Category Archives: Piatra Craiului

Cabana sambata

Cupa memoriala Dorel Jercan si Cosmin Conut.

Mai jos de la mike citire povestirea iesirii de weekend-ul trecut:

Cum am impacat si capra si varza (Crai si Fagaras la weekend)

Greu e cand alergi dupa 2 iepuri…si proverbul zice ca nu prinzi nici unul…asa imi era si mie teama ca frumusete de plan (Crai+Fagaras) se va duce de rapa.Totusi vantul din Zarnesti a spulberat toate gandurile pesimiste si a adus cu el auspiciile unui weekend reusit, cu poteci din 2 munti, cu schiuri si foci, cu multi kilometrii in masina, cantece, prieteni si temperaturi de primavara. Am avut de toate, de la vant iernatic, la soare de martie, de la alergat cu schiurile la deal, la coborat cu ele in spate la vale…si cand am venit acasa toate gandurile negre s-au sters, am ramas doar cu cele viitoare, calde si luminoase, si cu vesnicile vanatai pe tibii, semn al unui weekend reusit.Astfel toata povestea incepe cu anuntul legat de concursul de schi din Zarnesti, unde Radu s-ar fi dus…vorba aia, si eu m-as fi dus ca sa nu stau degeaba 4 ore si sa-l astept pe Radu.


Concursul a fost acesta :

http://www.carpati.org/stire/cupa_memoriala_dorel_jercan_si_cosmin_conut/2205/(Abia cand am venit acasa si am citit pe net am aflat ca Dorel Jercan si Cosmin Conut au fost doi dintre cei cinci alpinisti care si-au pierdut viata intr-o avalansa in 18 ianuarie 2004 in Valea Morarului din Muntii Bucegi in cadrul unui concurs de schi-alpinism.)

Si in final in Loganul ce se casnea cu greu sa razbata prin zapada troienita de pe coastele Zarnestiului se gasea si Laura, care vineri seara si-a gasit inspiratia pentru un weekend in Fagaras si inarmata cu o rulada (mmm… de care o sa mai amintesc pe aici) ni s-a alaturat ca pasager voios de cursa lunga.Asa ca dupa ce am ajuns in grafic in Zarnesti, am urmat sagetiile spre locul de plecare, ne-am facut incalzirea impingand la deal cateva masini, am debarcat cu schiuri si clapari intr-o curte, transformata ad-hoc in parcare, si in ciuda vantului ce sufla fara preget si a logicii somnoroase de prea de dimineata,am plecat la inscrieri…Aici aflu ca o sa fie de carat schiurile in spate, asa ca dau iarasi fuga in clapari la masina sa imi iau rucsacul. Ajung in final la fix pentru sedinta tehnica, prind din zbor steaguri verzi urcam steaguri rosii coboram si nu prea imi fac griji la orientare ca vorba aia, din coada plutonului am urme pe alese ca sa ma ajute.In total concusul a avut 4 urcari si 4 coborari , avand o diferenta de nivel pozitiva de +1050 m si diferenta negativa -700 m si s-a desfasurat pe o lungime de circa 10 km.


Hmm cativa de aici sunt pusi bine pe treaba asa ca eu imi caut cuminte loc la coada plutonului. E primul meu concurs cu numar pe rucsac, asa ca nu are sens sa incurc. Singurele diferente de mersul normal pentru ture de schi e ca imi suflec pantalonii sa las la vedere clapele de la clapari si cu argumentele lui Radu, renunt la a-mi lega schiurile de picioare desi ma si vedeam cautand niste silvretta rosii prin vagauni.

Radu e plasat mai in fata, si la scurt timp dupa start nu il mai vad.La plecare, desi suntem doar 50 de oameni, buluc mare, 2 podete si pe prima urcare,desi pot sa merg mai repede nu am cum sa depasesc deoarece plutonul e foarte compact…asa ca n-am ce face, astept sa ne rasfiram.
Prima urcare fu scurta..scurta rau si ma gaseste tot la coada. Imi dau seama ca nu e de gluma si va fi asa cum s-a zis la sedinta tehnica, pune foca da jos foca si baga un sprint pe urcare…ma gandesc ca asta nu prea e de mine ca pana sa imi reglez ritmul de mers la deal se cata urcarea dar ce mai la deal la vale, trebuie sa dau focile jos si sa ma apuc de prima coborare.Ei bine, daca la urcare mai am o sansa, la coborare nici una…prea putini kilometrii de off piste coborati pana acum… In plus e abia a doua tura cu dynafit si daca pic dureaza ceva pana ma adun si fixez din nou legatura. In plus erau multi picati in jurul meu ce se adunau greu asa ca stabilesc strategia…cobor asa cum stiu adica fara stil ?, cu grija la schiuri si sa nu cad ca mai bine incet si sigur decat repede si artistic mai apoi. Pana la urma strategia mea s-a dus de rapa caci pe ultima bucata plina de iarba si pamant am ajuns sa merg cu ele in mana…Nu ma prea grabea nimeni, vroiam doar sa pastrez contactul vizual cu oamenii ca sa ma pot orienta usor.

