Category Archives: Maroc

DSC_9815

Reintalnirea cu padurile in Atlasul inalt, de la Imilchil la Tizi’n’Isly

Cei 9 kilometri in coborare pana in Imilchil se scurg repede si ajungem cat ai clipi in “Centre Imilchil” un oras asezat intr-o covata la 2150 m altitudine. Ce e drept, fata de satele prin care am trecut, asta e cu adevarat o asezare bine inchegata. Oprim in piata centrala, eu fiind repede reperata de 2 elevi de liceu care vin sa isi exerseze engleza cu mine.

Dupa ce trecem de momentul de cumpana “sunt casatorita” si sotul meu e la magazin si face cumparaturile, ne afundam in discutii generale despre Maroc, Romania, politica internnationala si religie, drumul prin Maroc, putina geografie si ceva fotbal, toate acoperite intr-un interval de 15 minute. Baietii ar tot sta la povesti si marocanii au un oarecare talent pentru limbi straine, avand in vedere ca in scoala invata 4 limbi (constante sunt azira, araba si franceza + 3 ani de engleza). In plus, pe langa ce invata la scoala, fiind oarecum constienti de impactul turismului la scara macro (ca sursa de venit nationala) si la scara micro (la nivel familiar- pentru bunastarea individuala) cei care interactioneaza cu strainii in mod direct stapanesc binisor // bine franceza si rup fie ceva engleza, fie ceva spaniola.

Ii trimitem pe baieti la scoala si noi lasam in spate Imilchilul, indreptandu-ne spre un nou pas la 2600 m, ce ne va scoate din covata asta. Inainte de toate dam peste un frumos lac la 2200 m in care varfurile inzapezite se oglindesc de sute de ani. Langa lac e ridicata o casa cu acopris de tigla (o prezenta atipica in zona) si pe masura ce urcam, ne tot intalnim cu barbati care coboara, strunind magari incarcati cu lemne. Asta e semn clar ca peste pas, peisajul avea sa se schimbe. Pe partea Nordica e mai multa vegetatie, sunt copaci si iarba, oamenii cresc mai multe animale (magari, oi, capre, dar apar si vacile).

E placuta revederea cu copacii, cu iarba, e placut sa lasi ochii sa cada peste versanti intregi impaduriti, dupa atatea zile de ariditate. Trecem prin locuri faine, ce ne par si mai faine dupa atatea zile in care nu am vazut decat pamant, pietre si cer. Plus cateva smocuri de iarba intepacioasa pe care oamenii le culegeau si le dadeau la animale. Traversam zone intregi cu paduri de pin, sate mici, zone cu case rasfirate pe versanti si ne gasim loc la marginea unui drum laturalnic, inainte de a cobori in 

Locul de cort din mijlocul pustietatii.

Locul de cort din mijlocul pustietatii.

Azur de Maroc.

Azur de Maroc.

Loc de popas.

Loc de popas.

Monumentul din varful pasului.

Monumentul din varful pasului.

Ambuteiaj.

Ambuteiaj.

Dieta de cicloturist.

Dieta de cicloturist.

Traiasca Cola!

Traiasca Cola!

Drum intins.

Drum intins.

Ultimul mini-pas al zilei.

Ultimul mini-pas al zilei.

Drumuri pustii.

Drumuri pustii.

Ultimele raze de soare.

Ultimele raze de soare.

DSC_9732

Maroc, urcand spre Imilchil si cel mai inalt pas al turei.

Incepem ziua in fata unei omlete berbere si unui cos cu paine calda, si dupa ce ne luam la revedere de la Hamid, promitandu-i ca vom lasa un review si pe site-ul sau, ne asternem la drum. In fata ne sta o urcare pana la 2700 m. Drumul este pustiu, satele sunt despartite de 20-30 km, iar pesiajul arid nu lasa loc niciunei ocupatii sedentare precum agricultura. Asa ca ramanem in curand doar noi doi, cu pietrele, cerul albastru, aerul curat si fasia de asfalt ce ne va conduce spre un releu aflat incredibil de sus, unde banuim noi ca este si pasul.

E o liniste, o salbaticie si o simplitate cum nu am mai intalnit pana acum in Maroc si noi urcam, urcam spre cer parca. Avem un usor vant din spate care ne ajuta si in sub 3 ore ajungem in pas. De aici incepe o coborare lina spre un oras mai mare- Imilchil, aflat 60 kilometri mai la vale, dar totusi urcat la 2000 m. Peisajul ramane arid, locurile salbatice. Trebuie sa mai coboram putin ca sa apara si raul. O sursa de apa constanta = oameni, oameni care imblanzesc cu tarnacopul, sapaliga si cazmaua pamantul bolovanos. Pe firul vaii, pe stanga si pe dreapta raului, terenul este parcelat si oamenii cultiva in functie de anotimp orz, ovaz, grau (luniile iunie-iulie), porumb (septembrie- octombrie). Odata cu culturile si cu primele smocuri de iarba ori maracini, apar si primele sate si primele turme de capre si de oi, animale de care ma mir constant, ce gasesc de pascut in terenul acesta arid. Oricum animalele se cresc in principal pentru carne, laptele fiind rar intalnit, iar branza ca si innexistenta.

Cu cat coboram, pea tat satele sunt mai dese si mai mari, valea se largeste, insa asezarile raman saracacioase. Painea e de negasit la ora asta si pana la urma, la unul din magazine, un pusi da o fuga pana acasa sa ia o paine proaspata, coapta de dimineata de mama sa. In rest, basic food (si neperisabla): biscuit, alune, branza topita, conserve. Oamenii nu par sa se agite prea tare. Munca campului e grea, faa indoiala, dar pare ca oamenii muncesc doar cat sa aiba ce se puna pe masa si sa nu cada casa pe ei. In rest sedintele la soare par a fi ocupatia preferata a barbatilor.

Ce e drept, povestea Hamid, painea se castiga greu in Maroc. La orase oamenii poate sunt angajati cu contract de munca pe un salariu fix (mai ales bugetarii), dar la sate, fiecare se descurca cum apuca: mine de sare (1 kg de sare se vinde cu 1 dh), turism, agricultura de subzistenta fac cu totii, un atelier, un magazinas, sursele altenative de castig ramanand relative mici (10 dh/ ziua de lucru pentru un zidar). Si totusi, impresia care ramane e ca nimeni nu se strofoaca mai mult decat vecinul si nu am reusit sa inteleg unde este echilibrul intre munca grea si la dolce far niente in care am gasit scufundate multe sate de munte la orele la care treceam noi pe acolo. Campam langa rau si ne pregatim pentru o noapte friguroasa.

Pregatiti de plecare dimineata langa Auberge-ul construit caramida cu caramida de catre Hamid.

Pregatiti de plecare dimineata langa Auberge-ul construit caramida cu caramida de catre Hamid.

Pentru prima data dupa multa vreme un cer cu putina personalitate.

Pentru prima data dupa multa vreme un cer cu putina personalitate.

Drum intins.

Drum intins.

Un peisaj rupt din vestul salbatic.

Un peisaj rupt din vestul salbatic.

Cer de portelan si o urcare pe masura.

Cer de portelan si o urcare pe masura.

Roadside Nutella

Roadside Nutella

In cel mai inalt pas al turei, fara semn, fara borna, dar cu asfalt bun.

In cel mai inalt pas al turei, fara semn, fara borna, dar cu asfalt bun.

Peisaj primordial.

Peisaj primordial.

Din nou in civlizatia, inaintand spre Imilchil.

Din nou in civlizatia, inaintand spre Imilchil.

DSC_9690

Canionul Todra si inca odata spre Atlas.

