin.

Cred ca era un fel de sfecla fiarta cu zahar.

Cred ca era un fel de sfecla fiarta cu zahar.

In cautarea dentistului din Marand, intre control si voia intamplarii

Pe drum, ca si in viata sunt momente si momente. Sunt momente in care, calare pe bicicleta si pe situatie te simti stapan al propriului destin si sunt si momente in care te simti ca o frunza manata la intamplare de vant. Care sunt cele care reflecta realitatea mai bine e greu de zis, dar cert e ca e placut sa ai macar iluzia ca ai fraiele in mana, sau atunci cand le pierzi complet macar sa fii consolat cu ideea.

Dupa ce in ziua de ieri problemele nu au incetat sa apara, in dimineata de astazi sunt oarecum consolat ca o sa trebuiasca sa le rezolv cumva si incep cu cusutul pantalonilor, pana la urma, in orice directie as lua-o astazi, ar fi ok sa nu am pantalonii rupti intre picioare. La fix cand termin cu cusutul vine si Akbar si dupa un mic dejun impreuna cu cei doi nemti vine momentul sa plecam in cautarea dentistului din Marand.

Marand cred ca a fost primul loc dupa aproape 300 de kilometri prin Iran care chiar arata ca un mic orasel, strazi, parcuri si toate cele, si cum are in jur de 200.000 de locuitori m-am gandit ca ar fi ceva sanse sa dau de un dentist decent. In cel mai rau caz in care nu gasesc un dentist decent, macar un plasture temporar pentru a putea manca si bea cum trebuie tot ar fi ok, iar dupa aceea pot sa rezolv problema in Tabriz sau in Teheran.

Intre timp apare si un prieten al lui Akbar care vorbeste chiar bine engleza si in cateva minute suntem in masina iraniana a acestuia (masinile din Iran merita o postare separata) si ne avantam prin traficul ce functioneaza aparent fara niciun fel de regula catre magazinul lui Akbar si catre un dentist care e in apropiere. Dupa primii pasi facuti in cabinet imi dau seama ca trebuie sa-mi cobor standardele putin in comparatie cu ce sunt obisnuit in Romania sau in vest, dar nu arata chiar asa de rau cum ma asteptam, adica peretii nu sunt din chirpici si chiar e faianta pe pereti.

Nu e nimeni la coada astfel incat ajung direct pe scaun si astept verdictul dentistului (care sincer, la fel ca multi dentisti din orase mici nu stiu daca chiar a fost la o facultate de stomatologie sau daca e format la locul de munca, dar as inclina catre ultima varianta). Iar in timp ce astept aici si in timp ce privirea mi se plimba de la scaunul vechi de dentist catre putinele ustensilele si care nu cred ca sunt sterilizate prea des, deja e destul de clar pentru mine ca nu vreau sa rezolv problema aici. Poate daca ar fi sa compar cu Romania, cabinetul cred ca ar putea fi comparat cu unul din anii 70 dintr-un mic orasel de provincie probabil.

Vine si verdictul dentistului, obturatie de canal si o zi petrecuta aici sau un plasture temporar si rostogolit problema pentru Tabriz sau Teheran. In minte hotararea era deja luata, astfel incat pleca dupa alte cateva zeci de minute si dupa cateva discutii legate de fotbal (aparent cea mai cunoscuta echipa din partea aceasta a Iranului e Tractor Sazi, astfel incat ma prefac ca stiu si eu de ea). Tot legat de fotbal si de Romania, inevitabil, vorbind cu oamenii, printre lucrurile cunoscute in partea aceasta de lume despre Romania sunt Hagi, Popescu si eventual Ceausescu. Si nu mi se pare deloc anormal, pana la urma pentru 95 la suta din lume Romania e o mica tara din Estul Europei, si e vazuta de oamenii din partea aceasta de lume cam cum vedem noi spre exemplu tari ca Ecuador sau Nigeria. Iar legat de Tractor, in Tabriz s-au produs tractoare romanesti la inceputul anilor ’60.

E timpul sa plecam de la dentist si sa ma intorc la bicicleta pentru a ajunge in Tabriz in seara asta. Dupa ce am vorbit cu Akbar si cu prietenul sau, aflu ca multe lucruri in Iran sunt complet diferite fata de Europa, spre exemplu oamenii au liber de joi dupamasa pana vineri seara, astfel incat maine desi e duminica se lucreaza peste tot si am ceva sanse sa gasesc un dentist.

