Category Archives: Mehedinti

DSC_2579

O drumetie prin ploaie si o zi pe bicicleta prin podisul Mehedintiului.

Cand stii ca urmeaza o zi cu ploaie si toate prognozele nu lasa nici o cale de scapare poti sa stai linistit in cort si ascultand sunetul linistitor al ploii citesti sau iti scrii memoriile, sau poti sa pandesti in momentul in care ploaia se opreste, sa strangi corturile si cu sperante ca nu va incepe din nou sa pleci intr-un trase de drumetie.

Nu e greu de ghicit ce am ales la ora 10 cand ploaia s-a mai potolit, astfel incat pranzul ne gaseste urcand din valea Cernei spre Cheile Tesnei. Am mai fost de nenumarate ori pe aici, daca stau bine sa ma gandesc urcarea pe Pietrele Albe de aici a fost si primul traseul pe care l-am facut in Mehedinti in urma cu 4 ani de zile, intr-un miniconcediu superb de toamna. Acum in schimb nu avem nici un plan maret asemanator si vrem doar sa facem putina miscare pana incepe a doua repriza de ploaie.

Tragem sperante totusi ca ploaia va uita de noi si ca vom putea ajunge pe traseul care merge spre balta Cerbului, pentru ca de aici sa coboram inapoi in valea Cernei. Si vreme de o ora chiar pare sa avem noroc, asta pana ce trecem de moara si de stana de deasupra Cheilor si incepem urcusul spre Balta Cerbului, moment in care incepe o ploaie mocaneasca de toamna.

Nici padurea nu ne salveaza ci chiar amplifica dimensiunea picaturilor astfel incat in curand oricum suntem uzi iar intoarcerea nu mai are nici un sens asa ca ne continuam drumetia lacustra. Padurea in schimb arata intr-un mare fel si sunt convins ca sunt multe locuri in Mehedinti in care padurea nu a fost niciodata exploatata industrial.

De la Balta Cerbului ne ia in primire si in vant rece care nu ne lasa sa zabovim prea mult si incepem lunga coborare (cel putin pentru mine) spre Valea Cernei. Intr-un fel tot nu imi da pace gandul ca ultima data cand am fost in Mehedinti puteam sa alerg pe aceleasi poteci pe care acum ma straduiesc sa tin pasul cu ceilalti, poteci care in plus sunt foarte faine la alergat. Cum vor evolua demonii interiori cu timpul ramane de vazut, ce pot sa spun sigur e ca era mai bine iarna atunci cand toata lumea era in clapari.

Ziua de duminica a fost in schimb din nou rezervata bicicletei, nu inainte de a schimba din nou punctul de plecare pentru Izverna, in partea opusa a Mehedintilor. Dupa cum zicea si Claudia e interesant sa vezi cum se schimba satele imediat sari pasul din valea Cernei iar diferentia dintre Banat si Oltenia e si azi prezenta, nu neaparat in bine sau in rau dar totusi exista.

Tura noastra incepe furtunos cu o oprire la conacul lui Matei care era acasa cu familia si pe care l-am descusut cu intrebari legate de locurile prin care se merita sa mergi cu bicicleta prin zona. Binenteles ca ne-a trimis fix in directia opusa fata de cea in care voiam sa mergem noi dar a iesit foarte bine, descoperind cu ocazia asta si un drum foarte fain din partea inalta a podisului Mehedinti numit Calea Prejmei. Locuri faine si parasite, pacat ca traseul e totusi putin cam scurt si noi mai avem ceva ore pana cand Claudia coboara din Crovuri, asa ca ne hotaram sa mai lungim traseul spre Busesti, Baluta si spre padurea de liliac de la Ponoarele unde astazi e unul din cele mai vestite balciuri din Oltenia.

S-au mai strans ceva kilometri si ceva rataciri, multe urcusuri si coborasuri dar la balci din pacate nu am avut timp sa zabovim caci Claudia ne astepta deja in Baia de Arama. In plus dupa 2 zile petrecute mai mult singuri prin creierii muntilor atunci cand ajungi in multimea si in galagia de la balci e nevoie de un pic de acomodare.

Iar jurnalul primei zile de biciclit prin Banatul epic e aici.

Cutezatorul din Tasnei.

Cutezatorul din Tasnei.

Claudia pregatita cu palaria pentru ploaia ce va urma

Claudia pregatita cu palaria pentru ploaia ce va urma

Minimalist.

Minimalist.

Inca putin pana la moara.

Inca putin pana la moara.

Noi ciobanii.

Noi ciobanii.

Prin padurea misterioasa.

Prin padurea misterioasa.

Cautand dinozaurii.

Cautand dinozaurii.

Ne-a plouat acolo un pic asa.

Ne-a plouat acolo un pic asa.

Dimineata in Izverna punctul de plecare in tura.

Dimineata in Izverna punctul de plecare in tura.

Miros de flori de cires, papadii si capite.

Miros de flori de cires, papadii si capite.

In zona inalta a podisului.

In zona inalta a podisului.

Inca putin pana in Prejma

Inca putin pana in Prejma

Cautand traseul, cu muntii inzapeziti in departare.

Cautand traseul, cu muntii inzapeziti in departare.

Mehedinti

Cautand coborarea din Medved.

Dupa ce in ziua anterioara am avut parte de o mica aventura solitara si de o mare de nori, astazi e momentul pentru tura clasica prin crovuri.

Ziua incepe sub auspiciile aceluiasi plafon gri care promite mare de nori mai sus, astfel incat plecam de dimineata cu speranta de a ajunge cat mai repede deasupra lor. Culorile fade si neinteresante ale unei ierni fara zapada sunt complet uniformizate sub plafonul de nori, noroc ca pe masura ce urcam dam de o ceata mai fotogenica.

Momentul magic e in schimb atunci cand scoatem capul de sub plapuma de ceata. Din fericire momentul coincide cu singurul luminis de pe traseul de urcare astfel ca putem poza in voie ceata ce coboara vazand cu ochii.

Putin sub Beletina vedem si pentru prima data soarele pe ziua de azi, un soare cald si bland ce aminteste mai degraba de un soare de octombrie. Si totusi e inceput de ianuarie si iarna se lasa inca asteptata.

Zona mi se pare fascinanta, pe de o parte datorita senzatiei de izolare de restul lumii, caci pana la urma sunt cocotate destul de sus, pe de alta parte si pentru ca vezi urmele discrete ale oamenilor care isi poarta animalele pe aici din vremuri imemoriale. Stane ascunse, gramajoare de pietre stranse pentru a mari suprafata de pasunat, fantani si izvoare, poteci de animale, toate amintesc de prezenta omului.

Legat de vechimea locurilor toponimele din zona mi se par exterem de interesante, si ca etimologie si ca sonoritate. Spre exemplu Medved inseamna urs in slava (si intr-un mod interesant a fost imprumutat si de maghiara).

Si ca veni vorba de Medved aventura zilei de astazi avea sa fie cautarea coborarii din crov spre Valea Cernei. Stiam ca se poate cobori de la Matei, si un localnic pe.care l-am intalnit in crovul mare spunea acelasi lucru, ca e un scoc si ca trebuie sa prindem poteca spre dreapta inainte de a cobora in fundul crovului. Acum in schimb cat de sus nu a zis, si dupa o ora si jumatate de arat versantul din dreapta putem sa spunem clar ca pe firul vaii si pe versantul din dreapta nu prea e nici o poteca. Singura chestie posibila ar fi sa faci dreapta mult mai de sus, dar din pacate ramane ca tema pentru data viitoare.

Partenera pentru aventura a fost Muha, alaturi de care am tot cautat poteca pana cand apusul ne-a facut sa cautam alte modalitati de a ne da jos de aici. Si cum aveam de ales intre a face cale intoarsa si varianta prin Pietrele Albe am ales-o pe cea din urma. A iesit o tura de noapte prin Mehedinti, o noapte fara luna si cu prea putina lumina pentru a putea distinge imprejurimile. In schimb a fost un prilej foarte bun pentru a palavragi vrute si nevrute, ajungand aproape fara sa ne dam seama inapoi la Dumbrava.

Peisaj bacovian.

Peisaj bacovian.

Trupa de soc.

Trupa de soc.

Malul impadurit.

Malul impadurit.

Mehedintii cei misteriosi.

Mehedintii cei misteriosi.

Pregatiri pentru iarna.

Pregatiri pentru iarna.

Salasuri de vara.

Salasuri de vara.

Arjana cea frumoasa.

Arjana cea frumoasa.

La zid.

La zid.

Echipa.

Echipa.

Sedinte foto.

Sedinte foto.

1, 2, 3....

1, 2, 3….

Cutezatorii din Beletina.

Cutezatorii din Beletina.

Don Quixote si Sancho Panza.

Don Quixote si Sancho Panza.

Hodina.

Hodina.

Pauza de masa de la stana.

Pauza de masa de la stana.

Singuratic.

Singuratic.

Privind Crovurile.

Privind Crovurile.

Coechipiera de balaureala.

Coechipiera de balaureala.

Echipa a doua de balaureala.

Echipa a doua de balaureala.

Darzenie.

Darzenie.

Peretii Mehedintilor dintr-o postura inedita.

Peretii Mehedintilor dintr-o postura inedita.

Cautand coborarea din Medved.

Cautand coborarea din Medved.

Apusul zilei.

Apusul zilei.

Ultimele raze de soare, cand ne strangem catrafusele cu coada intre picioare.

Ultimele raze de soare, cand ne strangem catrafusele cu coada intre picioare.

Ultima geana de lumina de pe Arjana.

Ultima geana de lumina de pe Arjana.

Darzenie

Despartirea de Mehedinti si de toamna, varful Domogled

E ultima zi din mini-concediul de Revelion, si pentru ca e ceva de condus pana in Bucuresti alegem o tura scurta pana pe Domogled. Ca in ultimele 3 zile incepem tura sub plafonul de ceata care ne invaluieste complet cand ajungem la crucea Alba.

In schimb de data aceasta cand iesim din ceata dam de inca un plafon de nori deasupra si de un vant neprielnic care ne ia in primire. Una peste alta ziua e complet diferita de ziua frumoasa de ieri de parca ar fi luate din anotimpuri diferite. Nu pot decat sa sper ca apuca sa vina si iarna anul acesta si ca voi apuca sa fac si cateva ture de schi de tura inainte de plecarea in expeditie. Nu de alta dar e echipament nou de incercat si sunt trasee interesante de facut.

Despre Domogled in sine nu sunt foarte multe de povestit, mai ales pentru ca vremea a fost inchisa. O creasta stantcoasa, un varf nu foarte bine conturat si o grota care mi-a amintit ca la un moment dat o sa trebuiasca sa ma apuc si de speologie. In rest a fost o zi gri de toamna ce sper sa anunte venirea iernii.