La a doua urcare (lunga, cam de 600 m) ma echipez repede si ma pun pe dat din bete la deal…de frica sa nu se termine prea repede…hmm, m-am inselat amarnic, asta a fost o urcare lunga. Candva pe urcare o depasesc pe Catalina din Cluj, urc cu capul in pamant, fur ceva tehnica din stanga si din dreapta, mor de cald, ma trec toate apele, ma dezbrac..si ajung la momentul schiuri pe rucsac.Ne asteapta un urcus pe picioare prin padure, nu stiu cat de lung (am aflat apoi ca vreo 200 m), dar suna bine, asta fac destul de bine.Ma pun in trena unui grup de 3 si imi revin, apoi hotarasc ca e prea incet si depasesc, urc singura si cand credeam ca e gata, ne punem iara pe foci. Uoi, urcarea asta e mai lunga decat m-am asteptat (unde-i Mara acum sa se mire in grai ardelenesc?) , inima imi bate tare, ca atunci cand alerg si o las mai moale,ba chiar decid ca daca nu se linisteste sa ma opresc eu putin. Din fericire nu e cazul, si dupa o lupta cu schiurile in mana, vine a doua coborare, lunga si frumoasa, cea mai frumoasa din concurs.Din cauza asta ce e frumos trece repede, si iar urcam. M-am perfectionat, pun foci, scot foci, ma imbrac, ma dezbrac binisor.

Urcarea 3 este superba, imi place la nebunie,urc de placere, urc pentru mine,pentru privelistea care ma inconjoara si pe care nu am timp sa o admir. Nu ma doare nimic, vantul imi ravaseste parul, cate o pala ma face sa ma infior si strang si mai tare rucsacul pe spate.Imi promit sa revin de placere pe traseu, urcam, coboram, copiez de pe la altii cum se fac anumite lucruri, cineva ma incurajeaza si ma uimeste ca ma cunoaste, il vad pe Radu pe ultima coborare si gata…aici am avut ocazia sa depasesc si nu am facut-o, decizie ce va conta la final.Pentru coborarea 3 cuvintele cheie au fost atentie la pietre, asa ca nu ma dezmint si cobor cu atentie caci nu vreau sa imi trimit iarasi schiurile la reparatii. Alt cuvant cheie in ultimul punct de control…pune-ti focile…le pun, ma rog sa nu imi faca acum la final vre-o figura caci doar au lipici proaspat si incep ultima urcare, alta frumusete de urcare…e clar un traseu pe care sa ma intorc, incerc sa raman cu un ritm constant dar simt ca nu mai e la fel ca la inceput, totusi stiu ca in varful dealului, totul va fi istorie.

Ultima coborare pentru mine, l-am vazut pe Radu cum a facut, pun schiurile paralele si nu imi mai bat capul cu virajele ma duc doar dupa urme…parca alerg sa le prind din urma. Jos in vale se vede finishul si pe la jumatea coborarii o fata ce coboara…Daca as avea suficienta nebunie sau daca m-ar chema Ema (femininul de la Em) as pune schiurile paralele si as pleca racheta si poate as recupera, dar nu sunt nimic din toate astea, asa caci cobor in urma ei si trec linia de finish…La o zi-doua dupa aceea imi dadeam seama ca daca as fi depasit mai repede cativa concurenti si nu as fi ramas in trena lor prea mult timp mai castigam ceva minute.

Habar nu am, nu am mers la limita dar am mers cu motorul turat bine…dar una peste alta s-a potrivit pe profilul meu,multe urcari, coborari usoare si distanta scurta, numai bine ca sa vad cum sta cu concursurile de schiuri de tura.Stiam eu ca desi in ceata mea de pinguini amatori am suficienta viteza in urcarile la deal,in concursurile adevarate aveam sa imi destram singura singurica mitul asta, si sa ajung cu picioarele pe pamant….Draguta mai ai mult de tras pana sa scoti niste timpi decenti, si poti sa te apuci sa optimizezi in primul rand la coborari – unde esti cataclism. Acolo la finish nu ma intereseaza nici timp, nici nimic, sunt fericita ca am terminat (si din nou nu ultima ) si dupa ce vin si Catalina si Roaxana Campian , eu si Radu coboram spre locul de start…pentru noi, doar o cursa s-a terminat..Fagaraul abia incepe.Insa inainte de toate ne ingaduim o pauza de 30 de minute la o scurta pauza de alimentare cu mici calzi, ceai clocotit si o primire calduroasa si la propriu si la figurat la locul de start.