Dupa ce recuperez bicicleta ma reintalesc cu cei doi francezi intalniti cu 2 zile in urma si pedalam oarecum impreuna cei 60 de kilometri pana in Tabriz. Totusi oamenii au mult mai putine bagaje si sunt mult mai rapizi, mai ales daca mai pun la socoteala si pauzele mele de facut poze, dar cum drumul e unul singur ne tot intersectam la pauze. Traficul in schimb e incredibil si e cuplat cu un vant extrem de puternic din laterala ce ne impinge spre mijlocul drumului astfel incat pedalam mai tot timpul inclinati catre vant. Uitandu-ma pe prognoza, dupa ce am ajuns in Tabriz oamenii spuneau vant de cam 100-120 de kilometri la ora, un mic uragan pe podisul iranian.

Si cum trebuia tot timpul sa fii atent si la trafic si la vant, si trebuia sa muncesti si impotriva lui pentru a mentine directia, cei 60 de kilometri nu au fost deloc usori. Odata ajunsi in Tabriz cautam un hostel ieftin (cazarea in Iran e mult mai ieftina decat in Turcia si poti gasi o camera intr-un fel de hostel pe undeva pe la 7-8 euro iar intr-un hotel de o stea probabil de pe undeva de la 10 euro in sus).

In Tabriz vine din nou un soc legat de iranieni, si in timp ce stam noi in centrul orasului si cautam un hotel cel putin 5 persoane diferite ne intreaba de unde venim, unde mergem, stau de vorba cu noi in engleza, ne intreaba despre viata in Europa, ne intreaba daca avem nevoie de ajutor cu ceva. Cu ocazia asta aflu si de o clinica care e destul de aproape unde sunt sanse sa gasesc un dentist maine si cu atati oameni care sunt dispusi sa isi sacrifice timpul si banii pentru a te ajuta senzatia de a fi strain intr-o tara noua se diminueaza. Tot seara, cand plec in cautarea unui telefon iranian gasesc ceva si mai bun, respectiv o cartela prepay care merge in telefonul meu si care are si internet. E doar 2G, merge cam cand vrea el dar, totusi e o conexiune cu exteriorul si pentru prima data in mai multe zile pot sa trimit un mail si sa caut informatii despre Tabriz, despre dentisti si despre adrese. Maine o sa fie o zi plina…

Muzicienii din Berlin.

Muzicienii din Berlin.

Primul dentist, cel din Marand. Sa spunem ca nu era un loc in care as fi vrut sa rezolv problema.

Primul dentist, cel din Marand. Sa spunem ca nu era un loc in care as fi vrut sa rezolv problema.

Dealuri rosii.

Dealuri rosii.

Nori manati rapid de vantul de 70 de kilometri la ora.

Nori manati rapid de vantul de 70 de kilometri la ora.

Rezolvand pana.

Rezolvand pana.

O zi lunga cu multe contraste, ospitalitate, dezastru, multi kilometri si din nou ospitalitate.

De dimineata strangem repede si dam sa pornim tot in formatie de 3, pana cand imi dau seama ca am pierdut o parte a chainglider-ului pe drumul de la locul de cort pana la drum. Ii las pe oameni sa o ia inainte, in ideea ca ne intalnim mai tarziu, atunci cand iau si ei o pauza, si plec in cautarea partii lipsa pe care o gasesc neasteptat de repede.

O montez repede la loc si dau sa plec, doar pentru a face un kilometru si pentru a vedea ca chainglider-ul a luat-o din nou razna si se agata in pedale. Lantul are deja aproape 2000 de kilometri si e destul de uzat, dar nu vreau sa-l schimb cu rezerva, sau cel putin nu pana in Teheran, astfel incat apelez la tot felul de inginerii si la opriri din kilometru in kilometru pentru a mai regla chainglider-ul, in vreme ce Antoine si Mathis sunt probabil deja mult in fata. Probabil o sa-i mai intalnesc la locul de cort din seara asta.