Nu stiu daca am fi putut gasi vreun munte mai potrivit pentru mini concediul de dupa revelion. Involuntar Mehedinti imi aduc aminte de toamna pentru ca atunci i-am descoperit. Si cum am ajuns abia la sfarsitul lui decembrie anul acesta in Romania si cum am ratat toamna propriu-zisa cu culorile ei aprinse am fost sa mai prindem cateva zile de toamna veritabila in ianuarie. Sau poate ca de data aceasta iarna de anul acesta s-a anulat complet, sau poate ca va incepe fix cand voi pleca cu bicicleta…

Gorjanca si pinii.

Gorjanca si pinii.

Fuioare de ceata.

Fuioare de ceata.

Darzenie.

Darzenie.

Spre Domogled.

Spre Domogled.

DSC_9465.jpg

Cicilovete

Padurea de argint

Sunt intr-o intrecere cu soarele, intrecere din care din pacate soarele pare sa iasa victorios. Singur prin padurile tapetate de chiciura ale muntilor Mehedinti, dupa ce am iesit din plafonul de ceata si dupa ce am inceput sa intrezaresc soarele, imi dau totusi seama ca e prea tarziu si ca apusul ma va prinde tot in padure, fara nici un fel de deschidere si fara posibilitatea de a incadra ceva.

Totusi nu sunt chiar singur, si un catel pe care l-am botezat Vasile ma insoteste de cand m-am despartit de ceilalti. Initial am zis ca ma urc putin prin padurea invaluita de ceata, dar dupa o jumatate de ora mi-am dat seama ca as avea sanse sa ies deasupra norilor. Dar traseul si culmea larga impadurita ce urca spre poiana Cicilovete pe care ma aflu acum nu promit nici un fel de deshidere si nici un punct de belvedere.

Chiar si fara deschidere momentul e magic, genul de momente care iti umplu inima de fericire si care iti arata ca esti pe drumul cel bun. Genul de momente in care nu poti sa nu te minunezi de cate frumusete e in jur. Singur, intr-o padure de cristal luminata de razele rosii ale apusului, impreuna cu un catel alb.

Si totusi dupa momentul apusului, ma hotarasc totusi sa mai urc putin si dupa inca un urcus pieptis dau si de punctul de belvedere mult cautat, prilej bun pentru sedinta foto in care m-am pozat in premiera cu ajutorul unui trepied. E putin din categoria eu centrez, eu dau cu capul, eu stau in poarta, dar o sa trebuiasca sa o ma obisnuiesc in ideea expeditiei care urmeaza. Si pe de alta parte pot fi un subiect de pozat extrem de cooperant si rabdator.

La coborare in schimb padurea misterioasa si invaluita de ceata de la urcare devine un mic cosmar, si pare un pic rupta din platoul unui film de groaza, mai ales cu ochii sticlind in noapte ale catelului care da ture pe langa mine. Daca mai pun la socoteala si momentele de usoara ratacire a traseului imaginea e aproape completa.

Si totusi pentru a fi tabloul complet, la un moment dat dam si de doua jivine neidentificate, care l-au des cumpanit chiar si pe bravul Vasile. Trebuie spus ca totusi Vasile nu cred ca vazuse mai mult de 2 primaveri, astfel incat mai are timp sa stanga experienta. Dar dupa ce am vazut ca jivinele isi vad de treaba lor, fornaind cateodata usor nervos, si dupa ce am gasit un ciomag cu care as fi putut infrunta si balauri si cu ceva galagie ne-am facut curaj si am ocolit presupusii cerbi sau mistreti.

Cam aceasta ar fi poveste unei prime zile in Cernei, cu prieteni dar si singur, cu o tura mai de relaxare dar si cu putina aventura, cu ceata dar si cu o mare de nori si cu un apus care desi nu a fost fotogenic nici nu va fi uitat prea curand.

Caprita este de acord.

Caprita este de acord.

Cu Vanturatoarea in Fundal.

Cu Vanturatoarea in Fundal.

Vanturatoarea.

Vanturatoarea.

Pentru a arata ca si Claudia poate sa fie aproape la fel de inalta ca Andrei.

Pentru a arata ca si Claudia poate sa fie aproape la fel de inalta ca Andrei.

Jucausul Vasile impreuna cu Em.

Jucausul Vasile impreuna cu Em.

Primii pasi in padurea de argint.

Primii pasi in padurea de argint.

O ciocolata de casa?

O ciocolata de casa?

E doar pentru mine!

E doar pentru mine!

Mihaela la inaltime.

Mihaela la inaltime.

Fotograf cutezator.

Fotograf cutezator.

Chiciura, frunze cazute si voie buna.

Chiciura, frunze cazute si voie buna.

Meditativ.

Meditativ.

Copacelul de argint.

Copacelul de argint.

Padurea misterioasa.

Padurea misterioasa.

Drepti!

Drepti!

Mister.

Mister.

Iesirea din marea de nori.

Iesirea din marea de nori.

Apusul zilei.

Apusul zilei.

Mileu albastru.

Mileu albastru.

Acasa.

Acasa.

Plutire.

Plutire.

Izverna

Izverna, Mehedinti, de 1 Mai

Un pic mai multe poze aici.

Mehedintii sunt niste munti aparte, desi prima data am ajuns destul de tarziu, acum doi ani de zile, si desi sunt destul de departe de Bucuresti, ceva m-a facut sa revin maides decat ma asteptam. Cred cam strans in total aproape 6 iesiri in Mehedinti in ultimii 2 ani de zile, destul de mult pentru un munte care e la 350 de kilometri departare. Totusi e ceva deosebin la ei, si zona crovurilor are o atmosfera pe care dupa parerea mea nu o mai intalnesti nicaieri la noi in tara.

Daca de cele 6 ori de pana acum am fost de fiecare data din valea Cernei, de data aceasta ne cam auto-invitam prin Irina si Laviniu la conacul lui Matei din Izverna, unde urma sa ne intalnim si cu Lia si Leo din Oradea. Casa, arata genial, mai ales prin faptul ca pare ca a fost pastrata ca acum 100 de ani, sau cand o fi fost construita. Are in plus si o mica pajiste/livada in fata cu tot cu o mica tufa de liliac inflorit la pachet. Iar prin sat cam toata lumea il stie pe Matei, astfel incat cam pe oriunde si cam cu orice localnic m-am intalnit pe dealuri sau pe munte, oamenii stiau aproape toti de Matei.

Stau sa ma gandesc ca ar fi fain sa avem cam fiecare cate o casa de genul asta printr-un colt al tarii, pe la poalele vreunui munte. Dar o casa veche cu suflet, nu o inchipuire arhitectonica din BCA si ciment, iar casa lui Matei de la Izverna chiar are suflet. De fapt toata zona, si oamenii mi-au placut foarte mult, parca mai mult decat parea mai turistica din Valea Cernei. Aici cred ca eram cam singurii turisti din sat care colindau muntele de 1 mai.

Din pacate, sau din fericire, plimarile pe care le-am facut din Izverna le-am facut mai mult singur, si intr-un ritm mai alergator. Mike a avut probleme initial cu un gat intepenit care a tinut-o departe de un concediu planificat initial pe bicla, iar odata trecut gatul a inceput sa o deranjeze din nou unul dintre genunchi, astfel incat nu era deloc incantata si pregatita de o tura in care sa o alerg pe munte.

Plec astfel duminica dimineata din Izverna, pe o caldura de vara, in directia Crovurilor unde speram sa ma intalnesc cu Cristina, Claudiu si Florin care erau aveau si ei in plan o tura prin Crovuri, doar cu plecare din Valea Cernei. Mor de cald pe prima urcare din sat, care urca destul de abrupt intr-o prima faza, dupa care trece prin cateva poieni ferite unde dau de tot felul de copaci infloriti. Tot muntele e undeva intre primavara si iarna, cu foarte vagi ramasite de zapada si iarba uscata pe sus, cu copaci infloriti si inmuguriti pe la mijloc, iar jos totul e deja cuprins de verdele aprins al verii timpurii.

Prin poieni pierd si pentru un scurt moment marcajul, tocmai cand treceam pe langa o ciobanita ai carei caini ma latrau de zor. Dau sa ma duc sa intreb pe unde e marcajul, dar il zaresc cu coada ochiului si continui pe marcaj. Cu aceasi ciobanita s-au intalnit si Irina si Laviniu seara cand au iesit la o plimbare, si le-a povestit de un baiat grabit care alerga in chiloti (o pereche de pantaloni scurti, poate un pic prea scurti).

Asteptand primavara.

Continui mai departe spre Beletina pe scoc, un fel de fosta vale pe undeva a curs probabil ceva, dar acum e o chestie care are aspectul unui jgeab pietros impadurit. Mi se pare complet neinteresanta urcarea asta, nici o priveliste, doar urcare continua prin padure pana in Beletina. In schimb Beletina arata genial, iar toti fagii care inca nu sunt inverziti si care strajuiesc din toate directiile poiana arata intr-un mare fel.

Desi e cald, adie destul de sanatos vantul pe aici, dar partea buna e ca e si vizibilitate destul de buna, fara haloul de care credeam ca o sa am parte. Din Beletina cobor spre Valea Cernei pana spre Tamna, pe o poteca pe care am fost si asta toamna dar care mi se pare geniala la alergat. E ceva deosebit la alergatul la vale prin padure, pe pamantul reavan,sarind printre pietre si radacini.

Langa un frate cazut.

De sub streasina verde.

Sau inflorita

La degustarea apei de Tamna

La izvorul de la Tamna iau o pauza mai lunga in care mai schimb o vorba cu 4 oameni veniti dinspre Valea Cernei, cu care glumesc ca am venit din Izverna pentru a vedea daca e intr-adevar apa mai buna aici. De aici continui spre Crovul Mare, intalnind in drum 2 grupuri cu turisti mai de varsta a 3-a. Cele mai tari mi s-au parut 3 tanti cam de 50-60 de ani, cu care am mers impreuna pana aproape de Crovul Mare, si cu care am povestit vrute si nevrute. Una din ele avea si cunostinte de botanica/zoologie, si tot incerca sa-mi arata nu stiu ce guster de Mehedinti si nu stiu ce floare roz ce crestea pe acolo. Trebuie sa spun ca pentru mine toate plantele sunt verzi in general, iar florile sunt flori, colorate eventual in diferite feluri. Nu am avut niciodata nici o taina cu a sti nu stiu ce denumire a florii pe care o vad, imi place sa o admir, sa o pozez, dar nu ma incanta cu nimic in plus daca ii stiu numele. In schimb nici nu chiar complet ignorant, iar daca e cineva care sa-mi explice sunt interesat cum a fost cazul cu una dintre tanti, dar altfel de unul singur nu o sa duc probabil niciodata munca de cercetare pentru asa ceva.