Suntem din nou matinali, de data asta fiind motivati de un autobuz pe care trebuie sa il prindeme din Erfoud. Suntem la autogara pe la 7.45 si pana mai vorbim cu unii si cu altii, iata si autobuzul. Fiind capat de linie putem aranja in liniste bicicletele. Avem de stat aici 30 de minute si e interesant sa urmaresti plecarile altora. Mame cu copii care ajung pe ultima suta de metri, fete de liceu conduse la autogara de parinti, despartirile se aseamana in multe parti ale lumii. Cateva lacrimi aici, altele retinute dincolo, curaj apparent samd. Modul in care se ocupa locurile in autocar e foarte interesant: femeile in fata si barbaii in spate, noi situandu-ne undeva la limita de demarcatie si fiind singura situatie in care o femeie si un barbat stateau alaturi.

Totusi asta am observat numai in acest autobuz si asta doar pana cand oamenii s-au amestecat putin, trecand statiile, unii coborand, unele locuri eliberandu-se, altii asezandu-se pe locurile respective, fara sa mai respecte regula femei separate de barbate. Un alt aspect interesant de observant in autogari este modul in care se imbraca oamenii. Unele fete se imbraca foarte European, la fel ca si multi baieti: blugi, geaca, etc. Sunt foarte curioasa cum se va schimba portul marcocan in 20 de ani. Un alt grup de varsta care imi atrage atentia sunt mamele cu copii. De multe ori 2-3 copii, dintre care cel mai mic purtat in spate, fixat cu ajutorul carpei si apoi acoperit cu o patura (legata fix ca un prosop de baie) ca sail protejeze de frig. E incredibil cu ce dexteritate copilul ajungea de pe spatele mamei la piept si apoi iar pe spate fiind infasurat din doua miscari inapoi in carpa.

Drumul pana in Tinghir a fost prilej de multe alte observatii, caci mai nimeni nu calatorea asa de mult ca noi. Cei mai multi mergeau doar pana in urmatorul oras, asa ca populatia autobuzului se tot schimba. In Tinghir incercam sa fim cat mai expeditivi cu sarcinile administrative (schimbat bani, cumparat mancare samd), ca mai apoi sa o luam din loc, pentru ca altfel riscam sa pierdem toata ziua pe drumuri. Ne indreptam din nou spre munti si vrem sa traversam din nou Atlasul Inalt printr-un pas de 2700 m de data aceasta. Pana atunci avem de strabatut niste chei frumoase-Todra Gorge ce continua apoi cativa kilometri sub forma unui canion larg. Capatam deschidere abia cand ne apropiem de Tamtetoucht, numai bine cat sa depasim satul si sa ne cautam loc de cort. Satul e lung si casele se insira pe langa drumul principal. Copiii ne ies inainte, fie ca sa ne ceara bani/stilouri/ bomboane, fie pur si simplu sa dea mana cu noi ca la concursurile de ciclism. Trasaturile copiilor sunt putin diferite. Fete mai batute de soare, mai rotunde parca si rosii in obraji, te trimit cumva cu gandul la copii mongoli. Satul asta pe langa faptul ca e inghetat in timp, pare si inghetat in innactivitate. Aparent nimeni nu face nimic alteceva, decat sa piarda vremea la poarta. Barbatii separat, femeile pe langa casa, fiecare bucurandu-se de ultimile ore de soare.

Il vad cum vine catre mine pe bicicleta si stiu din primele vorbe aruncate de pe contrasens ca vrea sa ne agate cu o cazare. Il expediez rapid si sunt lasata in pace doar pentru ca Radu e in spate si e un partener mult mai bun de afaceri, asa ca de la barbat la barbat. Norocul meu, caci si asa nu imi place sa se tina lumea de mine cu propuneri avantajoase de tipul “sa fie bine, sa nu fie rau” si pentru mine si pentru tine. Radu da curs feelingului sau si dupa o negociere scurta, ajungem la Auberge. Astept cu interes sa vad unde ajjungem, dar suprizele se tin lant pentru mine. Ce mai tura, vura, a iesit o seara faina, cazarea era ok, masa fiind fantastica. Amid, gazda, vorbea foarte bine franceza si am stat ore bune de vorba. De mancat, am mancat regeste, mama lui Amid a facut paine calda, pe care am devorat-o impreuna cu un tadjin de pui usor picant si uita asa am mai adaugat la catasif o noapte in care nu mi-a mai fost frig. Totusi nici cald nu a fost. Casele sunt facute din chirpici, focul nu se prea face, asa ca din motive de igiena si caldura, sacul de dormit e necesar.

Urmarea gerului de peste noapte.

Urmarea gerului de peste noapte.

Granit si palmieri.

Granit si palmieri.

Inaintand spre cel mai stramt punct ai cheilor.

Inaintand spre cel mai stramt punct ai cheilor.

Gatul Iadului in varianta Marocana.

Gatul Iadului in varianta Marocana.

Todra, un loc in care ar trebui revenit si la catarat.

Todra, un loc in care ar trebui revenit si la catarat.

Painea noastra cea de toate zilele, cu masline si cu mandarine, si nelipsitul sac de dormit scos la uscat

Painea noastra cea de toate zilele, cu masline si cu mandarine, si nelipsitul sac de dormit scos la uscat

Inca putin pana pe platoul inalt.

Inca putin pana pe platoul inalt.

Lumini si umbre.

Lumini si umbre.

Locul de popas din seara asta.

Locul de popas din seara asta.

Motive.

Motive.

DSC_9495

Un rasarit printre dune si o noapte petrecuta in mijlocul unei oaze

In mod normal nu ma poate face mai nimic sa parasesc caldura sacului de dormit pentru o trezire matinala pentru rasarit, dar de data asta fac o exceptie, caci un rasarit in desert nu prinzi in fiecare weekend. Ne alegem o alta duna inalta si il lasam pe Ahmed sa pregateasca dromaderii, cat timp noi facem poze cu rasaritul. La ora cand in mod normal la intorc pe partea cealalta noi ne asternem la drum inapoi spre Merzouga.

La hotel ne asteapta cel mai copios mic-dejun cu care se termina si experienta noastra all-inclusive. Suntem fericiti sa revenim in sa, sa mancam pe marginea drumului si sa nu ne intinda nimeni fata de masa. E mai simplu cand folosesti aceeasi linguro-furculita si imparti frateste un borcan de nutella.Pentru ca de aici nu avem legaturi bune de autobuze, biciclim pana in Erfoud, de unde stim ca la 14.30 avem un autobus in directia care ne trebuie noua. Intre Merzouga si Erfoud sunt 2 variante: drumul asfaltat si ocolitor (pe unde am si venit) si un drum direct neasfaltat (o pista cum zic localnicii. Alegem pista, pe principiul- sa fie aventura si pustietate. Si mai pe marginea drumului, mai pe pietris mare, se scurg cei 25-30 km, cu viteza destul de mica, ce e drept.

Aici traversam live pustiul. In stanga doar camp de pietre maronii, in dreapta, alt camp de pietre si dunele in departare, ce se fac din ce in ce mai mici, pana cand dispar la orizont, odata ce ne apropiem de destinatie-Erfoud. Intram cu avant in oras tot intreband unde e autogara. Avantul ni se domoleste cand citim pe orar ca autobuzul pleaca peste mai bine de 30 de minute. Doar ca astazi nu o sa fie niciun autobus. Cum nici unul? Uite-asa. Nimic. Ce e drept, chiar si din goana bicicletei am observant ca mai toate magazinele sunt inchise si e o liniste neobisnuita pe strazi, altfel decat linistea din jurul pranzului cand unii comercianti isi inchid magazinele, doar ca sa le redeschida dupa 16.00. De data asta era sarbatoare religioasa- nasterea profetului Mahomed, asa cum ne-au explicat baietii de la autogara, si pentru a cinsti acest eveniment, lumea nu lucreaza.