Din Zarnesti, cap-compas Complex Sambata de unde ne asteapta 2 ore de poteca pana la Cabana. Laura ne asteapta rabdatoare sa ne prostim cu schiurile cand in brate, cand in picioare si in final pe rucsac pe poteca ce traverseaza prea multe fire de apa si pietre ca sa fie practicabila pe schiuri in conditiile de zapada actuala. Nu suntem deloc in forma asa ca urcam constant dar incet si cel mai greu se dovedeste cand iesim din padure si dam nas in nas cu vantul suierator si zapada viscolita.Radu se pune pe schiuri, eu si Laura inaintam pe picioare si abia acum imi dau seama ca am obosit…caci nu sunt capabila sa tai urme intr-un ritm decent asa ca ma schimba Laura.

La Cabana suntem ultimii veniti si eu cred ca sunt si prima care am mers la culcare…Am socializat vreo 3 h prin sala de mese, cu cana de ceai pe masa, infruptandu-ma din mancare, seminte si din nou rulada geniala a Laurei si intr-un final glorios la ora 9.30 pe ritmuri de folk am migrat in pat…De unde m-am mai ridicat peste alte 12 ore ? fara prea mult chef sa ii dau la deal spre Ferastra mai ales ca povestirile celor ce au urcat sambata spre creasta nu au fost din cele mai linistitoare. Testam totusi terenul si in sus, si in jos, peste tot, pietrele ascunse pandesc parsive asa ca ne delectam si la coborare cu alte 2 h de mers in clapari, vorbind si razand cu Laura si Mihai.

Una peste alta a fost un semimaraton de weekend la volan incheiat cu succes, cu prieteni vechi si noi, cu o osteneala placuta in noi si cu vise pe termen lung…

La final am pus si doua poze facute la sambata pe langa cabana, se vede clar din poze cat de trista e treaba cu zapada in Fagaras:


Pietre, iarba si zapada.


Iarba, zapada si pietre.

Piatra Craiului

Urmarind capre negre prin cetatea Craiului

Perioada dintre toamna si iarna pare sa se prelungeasca agonizant de mult, iar prima zapada se lasa asteptata. Sincer daca lucrurile contiuna in rimtul asta o sa fie cam trist din punct de vedere al schiului pe la noi. Pana acum singura zapada serioasa a cazut pe la inceputul lui octombrie, dar s-a topit aproape toata in primele zile, de atunci abia daca a cazut o bruma pe ici pe colo.

Revenind la weekend-ul care a trecut, in criza completa de idei de ture m-am hotarat binenteles pe ultima suta de metri, adica vineri pe la 16:00 sa merg cu andrei, claudia si octavian la o tura de trekking prin Crai. Plecam pe la 21:45 din Bucuresti, inghesuiti in Jimny-ul lui Andrei. Drumul din Zarnesti pana in Plaiul Foii mi s-a parut infernal, desi e reparat in prima portiune ultimele trei patrimi sunt dezastruoase.

Despre tura nu sunt foarte multe de povestit, a fost o tura plina de liniste. Parca nici vantul nu a vrut sa ne deranjeze prin periplul nostru prin crai. Lanturile pudrate de un strat fin de zapada cazut cu o seara inainte, o groaza de capre negre fara nici un pic de frica de noi, raze de lumina dinspre iezer, urme de urs pe creasta sudica, refugiul din saua Funduri nimerit noaptea de parca l-am fi urmarit pe GPS, usoara lene din fiecare dimineata, trezirea la 10, marea de nori de duminica dimineata, revederea cerdacului dupa 5 ani. Si poate mai ales bronsita care m-a lovit la intoarcerea din tura, cu temeperatura de 39.5, tuse si toate cele.

Iezerul privit de la fereastra.

Si in toata frumusetea unei zile mohorate de toamna.

Nori fugari.

In “westwand”-ul Craiului, vorba lui Andrei.

Un pic de vertigo.

Traversee mai mult sau mai putin expuse.

Andrei la iesirea in creasta.

Mama si fiica.

Octavian, in postura de alpinist cutezator.

Creasta sudica fumegand.

Inceputul catorva ferestre de lumina.

Un moment ce nu a durat mai mult de cateva minute, dar ce moment.

Adapostul nostru pentru seara de sambata spre duminica.

Inca o mare de nori, probabil unan din ultimele de anul acesta.