Una din florile ce vor ramane pentru mine fara nume.

Prin crovuri.

Suprapuneri de planuri.

Din Crovul mare o iau din nou la fuga spre Medved si mai departe spre Pietrele Albe. In Medved cobor pe o mica padurice de Pini, care mirosea genial, fiind in momentul respectiv incinsa de soarele amiezii. Jos in Crovuri ma intalnesc cu vara lui Suca, care impreuna cu alti 3 prieteni veneau din Cumpana Apelor si mergeau spre Tasna. Merg impreuna cu ei pana pe Pietrele Albe, mai povestim una alta, despre maratoane, despre Hercules, si profit de ocazie si pentru a ma poza din nou pe Pietrele Albe, cu Godeanu inzapezit in spate.

Ne despartim pe varf, eu o iau pe marcajul de creasta proaspat refacut, cu planul sa coborin Izverna pe vreun plai ce pare mai domol. Marcajul e refacut, in schimb poteca nu e deloc pretabila la alergat, astfel incat ritmul scade considerabil pana cand ajung in inseuarea de deasupra Medvedului. Aici dau si de un izvor, si prind o poteca ce pare sa mearga in directia potrivita. Aproape de Medved ma intalnesc si cu un cioban incaltat in opinci, cu care stau la vorba un timp pana cand pleaca sa-si stranga oile. Omul urca deocamdata pana acolo in fiecare zi cu oile lui, si era un pic suparat pe vantul uscat care ducea umezealea departe, si de faptul ca pe sus inca nu se facuse iarba. Mi-a aratat si stana in care aveau sa urce in cateva saptamani.

Pe pietrele albe, din nou dupa numia 5 luni.

Moment foto.

Si din nou la drum.

Ce mi s-a parut foarte tare la oamenii locului, e ca pe langa intrebarile de genul de unde vii, la cine stai, de unde esti, tot intrebau cu oarecare mandrie daca imi plac muntii lor. Si da chiar sunt munti frumosi, si au de ce sa fie mandrii. Ciobanul imi spune si ce poteca sa prind pentru a ajunge inapoi in Izverna, o poteca pe urmeaza un izvor ce porneste destul de aproape de Crovul Medved.

Mi-a placut la nebunie coborarea pe aici, la inceput pe malul paraului, unde am dat pe rand de o explozie de flori galbene, de cai lasati sa pasca linistit pe acolo, de copaci infloriti si inmiresmati, de o poteca numai buna de alergat, dar care cred ca ar fi mers foarte bine si la bicicleta, de un alt nenica iesit cu oile in opinci, de aceasi intrebare daca imi plac muntii lor, de catune izolate pe marginea potecii. Chiar e foarte faina poteca, si desi nu face parte din nici un traseu marcat merita urcusul de o ora din Izverna.

Copacul de umbra

Vestitori ai primaverii

Poteca perfecta.

Aproape de Izverna intalnesc si crucea rosie care vine din Medved, dupa care ajung destul de repede printre case in Izverna, in capatul din amonte in schimb de data asta, asa ca trebuie sa traversez tot satul inapoi. Trec si prin fata pe La Meserie, unde era un nenica care se bucura tare mult de cantecele cantate de o formatie care canta in fata birtului, asta in mijlocul zile pe la 4 dupa-masa. Inca un pic de alergat prin soarele zilei si ajung inapoi de unde am plecat cu cateva ore in urma, dupa cea mai frumoasa tura de alergat de anul asta.

Conacul lui Matei.

La umbra pe prispa.

Sau la masa pe gazon.

A urmat o dupa-masa seara de lenevit in curtea gasei, mutandu-ne dupa umbra racoroasa, intr-o atmosfera de leneveala si de concediu care a tinut pana a doua zi pe dupa-masa cand am plecat intr-o alta tura de explorare, de data aceasta spre Varful lui Stan. Plec tarziu, pe la 4:30, cu gandul ca ar trebui sa fie prea departe, dar iau totusi la insistentele lui Mike si telefonul care avea un fel de frontala. Urc si a doua oara tot pe scoc pana in Beletina, doar ca de data asta plec spre traseu direct din spatele casei, fara a mai merge spre centrul satului. Azi vizibilitatea nu mai e chiar asa de buna, si caldura a ridicat un halou ce nu da prea bine in poze. Nici eu nu prea mai am energie de tras tare, asa ca iese un fel de plimbare prin paduri virgine pana pe Varful lui Stan unde ajung pe la 19:00.

Am urcat din Beletina, pe un fel de muchie ce merge paralel cu Valea Cernei, pe unde nu prea e nici o poteca si ai un pic de luptat cu copacii pentru a ajunge pana pe Varf. Ce imi place la alergat e ca poti sa ajungi in momentel mai aparte in varful muntelui, atunci cand lumina e mai faina si da un cu totul alt farmec locurilor.

In schimb de data aceasta cand ajung pe varful lui Stan si vad platoul de arbusti/copaci/padure virgina ce pare sa se intinda spre Valea Cernei am un scurt moment de panica, tinand cont ca nu mai era decat cam o ora si jumatate de lumina, si eram parca prea in mijlocul pustietati.

Ma mai lupt cam 20 de minute cu o combinatie de relief calcaros cu padure virgina, si tinand creasta dau de o poteca ce nu se dovedeste chiar asa de fioroasa pana la urma si pe care intalnesc banda rosie care merge spre Cumpana Apelor. Nu cotesc in partea aia, ci prind o muchie ce pare sa mearga spre Izverna, si pe care e un drum foarte fain si alergabil.

Spre varful lui Stan.

Lumina blanda a apusului.

Undeva in departare in dreapta e si Izverna

Inserare.

Era geniala atmosfera de seara tarzie de vara, cu Izverna in departare, cu cativa caini latrand in zare si cu talangile oilor de pe la diferitele catune care erau in drum. Navigand printre poteci ajung si intr-un loc in care am aflat dupa aia ca se numeste dupa Bradet(Bradis), unde am dat de catunele a doua babe care traiesc acolo. Poteca ma duce chiar prin curtea uneia din ele, si dupa ceva negocieri cu unul din cerberii ce pazeau ograda intru in vorba cu ea, dand de aceasi intrebare daca ne plac locurile astea. Si sincer locul chiar e foarte fain, cumva dosit de sat de o muchie, putin rupt de lume dar totusi nu foarte departe de sat. Una din babe e cu caprele si cu oile, si una cu vacile, iar cand am plecat cea din deal a strigat la cea din vale pentru a usura trecerea de celalalt cerber. Cobor de pe deal (care am inteles ca se cheama dealul Cerbului sau piatra Cerbului), pana fix in curtea casei, dupa alta tura geniala.

In ultima zi, dupa ce m-am cam plictisit de balaurit singur, o conving si pe Mike sa vina la o tura in ritm de plimbare, si scot si dslr-ul la aer cu ocazia asta. Plecam de dimineata, dar caldura tot e molesitoare, si din pacate lumina e mult prea aspra pentru gustul meu. Urc a 3-a ora in 3 zile tot pe scoc (care cred ca e unul din cele mai plictisitoare trasee pe care le-am vazut pana acum), in schimb din Beletina mergem pe traseul de creasta ce merge pe deasupra Crov-urilor, avand parte de alte unghiuri si de alte perspective, descoperind alte izvoare si catune.

De data aceasta am si subiect de pozat.

Admirand copacii infloriti.

Prin Beletina.

Atmosfera de toamna.

Aliniati.

Spre departari.

Privind spre Arjana.

De deasupra Crovului Porcului, ne lasam in stanga pe o serie de poteci, care se pierd pana la urma, dar ajungem in cele din urma tot pe aceasi poteca geniala care vine dinspre Medved spre Izverna. Ii place si lui Mike foarte mult, si de data aceasta in schimb avem parte si de o masa de pranz de tanti de la un catund de pe coasta dealului, cam la jumatate de ora de ultima casa din sat. Cu tanti intrasem in vorba si cu 2 zile inainte, povestind tot vrute si nevrute, iar acum am gasit-o in poteca, stand pe o legatura de vreascuri tricotand linistita. In vreme ce mergeam pe poteca ne-a intrebat daca nu vrem niste paine pe tzest.

Cred ca a fost una din cele mai bune mese de pranz pe care le-am mancat pe anul asta, cu paine proaspat coapta, cu coaja crocanta, cu o branza geniala si praz din gradina, toate pe un stergar la umbra unui visin inflorit, in vreme ce povesteam cu tanti despre cum e iarna pe acolo, despre pesteri spurcate, si despre multe alte lucruri. In bucket list-ul meu ar fi ca la un moment dat sa incerc sa stau cateva luni intr-un catun cocotat pe undeva pe o coasta de munte, ajutand vre-un localnic la una la alta, de curiozitate pentru a vedea daca mi-ar place viata asta. Sunt convins ca e foarte mult de munca si chestia asta te leaga foarte mult si de loc, dar tot mi se pare interesant.

Mosul, Baba si nepoata.

Mi-a placut foarte mult Izverna, si sper sa mai revin in zona, data viitoare propunandu-mi sa vorbesc si mai mult cu oamenii pe care ii intalnesc, sa le mai fac si poze pe care sa le trimit dupa, sa mai descopar si alte poteci. Toamna cred ca e din nou geniala in zona.

Pe de alta parte multe multumiri lui Matei pentru gazduire, noi fiind oarecum auto-invitati, dar fara de care probabil pe de o parte nu stiu daca am fi ajuns in Mehedinti, si mai mult ca sigur nu am fi ajuns in Izverna. Si fara jurnalele lui de acum ceva vreme zona sigur nu ar fi avut acelasi farmec.

Mehedinti

Concediu extins de 1 decembrie, in Cernei-Mehedinti

Din nou mike a fost putin mai harnica si a terminat rt-ul din weekend cu mult inainte de a-l incepe macar, astfel incat il preiau si eu, cu mentiunea ca macar pozele au fost facute de mine.

Link catre mai multe poze.
Link catre pozele lui cristi.