Nasterea profetului a adus cu sine o mare dilemma pentru noi: mergem mai departe 86 km pana in Tinjdat si luam de acolo un autobus maine seara (cam atunci estimam noi ca vom ajunge), sau ramanem aici si plecam maine dimineata? Hotaram ca e mai logic si mai avantajos ca timp sa plecam totusi de aici, maine dimineata, cu autobuzul, si iata-ne cu jumatate de zi in fata noastra, intr-un oras unde nu e mai nimic de vazut. Nici macar ghidul celor de la Lonely Planet care e generos cu oportunitatile nu ne da niciun indiciu. Asa ca ne investim urmatoare ora in gasitul unui loc de cort la marginea orasului, loc pe care il gasim la 5-6 km de autogara, in mijlocul unei oaze unde ajungem urmarind un drum de pe google maps. Nu cred ca oaza din Skoura pe care am ratat-o arata mult diferit de asta. De fapt oaza de fata nu era pentru plimbat, ci aici isi cultivau localnicii una-alta, terenul fiind strajuit de palmieri, irigat cu canale de 30-40 cm adancime si parcelat folosind mici maluri de pamant.

Potecile si drumurile de pamant formeaza o retea rectangulara ce ne poarta in adancul oazei unde ne si oprim, gasind loc de cort si loc de privit apusul printre palmieri. Cateva pasari albe isi cauta seminte sau rame prin pamantul arat si nu se sperie deloc de prezenta noastra. Ora de aur se apropie si ne gaseste incalzindu-ne pe o margine de drum, infruptandu-ne din borcanul de nutela si devorand o jumatate de paine proaspata si aurie. In lumina apusului pana si miezul painii devine mai auriu, gustul se imprima adanc in memoria papilelor si creierul isi aduce aminte si la luni de zile de atunci (acum cand scriu jurnalul au trecut deja 4 luni si jumatate) de gustul painii marocane. Adormim printre palmieri, vorbind la telefon cu cei de acasa, care ingheata la -20 de grade.

Forme ale vantului.

Forme ale vantului.

DSC_9528.jpg

Serpuit.

Serpuit.

Inapoi spre civilizatie.

Inapoi spre civilizatie.

Singurul rasfat din cele doua saptamani.

Singurul rasfat din cele doua saptamani.

Dune & Copac Photoshooting

Dune & Copac Photoshooting

Dune & Copac Photoshooting

Dune & Copac Photoshooting

La revedere.

La revedere.

Drum intins.

Drum intins.

Cautand locul de cort.

Cautand locul de cort.

Lasarea noptii.

Lasarea noptii.

DSC_9420

Un apus printre dunele rosii de la Erg Chebbi, si drumul pana acolo

Pe jos s-a pus bruma, cortul e invelit si el in chiciura si pe masura ce zilele si noptile trec, ma gandesc ca pufoaica minimalista luata pe ultima suta de metri de la Decathlon a fost o investitie exceptionala, salvandu-ma de la nopti si seri reci. Iesim abia cand da soarele pe cort si plecam la 10 spre Skoura. Drum intins, apoi nehotarare mare, nehotarare mare daca sa stam aici o zi si sa vedem oaza, sau sa luam autobuzul, si daca da, pana unde sa-l luam?

Cum in Maroc sunt si companii de stat si private, alegerea e si mai grea, mai ales daca orasul nu are o autogara unde sa aduni informatii si unde sa vina toate autobuzuele. Ne suim pana la urma in cel de stat, ce trecea prin Skoura la 14.30 si calatorim in conditii foarte bune, si noi si bicicletele pana in Errachidia, aproape de granita cu Algeria. Pana in Tinghir peisajul a continuat sa fie presarat cu multe sate, iar orasele turistice ca Boumalne Dade aveau ATM-uri si supermarketuri. In schimb dupa Tinghir revine nimicul, si daca Radu o fi ramas cu o fascinatie pentru drumurile aride si pentru intinderile vaste din Asia Centrala, mie imi place ce vad, dar de pe geamul autocarului. Ar fi fost cumplit de plictisitor sa merg jumatate de zi cu aceleasi peisaje pe stanga si pe dreapta. In stanga munti arizi de 1500 m, in dreapta pamant marocan de culoarea zgurei, plin de pietre si presarat din loc in loc cu smocuri de iarba.

Cu fiecare oras autobuzul se goleste, si la fiecare plecare dupa o pauza mai lunga, soferul ne numara, sa fie sigur ca nu i-au ramas pasageri pe la toaleta sau pe la magazine. In Errachidia lucrurile se leaga si gasim autocare spre Rissani. Cursa privata, mult mai colorata decat cea cu care am venit si mult mai multe femei cu copii. Autocarul e plin, gasim cu greu 2 locuri, dar un fel de ajutor de sofer muta 2 oameni ca sa ne aduca unul langa altul, asa ca putem comenta in tihna ceea ce vedem pe geam. Din cand in cand la cate o gospodarie de la marginea orasului se intrevad zglobii flacarile unui foc. In orasele pe care le traversam e agitatie mare, mult mai multa vanzoleala decat ne-am fi asteptat, toate magazinele sunt deschise, lumea se agita pe strazi si cate o fereastra luminata vorbeste despre o altfel de viata in spatele caselor de chirpici. Ajutorul de autobuz anunta prin viu grai in autobuz statia urmatoare si masina se goleste incet, incet. In statiile mari, unde coboara multi oameni, cobor si eu ca sa arunc o privire la biciclete. Cum ma dau jos din autobuz sunt reperata instant de rechinii, care doritori de o afacere incearca sa ma agate cu o oferta pentru Merzouga, transport, cazare, excursie in desert, tot ce iti mai doreste sufletul. Cat timp mergem inca cu autocarul e usor sa scap de ei. Urc si imi reiau locul pe scaun.

Din goana autobusului.

Din goana autobusului.

E mai complicat cand ajungem la destinatie. Bicicletele ajung intregi, bagajele noastre integre si debarcam in Rassini care e capat de linie. Nici nu apuc sa dau jos coburile si cat timp Radu se ocupa de scos bicicletele din burta autobuzului, tabara pe noi un nenica. Modul insistent al marocanilor de a face afaceri ma enerveaza si de fiecare data, intr-un puseu de autoaparare le dau cu flit. Radu e mai comunicativ si uite asa ajungem intr-o zona dubioasa ca sa vedem 2 cazari posibile. Marocanii sunt insistenti, cand le inchizi usa, intra pe fereastra, cand le inchizi fereastra iti lasa o carte de vizita, poate te vei razgandi. Asta ma calca pe nervi si ne oprim pana la urma la cel mai ieftin hotel mentional de cei de la Lonely Planet in cartea lor. Aproape de autogara, avand un aspect usor communist, dar macar nu ma agata nimeni sa vad o camera aici. 22 Euro pentru niste conditii suspecte, dar are apa calda si asta e factorul determinant. Ne putem spala si putem spala haine. Ca functionalitatea baii e defectuoasa si Radu mai are putin si inunda camera (sigur baia asta nu a fost proiectata pentru dusuri de 20 min cu apa clocotita) asta e alta poveste. Cert este ca in Romania, cu 90 de lei e bec de curat si te simti ca la tine acasa, ceea ce nu poate fi cazul aici. Oricum, la oferta dintai nu ne mai intoarcem, mai bine campez in afara orasului…Dar pana atunci un somn bun in sacul de dormit, caci maine dimineata pornim spre desert.