Si la final, un filmulet cu o capra neagra ce se sinchisea mult prea putin de prezenta noastra:

Maratonul Pietrei Craiului

5 ore, 31 de minute, 37 de secunde

Imi place sa alerg. E unul din sporturile care mi se pare ca te munceste cel mai mult, mai ales daca alergi din toata inima si dai tot ce poti din tine. Comparabil si poate ceva mai bun e inotul, in schimb pentru a alerga nu ai nevoie mai de nimic in afara de o pereche de adidasi si dorinta de a iesi in parc sau pe stadion.

Ideea de la Maratonul Pietrei Craiului aparuse mai de mult, si cum toti oamenii care au participat mi-au zis ca le-a placut foarte mult m-am hotarat sa particip si eu anul acesta. De antrenat e mult spus ca am reusit sa fac ceva coordonat, si cred ca toate iesirile de alergat de dinainte de Maratonul Pietrei Craiului pot sa le numar pe degetele de la doua maini. Am iesit impreuna cu Rudy, Corina si Em pe stadion in Giulesti, si am mai iesit de cateva ori prin parc prin IOR, dar in general mi-e destul de greu sa sistematizez un antrenament, astfel incat ideea era in primul rand sa ies sa alerg. Cel mai mult alergasem 12km in una din iesiri, ceea ce venea dupa 12km era necunoscut pentru mine.

Vineri seara plecam din Bucuresti, eu, Mike, Em si Rudy, si ne oprim pe drumul spre Cheile Rasnoavei pentru a pune cortul. Dimineata ne trezim 6:20, afara ploua asezat si baltile s-au strans deja prin jurul cortului, astfel incat trezirea chiar cere un efort de vointa. Mike voia initial sa mearga la catarat la Diana, dar pentru ca vremea era dubioasa se hotaraste impreuna cu Em sa faca si ei traseul maratonului in afara concursului.

Ajungem in Zarnesti, trec repede inscrierile si echiparea astfel incat la 9:10 ne gasim stransi la linia de sosire impreuna cu alti 300 de oameni in asteptarea startului. Multi oameni cunoscuti, multi oameni care par foarte bine antrenati. Eu unul mi-am propus un singur lucru, sa dau totul din mine si sa alerg pana nu mai pot. Motiv pentru care am plecat si fara nici un ceas la mine, nu am stiut cat timp a trecut decat in momentul in care am trecut pe la check-point-ul de la Diana. Afara ploua si e frig, am plecat cu o pereche de colanti si cu o bluza de corp pe mine, ceva de back-up in borseta din spate, ideea e sa ma misc suficient de repede cat sa nu-mi fie frig.

9:15, se aude AC/DC pentru motivatie din boxe, un start fals de incalzire dupa care ne intoarcem la linia de sosire. 9:20 numaram cu toti cu voce tare, 10, 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1 si incepe. Plec de undeva din spate si pana la fantana lui Botorog depasesc multa lume, ma simt bine pe asfalt si ritmul imi convine, imi propun sa ajung mai repede in locul in care incepe urcusul spre Magura pentru a evita aglomeratia. Sunt geniale incurajarile copiilor care erau pe forestierul care merge catre fantana lui Botorog.

Sar sa trec raul catre Magura, si pleosc cu sosoni in apa, oricum nu conteaza, in maxim 40 de minute cred ca eram cu totii uzi pana la piele. Pe urcus incep sa ma gandesc daca totusi nu e prea alert ritmul in care am plecat si in care am mers pana acum, nu ma simt prea bine dar incerc sa trag de mine in speranta ca in curand ajungem pe teren mai plat.

Ajungem pe forestierul care merge spre casa Folea, e namol cat casa, marea noroiala… Ploua si ma tin o vreme de un pluton care pare sa mearga bine. Ma termina alternanta portiunilor de urcare unde trebuie sa ma opresc din alergat. E greu sa te pornesti din nou la alergat exact in momentul potrivit. De pasesc si sunt depasit, au trecut deca cam 45 de minute de efort intens, exact cat o iesire obisnuita la alergat pentru mine, abia au trecut 8km si ma intreb ce caut aici. E o senzatie foarte ciudata sa te simti extenuat si sa stii ca inca nu a trecut nici un sfert din cat urmeaza.

Pe forestier ma prinde din urma si Alin, unul din gemeni. Incerc sa ma tin dupa el si merge, chiar il depasesc pe urcusul spre Saua Joaca. Pe urcarea ma simt bine, si castig teren fata de ceilalti. Mai greu e la coborare unde mi-e greu sa dau drumul la picioare si in general ma infranez in bete pentru a scuti genunchii.