Toate-s vechi, frumoase-s toate-Cernei Mehedinti


Daca in urma cu 3 ani, petreceam un 1 decembrie alb, punand prima oara schiurile de tura in picioare in Calimani, acum nici gand de zapada. Dar nu e nimic, zilele se anunta frumoase si insorite si trebuie sa ne cautam un loc frumos si uscat pentru acest mini-concediu. Am ales Cernei-Mehedinti, niste munti de care pana acum 2 ani nici nu stiam, care nu intrau pe atunci in aria noastra de interese (erau prea mici pentru aspiratiile noastre inalte de atunci). Din 2009 de cand am facut cunostinta am revenit de 4 ori in Cernei-Mehedinti, primavara sau toamna, incercand sa evitam aglomeratia din zona Herculane din timpul verii. I-am gasit de fiecare data diferiti dar furmosi in felul lor, fie intr-un festin de culori tomnatice, fie abia trezindu-se la viata, cu iarba verde si cu firul scurt, serband un Pasti de suflet, fie plin de flori, intr-o simfonie de miresme descoperite in ritm de maraton, iar acum acoperiti de frunze, adormiti sub piolta galbena si ruginie, pustii, sobrii sau calzi in functie de ora din zi si de miscarile soarelui pe cer.


Ne-am asternut la drum doar 4 oameni: Eu, Radu, Em si Cristi si plecam relaxati, fara asteptari prea mari. Avea sa fie un weekend lung, plin de plimbari, cu mese bune, foc si somn mult.


Idei de trasee aveam suficiente, dar pana la urma ne-am intors in mare parte pe poteci deja batute, lasand noutatile pe alta data.

Sub lumina calda a soarelui de toamna.

Em si Cristi discutand ale gps-urilor probleme.

Astfel joi pe la pranz am facut bagajele si am pornit urcarea spre Crovuri, via Poiana Beletina. Avea Radu un pitic ce-l tot stresa de mai bine de 1 an de zile si care vroia sa doarma cu cortul in crovuri, asa ca am pornit incarcati cu de toate sa biruim urcarea pe Faeroaga Tamnei (marcaj CR-traseul incepe din Valea Cernei, km 19-21, este o parcare amenajata cu masa si bancute pe partea stanga). Ne oprim repede din avant cand constatam ca si pe aici este seceta mare, si ne facem probleme ca nu o sa avem apa de baut, asa ca mai punem la pachet si o sticla de Cola. La primul izvor, intr-adevar nu era apa deloc, dar la cel de-al doilea, chiar aproape de iesirea din padure, de sub salase, am gasit apa si ne-am facut provizii. Data trecuta am coborat pe aici, direct din Crovul Mare, dar acum aveam timp suficient si hotaram sa facem un ocol prin Poiana Beletina. Citisem despre ea prin blogurile lui Alin si ale Gianinei si aveam cu noi si un track asa ca nu ne-a fost greu sa ajungem acolo. In plus nici nu am avut nevoie, deoarece chiar daca poteca nu este foarte bine marcata, ea este totusi clara si implica zero balaureala fata de experienta recenta de pe Coltii Cremenii. Dam peste cateva salase de vara, innotam printr-un ocean de frunze cazute, nimerim intr-un camp de lapiezuri ce precede Poiana Beletina, ne bucuram de liniste (caci toata ziua nu am intalnit picior de om) si de soare…ultimile raze inainte sa coboram dupa muchie. Ne oprim in Crovul Mare, fiecare inarmat cu un brat sanatos de lemne, de esenta tare, cu care planificam sa indulcim frigul ce va urma. Dupa ce ne instalam sub unicul brad ramas in picioare si emitem teorii asupra cauzelor pentru care restul copacilor zac trasniti la pamant, Radu porneste focul si ne strangem toti 4 ca sa dam cep sticlei de Cola, sa ne imbracam atat pe exterior cat si pe interior si mai ales sa gatim…A fost de departe cea mai proasta masa mancata in excrusia asta. Am inceput cu niste supa la plic, instant, din aceea cu fideaua separat si gustul separat (sub forma unui praf dizgratios, ce amintea de boia) cu o aroma chimica unica…singurul atuu-era calda.

Frunze miscatoare.

Poiana Beletina, “Flat as a pankake”

Siluete de turisti cocarjiti de bagaje.



Apoi am continuat cu o specialitate olandeza adusa de Em-supa de mustar, cu gust de pasta de cremwusti. Super festin, ce pot spune…Apoi am pornit plasma si am tot privit la ea vreo 4 h, discutand si filozofand si de fiecare data stau si ma mir cat de mult putem filozofa, desi pare ca stim totul despre noi dupa atatia ani impreuna.

Dimineata pornim mai departe la drum prin crovuri, lasand in continuare poteca spre Izverna ascunsa in necunoscut pentru noi. Servim micul dejun la soare, deasupra Poienilor Porcului (I, II si III) si poposim mai mult in Crovul Medved unde caut cu Em poteca ciobaneasca ce coboara spre Valea Cernei, inspectam fantana din Crov care are apa destul de curata caci a stat mult la decantat si mica stana din apropiere. Soarele e sus, e cald si placut si mergem la tricou in luna lui Mos Craciun.Cel mai mult imi plac Crovul Mare si Crovul Medved, asa adanc cum este si inchis pe toate partile, un amfiteatru natural, cu trepte de piatra, cu fund de iarba, in care sunt imprimate, minelar, trecerile oamenilor si popasul vitelor. Urcam pe drum cunoscut spre Varful Pietrele Albe si privirea de data asta imi este parca mult mai mult atrasa de satele de peste munte, caci acolo este un teritoriu nou, necunoscut, ce merita explorat candva…poate pe bicicleta, poate pe poteci doar de oamenii locului stiute care duc totusi in niste locuri extraordinare.

Prin crovuri.

Privindu-le putin de sus, cu putin inainte de Medved.

Copacul si turistul.

Oglinda noastra.

Un scaun natural, ce ne da un prilej extins de poze.



De pe Varf urmam muchia si cu ajutorul GPS-ului gasim si marcajul BR in cautarea caruia am pornit si aucm 2 ani de zile insa pe atunci de jos in sus. Fiind inca o urma de poteca, parcursul este mult mai usor si coborarea mai rapida, astfel incat coboram cu spor si ajungem mai repede decat ne-am asteptat in Poiana Tasnei. Ne grabim caci vrem sa prindem cheile Tasnei pe lumina, pentru ca Nasu sa aiba ocazia sa isi exprime talentele fotografice. Alaturi de Crovuri, Cheile Tasnei sunt un alt loc drag mie din muntii Mehedinti, si foarte pitoresc as putea spune. Am fost de 3 ori pe acolo si de fiecare data am pasit cu drag pe acea poteca, cu inima si mintea deschisa, minunandu-ma de locurile frumoase, de fiecare cot, de fiecare trecere a raului etc. Sunt locuri de care nu ma plictisesc, sunt locuri pline de detalii in care am ascuns ceva din mine, amintiri, priviri, prieteni, sentimente. Si a le vizita este pe de-o parte prilej de aduceri aminte, iar pe de alta parte, prilejul unui bun exercitiu de observatie caci mereu in fata aparentelor se ascund lucruri deosebite, sau idei noi, propuneri de ture, curiozitati. Astfel acum gasim in drum un imbietor anunt ciobanesc, scris caligrafic si cu vorbe atent alese, ce ne invita la o masa buna, si ne imbie cu niste produse traditionale, dar se pare ca am ajuns prea tarziu caci pe munte totul e pustiu si rece…Ne dam si noi seama cand soarele ne fuge printre degete si lasa in urma o atmosfera usor glaciala si un pamant inghetat. In inima cheilor, stranse intre pereti e si mai frig. Apa curge pana la Moara Dracilor iar apoi usor usor, dispare, poate secata, poate intra sub pamant. Lasa in urma o albie prafuita si despuiata, un drum fara rost. Radu si Cristi raman mereu in urma asa ca eu si Em avem ocazia sa tragem in voie de timp. Ajungem la punctul de belvedere de la intrarea in padure, exact la fix pentru apusul de soare si coboarea merge agale, rumegand cu Radu planuri pentru ziua urmatoare.

In postura de turist cutezator.

Pe pietrele albe.

“Noi ciobanii”

Nu stiu cine erau ciudatii astia din partea de sus a pozei.

Mici baraje de frunze.

Il pino negro di banato.

Semne ale iernii.

Sfarsit de zi relaxant.


Avem o multime de destinatii din care sa alegem. Pe de-o parte ne-ar face placere sa exploram destinatii noi din muntii Mehedinti (Vf lui Stan sau un traseu de 7-8 in circuit care sa includa si vf Domogled) dar perspectiva unei zile frumoase si insorite in Cernei este atat de atragatoare. Nu e timp pentru intregul traseu de la maraton dar reusim sa combinam intr-o ruta nici lunga, nici scurta, multe locuri care ne-au ramas agatate de suflet. Planul nostru suna cam asa: Motel Dumbrava-Bisericuta din Dobraia- Vf Arjana-Saua Ciumerna-Inelet-scarile de lemn-Valea Cernei km 19.

Norii care se perinda pe deasupra noastra.

Profitand de proaspatul marcaj de la maraton/semimaraton.

Pregatiri de iarna.



Asa ca dimineata, cand inca soarele nu incalzea padurea si asfaltul rece din Valea Cernei, cu un echipament minimal fata de rucsacul din zilele anterioare, incaltati cu adidasi, pornim la deal spre Dobraia…cautam caldura soarelui. In locul lui insa ne intampina cateva picaturi de ploaie, dar hotararea noastra nu se zdruncina cu una cu doua…Curand vine si caldura, dar din interior. Ne bucuram de linistea potecii…a trecut 1 decembrie si nimeni de pe aici nu pare sa fi observat acest lucru, sau sa fie entuziasmat de acest lucru. Oamenii isi traiesc viata de zi cu zi, capitele de fan din recolte mai vechi sau mai noi asteapta neclinte iarna, animalele lasate libere la pascut profita de ultimile zile insorite pe coastele sudice. La prima vedere viata de aici pare oarecum romantica dar cred ca este una grea. Pamantul produce fan si o bruma de legume…Animalele sunt singura avutie a oamenilor de aici care totusi traiesc mai mult si mai sanatos in aceasta lume paralela de cea a oraselor. In fond fiecare isi poarta crucea asa cum i-a fost dat si rar oamenii sunt multumiti (unii de prea multa poluare si aglomeratie in orase, altii de prea multa singuratate in creierii muntilor si tot asa). Alegem sa urcam pe Arjana, prinzand o muchie lunga si innierbata ce pleaca din drumul spre Bolgaltin (zona Izvor Poiana Lunga), pe care descoperim un vechi marcaj BR si o urma de poteca. Nu suntem singuri pe acest drum caci inaintea noastra se mai profileaza 3 siluete, care au aceeasi destinatie.
Dar Muntii Cernei nu sunt deloc niste munti aglomerati, nici macar acum, in acest weekend prelungit…Imi inspira chiar ceva arhaic, ancestral, populati pana pe la 800-9000 m, cu case imprastiate pe terase, cu zgomotul gospodariilor, cu firicelele de fum ce ies prin cos si se estompeaza in aer. Insasi drumul spre Arjana, e aproape o miniatura de poteca, varful aminteste de o Piatra Craiului tocita, dar ascunde frumusete si magie, poate tocmai prin izolarea aprenta de tot si de toate, poate tocmai prin faptul ca esti undeva deasupra tuturor, detasat, privind viata cu alti ochi, mai buni, mai intelegatori, contopindu-te cu natura, intelegand si iubind locurile asa cum le-a lasat Dumnezeu. Sunt locuri unde poti cu usurinta sa uiti de tine si sa uiti de rautate, barfa si restul, sa intelegi ca viata pe care o duci e mai buna decat te astepti si sa inveti oarecum din exemplul oamenilor frumosi si harnici ce traiesc aici.