Apropierea de desert nu se face cu camila sau cu 4×4, ci cu cei 2 cai putere din dotare. 30 km ne despart de hotelul cu care aranjasem cu 1 h inainte bivacul in desert. Ne apropiem asadar usor de dune, pe un drum bun, liber pe sensul nostrum de mers, dar avand de luptat cu vantul din fata. Tot drumul o tine asa, cu dunele ce cresc usor, usor in stanga noastra. Din fericire nu avem decat 2 km de off road si hotelul unde ajungem arata intr-adevar interesant. Construit integral din chirpici, cu vedere spre dune, amenajat simplu dar cu gust, o oaza de liniste cu o mica curte interioara plina de verdeata si cu soarele intrand prin diverse unghere, luminand salile in mod diferit. Suntem intampinati cu ceai si alune (cel mai bun ceai pe care l-am baut pana acum, infuzat perfect, nici prea dulce, nici prea amar, si dupa ce ne pregatim repejor bagajele nu avem nimic mai bun de facut decat sa stam cu fata la dune si sa facem bai de soare. Ahmed aduce camilele, ne ia bagajele si pe la 3 ne urcam in sa. Ahmed ne asigura ca este ca pe cal, dar pentru cineva care nu a calarit niciodata nimic mai mult decat caii de la carusel, nu poate fi un reper. Ahmed are 22 de ani (desi i-ai da mai multi), este var cu propietarul hotelului cu care am aranjat noaptea in desert si va fi ghidul nostrum, conducatorul camilelor, bucatarul si principalul partener de discutie cu privire la viata din Merzouga, impactul turismului la nivel local etc.

Camilele sunt ale sale, sunt de fapt 2 dromaderi (masculi) si au cam 10 ani fiecare, fiind la maturitate daca ne gandim ca un dromader traieste cam 25 de ani din spusele lui Ahmed. Plecarea e interesanta mai ales cand camila se ridica in picioare cat e ea de inalta, cu 2 smucituri si te trezesti ca vezi lumea ca de pe acoperis. Primul kilometru pe drumul de pietris e cam zdruncinat, dar odata intrati intre dune socurile sunt attenuate si inlocuite cu un balans placut sus-jos. Cand urcam cate o duna, balansul dispare cu totul si e cel mai placut, cand coboram in schimb, trebuie sa ne tinem bine sau sa ne mutam putin centrul de greutate spre spate, caci camila are tendinta de a merge infranat si ne arunca putin inainte. Pe curbele de nivel ne balansam stanga-dreapta si tot asa petrecem vreo ora si jumatate- une balade a dromadere, asa cum anuntau panourile publicitare de pe marginea drumului, care faceau reclama la diverse hanuri, hoteluri etc cu nume care de care mai poetice (l’etoi;e du desert, la rose du sable etc).

Turistii au cam plecat. Ii vedeam dimineata cum se scurgeau in 4×4 si motorhome-uri spre centrul tarii (Marrakesh, Agadir) asa ca din zona asta suntem singurii care plecam. In plus am plecat si destul de devreme, pe la 3, cand in mod normal la vremea asta plecarea e planificata pentru 3 jumate-4. Ideea e sa fii in zona cu cele mai inalte dune inainte de apus. In aceste ultime 2 ore desertul prinde viata, culorile se schimba, umbrele incep sa descrie diverse modele si poate in timpul verii si pasarile si micile animale ce lasa totusi urme inconfundabile prind viata. Acum e sezonul rece, deci temperatura e placuta intreaga zi, nici oamenii si nici camilele nu au nevoie de prea multa apa si nici nu cauta umbra. Ahmed spunea ca pe vremea asta camila poate sta zile intregi fara sa bea apa, dar cand e cald trebuie sa bea cam 11-13 l pe zi.

Pe masura ce ne apropiem de tabara amenajata in inima dunelor se vad pe dune si alte grupuri de turisti. In general sunt cate 2, fiecare mic grup cu ghidul sau. Cu siguranta ne vom reuni cu totii pe cea mai inalta duna, catre care trag toti ghizii si mai pe seara in tabara ce se vede deja amenajata la baza unei dune inalte unde a fost sapata o fantana si unde cresc cativa copaci, schimband culorile aurii ale desertului. De fapt dunele din Merzouga nu au auriul acela orbitor din imaginile pe care le aveam in minte cu Sahara, ci sunt mai degraba rosiatice, un caramiziu dechis. Ahmed ne lasa la baza unei muchii ce urca pe duna inalta de deasupra taberei si ma apuc de sapat poteca. Nu merg deloc usor, pe stanga, pe versantul inca in soare, fiecare pas declanseaza o mica avalansa de nisip (daca puneai urechea jos auzeai fasaitul curgerii), pentru urcare fiind mai potrivita partea aflata deja in umbra, unde nisipul e mai umed, are prize mai bune intre straturi si pasul se aseaza mai ferm. Daca pe camile am inghetat, fiind batuti de vant si neavand prea multe posibilitati de a ne misca, cu aceasta mica urcare ne-am incalzit binisor, desi vantul batea in continuare, apparent din toate partile, fara a transporta insa niciun gram de nisip in cer sau la sol. De pe duna cea mare se vad muntii din Algeria (nu ne despart decat 20 km) si cam intreaga suprafata de 50 km2 de dune (cam 5 pe 10 km).
In Maroc sunt 2 deserturi sau mai bine zis, 2 locuri unde poti experimenta desertul: Erg Chabi si Er…. Primul (unde suntem si noi) e mai mic, are insa accesul facil, pleci direct de la hotel pe camila, toata experienta fiind mai simpla ca logistica si mai prietenoasa cu mediul inconjuator. Pentru desertul cel mare (plecare din….) e nevoie de un 4×4, fiind mai intins, parcurgi o parte din drum cu masina si o mica parte cu camilele.

Petrecem mult timp pe dune, astfel incat ceaiul cu care ne asteapta Ahmed jos in tabara se racise si se infuzase cam mult, dar tot e placut sa stai pe saltele, sa bei ceai, sa mananci alune si sa faci pe translatorul intre Radu si Ahmed. Amandoi vorbesc franceza, dar nici unul suficient de solid pentru a face asocieri si sa il inteleaga pe celalat, care mai incurca/ stalceste cuvintele, si cum Radu are tot timpul intrebarile la el si Ahmed raspunsurile, asa ca eu pic la mijloc.

Dupa aceea ne asezam la masa, in jurul tajinului pregatit de Ahmed, o portie generoasa pentru 2 persoane, mai potrivita pentru 3, cu multa carne, masline, catraveti, rosii, ceapa, cartofi si lamaie, totul insotit de nelipsita paine. De cand am venit in Maroc ignoram tacamurile si mancam direct cu mana, painea pusa pe masa nefiindun-ne niciodata de ajuns. Ori nu avem noi tehnica si ca atare consumam multe paine, ori astia ne pun paine ca pentru turisti, asteptandu-se sa mancam cumpatat. Dar adevarul e ca painea marocanilor e atat de buna, incat cumpatat nu poti sa mananci. E rotunda si o gasesti in 3 dimensiuni diferite. Cea mica e 1 dh, cea medie 2dh si cea mare 2.5 dh. E intotdeauna proaspata, coapta in cuptor, cu exteriorul crocant si interiorul pufos, crescuta cam de 2 degete, de cel mai multe ori alba. O singura data am gasit o paine cu interior auriu, care a fost si extreme de buna. Incheiem cu fructe, foc si muzica berbera cantata de ghizii fiecarui mic grup, unul la toba mare, unul la tobe mici, unul la castaniete si unul care era fochist sef. Pe la 10 ne retragem in cortul nostru, unde dupa ce imi fac culcusul folosindu-ma de paturile din dotare, sting frontala si constat ca e intuneric bezna.

There be camels.

There be camels.

Intalnirea cu dunele.

Intalnirea cu dunele.

Ceaiul verde de dinainte de plecare.

Ceaiul verde de dinainte de plecare.

Pregatiti pentru a urca la 2 metri inaltime?

Pregatiti pentru a urca la 2 metri inaltime?

Sapand urme ce sunt repede acoperite de vant.

Sapand urme ce sunt repede acoperite de vant.

Paralel.

Paralel.

Deasupra taberei.

Deasupra taberei.