In Saua Joaca bate un vant rece, noroc ca decat pentru o scurta perioada de vreme. Trec pe langa mine Tori impreuna cu inca un baiat, incerc sa ma tin pe coborare de ei si de Alin si ajungem la punctul de alimentare de la Table. Incerc sa bag cat mai multe lichide, de la inceput pana aici nu am baut aproape nimic, plec repede incercand sa ma tin de Alin. La alergare pe plat nu prea am sanse, mai recuperez la urcare, de-abia astept sa inceapa urcusul spre saua funduri pentru a se termina alergarea.

Incepe urcarea si ma apropii de Alin, dupa ce iesim din padure il depasesc impreuna cu alti 2 oameni pana in Saua Funduri. Urcusul a mers bine, aveam destul de multa energie, dar simteam ca am tras poate prea tare pana atunci. Nu conteaza, strategia nu prea exista pentru mine astfel incat ma gandesc care poate sa fie cel mai rau lucru care se poate intampla daca tragi cat poti toata cursa. In saua Funduri cica erau -2 grade, cinste salvamontistilor care au stat in zona pe o vreme cum a fost cea de Sambata.

La coborare stanca uda, noroi si corzi de care sa ne ajutam. Si fara timp mort, astfel incat ar fi trebuit sa te si grabesti pe acolo. Mie mi se pare imposibil, merg cu grija ca sa nu-mi rup oasele si mai ales betele pe care le luasem cu o zi inainte. Trec de portiunea cu coarda, dar traseul nu prea se domoleste, mi-au intrat pietre in bocanci dar vreau sa ma opresc sa le scot.

Trec pe langa mine doi care coboara kamikadze pe langa mine, imi zic ca daca pot si ei sa mearga in ritmul asta de ce n-as putea si eu. Dupa doua trante, un deget belit si un carcel la gamba renunta si continui sa merg in ritmul meu. Mi se pare foarte psihologica partea pana la Umerii Pietrei Craiului, teren foarte accidentat pe care nu prea poti sa alergi, multe urcusuri si coborasuri, acum totul fiind ud si plin de noroi.

La un moment dat cedez psihic si ma asez in fund si ma apuc sa mananc jumatate de baton, gel, apa, imi golesc sosoni de pietre si ii dau mai departe. Intre timp ma depasesc Alin si Tibi. Pe Tibi il prind din urma si il depasesc inainte de Umeri, de unde incep sa alerg mai cu spor spre Spirlea, unde bag mai multa apa si ii dau drumul la vale.

Deja eram trecut de mult de punctul in care as mai fi avut energie calculata pentru ceea ce faceam in momentul respectiv, ma pandeau crampele cam de pe la inceputul coborarii spre Plaiul Foii. Si totusi, alergand prin ploaie ma simteam fericit in momentul respectiv, iar cand auzeam incurajarile diferitilor oameni de pe traseu simteam ca prind aripi. Le multumeam tuturor, si celor care incurajau, si celor care ne faceau poze, iar celor care stateau indiferenti le ziceam sa-i incurajeze macar pe cei care veneau dupa mine.

Se vede punctul de alimentare de la Plaiul Foii. Toti oamenii stransi acolo incurajeaza pe fiecare concurent de parca ar fi cel castigator si de parca ar fi terminat cursa. E greu de descris in cuvinte cum te simti in momentul respectiv, de fapt e de-a dreptul imposibil, participati si veti vedea si voi. La plaiul Foii ma prinde din urma si Tibi, dupa ceai cald, banane si struguri si plecam spre Diana. Mergem impreauna, Tibi e destul de rupt si nici nu prea stie ce urmeaza, ne propunem initial sa mergem impreauna dar merge prea incet, ii dau betele si iau niste bate din padure pentru a echilibra ritmul, il incurajez zicand-ui ca mai e putin, 15-10-5 min, si in cele din urma ajungem la Diana cam in acelasi timp.

Alergand fericit spre check-point-ul de la Plaiul Foii.

Simt ca mai am energie, de unde Dumnezeu nu stiu, iau betele de la Tibi si pornesc mai tare pe coborarea spre Coltii Chililor. Portiunea asta imi place, teren accidentat si nu prea totusi, chiar e trail-running si un trail-running fun. La Coltii Chiliilor erau cativa copii de gimnaziu impreuna cu un profesor, si oamenii de aici te incurajeaza de cum te vad, de cand iesi in culea dealului. Genial, bag si aici banane si ceai si pornesc mai departe. Eram oarecum consolat ca nu mai pot prinde pe nimeni si ca nu mai pot sa fiu depasit de nimeni astfel incat alerg in ritmul meu pe curba de nivel ce ne poarta spre Zarnesti.