Ulita copilariei pentru oamenii locului.

Privind spre Cernei.

Arjana.

De pe Varf coboram in Saua Prislop unde revedem 2 copaci de poveste, despre care am mai scris si in RT-ul de Pasti si avem ocazia sa descoperim si ce se ascunde dincolo de Saua Prislopel, caci vom continua sa tinem muchia, pana vom putea cobori comod si cu putin efort in Saua Ciumerna. Deja poteca de la maraton se vede in stanga noastra, iar de pe varful Cusmita avem o panorama completa asupra Muntilor Mehedinti. Acum dupa ce am umblat ceva mai mult pe traseele de acolo peisajul, muchiile, vaioagele, incep sa ni se descifreze mai clar si peisajul prinde sens.

Din Saua Ciumerna incepem lunga traversare si apoi prindem piciorul imadurit ce coboara spre Inelet. Acum nu prea e loc de alergat pe aici, caci mormanele de frunze moarte cazute chiar in poteca ascund capcane nebanuite. Iar de alergat am alerga doar de dragul miscarii, caci de grabit nu ne grabim nicaieri…Dovada ca ne si oprim des si ne facem de lucru printre frunze, pe care le descoperim calduroase ca un sac de dormit.

Coborand spre Inelet

Sfarsit de zi.

De la un punct, ne despartim, Radu pleaca pe traseul de la Maraton, alergand spre Dobraia, iar noi plecam spre Scarile de lemn, ca sa ne satisfacem si aceasta curiozitate.Pana acolo insa pasim impreuna cu cei ai locului de niste drumuri inguste si prafuite…Seceta e mare si pe aici, potecile si-au pierdut din consistenta si “scuipa” parca si pietrele afara…Pasii nostri si copitele cailor starnesc praf in urma si cand cu un ziua buna, cand cu un Doamne ajuta, trecem de scoala si ajungem la biserica, unde facem brusc dreapta pe un picior innierbat ce coboara spre Valea Cernei. Intelegem curand de ce oamenii de aici traiesc cu dragoste de Dumnezeu si de ce exista atatea semne pe drumul nostru. Poate poteca si scarile par usoare pentru niste excursionisti ca noi, dar cand te gandesti ca pe aici trec deopotriva si femei si copii si oameni batrani, atunci cand te gandesti ca bolnav fiind nu ai decat o lunga si alambicata cale de a ajunge la asfalt, atunci intelegi ca viata aici nu e doar poezie si intelegi ca religiozitatea oamenilor este singura ceritudine pe care o au intr-o societate care i-a uitat in timpul lor imemorial. Drumul de 6-7 km pe asfalt e un bun prilej de a medita la toate acestea, cand gandurile se contopesc cu noaptea, cand pana si drumul se linisteste, cand ajungi sa te simti un drumet bucuros cand dupa ultima curba lumina motelului sclipeste vesel in noaptea neagra si cand o cana de ceai iti incalzeste sufletul.

In ultima zi nu facem decat sa urcam pana la Crucea Alba si sa ne plimbam putin prin Herculane. Indraznesc sa spun ca nu ne-am plimbat prin statiunea din 2011 ci prin mica statiune din 1887. Aveti sa ma intrebati ce s-a intamplat atunci…Nu s-a intamplat nimic, l-am ales ca un an intamplator, dar era un an in care mai toate cladirile erau noi, moderne, in care statiunea emana viata…Acum am luat la pas si am avut timp sa lasam ochii sa alunece peste inscriptii vechi si sterse dar si peste minunile lumii moderne care nu se armonizeaza deloc cu locurile.

Drumul spre casa nu e nici lung si nici greu, caci fiecare am plecat mai impliniti din Valea Cernei…Si eu si Radu stiu ca ne-am promis ca vom reveni aici sa descoperim alte locuri pline de magie in acesti munti frumosi , cu locuri deosebite dar cu oameni simplii….niste munti plini de autenticitate as putea spune.

Trasee si marcaje:

Traseu 1-Muntii Mehedinti: Valea Cernei(km 20 )-Foeroaga Tamnei (CR)-Poaiana Beletina (vechi marcaj TA)-Crovul Mare(CR)-Crovuri-Vf Crucea Alba(PG)-Poiana Tasnei (initial PG si apoi vechi BR, apoi din nou PG)-Motel Dumbrava (CA)

Scurta descriere:

Din Valea Cernei km 20 (loc de popas cu mese si bancute) prindem marcajul CR bun, ce urca prin padurea de foioase pe o viroaga uneori secata, alteori cu apa. Trecem de 2 izvoare amenajate, unul mai mic si unul mai mare, si inainte de a iesi in padure in momentul in care poteca face brusc dreapta, apare marcajul TA, si o sageata albastra stearsa. Urmam poteca bine conturata si trecem pe langa o serie de salase de vara, sarim o muchie, coboram pe partea cealalta si ajungem in curand intr-o zona cu grohotis si pietre mai mari, care precede Poiana Beletina. Marcajul se termina in Poiana Beletina, unde ne orientam spre dreapta, cautand un marcaj relativ proaspat CR, care ne va conduce in 20 de min deasupra Crovului Mare.Coboram liber in Crov unde regasim poteca marcata cu CR pe care am parasit-o initial si care vine din dreapta din Valea Cernei, si poteca marcata tot cu CR care merge la stanga spre Izverna (sageti pe un bolovan mare). Crovurile sunt marcate cu un marcaj relativ nou PG care poate se produca ceva confuzie avand in vedere ca pe hartile mai vechi cu acelasi marcaj era desenat un alt traseu care traversa poienile si salasele de sub Crovuri (dinspre Valea Cernei). Din ultimul crov marcajul PG ne conduce pe Vf Pietrele Albe (exista si alte variante de a urca pe varf).Pe varf putem regasi si un vechi marcaj BR. Marcajul nou PG continua pe muchie spre sud, dar este greu de urmarit pentru ca isi schimba des directia (cand pe stanga muchiei, cand pe dreapta). Noi ne putem mentine pe muchie aprox 45de min, si vom putea identifica inca din departare un picior masiv si impadurit care coboara spre SE si unde exista vechi semne BR si o poteca (nu stim inca unde a disparut marcajul PG, probabil l-am pierdut in padure, inainte de a ne cobori pe picior). Desi incepem sa coboram pe picior, poteca ne va purta putin spre dreapta si vom pierde cu rapiditate diferenta de nivel, urmand sa ne scoata din nou, mai jos in poteca marcata mai demult cu BR si acum remarcata cu PG (este literalmente o nebunie cu marcajele). S-a marcat fara sa se puna niciun fel de placute/stalpi, panouri informative etc. iar marcajul PG nu se potriveste cu cel din harti.

Ulterior poteca este clara(marcaj PG +vechi BR) prin padure, se coboara un hornulet, se trece pe langa o stana si se intersecteaza in Poiana Tasnei, marcajul care vine din stanga de la Balta Cerbului. Coboram prin Cheile Tasnei (marcaj CA bun) pana la Motel Dumbrava.

Timp (aproximare personala): 8-10 ore

Traseu 2: Motel Dumbrava-Biserica Dobraia-Izvor Poiana Lunga (PR)-Vf Arjana-Saua Prislop (BR)-Vf Cusmita-Saua Ciumerna (nemarcat)-Saua Ciumerna-Inelet(PR)-Scarile de lemn-Valea Cernei (km 19)(nemarcat).

Marcajul PR este foarte bun, fiind finalizat anul acesta de cei de la Alternative Timisoara in vederea Maratonului. Din drumul care pleaca de la Biserica din Dobraia si merge spre Bogaltin, se poate admira cu usurinta Arjana si se poate identifica o muchie prelunga si innierbata care urca spre varf. Muchia incepe chiar din drum, undeva in zona Izvor Poiana Lunga. Initial este doar o urma de poteca,dar mai sus, aceasta devine putin mai clara si apar si primel semne de marcaj sters BR. Urcusul pe Arjana implica putina catarare elementara (nimic mai greu ca in Piatra Craiului). De pe Arjana, coboram, initial fara marcaj, urmand sa il regasim la intrarea in padure (BR). Marcajul ne conduce pana in Saua Prislop unde se intersecteaza cu marcajul TR. Noi continuam spre Nord, mentinandu-ne pe piciorul innierbat (de pe care se vede poteca de la maraton), urcam pe vf Cusmita si apoi coboram in Saua Ciumerna. Din Saua Ciumerna regasim marcajul PR f bun care ne va conduce in Inelet. Dupa ce iesim din padure si traversam o pajiste cu cativa pomi pitici(poteca vaga) iesim intr-o poteca mai clara, unde marcajul se orienteaza spre dreapta. Noi mai coboram 10 m si gasim un drum mai clar pe care continuam spre stanga spre Scoala si Biserica. In dreptul Bisericii faceam brusc dreapta pe un picior innierbat, pe langa un par (pomul fructifer) si poteca devine clar de urmat din dreptul unei cruci noi si stilizate , ridicate de oamenii locului. Parcursul este presarat cu vorbe de duh si rugaciuni si coboarea este sustinuta, ultima parte fiind consituita din 3 scari de lemn, tapene si refacute.Foarte interesant este ca acestea erau ancorate cu sarma in niste clepsidre naturale. Ajungem in curand in Valea Cernei -km 19 (punte, baraca de lemn care serveste ca statie de autobuz si o cruce de lemn).



Hercules Marathon

Hercules Maraton

Din nou incep sa raman in urma cu postarile, si jurnalele restante incep sa se adune unul cate unul. Totusi fiind fortati de o ploaie torentila sa plecam mai repede de la munte weekend-ul aceasta am zis ca poate mai recuperez din restante. Mike e putin mai la zi si a scris un deja un jurnal superb.