Odihna si liniste, si scoaterea nisipului din pantofi.

Odihna si liniste, si scoaterea nisipului din pantofi.

Asteptand apusul.

Asteptand apusul.

La trecerea dintre ani.

La trecerea dintre ani.

Arsi de soare si de vant.

Arsi de soare si de vant.

Ora albastra.

Ora albastra.

Nuante.

Nuante.

The sands of time.

The sands of time.

DSC_9487.jpg

DSC_9262

Prima zi din noul an, sate vechi de 1000 de ani si primul contact cu desertul pietros.

Noul an a trecut…cu somn. Nu l-am prins nici pe cel de Romania si cu atat mai putin pe cel de Maroc. Dimineata dormim in schimb ca dupa Revelion si nu pentru ca am fi petrecut pana la cine stie ce ore, ci pentru ca am tot asteptat sa ne gaseasca soarele, ascunsi cum eram in livada de masilini. Plecam si poposim curand in Ait Benhadou. Aici se gaseste un Kashbah inclus in Patrimoniun Unesco unde este evident si foarte aglomerat. Daca sunt turisti si preturile sunt pe masura (cam triple), asa ca ramanem nemancati si ne integram si noi in fluxul de oameni ce urca si coboara trepetele vechii cetati. Kashbah-ul e diferit fata de cel din Telouet. Acolo “piesa de rezistenta” era interiorul, aici totul e “la vedere” si punctul de interes e reprezentat de cat de bine a fost conservata cetatea (cu moschee, case, ateliere etc). Intrarea e libera si banii provin probabil din vanzarea de suveniri, dar locul e destul de aglomerat, cu autocare pline de turisti revarsandu-se pe alei.

Din Ait Bendahou coboram in Ouarzazate si aterizam parca in alt film. Un oras cu bulevard, cu 2 benzi pe sens, felinare, palmieri si preturi de turisti. Cum te opresti esti agatat(a) de un comerciant care vrea sa iti vanda ceva, eventual facut de familia lui in desert, care te invita la ceai sau care are un prieten care e pe warmshowers sau couchsurfing Hrr, plecati cu totii, lasati-ma in pace, n-are omul loc de voi! Cum nu imi vine sa tip la ei, gasesc de cuvinta sa ii ignor si sa le raspund monosilabic. Da, stiu, nu sunt prietenoasa, dar asa patesti daca te bagi in sufletul meu neinvitat.

Plecam si din Oarzazate si luam sub roti prima mostra de pustiu. Munti arizi pe stanga, teren pietros pe dreapta si drumul national ingust si prost. Ora de aur e in schimb frumoasa, culorile se schimba intr-un galben-rosiatic bland si luna incepe sa se profileze aproape plina si alba printre frunzele de palmier. Gasim loc de cort pe o plantatie de palmieri, la 300-400 m de drum si dintre palmieri privim apusul, muntii albi in departare si ne pregatim de inca o noapte rece.

Locul de cort din noaptea de revelion.

Locul de cort din noaptea de revelion.

La portile satucului Ait-Ben-Hadou.

La portile satucului Ait-Ben-Hadou.

Fortificat.

Fortificat.

Printre pereti inalti de lut.

Printre pereti inalti de lut.

Privind Atlasul in departare.

Privind Atlasul in departare.

Cel mai de pret avut al satului, granarul fortificat.

Cel mai de pret avut al satului, granarul fortificat.

DSC_9248.jpg

Detalii.

Detalii.

Si nelipsitele camile.

Si nelipsitele camile.

In asteptarea apusului si in cautarea unui loc de cort.

In asteptarea apusului si in cautarea unui loc de cort.

Ultimele gene de lumina.

Ultimele gene de lumina.

DSC_9110

Tizi’n’Tichka, drumuri secundare si palate parasite.

Locul de cort din paduricea de pini a fost chiar intim si calduros. Si nu doar pentru ca m-am infofolit mai bine si pentru ca Radu si-a aruncat o parte din sacul de puf peste mine, ci si pentru ca pur si simplu a fost mai cald afara. Servim un mic dejun al campionilor compus din paine cu nutella si la 8:45 ne urcam in sa pentru a dovedi cei (probabil) 8 km pana in pas. Primii 4 sunt cei mai grei, aici se castiga practic diferenta de nivel necesara pentru ca odata ce sarim muchia dam de un platou larg pe care drumul se indulceste.

Pasul se lasa dovedit cu mai putin efort si transpiratie decat ne-am asteptat, fara a face uz de granny gear, ceea ce pe drumuri secundare ce urca in pasuri mai joase nu se prea intalneste. Doar ca aici, urci cot la cot cu tirurile care au nevoie de anumite conditii de drum si de o panta mai dulce. Daca am fi stiut profilul urcarii, am mai fi avut timp ieri sa ajungem pe un platou larg unde erau sute de locuri de cort.

Pasul e vantos, rece, mai inalt decat ne-am asteptat si nici coborarea spre sud nu se arata a fi mai calduroasa, desi soarele straluceste generos. Dupa vreo 10 km ne lasam in stanga spre Telouet. Valea se vede clar in fara, verdele apare si el in peisaj, insa parca suntem bagati in frigider. Sufla-un vant rece…din fata (ca asa e de multe ori norocul ciclistului) care ne ingheata pana in maduva oaselor. Drumul e prost, o fasie de asfalt pe care o impartim cu o multime de jeepuri care merg fie spre drumul principal, fie spre Telouet, asa cum mergem si noi.

Tinta pentru azi e o serie de Kashbahuri mai noi sau mai bechi, aflate pe un drum secundar pe care il credeam mai putin frecventat. Totusi numarul de 4×4-uri ne arata ca zona va fi turistica, cu preturi pentru turisti si copii care cersesc. Prima data ne inatanim cu 2 familii din Covasna, apoi cu un cuplu de nemti destul de volubili cu care schimbam impresii despre traseu (noi urmam traseul pe care au venit ei, ei vor cobori in Marrkesh) si uite asa, din vorba in vorba ajungem in Telouet pe la pranz. Obiectivul aici e un Kashbah din 1860 cu interiorul foarte bogat ornamentat si (inca) bine pastrat.

Dar pana la vizite sunt alte necesitati stringente: mancare, apa si pranz. Radu ma face paznic la biciclete si ma trezesc repede inconjurata de ochi intrebatori, dar de furca am doar cu un cersetor care nu pleaca pana nu il tratez cu ignoranta. Radu mai trece pe la biciclete si mai aduce de la un magazin masline, de la altul paine, de dincolo apa si de la un al 4-lea dulciuri. Nu cred ca a ramas vreo alimentara nevizitata. Satul, desi turistic mi se pare ca arata mai derapanat decat satele de ieri, si mai murdar. Ultima reusita a lui Radu este sa se tocmeasca pentru 2 portii din mancarea zilei- pe care le scoate de la 30 la 20 dh, un pret corect pentru localnici fiind probabil cam 15 dh. Mancarea e buna: mancare de morcovi cu carne de vita si cu acel condiment minune cu care dau marocanii gust mancarii lor: chimion. Portia e corecta si ceaiul e inclus si el, asa ca fie 20 dh Portia. Avantajul mancarii zilei e ca e mereu calda, oala aburind in continuu si nu dureaza mai mult de 5 minute de cand te asezi pana cand incepi efectiv sa mananci. Cu burtile plinea (paine face treaba asta) nu ne putem asterne la drum, asa ca plecam sa cautam Kashbah-ul ascuns pe niste strazi laturalnice (totusi exista un panou indicator chiar in drum).

Intr-un final glorios, pe la 14.30-15.00 e cazul sa ne asternem si noi la drum, caci nu am facut pe ziua de azi decat 25 km.