Si din frustrearea reglajelor si a opritului din kilometru in kilometru trec la o alta extrema, o prima mostra a ospitalitatii iranienilor. Intr-o parcare de pe marginea drumului o familie tocmai s-a oprit sa ia micul dejul si ma invita si pe mine sa iau micul dejun cu ei, oferta pe care o primesc cu bucurie, caci urmatorul oras e inca departe si prea multe lucruri de mancare nu prea mai am dupa mine. Micul dejun e super bun si super simplu, un fel de lipie mai groasa super buna, un pic de branza si ceai. Provincia prin care calatoresc acum are foarte multi azeri ce vorbesc practic un fel de turca, astfel incat mai pot inca sa folosesc putinele cuvinte in turca pe care le stiu pentru a comunica putin, dar din pacate foarte, foarte putin. Oricum nu stiu in cate tari de pe lumea asta se intampla astfel de exemple de ospitalitate spontana.

Dupa fotografii, multumiri si dupa ce primesc un pumn de caramele pornesc din nou la drum, de data aceasta cu putine sperante ca o sa-i mai prind din urma pe cei doi francezi, astfel incat pedalez in ritmul meu, cu pauze pentru poze si fara prea multa graba. Intr-una dintre pauze iau si 3 din caramele pe care le-am primit si molfai fericit la ele, pana cand se intampla dezastrul.

In Turcia am simtit cum una din masele nu se simte chiar ok, dar neavand probleme la cald / rece / mestecat,cum nu se vedea nimic, si cum nu aveam o dorinta prea mare sa vizitez un dentist intr-un oras uitat din Turcia, am zis ca poate e o problema temporara care disparE de la sine. Acum in schimb ma trezesc cu o bucata destul de mare dintr-un molar cum ramane in caramelele pe care le mestecam si imi lasa nervul sau dentina foarte, foarte expus(a). Suficient de expus ca sa doara atunci cand respir aer nu foarte rece sau atunci cand beau ceva ce nu e foarte rece.

Asta era fix una din probleme de care mi-era teama in calatorie, si in vreme ce analizez situatia nu pot sa nu ma intreb un neajutorat “De ce?”. Am fost la dentist inainte de a pleca, chiar am scos si 4 masele de minte cu ceva probleme anul trecut, cu gandul la calatorie, totul parea sa fie in regula si iata-ma acum intr-o zona destul de pustie din Iran cu sate mici si orase cam darapanate si cu o nevoie destul de urgenta de un dentist.

Bun, analizez situatia, bine macar ca s-a intamplat acum si nu undeva prin Pamir sau prin Tien Shan, atunci chiar ar fi fost o problema mult mai mare. Pe de alta parte urmeaza doua orase maricele, Tabriz si Tehran unde sper sa am sanse sa gasesc un dentist care sa fie cat de cat ok dupa standardele din Romania. Intr-un mod paradoxal, desi problema e mult mai mare, nu sunt chiar atat de demoralizat ca acum 3 zile cand mi-a cazut trepiedul de pe bicicleta si a trebuit sa ma intorc dupa el. De data aceasta tot inainte si sa vedem cum rezolvam problema.

Pe bicicleta, o belea de genul asta chiar e o problema foarte mare, caci nu poti sa bei cum trebuie, nu poti sa mananci cum trebuie si nu prea ai cum sa pedalezi multi kilometri fara energie, astfel incat trebuie rezolvata cat mai repede. Cum o sa o rezolv si la ce fel de dentist sunt ganduri care mi se tot invart in cap in vreme ce pedalez catre Marand pentru a mai scurta ziua urmatoare distanta pana la Tabriz.

La o benzinarie opresc pentru a reumple sticluta primusului cu benzina pe care o primesc pe degeaba si care aflu ca oricum e obscen de ieftina aici, pe undeva pe la 0.20 euro litrul. Pe de alta parte, deoarece e ieftina e si mult trafic si sunt foarte multe masini pe strazi, majoritatea care isi traiesc a treia tinerete pe strazile Iranului.
Dau sa ma urc pe bicicleta si aud in parait, iar cand ma uit, vad cum s-au rupt pantalonii intre picioare, singura pereche de pantaloni de primavara/vara pe care ii am dupa mine. Am o teorie ca atunci cand apare o problema ea vine la pachet cu mai multe, si chiar ma intreb ce nu o sa mai mearga cum trebuie astazi, cu pantalonii se rezolva cu o cusatura si nu e o problema prea mare, singura speranta e sa tina reparatia.