Dupa EcoMaraton nu plecam cu asteptari in legatura cu clasirile, stiu ca sunt cam in urma cu antrenamentele fata restul lumii dar totusi sunt chiar curios cum e traseul maratonului, si tinand cont de felul in care se anunta vremea pentru weekend chiar nu regret alternativa unui weekend la catarat. Maratonul incepe pentru noi de vineri seara, cand impreuna cu Laviniu, Irina si Claudiu plecam in directia Herculane. Drumul trece uimitor de repede, cu povestiri exotice despre Nepal, Istambul si alte locuri aflate la jumatate de lume distanta (Laviniu si Irina tocmai se intorseseara cu o saptamana inainte din al doilea concediu consecutiv petrecut in Nepal).

Ajungem destul de tarziu, pe 1:30 dar gasim cu usurinta locul de pus cortul de pus corturile astfel incat la 2:00 tragem pe dreapta pentru 5 ore scurte de somn. A doua zi trezirea destul de dimineata, mergem sa ne ridicam pachetele de concurs, dupa care vine tot mini-ritualul pregatirii de concurs, mini-ritual ce presupune mersul la toaleta (de departe cel mai important), atasarea numarului, pregatirea borsetei si a continutului buzunarelor. Cu 10 minute inainte de start incepem sa ne indreptam spre punctul de start, intr-o alergare usoara numai buna de incalzire.

La start ca de obicei o groaza de cunoscuti, atmosfera super faina urmata de unul din primele start-uri punctuale de la maratoanele la care am fost pana acum. Fara imbulzeala, cu o atmosfera relaxata per total nota 10 pentru start. Despre traseu nu stiam prea multe, stiam ca urca pana la biserica din Dobroaia, dupa care inconjoara arjana si coboara in Inelet, dupa care inapoi la Motel Dumbrava pe la biserica din Dobraia.

Oamenii nu pleaca prea tare la inceput, si in mod suprinzator chiar imi place portiunea de asfalt de la inceput. Vremea e superba de dimineata, cerul senin si soarele incepe sa arda destul de puternic. In curand in schimb facem stanga si incepem sa urcam destul de hotarat spre Dobraia, pastrez distanta fata de plutonul in care se vad Balan, Istvan, Suca, Zsolt. Urcarea merge destul de bine, parca e una din zilele in care lucrurile par sa se lege, si reusesc sa tin ritmul cu destul de multa usurinta. La un moment dat iesim din padure si soarele ne paleste in ultimul hal. La biserica suntem incurajati de oamenii din CAR Univesitar. Se simte ca pripeste, si la cat de tare pripeste probabil ne asteapta si ceva ploaie dupamasa. De la Dobraia urmeaza o portiune valurita unde incerc sa dau drumul la picioare, si merge intr-o oarecare masura. Ma depasesc de cateva ori cu Zsolt si cu Suca, care parca totusi ar trebui sa fie intr-un alt pluton unde mult mai in fata, ma depaseste si Gabi Salomon pe coborare, in schimb il depasesc pe Istvan si inca 2-3 concurenti.

Inca zimbitor in prima parte a maratonului

Dupa portiunea valurita care inconjoara Arjana a urmat o coborare destul de lunga si nu foarte abrupta spre Bogaltin. Pana in Bogaltin nu pot sa spun ca mi s-a parut cine stie ce traseul, cel putin portiunea dintre Dobraia si Bogaltin care merge pe un drumeag nu mi s-a parut ceva deosebit. In Bogaltin suntem incurajati de copii, babele stau si se uita la noi ca la unul dintre putinele evenimente interesante care se petrec probabil in satul respectiv. Salut cam toti satenii si primesc raspunsuri binevoitoare in schimb. La punctul de alimenare ajung impreuna cu Zsolt si Istvan, plecam cam in acelasi timp dar ii depasesc pe urcare.

De fapt prima jumatate a urcarii merge uimitor de bine, si reusesc sa ma apropii de Gica care era mult in fata initial. Tot pe urcare il depasesc initial prima data si pe Aurel, cu care aveam sa merg impreuna aproape jumatate de maraton.

Pentru mine in schimb partea cu adevarat frumoasa si pitoareasca a maratonului a inceput cu Fantana Babii, Practic de aici paraseai drumurile croite de diferite mijloace de trasport umane si incepea partea de trail. Intre timp soarele intrase deja in nori si cerul incepuse deja sa maraie in departare. A doua jumatate de urcarii a mers in schimb in schimb destul de dezastruos, si tot ce am putut sa fac a fost sa pastrez distanta fata de Giga, Balan si Gabi care se vedeau in departare. Oricum probabil in momentul in care am ajuns la check-point-ul din creasta aveau cam 5 minute avans, dar totusi fata de EcoMaraton erau macar in raza vizuala dupa jumatate de maraton.

Ajuns in creasta am noroc de o gura de apa cu bule geniala de la oamenii de la checkpoint, si incep alergarea pe curba de nivel, pe o poteca nu prea placuta la alergat, cu destul de multi jnepeni pitici care cereau destul de multa antentie. Sunt interesante intr-un fel primii pasi in coborare dupa o urcare lunga, cand muschii sunt deja anchilozati dupa cateva ore de tras de ei. In departare pe curba de nivel inca se mai vad Gica si Gabi Solomon, dar doar pentru scurta vreme. Reusesc totusi sa intru in ritm, si cobor impreuna cu Salasan Aurel. Mai mult eu in fata, dar de rotim de cateva ori pe parcursul curbei de nivel si pe coborare.

Coborarea spre Inelet a fost absolut superba, mi s-a parut una din cele mai faine coborari dintr-un maraton de pana acum. Lunga, foarte alergabila, prin locuri salbatice, absolut geniala, de-ar avea toate maratoanele coborari de genul asta. Nu zic nu, e faina si coborarea de la Ecomaraton din Poiana Gutanu, dar totusi acolo trebuie sa muncesti mai mult pentru ca nu te ajuta indeajuns panta. In schimb aici totul curge cu atat de multa usurinta. E interesant in acelasi timp si ca toata coborarea am mers in 2, si tot simteam respiratia lui Aurel in spate ori alergam in spatele lui, ajuta destul de mult la pastrarea ritmului.

Pe frumoasa coborare spre Inelet.

Cu Mehedinti-ul in fata.

Ajungem in cele din urma la punctul de alimentare din Inelet, odata cu primii stropi de ploaie ai unei torentiale inevitabile. La fel ca si la celalte puncte de alimentare, zahar si realimentez bidonul pentru a bea apa pe portiunile ce urmeaza in urcare. Toate bune si frumoase pana la 2 minute de punctul de alimentare cand scap pentru a 3-a oara bidonul, bidon ce aterizeaza intr-un mod nefericit si i se sparge capacul. Si cam asta a fost inceputul sfarsitului, sau inceputul zidului ca sa zic asa.

Pentru ca mare parte din ceea ce se intampla in timpul unui concurs tine de psihic, iar mintea poate sa traga corpul atat inainte cat si inapoi. Si psihic, lucurile se schimba radical in timpul unui maraton atunci cand nu te mai uiti in fata dupa cei pe care te straduiesti sa-i ajungi, si incepi sa te uiti in spate dupa cei care te urmaresc pe tine. Si pana in momentul respectiv cam tot maratonul m-am uitat doar in fata, chiar daca cei din fata se distantau sau se apropiau. In schimb de dupa Inelet lucrurile s-au cam rupt pentru mine. Pe de o parte nu bausem apa aproape de loc la Inelet, in speranta ca voi folosi bidonul pe urcari, bidon care acum nu mai era capabil sa tina apa in el. Asa ca dai si goleste bidonul si dai inainte inca 5 kilometri pana la urmatorul punct de alimentare, cu setea destul de acuta. Si incepe si ploaia, initial placuta si racoritoare, pana cand a transformat toate sleaurile si potecile in mici torente pe care se scurgea apa cu duiumul. Imi dau seama ca merg prost, sunt portiuni pe care si rupt de oboseala ar trebui sa pot sa alerg si totusi ma asez in confortul unui mers alert. Si odata cazut in capcana asta e atat de greu sa te redresezi, iar kilometri pana in Dobraia mi s-au parut cei mai lungi kilometri de pana acum dintr-un maraton. Daca exista vre-un zid in timpul unui maraton, probabil pe acolo m-am lovit in plin de el. Pe portiunea respectiva m-au depasit si Daniela Marin, si Aurel, si Dan Stefan impreuna cu Zsolt, care desi nu mergeau nici ei prea bine in comparatie cu ritmul meu erau mult peste.

Oricum a fost tare momentul in care tot asteptandu-ma sa apara cineva din spate am vazut tricoul albastru al Danielei Marin. Ma asteptam sa apara cineva, dar parca nu ma asteptam sa apara o fata, dar ritmul in care mergea era de-a dreptul nebun in momentul respectiv. Bine fata!, ai fost mai buna astazi, si asa s-a evaporat si speranta de a iesi inaintea primei fete..

Frant.

Punctul salvator de alimentare.

Soseste in cele din urma si punctul de alimentare salvator, in care ma opresc si bag cu nemiluita apa, zahar, glucoza si alte cele. Apa e esentiala pentru mine, si probabil in timpul unui maraton cred ca transpir cam 4-5 litri de apa fara probleme, ceva mai mult decat Mike sau decat Dani. Iar daca nu am de unde sa inlocuiesc litri respectivi de apa lucrurile merg rau, spre foarte rau. Merg si pe panta usoara care urca inapoi spre Dobraia, stiu ca de aici e doar coborare si ca o sa ma ajute gravitatie, si ma bucur de ultimii kilometrii ai maratonului. Imi place si coborarea aceasta, un pic mai tehnica si mai aprupta, in care trebuie sa mai si muncesti putin pentru a te infrana si nu poti sa dai drumul complet la picioare.

Trece si fatidicul semn cu kilometrul 44, si vine si linia de sosire, pe care o trec chiar multumit, dupa 5 ore si 17 minute, pe locul 14, pe 7 la categoria mea, si in spatele primei fete, dar chiar multumit de felul in care am mers. Se poate si mult mai bine, cu ceva antrenament si cu ceva kilograme in minus (anul trecut pe vremea asta aveam cam 4-5 kilograme in minus, si chiar se simtea).

La linia de sosire.