Cu aproximativ 3km inainte de Zarnesti apare din spate Gianina care alearga intr-un ritm mult peste ce alergam eu in momentul respectiv, urmarita din spate de Ioan care incerca sa o prinda din urma. In momentul respectiv mi se umfla in mine orgoliul de barbat si imi propun sa ajung inaintea ei la linia de sosire. 2 km alerg intr-un ritm mult peste ceea ce am alergat in ultimele 2 ore, trag cat pot dand drumul la picioare, sarind peste balti si peste noroaie.

Ajung pe sosea si incerc sa tin ritmul, mai e 1 km pe sosea si incerc sa trag de mine dar nu mai am cu ce, mi se pun crampe la pulpe si incerc sa trag de mine dar nu mai pot, organismul nu ma mai ajuta, literalmente nu mai pot, cu 500m inainte de sosire ma opresc infrant. Imi dau pumni in pulpe pentru a debloca motorasul, ma depasesc si Gianina si Ioan, pornesc in cele din urma functionand cu rezerve pe care nu le stiam ca le am in mine, alerg incetisor cu muschii pulpelor blocati pana cand intru pe ultimii 50m inainte de sosire. Aici lumea incurajeaza la fel pe toata lumea cu fluiere, talangi, strigate… Simt ca prind aripi, mai sunt 50m si s-a terminat, uit de crampe, de oboseala de splina si de tot si sprintez spre finish, sprintez cu aceasi viteza cu care as fi sprintat si la inceputul cursei si trec linia de sosire.

Si s-a terminat, dupa 5 ore 31 de minute si 37 de secunde de efort continuu, de lupta, de chin si de bucurii, acum s-a terminat. Iar in timpul respectiv mi se pare imposibil sa nu-ti dai seama in timpul unui maraton ca alergi nu impotriva altora ci impotriva ta in primul rand, astfel incat in momentul in care termini, infrant si invingator in acelasi timp iti dai seama ca ai realizat ceva, ca ti-ai depasit limite care nici macar nu stiai ca exista.

La sosire ma felicit cu toti cei care sunt acolo, ii incurajez pe cei care sosesc, ii felicit si pe ei, in timp ce mancam struguri, banane si prajituri. Stau si vorbesc cu oamenii, sosesc pe rand o groaza de cunoscuti pe care ii felicit de rand pana cand trebuie sa ma duc sa ma schimb. Dupa ce ma intorc ii incurajez pe toti cei care trec la sosire, incerc sa intorc fiecare incurajare pe care am primit-o pe drum. Rudy ajunge si el cu un timp bun de 7h:20, isi propusese sub 8h astfel incat a reusit mult mai bine de atat, ajunge si Corina la putin timp dupa, stam si vorbim cu cunoscuti din toate colturile tarii, stransi aici sa alerge impreuna in jurul unui munte drag.

In schimb una din cele mai tari chestii mi s-a parut ca Em si Mike, in bocanci si cu bagaje nu prea light au reusit sa ajunga in 9h:30 la linia de sosire pe acelasi traseu. Asta in conditiile in care Em isi rupsese mainile cu doua luni inainte si a mers cu foarte mare grija pentru a-si menaja mainile, iar Mike cu doua zile inainte ar fi vrut sa mearga la catarat in Diana, nici-decum sa faca traseul de maraton, iar de antrenat nu a iesit niciodata la alergat din liceu pana acum. Mi se pare cel mai bun exemplu ca pentru a termina maratonul Pietrei Craiului ai nevoie in primul rand de vointa.

Eu chiar ma bucur ca am dat tot ce am putut din mine, am facut o febra musculara cum nu am mai facut de ani de zile. Duminica cand ne plimbam prin prapastii am inteles si noi cum trebuie sa se simta mosii anchilozati, iar momentele in care trebuia sa ne ridicam erau momente de-a dreptul hilare.

Oricum tot respectul pentru toti cei care au participat la Maratonul Pietrei Craiului, si multe multumiri pentru cei care s-au ocupat de organizarea evenimentului. Si ca incheiere va recomand tuturor sa participati macar odata in viata la un maraton, fie acela montan sau de sosea, cert e ca un maraton e o experienta din care poti sa inveti multe, in primul rand despre tine insuti.

Piatra Craiului

Piatra Craiului, Corbu si Dolomiti.

In urma cu doua weekend-uri am fost din nou in Piatra Craiului, de data aceasta din nou la Diana unde am fost pe Floare de Colt, un traseu foarte frumos si compact pe care il recomand cu caldura. Din pacate acumulatorii au cedat psihic astfel incat nu am facut decat foarte putine poze, desi material de pozat ar fi fost destul.

Weekend-ul trecut a fost un weekend de relaxare la mare, am fost in locuri mai putin aglomerate, la Corbu si la Navodari dar am prins putin si din Folk You de la Vama Veche.