Dupa lasarea intunericului ajung si intr-un mic orasel unde incerc sa-mi cumpar un sim de Iran, de la Irancell care am inteles ca desi are doar 2G are acoperire in toata tara. In plus am nevoie de internet pentru a avea un fel de harta si pentru a incerca sa gasesc un dentist ziua urmatoare in Teheran, lucrul de altfel deloc usor cand totul e scris in farsi. Opresc la primul magazinas care vinde tigari, brichete si cartele, omul nu vorbeste deloc engleza si ne intelegem pana la urma cumva ca vreau in sim de irancell care sa aiba si internet.

Bun, taie omul simul, semnez tentativa de contract si cand sa-l incerc vad ca simul nu merge in telefonul meu. De fapt in nici unul din cele 2 telefoane pe care le am, amandoua deblocate. Si dai cu incercari si cu explicatii dar nimic. Dupa o ora pierduta plec cu un sim care nu functioneaza, luat cu echivalentul a 1.5 euro, si cu speranta ca o sa iau un telefon deblocat pentru Iran in care o sa functioneze si sim-ul meu, un nokia de acum 10 ani probabil.

Am zis ca problemele vin in general la pachet, si in vreme ce pedalam prin noapte catre Marand, cu o masea cu probleme, cu pantalonii rupti intre picioare, cu o harta aproximativa si fara posibilitatea de a comunica, chiar ma intrebam care e urmatorul lucru ce poate sa se mai intample astazi, o pana ar mai fi lipsit. Si cand ma opresc la un moment dat pentru a manca cativa biscuiti care erau destul de usor de mestecat, vad cum opreste o masina din sens opus si din ea iese un iranian cu un tricou de warmshowers, din orasul spre care pedalam.

Omul pe nume Akbar e super de treaba si cred ca a facut o pasiune din a intalni toti ciclistii care vin dinspre vest in Iran. A intalnit in 2 ani si jumatate 270 de ciclisti si eu sunt primul din Romania, s-ar putea sa mai urmeze si altii in urmatoarea perioada. In acelasi timp nu poate oferi un dus cald cum ar spune site-ul, dar poate oferi un loc de cort ok, mancare buna si usor de mestecat pentru seara asta si cel mai important promisiunea unui dentist maine. Marand are totusi 200.000 de locuitori, ma gandesc ca poate sunt ceva sanse sa gasesc un dentist ok.

Seara o petrecem la foc impreuna cu alti 2 calatori din Germania (in topul calatorilor intalniti de Akbar pe primul loc sunt nemtii, pe locul doi francezii, dupa care englezii si elvetienii), ce intra in categoria muzicienii veseli din Bremen (chiar daca sunt din Berlin). Au dupa ei instrumente muzicale si plecasera anul trecut in August din Germania in formatie de 16, cantand in diverse locuri din Europa. Acum au ramas doar doi si continua calatoria catre India. Si am stat din nou la poveste legate de intamplarile de pe drum si despre diferentele culturale dintre Germania si alte tari, in jurul focului cu Akbar si cu inca un prieten iranaian.

Distanta: 80km.
Diferenta de nivel: 900+ / 600-.
Moral: 2.
Obiective: 5.

Dimineata.

Dimineata.

Invitata spontan la masa de o familie de iranieni, de la care am primit si caramelele buclucase.

Invitata spontan la masa de o familie de iranieni, de la care am primit si caramelele buclucase.

Drumuri destul de aglomerate.

Drumuri destul de aglomerate.

Daca nu am poza cu 3000 de kilometri macar cu 3100 sa am.

Daca nu am poza cu 3000 de kilometri macar cu 3100 sa am.

Apusul demoralizat.

Apusul demoralizat.

Akbar, gazda din Marand

Akbar, gazda din Marand

Prima zi in Iran, furtuna, soare si francezi de treaba.

Dogubayazid, un oras la inceputul Kurdistanlului, intr-o vale superba si larga a fost ultimul oras din Turcia in care am stat si prin care am trecut. Granita cu Iran e la doar 40 de kilometri, astfel incat nu ma grabesc foarte tare in dimineata asta (desi sunt pe acelasi fus orar cu Romania sunt 2500 de kilometri mai la est si soarele rasare si apune in jur de 5:30), si ma motivez sa fac pe bicicleta urcarea pana la Sarai-ul lui Ishak Pasa.