Dupa Telouet mai urcam putin, apoi incep 10 kilometri prin “the middle of the nowhere”, spre Assfalou. Traversam practic un canion pe un drum de pamant rosiatic dominat de ….nimic si in stanga si in dreapta, si in fata si in spate. Aici nu rasare nimic, nu curge nimic, doar vantul bate, soarele incalzeste atmosfera si creeaza modele cu umbre si lumini pe versantii rosiatici. Din cand in cand cate un jeep sau propriile noastre roti starnesc cate un nor de praf. Imi place in mod deosebit zona asta, usor la vale, dominata de cate un varf inzapezit in departare si atat de (aparent) rupta de orice urma de civilizatie. Dupa Assfalou lucrurile incep in schimb sa se anime, apare asfaltul care e din ce in ce mai bun, satele vin unele dupa altele si drumul nostru e mai mereu la vale.

Inserarea bate la usa si noi tot nu ne-am hotarat daca dormim la cort sau cautam cazare. Ne apropiem cu pasi repezi de Ait Benhadou si zona va ajunge din nou la un varf de potential turistic, asa ca trebuie sa luam o decizie in urmatorii kilometri. Castig din nou cu dormitul la cort, desi se arata o noapte friguroasa, aici pe vale, si gasim locul de cort perfect, atunci cand dumul coboara aproape de parau, traversandu-l pe un pod. Fiind suficient de aproape de o sursa de apa, pe stanga si pe dreapta sunt cateva terase cu iarba si copacei si ne alegem un loc ferit, in mijlocul unei livezi de maslini. Aici vom intampina noul an.

Spre Col du Tichka.

Spre Col du Tichka.

Zgribuliti la aproape 2300 de metri

Zgribuliti la aproape 2300 de metri

De aici tot la vale.

De aici tot la vale.

Intalniri neasteptate.

Intalniri neasteptate.

Singurii biciclisti intalniti in cele 2 saptamani petrecute impreuna.

Singurii biciclisti intalniti in cele 2 saptamani petrecute impreuna.

Amintiri din Pamir.

Amintiri din Pamir.

Unul din Kashbah-urile ce au tinut de Pasa Glaoui.

Unul din Kashbah-urile ce au tinut de Pasa Glaoui.

Descoperind locurile.

Descoperind locurile.

Arabesc.

Arabesc.

Detalii.

Detalii.

Clipa de ragaz.

Clipa de ragaz.

Artizanii marocani.

Artizanii marocani.

Planuri.

Planuri.

Amintiri din Pamir.

Amintiri din Pamir.

Albastru de Maroc.

Albastru de Maroc.

Eroziune.

Eroziune.

Pe drumurile pe care au mers fostele caravane.

Pe drumurile pe care au mers fostele caravane.

Seara de anul nou.

Seara de anul nou.

DSC_9037

Spre Col du Tichka, in mijlocul Atlasului Inalt.

Peste noapte a fost frig. Cel mai frig de pana acum, dupa cum spune Radu. Asa ca dimineata, desi suntem satui de somn nu ne vine sa ne urnim. O facem abia cand pe plantatia de maslini de langa noi se anima atmosfera cu o familie venita la cules. Ne salutam si refuzam o invitatie la ceai pentru ca eram inca in sacii de dormit. Vazand ca nu venim noi la masa, omul ne aduce micul dejun la botul calului- un ceainic mic plin, o paine si o farfuriuta cu ulei de argan. Acum nu mai putem zice “nu” si constatam ca totul e foarte gustos. Ceaiul cald si concentrat te imbraca pe interior, iar painea proaspata merge surprinzator de bine cu uleiul de argan (neutru la gust, sau cu un usor gust de nuci). Ne cautam prin punga de mancare si nu gasim nimic la schimb in afara de o punga de alune si multumirile noastre sincere.

Dupa ce strangem bagajul si ii lasam pe oameni cu munca lor, e timpul sa punem si noi osul la treaba, caci avem de urcat. Satele prin care trecem sunt pitoresti, iar copii- niste fapturi care sunt mereu puse pe joaca. Aici nu au ajuns turistii, asa ca tancii sunt prietenosi, fara a ne agasa. Bonjur, bonjur, ne facem cu mana, alearga pe langa noi, dar cand vrem sa intram in vorba cu ei, toti fug speriati, ca potarnichiile. Convingem cu greu 3 fetite cu parul carliontat, cu care ne jucam putin un joc de-a soarecele si pisica, sa primeasca 3 mandarine, pe care dupa ce le-au luat, au tulit-o la deal, chichotind vesele.

Satele se aseaza pe marginea drumului, unul dupa altul, fara tablita si fara nume pentru cei care nu sunt de-ai locului. Principala cerinta pentru existenta unei comunitati este o sursa de apa permanenta, apa folosita mai ales la irigatii, pentru ca micile zone de pamant arabil sunt terasate, arate cu plugul si la vremea asta semanate, luandu-ti ochii cu verdele lor. In rest, livezile de meri, portocali si maslini, precum si cresterea oilor completeaza sursele de venit ale localnicilor.

Drumul devine din ce in ce mai aprig, pe masura ce ne apropiem de saua pe care trebuie sa o sarim pentru a ajunge inapoi in drumul principal. Din sens invers, urcarea ar fi fost si mai grea, pentru ca la coborare trebuie sa tinem franele bine stranse, pentru a imblanzi bicicleta ce zboara pe serpentinel stranse.

La drumul principal, alta viata (si in bine si in rau): asfalt bun, panta lina (+), trafic si zona turistica (-). Preturi mari si copii care cersesc completeaza pesiajul. Si multe claxoane, ca semne de atentionare, ca incurajare, ca entuziasm. Mult semnificatii poate avea un simplu claxon. Ultima localitate prin care trecem e Taddert si de aici incepe urcarea pana in pas. E ora 16.20 si suntem foarte nehotarati. Sa cautam un loc de cort, sau sa incercam sa ajungem in pas, cu incertitudinea unui loc de cort decent. Alegem initial varianta 2, dar odata ce deasupra capului ne cad serpentinele pasului, ne dam seama ca nu vom ajunge pe lumina sus. Si chiar daca o facem si pe asta, nimeni nu ne garanteaza ca vom gasi loc de cort. Asa ca ramanem la adapostul unei padurici de pini si punem tabara pentru astazi. Maine urcam in pas si cotim iarasi pe drumul laturalnice spre foste cetati berbere fortificate.

Ceaiul si uleiul de argan de dimineata.

Ceaiul si uleiul de argan de dimineata.

Mirodenii.

Mirodenii.

Palmieri si maslini.

Palmieri si maslini.

Dimineata pe racoare.

Dimineata pe racoare.

Tot la deal, pante serioase ce abia se lasa biruite.

Tot la deal, pante serioase ce abia se lasa biruite.

Primul mic pas al turei.

Primul mic pas al turei.

Catre Atlasul inalt.

Catre Atlasul inalt.

Planuri.

Planuri.

Ogoarele create cu truda ale marocanilor.

Ogoarele create cu truda ale marocanilor.

Vieti si case suprapuse.

Vieti si case suprapuse.

Privelistea de la fereastra.

Privelistea de la fereastra.

Pamantul rosu al Africii.

Pamantul rosu al Africii.

Serpuit.

Serpuit.

La ceas de seara.

La ceas de seara.

DSC_8972

Intoarcerea in Marrakech si prima zi de pedalat in doi

Din Essaouira a urmat o prima experienta cu autobuzele in Maroc, pentru a ajunge inapoi in Marrakech. Pentru o prima experienta nu a mers deloc rau, pretul platit in plus pentru bicicleta a fost modic. Sigurul stres a fost gandul ca poate bicicleta ar cobora inaintea mea din autobuz. Nu s-a intamplat nimic asa ca dupa 3 ore si 250 de kilometri sunt din nou pe strazile din Marrakech, facand slalom printre masini pentru a ajunge la timp pe aeroport pentru a o astepta-o pe Mihaela. Ea a trebuit sa munceasca de Craciun astfel incat concediul e putin mai scurt pentru ea si de aici inainte mai avem doar doua saptamani pana la intoarcerea in Romania.