Si acum urmeaza doua saptamani in Dolomiti, unde speram sa incercam cate putin din fiecare, dar eu sper la cat mai multe trasee de alpinism in jurul gradelor V,V+.

Lespezile Lirei

Lespezile Lirei, catarare libera la superlativ

Weekend-ul care tocmai a trecut l-am petrecut din nou in crai, dupa aproape o luna de la incursiunea in Diana, de data aceasta am schimbat destinatia pentru Refugiul Sperantelor. Mike a plecat in Crai de joi dimineata, a fost impreuna cu Gabi, Marius, Vlad si Suru pe Valcelul cu fereastra si a coborat pe lanturi inapoi in Plaiul Foii pentru a se intalni cu mine seara, in timp ce ceilalti au continuat pe creasta pana pe Lespezi, continuand dupa aceea pana in Poiana Inchisa iar de aici in jos pe Marele Grohotis, dupa care spre Spirlea si spre Plaiul Foii.

E incredibil ce dezastru a produs viitura pe drumul spre Spirlea, practic drumul nu mai exista in multe portiuni, chiar si in zona Plaiul Foii drumul era destul de rupt si se vedeau urmele urgiei de saptamana trecuta. Punem cortul putin mai sus de Plaiul Foii dupa care bagam somn de voie pana a doua zi dimineata.

A doua zi de dimineata caldura mare si rucsaci grei pe urcusul spre refugiul Sperantelor, rucsaci ce au devenit chiar monstruosi de grei dupa ce am umplut sticlele de laIzvorul lui Orlovski, care are in momentul de fata un super debit dupa ploile din ultima vreme. In total am carat cam 13 litri de apa pentru doua zile si jumatate dupa experienta de acum o luna din Diana, cand am baut o groaza de apa desi nu a fost chiar asa de cald. Urcusul de la izvor pana la Sperantelor a fost cel putin chinuitor, printr-o caldura insuportabila si o atmosfera innabusitoare fara nici un pic de vant, astfel incat am ajuns rupti la refugiu pe la 12:30 dupa ce plecasem de la 9:30 din Plaiul Foii.

In drum spre malul galben.

Incarcati cu apa.

Tot la refugiu ne dam seama ca nu avem descrierea pentru Muchia Bondarului, unul din traseele pe care am fi vrut sa mergem, dar nu-i nici un bai, avem descrierile din Cristea pentru o groaza de alte trasee astfel incat avem de unde sa alegem. Dupa aproape o ora de pauza ne urnim in directia canionului Cioranga Mare, cu intentia de a descoperi intrarea in Lespezile Lirei, in Muchia Bondarului si eventual pentru a incerca canionul Cioranga Mare. Ajunsi in fata peretului Lirei prima senzatie e ca nu e chiar asa de infrocosator, in schimb nici urma de pitoane sau de intrarea in traseu nu se vad. Pana la urma ne cam dam seama pe unde ar trebui sa intre si pornim in sus pe canionul Cioranga Mare unde dam in curand de zapada, ce se poate ocoli fara prea mari probleme si in curand ajungem la prima saritoare care e uda in ultimul hal. Dupa ceva incercari si dupa ce vedem ca fereastra e prea mica pentru a incapea prin ea ne hotaram sa ne intoarcem, astfel incat pe la 4:30 suntem inapoi la refugiu, mult prea tarziu pentru a incerca un alt traseu (Hornul Rachitii ar fi fost probabil la fel de ud), dar si mult prea devreme totusi pentru stingere totusi.

Astfel incat ne strangem calabalacul si poposim la umbra in Saua Scarii de Fier, unde lenevim cateva ore bune pana cand se lasa racoarea. Zona Padinii lui Calinet dupa parerea mea una din cele mai frumoase din crai, tot amfiteatrul strajuit de o groaza de creste si crestulite e impresionant, foarte multa stanca, iar la apus calcarul alb contrasteaza puternic cu albastrul cerului creand o priveliste superba. Spre seara ne retragem la refugiu si dupa o copioasa masa de paste cu branza de burduf, stinse cu vin ne bagam la somn pana a doua zi dimineata. Din pacate priciurile din refugiu sunt intr-o stare destul de degradata, astfel incat a trebuit sa avem mare grija cu saltelutele pentru a nu le intepa, din fericire au reusit sa scape fara nici o intepatura.

Canionul Cioranga Mare, unul din cele mai impresionante forme de relief din Crai.

Amfiteatrul Padinii lui Calinet.

Degetul lui Calinet.

Oare vom ajunge la un moment dat sa inlocuim bancuta de la refugiu cu bancuta din parc?