Cand am venit in seara de dinainte, de pe drum nu parea nici foarte sus si nici foarte departe, dar in timp ce urc pe o panta destul de brutala, cu bicicleta incarcata cu bagaje, imi dau seama ca perspectiva mi-a fost putin inselata de data asta. Departe nu e, nu sunt decat 6-7 kilometri dar toti sunt intr-o urcare continua de 10%. Bine pe de alta parte e fain asezata micuta cabana a fostului pasa, dar in timp ce gafai pe urcare ma tot intreb de ce a trebuit sa o puna chiar atat de sus…

Astazi ar trebui sa ploua, pentru prima data dupa aproape 5 zile, dar cum ploaia se anunta mai pe dupa-amiaza deocamdata e doar innorat. Sarai-ul in sine chiar e super fain, si a fost si mai fain pentru ca a am fost probabil singurul vizitator in dimineata respectiva. E si in timpul saptamanii, si e si la capatul Turciei, astfel incat nu imi imaginez ca sunt foarte multi turisti care se aventureaza pe aici atat de devreme.

Complexul a fost construit aproape in intregime din stanca din zona, o stanca de o culoare rosiatica extrem de interesanta si ma intreb cum era sta stai aici iarna in vremea in care a fost construit. Privelistea de sus e geniala, si anumite parti din complex arata intr-un mare fel, in minte ramanadu-mi fostul harem si portile de intrare dintr-o curte interioara in alta. Pana la urma a meritat urcarea de peste o ora pana aici.

Sus pe varf de munte.

Sus pe varf de munte.

Sarai-ul de deasupra vaii.

Sarai-ul de deasupra vaii.

Porti si ferestre.

Porti si ferestre.

Moscheea din complex.

Moscheea din complex.

Detalii.

Detalii.

Detalii 2.

Detalii 2.

Detaliu.

Detaliu.

Una din cele mai impresionante porti din complex.

Una din cele mai impresionante porti din complex.

Tomb rider.

Tomb rider.

Cizelat.

Cizelat.

Tomb rider style.

Tomb rider style.

Privelistea din sarai.

Privelistea din sarai.

Cum urcarea a fost pe piatra cubica nici coborarea nu e placuta, si merg mare parte din coborare cu franele stranse pentru a nu zdruncina prea tare toate lucrurile de pe bicicleta. Odata ajuns inapoi in Dogubayazit vremea se schimba si se vede cum dinspre vest se apropie un zid negru de furtuna. Cumpar repede ceva dulciuri pentru a termina ultimele lire pe care le mai am in buzunar si pornesc catre granita cu furtuna rasuflandu-mi la propriu in ceafa.

Initial a venit cu un vant de cam 100 de kilometri la ora ce batea chiar din spate si care ma impingea ca o mana invizibila, dar care a strarnit si tot praful dintr-o vale destul de uscata. O mica furtuna de nisip cu care s-ar putea sa ma mai intalnesc pe drum, dar faptul ca pe un drum intr-o usoara coborare pot sa merg cu 40 de kilometri la ora fara a munci prea mult compenseaza.

Dupa vant vin si norii, care trec pe deasupra mea si par sa inghita valea larga pe care calatoresc. Pentru a avea un reper despre viteza vantului sa spunem ca daca ma opream si batea vantul din laterala erau sanse destul de mari ca sa ma culce cu tot cu bicicleta. La un moment dat, perdele de ploaie apar la cateva sute de metri in dreapta mea purtate in mod fascinant de vantul puternic. Nu am mai vazut niciodata asa ceva pana acum. Atunci cand se puna sa ploua e o combinatie intre ploaie si lapovita ce vine aproape orizontal fata de cum pedalez eu, si care ma uda doar pe o parte.

Dar cu aceasi viteza cu care a venit, furtuna trece pe deasupra mea, continuand spre est, si soarele isi face rar aparitia printre norii purtati cu viteza de vant. Deci cam asa arata o furtuna in Anatolia. La un loc atat de spectaculos, o furtuna pe masura.