Si pentru ca pentru urmatoarele doua saptamani au fost petrecute impreuna si pentru ca Mihaela a scris in timpul calatoriei cate un jurnal pentru fiecare zi, o sa las pe ea sa povesteasca ce s-a intamplat in a doua parte a calatoriei, cand am trecut inca odata Atlasul Inalt in drum spre Sahara:

Am plecat in Maroc cu doar 3 cunoscute in bagaj: o sa fie cald, o sa dorm mult si o sa ma doara fundu’. Ati spune ca e normal sa te doara picioarele, dar nu, atunci cand bagajul tau de cala e compus dintr-o bicicleta si echipamentul de cicloturim, cu siguranta inaintea picioarelor te va durea posterioru’. Si daca ultima ta tura lunga pe bicicleta e hat-departe in amintire, atunci momentul “posterior” va veni destul de repede. In rest, alte planuri nu aveam, nici preconceptii nu mi-am facut. Am citit cat sa nu fiu tufa de Venetia, dar ma bazam pe experienta lui Radu si pe know-how-ul strans de el la fata locului, avand in vedere ca el avea deja 10 zile de Maroc in fata mea.

Prima zi avea sa ma arunce din start in turisticul Marrakesh si in aglomerata Djemaa el-Fnaa. Radu a gasit un hostel ieftin pentru turistii nepretentiosi, chiar in centrul vechi, cu pat pe acoperis, apa calda la discretie si mic-dejun inclus, toate cu 6 euro, ceea ce pentru Marrakesh e un pret foarte bun. Nu pierdem prea mult timp si evadam repede in furnicarul din piata, tratandu-ne cu suc de portocale la discretie (1.6 lei paharul) si uitandu-ne curiosi la toti cei care mananca la comun in piata, localnici si straini la un loc, impartind aceleasi mese de tabla asezate in U in jurul tarabei bucatarului. La ce aglomeratie e aici, poti fi aproape sigur ca mancarea e proaspata, sau la fel de proaspata ca intr-un restaurant de fite. Cat despre igiena? Mancarea e preparata termic (fiarta/ prajita), asa ca nu iti ramane decat sa te speli pe maini si sa iti folosesti degetele si o bucata de paine pe post de lingura sau furculita. Lasa la o parte obisnuintele de acasa. Aici nimeni nu se uita la tine daca mananci cu mana. In plus, mai bine scoti din ecuatie un tacam, pentru ca nu stii niciodata cat de bine a fost spalat in prealabil (cel mai probabil a fost doar clatit).

Ne retragem totusi repede din piata, pe deasupra fara a ceda la insistentele celor care te imbiau la masa, cedand insa in fata unui al 2-lea pahar de suc de portocale. 4 dh si un gust cum nu vei obtine acasa. De ce? Pentru ca niciodata portocalele si mandarinele de acasa nu vor fi la fel de dulci si de coapte ca acestea. Sunt pur si simplu irezistibile si presimt ca o sa mancam pe saturate, iar de acum, fiecare portocala mai rasarita imi va reaminti de Maroc. Acum, aici e vremea portocalelor. Le gasesti in pomi in orase, pe marginea drumului, In Marrkaesh sunt 6 dh, in satele neturistice le vom gasi la jumatate (2-3-4 dh).

In asteptarea Mihaelei.

In asteptarea Mihaelei.

Nevasta + bicicleta ajunse intr-o bucata.

Nevasta + bicicleta ajunse intr-o bucata.

gata de drum

gata de drum

Moscheea ce a fost daramata pentru ca nu era aliniata cum trebuie cu Mecca.

Moscheea ce a fost daramata pentru ca nu era aliniata cum trebuie cu Mecca.

Suc de portocale in Jmal'el'Fna.

Suc de portocale in Jmal'el'Fna.

La masa.

La masa.

Dupa principiul “ziua buna se cunoaste de dimineata” ne incepem ziua in fara unui mic dejun aproape tipic marocan. Am zis aproape pentru ca e ceva mai high-class decat ce mananca oamenii de rand dimineata. Aparent auster si saracacios daca il compari cu risipa pe care o inteleg romanii prin bufet suedez, dar gustos, proaspat si mai ales perfect pentru a satisface nevoia de dulce care se afla in mine si in Radu in fiecare dimineata. Noi ne-am ridicat de la masa mai mult decat multumiti, stiind insa ca in zilele urmatoare ne vom multumi cu mai putin si mai simplu. Tipic ar fi paine proaspata+ ulei de argan+ ceai. Ce am primit noi? Diverse specialitati de panificatie (painici, clatite mai groase, un fel de melci de patiserie- toate calde), unt, gem, miere, ceai, lapte si cafea. Toate in sala de mese a unui Riad din Medina Marrakeshului. Nu suna rau deloc…

Suntem primii la masa si primii care plecam, plimbandu-ne in voie prin piata Djemaa el-Fnaa acum goala. Doar masinile de gunoi si femeile care iti desenau mainile cu hena isi mai faceau veacul pe acolo. In rest, tot furnicarul de aseara, de la dresori de maimute la dansatori din buric isi refaceau fortele pentru reprezentatia din aceasta seara. Si stradutele din centrul vechi erau mai libere si te puteai invarti in voie, chiar si pe bicicleta. Dupa cateva task-uri administrative in orasul nou (schimbat bani si cumparat ceva produse occidentale de la un supermarket) iesim din Marrakesh cu directia Ouarzazate.

Cum parasesti orasul si drumul mare (noi alegem sa facem dreapta spre Ait Ouir) preturile revin la normal (3 dh kilogramul de mandarine) si mancam fructe pe saturate la colt de strada. Peisajul e arid, dar nu o sa tina mult asa, pentru ca ne indreptam spre munte. Avem in fata varfuri de peste 3000 m pline de zapada.

Vantul bate destul de tare si nu ne lasa sa ne bucuram de drumul plat, o adevarata “delicatesa” avand in vedere ca mergem spre munte. Ne oprim in Ait-Ouir pentru a manca de pranz. Radu alege mancarea- un tadjin + o portie din mancarea zilei (burta fiarta intr-un sos verde, dubios la culoare, dar foarte gustos). Ambele sunt foarte bune si de unde mi se parea ca cele doua paini sunt risipa. 20 de minute mai tarziu, cand ne ridicam de la masa, nu mai era nici firmitura. Farfuriile sunt linse, painea e gata si noi suntem pregatiti sa mai punem ceva kilometri sub roti. Nu inainte de a lua de la o dugheana 5 oua fierte (sarea era bonus). Ouale se fierbeau intr-o oala mare si costau 2dh/oul = aprox 1 Euro 5 oua. Poate scump, dar erau gata servite. Aveam mici temeri asupra prospetimii, dar la ce vad e la drumul mare, slabe sanse sa fie vechi. Mai reparam si o a doua pana la bicicleta lui Vali si abia apoi ne punem pe pedalat.

Drumul se aglomereaza, dar devine frumos, taiat in coasta dealului, cu cactusi si palmieri pe stanga si pe dreapta si totul e pe aici neasteptat de verde pentru ideea pe care mi-o facusem din avion, cand totul parea deasupra Marrakeshului arid si fara viata.