Mi-a placut foarte mult cum a fost asezata si linia de sosire, intr-o poienita faina, ferita de trafic. Nota 10 si pentru organizare si pentru lucrurile de la punctele de alimentare, au fost de toate si din belsug. Dupa care obisnuitele schimburi de impresii, discutii, planuri pentru urmatoarele concursuri in timp ce asteptam si incurajam concurentii. Supriza cea mare vine de la mike, care ajunge nesperat de bine (eu eram in drum spre corturi pentru a ma schimba in momentul in care a ajuns, fiind convins ca mai dureaza ceva pana cand vine). A ajuns pe locul 7 la general, si pe locul doi la categoria ei, ai doilea podium, si de data aceasta cu o treapta mai sus. Zambitoare pe podium, mi-a adus aminte de o poza pe care o are de la serbarea din gradinita in timp ce recita o poezie. Aceasi fetita, acelasi zambet, douazeci de ani distanta.

Tot seara dupa ce a ajuns Luci am tot vorbit despre calatoria pe care o facuse in ultimele noua zile. Fascinanta, cred ca e una din cele mai frumoase ture pe care poti sa le faci in alergare in Romania. Ma gandisem si eu la aceasi calatorie anul trecut, doar ca o vad amplasat intr-o saptamana din septembrie, cu vremea stabila si racoroasa, fara zapada, cu iarba uscata in jur si cu cerul albastru de toamana deasupra. Sper sa fac si eu anul aceasta aceasi calatorie, poate cu putine modificari la traseu, poate singur poate cu o trupa mai mare.

Acesta ar fi unul din planurile pentru anul acesta, a mai fost unul care nu prea s-a materializat din cauza de ape prea mici (voiam sa imi construiesc o pluta de pet-uri cu care sa cobor pe nera), si urmeaza unul mai lung si mai serios. Bike, Climb, Bike, respectiv in august vrem sa plecam din Romania pe biciclete pana la poalele Mont Blancului, sa urcam Mont Blanc-ul din partea italiana si sa ne intoarcem inapoi pe biciclete in tara. O luna de zile, 3000 de kilometri, o combinatie intre alpinism si descoperirea Europei pe biciclete. Un test pentru a vedea cat de mult ne-ar place.

Despre restul weekend-ului nu sunt foarte multe de povestit, s-a scurs intre cloaca cu bai termale, escalada duminica cu Nusu, un mic festin pe la parintii mei la Slatina, si lungul drum de intoarcere in Bucuresti.

Cernei Mehedinti

Hoinarind prin Cernei si Mehedinti de Pasti

Ideea unui paste in Mehedinti i-a venit Mihaelei acum ceva vreme, zona oferind multe posibilitati pentru toate gusturile. Astfel incat s-a incropit o tura pinguineasca cu participanti din toate colturile tarii, de la ardeleni din Tara Oltului la munteni din Galati si alti munteni din Slatina, in total 20 de suflete in cautare de pace si de voie buna.

Una din chestiile care imi place la turele mai domestice in locurile mai joase e statul seara in jurul focului, eventual cu ceva trabaluit in jurul unui ceaun. E in toata povestea un farmec misterios si ancestral, la fel de bine intiparit in genele noastre ca multe alte lucruri partial uitate. Pe scurt tura a fost una fara evenimente deosebite, dar cu vreme foarte faina si cu descoperirea unor zone noi in care nu mai umblasem pana acum. In prima zi am facut o tura scurta pana la cascada Roset dupa care oamenii au incheiat seara cu o plimbare prin cheile Tesnei. Sambata am urcat cu corturile pana la biserica din Dobroaia, sat care m-a impresionat prin faptul ca e inca destul de plin de viata, in ciuda lipsei unor elemente cum ar fi curentul electric sau drumurile pe care sa se poata ajunge cu masina. Fata de alte sate din apuseni care sunt aproape parasite aici totusi lumea pare sa reziste inca cu stoicism tentatiilor civilizatiei. La slujba de pasti cred ca s-au strans in total cam 30 de oameni, din casele imprastiate pe dealurile din jurul bisericii.

Cascada Roset, cu un debit mai mare decat de obicei.

Andrei in postura de explorator indraznet.

Tineretul muncitoresc privind cutezator spre viitor.

Semne ale primaverii pe Valea Cernei.

La sfat sub Arjana.

Un varf frumos cu un nume si mai frumos.

Hoinarind pe drumege uitate de lume.

Bis.

Tot sambata am facut si o tura mai scurta de trail-running pe o parte din traseul maratonului Hercules, iar traseul chiar e foarte frumos si merita, zona are un aer aparte iar primavara cand inverzeste totul cred ca e superb. Din traseul de maraton am deviat spre Arjana, varf frumos cu un nume si mai frumos, aduce putin a Piatra Craiului, cel putin pe ultimii 200m de dinainte de varf. Mi-a placut foarte mult si traseul marcat cu punct galben care coboara inapoi pe varf pe un picior foarte domol si frumos. Foarte fain a fost si cerul instelat de sambata noaptea, si slujba de duminica tinuta de un preot ce avea 3 biserici in parohie, si care avea ceva de trekkuit intre ele in ziua de Duminica. Frumoasa a fost si coborarea pe langa cheile Prisacinei, arata genial satele rasfirate din zona, cu drumege de cand lumea croite pe coastele dealurilor.

Adunate de pe traseul de maraton.

Privind spre Arjana, ceva mai stancoasa decat ma asteptam.

Pe acoperisul Cernei.

Pozar.

O poteca superba ce serpuia pe piciorul din fata, una din cele mai faine poteci pe care am alergat in ultima vreme.

O casa tipica din zona, acum in paragina.

Ocolind cheile Prisacinei.

Tura am incheiat-o printr-o urcare blitz in crovuri duminica dupamasa, singur din pacate pentru ca nici unul din oameni nu a percutat la ideea mea. Asta e una peste alta a iesit o plimbare chiar faina, cu descoperirea unui traseu nou, respectiv traseul de coborare din poiana Beletina inapoi spre Valea Cernei. Sincer traseul poate pune ceva probleme de orientare in conditii de vizibilitate scazuta, marcajul fiind destul de vechi si de rasfirat pe alocuri. A urmat o seara foarte faina petrecuta la un adevarat ospat la parintii Claudiei (sarumana pentru gazduire inca odata, trebuie sa spun ca n-am mai luat de mult o masa de seara care sa-mi cada atat de bine), urmat de un alt ospat la parintii mei. Deh trebuie sa mai pun si eu la loc kilogramele pe care le-am pierdut atunci cand am fost bolnav.

In singuratatea si linistea crovurilor.

Darzenie.

Semne ale schimbarii vremii, si un spectacol in sine.

Si ca incheiere, o poza cu frumoasele vestitoare ale primaverii.

Toamna in Mehedinti

Muntii Mehedinti-la granita intre toamna si iarna

Inca odata, tot de la mike citire unul din RT-urile restante din ultima vreme:

Muntii Mehedinti-la granita intre toamna si iarna

Intro:
Capodopera de pe Cerna
Tatiana Stepa si Andrei Paunescu

”Din miezul verii pana-n miezul iernii,
Din spic de ger si pana-n spic de grau,
E o capodopera pe malul Cernei,
E ambasada cerului pe-un rau.

Mai puneti frana permanentei goane,
Opriti-va din tot ce daramati,
Si mai veniti aici la Herculane
Sa fiti o saptamana imparati.

R:Slabiciuni umane dulce se rasfata,
Dor de Herculane, dor de viata.
Destul cu-atata jalnica deriva,
Destul cu-atata jaf si-atata stres,

Gustati din ionizarea negativa
In tainicul naturii inteles.
Pe aici pe undeva printr-o padure,
Cand simte osteneala si e greu,

Cautator al unor spatii pure
Aici coboara insusi Dumnezeu.

R:Slabiciuni umane dulce se rasfata,
Dor de Herculane, dor de viata.
Lui Hercule i-a mai ramas fantoma,
Sa dea convalescentilor raspuns,
Si imparatul a plecat la Roma,
Dar numai in legenda a ajuns­.
Cand sufletul e trist si oboseste,
Plecati la Herculane intr-o zi,
Sa supravietuiti dumnezeieste
Recastigand si dreptul de-a iubi.

R:Slabiciuni umane dulce se rasfata,
Dor de Herculane, dor de viata.

Inca de la inceputul saptamanii se infiripase ideea unui weekend prelungit si cautand diverse locatii cu vreme acceptabila a intrat in carti si Herculane. Prognoza de pe meteoblue spunea frig dar precipitatii putine, asa ca in ciuda asteptarii infernale dintr-un Bucuresti sugrumat de masini, si a ploii ce cuprinsese autostrada joi seara , noi goneam manati de vise si imaginatie spre niste munti noi-Cernei-Mehedinti, pe care ne asteptam sa ii gasim gatiti parca pentru ultima reprezentatie a toamnei.

Si nu ne-am inselat in aproximatii caci odata ajunsi in Herculane decretam ca nu am mai vazut o paduremai frumoasa.Era o betie de culori si perspectiva ma ducea cu gandul la citatele ce umplusera in scoala primara un caiet intreg de imagini frumoase:

Planul nostru era variat,cuprindea si ceva escalada, si treking dar pana la urma cum astrele nu s-au asezat favorabil am gasit motive nesfarsite sa abandonam escalada: frig, frig,frig, o stanca rece si fara suflet , papuci parca scosi din congelator,trasee…hmm, sa zicem ca pe cele mai usoare de 6-/6 nu le-am gasit noi.

In plus era atat de bine in caldura uscata a gecii de puf incat cu exceptia unor tentative razlete trekingul a avut castig de cauza.

Astfel vineri, am pornit lansati spre Varful Domogled… planul nostru suna frumos, un circuit dupa descrierea din Jurnalul lui Gigi Cepoiu…pentru ca evident harta cu Mehedinti nu am gasit asa ca nu am avut ce face decat sa strang vreo 50 de pagini de documentatie care sa tina loc de sursa de inspiratie, harta si descrieri.

Muntii acestia ar merita mai multa atentie mai ales ca se pot lega trasee foarte frumoase in circuit, si accesibile unui numar mare de turisti. Dar inceputurile potecilor, nesemnalizare, marcaje ce exista pe hartie si lipsesc definitiv din teren (sau n-au existat niciodata) sau si mai reprezentativ, marcaje ce se termina brusc dupa ce ai mers 2 h pe un marcaj ce pare refacut-sunt lucruri ce dezarmeaza pe multi turisti care nu au chef de balaureala, desi locurile sunt absolut splendide.

Herculane mi-a dat impresia unei statiuni ramase in urma…timpul a inghetat la momentul ’89 in multe locuri din Herculane, iar hotelurile parasite ar putea adaposti jumatate dincersetorii in Bucuresti.

Un potential turistic imens ramane ingropat probabil intre hartii si nepasare.

Dar sa revenim la munti, acolo unde ne este pacea si linistea si regasirea, acolo unde potecile, padurile, stancile, au vazut oameni si oameni, moduri diferite de viata timp demii de ani.