Oricum cei 40 de kilometri pana la granita cred ca au zburat intr-o ora si un pic, un record de deplasare pana acum pentru mine. La granita sper sa mearga totusi repede si sa mai profit de vant. Fix cand ajung acolo mai vad doua mountain-bike-uri cu un rucsac pus in spate pe portbagaj, dar posesorii nu erau de vazut, astfel incat imi vad de formalitati.

In vama e din nou fata lui Komeni peste tot, si la o prima observatie iranienii au fizionomia aproape complet altfel fata de turci. In primul rand mi se pare ca toti au tenul ceva mai deschis la culoare, iar fizionomia fetei e putin diferita si arata destul de european la o prima impresie. In vama lucrurile merg repede, dar procedurile nu sunt deloc clare, foi scrise de mana si trimise dintr-o parte in alta, dar pana la urma totul se rezolva si trec destul de usor de vama si mi se ureaza “Welcome to Iran!”

Dupa granita ma intalnesc si cu cei 2 calatori cu mountain-bike-urile care au o poveste foarte interesanta. Plecati din septembrie din Franta, au combinat pana acum mult mers pe jos prin muntii Europei cu bicicleta prin zonele plate si neinteresante si cu un ocazional autobuZ din cand in cand. Practic in momentul in care se plictisesc de mers (sau nu mai e interesant) cumpara biciclete sh ieftine, pe care le vand in momentul in care se plictisesc de ele sau atunci cand ajung intr-o zona interesanta pentru mers.

Daca e cineva care crede ca e nevoie de super echipament pentru cicloturism, cei doi baieti cred ca sunt cel mai bun exemplu ca nu e asa. Practic tot echipamentul lor incapea intr-un rucsac de 16-17 kile care era pur si simplu pus si fixat pe un portbagaj no-name.

In vreme ce povestim aflam ca in ultima parte din Turcia am avut cam acelasi traseu si eu am fost cu cateva zile in spatele lor, si vorbim sa gasim un loc de cort si sa stam impreuna in seara asta, astfel incat primii 50 de kilometri din Iran se scurg in fuga sin formatie de trei. Pentru ca oamenii chiar daca nu au super biciclete si mult echipament, (sau poate chiar din cauza asta) chiar merg super repede, chiar si pentru mine care nu ma misc chiar incet. Reusesc totusi sa tin pasul, sacrificand in schimb cateva cadre pe care le-as fi facut daca as fi mers singur.

Seara gasim un super loc de cort din punct de vedere al privelistii, pe un varf de deal, cu muntii in departare, si dupa un apus fain si o masa combinata de paste cu bulgur stam si povestim despre tari si despre experientele de pana acum. Mathis si Antoine sunt tineri, 23 si 24 de ani si imi place la ei ca sunt pe drum doar pentru placerea de a calatorii. Cu putine lucruri, mai boschetareste, fara blog, fara prea multe fonduri. Imi place la ei entuziasmul tineretii si modul in care accepta cu usurinta felul in care se intampla lucrurile, chiar daca in marea parte a timpului nu merg conform planului.

Distanta: 110km.
Diferenta de nivel: 700+ / 1200-.
Moral: 8.
Obiective: 9.

Furtuna de nisip si praf.

Furtuna de nisip si praf.

Sfarsitul lumii.

Sfarsitul lumii.

Pamant inghitit.

Pamant inghitit.

Soare si furtuna.

Soare si furtuna.

Spre furtuna!

Spre furtuna!

Intalirea cu Antoine si Mathis.

Intalirea cu Antoine si Mathis.

La multi kilometri de casa.

La multi kilometri de casa.

Welcome to Iran, cu zic foarte multi iranieni spontan pe strada.

Welcome to Iran, cu zic foarte multi iranieni spontan pe strada.

Copaci infloriti si peisaje uscate.

Copaci infloriti si peisaje uscate.

Cine spune ca ai nevoie de multe pentru a pleca cu bicicleta prin lume.

Cine spune ca ai nevoie de multe pentru a pleca cu bicicleta prin lume.

Antoine.

Antoine.

Loc de cort, cu muntii in departare.

Loc de cort, cu muntii in departare.

Pusti de 23 de ani plecat sa vada lumea.

Pusti de 23 de ani plecat sa vada lumea.

La ceas de seara.

La ceas de seara.

Apusul zilei.

Apusul zilei.