Asa ca la prima bifurcatie care are sens pentru ruta noastra si care ne va readuce mai in fata in drumul principal, facem dreapta. Traficul se calmeaza si noi incepem sa cautam loc de cort. Il gasim in ultima jumatate de ora de lumina, la marginea unei livezi de maslini, ocazie cu care incerc si eu maslinele crude, care imi fac gura punga. In sacosa cu mancare aveam si masline verzi (diferite la gust de cele care se gasesc la noi- a se citi mai bune), pe care le-am luat de pe marginea drumului si asa vom proceda de acum incolo intreaga calatorie. Opririle clasice de “shopping” sunt pentru mandarine, paine, masline, dulciuri si pentru orice mai e proaspat si ne face cu ochiul. In orasele mici si in sate nu ai ce sa negociezi, pentru ca nu exista pret de turist si pret de localnic, si chiar daca ar exista, diferenta de 1dh nu e prea mare lucru pentru tine, turistul (aprox 40 de bani). Oricum, daca vrei sa calatoresti cu bicicleta prin Maroc trebuie sa te obisnuiesti sa cumperi de la localnici si sa uiti deprinderile de supermarket.

Rataciti pe marginea drumului.

Rataciti pe marginea drumului.

Drumuri secundare ce s-au nimerit sa mai fie si in lucru.

Drumuri secundare ce s-au nimerit sa mai fie si in lucru.

Apropierea de munte.

Apropierea de munte.

Spre Atlasul inalt.

Spre Atlasul inalt.

In cautarea locului de cort.

In cautarea locului de cort.

DSC_8954

Maroc – cateva considerente logistice despre biciclitul prin nordul Africii.

Si cum Mihaela se pricepe foarte bine la sintetizat detaliile importante legate de logistica si pentru ca duplicarea informatiiei strica:

Pentru a intra pe bicicleta in Maroc, cele mai folosite variante sunt fie zbor direct pana in Marrakesh, Agadir, Cassablanca etc, fie un low- cost pana in sudul Spaniei+ ferry-boat).

Un zbor direct presupune de cele mai multe ori o companie de linie si de cele mai multe ori o escala intr-un aeroport mare din Europa in functie de compania aleasa (la noi a fost Lufthansa si escala in Frankfurt). In cazul nostru din fericire orele de plecare/ sosire au fost foarte convenabile, 7.00 plecare din Bucuresti-> 15.00 Sosire in Marrakesh, respectiv 13.00 plecare din Marrakeh si sosire la miezul noptii in Romania, astfel incat in zilele de zbor am castigat cam jumatate de zi la fata locului. Cred ca este aproape imposibil sa ajungi in mai putin de 8-9 ore in Maroc, de aceea ne-am considerat norocosi.

Preturile se invart in jur de 400- 500 de euro (dus-intors) indiferent daca iti iei bilete cu o luna sau cu 3 luni inainte.

Cu siguranta cu varianta 2 (low cost + ferry) iesi mai ieftin, dar asta inseamna mai mult timp petrecut pe drum si se preteaza mai bine daca vreti sa va limitati la nordul Marocului (pana in Marrakesh).

Logistica transportului bicicletelor cu avionul nu a fost complicata:

  1. 2 cutii luate de la un magazin de bicilete;
  2. Desumflat roti;
  3. Desfacut pedale, dat jos roata fata, intors ghidon desurubat doar schimbator si pus bicicleta in cutie. Roata fata pusa pe langa cadru, schimbatorul protejat cu ceva haine, partile metalice care se ating despartite de cate o bucatica de carton.
  4. Pus in cutie tot restul echipamentului de cicloturism+ scule + 1 cob+ tot ce nu se poate lua ca bagaj de maine, pana la implinirea celor 23 de kilograme premise de compania aeriana
  5. Sigilat cutie, cantarit la final, pus cutie pe bancheta din spate de la Logan (intra perfect) si dus cutie la aeroport.

Cu Lufthansa nu am platit nimic in plus pentru bicicleta. Pentru ca acesta a fost unicul nostru bagaj de cala, chiar daca dimensiunile exterioare nu se incadrau in limitele normale, oamenii puteau face o exceptie cu conditia sa ii anunti anterior via call center si sa mentioneze acest lucru pe rezervare inainte de a te prezenta la aeroport. Nu am intampinat nicio dificultate, nici in Bucuresti si nici in Marrakesh.

Odata ajuns la destinatie, cea mai simpla varianta e sa va urcati cu cutiile voastre in taxi si sa ajungeti la hotel. Daca in schimb aveti hotelul in centrul medinei, taxi-ul nu va este de folos prea mult, caci nu se poate strecura pe stradutele din medina, asa ca va trebui sa va asamblati bicicleta in aeroport, va fixati cutia pe portbagaj cu ajutorul unor bucati de cordelina subtire si sa porniti pe ea. Cum de regula aveti bilete dus-intors, va lasati cutia la hotel si o refolositi si la plecare (eventual intarind-o cu niste cartoane suplimentare in locurile unde a fost grav abuzata).

Gata de plecare, si tot bagajul impachetat

Gata de plecare, si tot bagajul impachetat

Cutiile inainte de intoarcerea in Romania.

Cutiile inainte de intoarcerea in Romania.

Campingul / locurile de cort / wild camping-ul.

In Maroc exista o retea de campinguri destul de bine pusa la punct, insa prin campinguri trebuie sa va imaginati un teren arid, ingradit unde iti poti parca rulota. Iarba deasa si tunsa scurta e doar fantasma.

Posibilitati de wild camping sunt nenumarate si in majoritatea serilor am gasit un loc multumitor de cort.

Daca alegeti sa mergeti fara cort/sac de dormit veti gasi in fiecare seara unde sa trageti peste noapte, desi uneori asta va fi sinonim cu o saltea intinsa pe jos, insa veti avea un acoperis deasupra capului, fara sa fie nevoie de o planficare riguroasa

Locuri de cort numai bune de admirat peisajul.

Locuri de cort numai bune de admirat peisajul.

Infrastructura.

Foarte multe drumuri sunt asfaltate (Marocul a avut/ are o campanie agresiva de asfaltare), dar asfaltul nu este intotdeauna de calitate. Drumurile principale se preteaza pentru cursiera, drumurile mai mici sunt foarte bune pentru cicloturism. Exista (inca) si suficiente drumuri neasfaltate (piste) mai ales in zona montana si la limita desertului care se preteaza la MTB

Traficul local, odata la 30 de minute

Traficul local, odata la 30 de minute

Drum intins la 2000 de metri, drum de cursiera

Drum intins la 2000 de metri, drum de cursiera

Transportul in comun.

Cea mai folosita metoda de a acoperi disante mari, repede, este cu autobuzul. Trenuri sunt putine si doar in nord, in rest domina autobuzele, fie de la compania de stat CTM (Compania de Transport a Marocului), fie de la diverse firme private. Sunt in general mai multe curse pe zi, in diverse directii, conexiuni cu orasele mari etc. Orasele mari au autogari, in cele mici trebuie intrebat unde opresc autobzuele spre directia X si la ce ora vin.

Pana acum in toate autobuzele in care ne-am urcat am avut loc cu tot cu bicicletele, care au fost puse ca bagaj si pentru care am platit o taxa separate, insa nedemontate, fara sa intoarcem ghidonul, absolut nimic. Te dai jos de pe bicicleta, dai jos coborile, bagi bicicleta la bagaje si iti alegi un loc la geam, ca sa iti potolesti groaza de european care zice ca oricand poate cineva sa plece pe bicicleta ta (sunt sigura ca e doar plasmuirea imaginatiei noastre, ce ne dicteaza sa stam in alerta la fiecare pas).

Bicicleta nu numai ca nu ne-a incurcat, ba chiar ne-a adus cele mai frumoase imagini, cele mai frumoase experiente (a urca un pas de 2700 m in sa, e diferit de a-l urca cu masina), ne-a “ajutat” sa campam in locuri de cort frumoase si daca as reveni in Maroc, as reveni tot pe 2 roti, poate pentru zona de nord, poate pentru MTB sau poate cu cursiera, in varianta “fast & light”.

Pe aici totusi nu prea era de cursiera.

Pe aici totusi nu prea era de cursiera.