Acolo unde iarba nu cunoaste masini, acolo unde frunzele inverzesc si cad in ritmul anotimpurilor; acolo unde singurul zgomot este pasul masurat.

Poteca spre Crucea Alba este un exemplu ca se poate face si un turism placut,ca muntii pot sa fie accesibili oricui le cauta frumusetile, si cu exceptia faptului ca trebuie sa stii unde incepe marcajul, nimic de reprosat, poteca larga si lina, cu panouri de informare turistica despre fauna si mai ales despre copacii si arbustii din zona, un foisor frumos bun de popas si panorama frumoasa caci stanca alba stralucea sub imbratisarile de foc ale foioaselor.

Carpati.org

Parte din harta de pe panoul de informare turistica

Carpati.org

Ca la scoala

Carpati.org

O poteca europeana

Flacari rosii, galbene, seridica peste tot si parca totul este tintuit locului doar de acordurile inchise

ale Pinului negru de Banat, care ramane strajer al locului ca o coloana de marmura neagra -rece si impasibila la focurile toamnei ce se ridica in jurul lui si prajolesc ochii .

Carpati.org

Este o poveste intreaga cu acest conifer, care sfideaza parca legea, cocotat pe stancarii , cand mic ca un bonsai, cand falnic, strajer al abisului ce se casca la picioarele lui.

Carpati.org

Astfel cu ochii roata, nestiind ce sa admiram mai intai urcam sprinten tarsaindu-ne picioarele cand si cand, ca atunci cand eram mici,prin frunzele cazute.Carpati.org

Cu cat mergeam, ultimele acorduri ale verii se pierdeau, iar ceturile tomnatice ne ascundeau departarile.

Carpati.org

Una dintre legendele Crucii Albe povesteste ca un tanar, pentru a-si arata dragostea fata de iubita lui a hotarat sa cucereasca muntele Domogled , ce se inalta impunator, asupra statiunii Baile-Herculane, vrajit de grandoarea si spectaculozitatea peisajelor, a pasit in gol si a imbratisat astfel, pentru totdeauna viata eterna.

Carpati.org

Din pacate fara perspectiva, ne-a cam pierit si noua cheful de a urca spre varful Domogled si ne-am intors, dar daca progresam, ajungeam sa intalnim iarna la 1000 m. Dar sufletul nostru e cald si desi cu jumatate tanjeste dupa zapada de vis si dupa fasaitul schiurilor in pulverul perfect, totusi , ca si firea omului tanjeste dupa sfarsitul de vara, dupa aerul racoros de dimineata si soarele de peste zi, dupa ziua lunga si baia la izvor. Vom alerga tot timpul spre nou si vom pastra vesnic in inima ceea ce am pierdut.

Odata cu seara, Claudiu ne conduce spre locul de cort si intr-o livada de meri ne intindem garsonierele pe cateva petice de iarba. Suntem singuri, sub cerul albastru pe care cautam stelele ce prevestesc ziua buna de maine, iar pastele stropite cu vin,dau drumul la povesti.

Sambata ne trezim cu vesti bune…deasupra noastra senin, un albastru de pictat ne face sa ne grabim caci drumul in fata ne e lung si doar partial cunoscut.

Motel Dumbrava-Cheile Tasnei-Moara Dracilor-Poiana Bechet (BR)-Vf Pietrele Albe-Crovuri (pana inCrovul Mare) (fara marcaj)-km 18,8 (CR)

Carpati.org

Harta nu aveam si ne bazam 100% pe descrierile lui Gigi Cepoiu,Andei Sturek. si Ginain si Alina si pememoria lui Claudiu si a Cristinei.

…Si evident pe simtul nostru de orientare.

Incepem asadar sa urcam hotarati prin padure si mai repede decat se asteptau Claudiu si Cristina iesim la lumina .

Carpati.org

Sper ca nu ma insel, Arjana cu capul in nori

Lasam aproape definitiv in urma padurea odata cu intrarea in Chei si pastram cu noi doar pinii negri de Banat ce strajuiesc cetatea cheilor…ma sui pe unul din turnuri si privesc cum jos in vale focul mistuitor al toamnei a inghiti versanti intregi.

Carpati.orgCarpati.org

Urmam poteca, aici perfect marcata printre peretii cheilor si pe langa firul apei, urmand aceasta linie curgatoare, tolanindu-ne in micile poieni si visand la o noapte linistita de vara. LA iesirea din chei prindem vechiul drum al granicerilor pe partea stanga a vaii (sensul orografic)/dreapta cum urcam (poteca marcata merge pe partea opusa) caci aici privelistile sunt mult mai frumoasa si dupa 15 min coboram la Moara Dracilor…langa ea, o cascada impleteste tabloul unei existente acordate cu vibratiile padurii, cu schimbatul anotimpurilor, cu obiceiurile ancestrale.

Carpati.orgCarpati.org

Imediat dupa moara incepe TA spre Balta Cerbului-traseu de studiat dar din ce am inteles cu marcaj destul de vechi si rar.

Desi nu stim cat drum mai avem in fata, totusi ne grabim incet caci nu vrem sa pierdem nimic.

Carpati.org

Carpati.org

Ne oprim si in Poiana Tesnei sa admiram o ciuperca deghizata in piatra si sa cautam
marcajul ce urca pe versantul din stanga noastra.

Carpati.org
“E inca verde iarba pe coline”

Carpati.org

Carpati.orgCarpati.org

Desi acesta exista, totusi indicatoare privind directia de mers nu sunt, asa ca daca mai ai parte si de ceata, ai ceva de cautat. Dupa un nou urcus, un canion si un hornulet ajungem la o dilema.

Putem sa prindem de aici creasta spre stanga sau sa urmam marcajele ce continua prin padure, obligandu-ne sa descriem un arc de cerc sub creasta. Banda rosie devine din ce in ce mai neintretinuta, mai veche, mai fantomatica. Iesim intr-o noua poiana cu stana (poiana Beletina cred eu) unde ultimul marcaj arata ca un T…e clar T de la tontule, nu ai descoperit America, pana aici au mers toti, de aici descurca-te daca faci pe exploratorul…. s-o fi terminat vopseaua sau cheful, nimeni nu stie…gasim si copacul cu semnal connex si asta este.. deacum balaurim.

Carpati.orgCarpati.org

Totusi daca veti urma marcajele de parc national (nu atat de dese ca un marcaj turistic) prezente parca mai mult pentru confirmare, si veti tine linia ascendenta a muchiei, dupa 1h jumate, mai multe alarme false si un grup intreg de fete Morgana veti iesi in creasta la 20 de min de vf Pietre Albe.(pe vf Costiugu)

Carpati.org

Carpati.org

Am ajuns sus cam murati caci desi afara era soare, toata zapada de pe copaci cadea pe noi si in incaltari si visam la creasta uscata. Locurile in principiu sunt aproape neumblate, multa padure si la soare stancarie uscata unde pasesc cu ochii in 7 caci nu sunt deloc curioasa dupa o vipera mai ales ca dupa frigul din zilele precedente mi-e sa nu le cheme soarele.

Ajunsi in creasta credeam ca am transat problema dar…exista in toate un mare dar, poteca ce incepe asa frumos disparea in lastaris si iata eram in dilema ce sa alegem (pe stanga e iarna caci soarele nu a batut deloc si nu a topit zapada) iar pe dreapta e toamna…foarte interesant, in 10 m latime, schimbam 2 anotimpuri.Carpati.org

Carpati.org

Carpati.org

In ciuda preferintei noastre clare spre Toamna, Claudiu ne ghideaza spre Pietrele Albe via iarna, insa depasim cu stoicism portiunea stiind ca in fata ne asteapta doar stanca alba natural si nu pudrata cu nea.

Carpati.org

De pe varf se vad clar crovurile si aici apare si marcajul de creasta, dar tocmai acum il parasim coborand pe un picior pana in poienile Plostinoarelor …

Carpati.org

Suntem acum pe ultimele randuri ale unui maret amfiteatru ce se intinde la picoarele noastre si
strabatand crovurile, trecem rand pe rand prin lumi diferite, avem senzatia unei calatorii printr-un timp oprit, suntem cand prizonieri ai stancilor ce ne inconjoara circular, cand evadati prin bresa gasita, cand jucatori de fotbal pe imensul teren plat al Crovului Medved,cand statuie ramasa impietrita pe muchie, cu fata scaldata de soarele ce merge la culcare, trasand pe chipul obosit al muritorilor de rans, linii armonioase de zeitate greceasca.

Carpati.org

Carpati.org

Carpati.orgCarpati.org

Stadionul de fotbal

Carpati.org

As vrea sa ma opresc aici, sa ma lipesc cu fata de pamant, sa ma acopar cu patura calda a zapezii, sa ascult ultimele tanguiri ale pasarilor ce cheama soarele si primele fire deiarba ce razbat din pamant, sa miros viorelele si roua ghioceilor sa ma spele, sa fiu muntele, gazele si sa ma trezesc razand , copil cu parul balai, imbratisand lumina.

Planul initial era sa coboram prin Poiana Beletina dar cum era deja tarziu pornim la vale pe CR (pe Valea Timna/Tamna/Foeroaga dupa vorba localnicilor). Lumina ne mai insoteste o jumatate de ora cat sa strabatem….. si ne parasese odata ajunsi pe un promotoriu stancos deasupra primelor salase gasite.

Carpati.orgCarpati.org

Stateam pe o bancuta sapata parca in piatra, privind cerul sangeriu si ascultand harmalaia cainilor, iar apoi chemarea unei batrane ce isi aducea animalele acasa. In departare , in padure, o lumina sclipea vioi si neregulat…cineva facuse foc in noaptea calda si probabil pregatea masa. Un fuior subtire de fum se ridica spre cer, o marturie singulara a vietii efemere si totusi legata de pamantul drag, salase nelocuite iarna dar spre care oamenii cauta de primavara pana toamna, lupta si izbanda, intoarcerea si regasirea.

Urmam marcajul CR ce mai jos de primul izvor se intersecteaza cu TA ce vine din Poiana Beletina si in 1h ajungem la drum.Am incheiat calatoria in garsoniera noastra, cu un pahar de vin si cloaca cu apa fierbine ne-a tras mai putin decat sacul de dormit.

…Sacul de dormit, un prieten in bratele caruia ma scufund de 2 ori pe saptamana, in mijlocul caruia caut caldura in noptile friguroase si visele spre noi ture, spre noi calatori, spre noi descoperiri, spre noi aventuri, povesti si dulci icoane de cautat in albumul amintirilor cand anii ne vor ingreuna picioarele dar sulfetul insa ne va ramane tanar tanjind la aventurile tineretii.

Foto: Radu