A doua zi dimineata cer senin, chiar mai senin decat cu o zi inainte, cald chiar si la ora 7 astfel incat dupa o masa frugala plecam spre perete, pe la 8:30 fiind la baza Peretelui Lirei pregatiti pentru a intra in Lespezile Lirei. Cred ca toate povestirile si toate relatarile despre traseu vorbesc despre unul din cele mai frumoase trasee de catarare din Crai, cu multa catarare libera, dificila si expusa, astfel incat inainte de intrarea in traseu il priveam putin ca pe o piatra de incercare. Pe de o parte de abia asteptam sa intru in traseu, pe de alta parte aveam o usoara strangere de inima care a disparut in schimb imediat cum a inceput traseul.

Si acum despre traseu, e superb, e cred ca cel mai frumos traseu pe care l-am catarat pana acum. E superb asa cum e acum, si nu poti sa nu te gandesti putin la Floriciou si la momentele in care a fost batut acum peste 50 de ani. E uimitor cand stai sa te gandesti ca sunt 50 de ani de cand a fost batut, si ca de atunci cel putin doua generatii de alpinisti s-au tot perindat pe el, si cu toate acestea traseul e probabil cam la fel ca si cum a fost batut atunci. Dupa prima lungime ce merge pe un horn si dupa care pe niste ierbotenii urmeaza o lungime de 40 de metri superba, de mers aproape in intregim intr-o bavareza nu foarte incordata, cu prize bune la picioare. E o lungime pe care atunci cand o cateri iti vine sa strigi de bucurie, e ceva nedefint care face click si care te face sa te bucuri pentru fiecare metru cu care inaintezi, pentru fiecare priza buna pe care o gasesti. E usor dar in acelasi timp nu e foarte usor, dar e exact la nivelul la care catararea devine extrem de placuta fara a fi foarte dificila. Pe 40 de metri cred ca sunt cam 6 pitoane, din care primul la cam 15 metri, astfel ca e mult de mers la liber, noroc cu o nuca mare pe care am pusa cam la 4 metri de la pleare care a mai crescut un pic moralul.

Pe diedrul din a doua lungime.

Inaine de pendul.

Spre a treia regrupare.

De fapt in tot traseul in afara de a treia lungime se vede un alt stil de catarare fata de alte zone, desi traseul se preteaza foarte bine la asa ceva. Practic pitoanele sunt batute acolo unde oamenii au gasit locuri ok de odihna pentru a putea bate si pitonul, astfel incat aproape tot traseul e de liber, nu are nici un sens sa te ajuti sau sa te tragi de pitoane. Mike vine si ea bucurroasa in regruparea dintr-o grota si plec in curand in lungimea cu pendului. Lungimea incepe intr-o traversare dreapta foarte faina, dupa care la un moment dat se face o traversare peste o placa spalata pana la o ranga. Aici era mai de mult pendulul din 2 pitoane batute mai sus, acum practic poti ajunge la ranga dintr-un piton batut mai recent fara prea mari probleme daca ai anvergura bratelor decenta. Am legat lungimea cu pendulul cu urmatoarea, regrupand pe coltul de stanca.

Urmatoarea lungime incepe pe o fata compacta dar usurica, primul piton din regrupare tot la 7m astfel incat inainte de a regrupa am pus si prima asigurare, semicorzile de 60 ajungand la fix pentru a ajunge inapoi in regrupare. Mike se chinuie cu rucsacul pe lungimea cu pendulul astfel incat ajunge obosita in regrupare astfel incat hotaram sa facem schimb si iau eu rucsacul iar ea preia aparatul. Urmatoarea lungime frumoasa si usoara ne aduce la baza lirei, intr-o regrupare comoda.

Regruparea comoda de dinainte de Lira.

Ultima lungime e din nou superba, mai sustinuta decat prima dar la fel complet abordabila la liber, mai verticala. Catararea e superba, se ocolesc 2 surplombe prin catare libera iar la un moment dat e o bavareza verticala superba fara nici o priza la picior, in care esti arcuit la maxim, un pas superb care mi-a placut la nebunie. Din descrierea lui Cristea te gandesti ca cine stie ce chestie fiorioasa o sa te astepte, dar totul e atat de frumos si de natural incat nici nu-ti dai seama cand ajungi sus in creasta, in soarele amiezi ce inunda totul in jurul tau. A fost foarte fain si pentru ca tot traseul e un umbra pana tarziu, noi am terminat traseul la 12:45 si cred ca ar mai fi fost inca cel putin o ora de umbra. Mike s-a miscat si ea uimitor de repede pe ultima lungime, ajunge obosita dar fericita sus, e primul ei traseu de 5B, in care a mers cu destul de multa usurinta. Una peste alta poate 5B poate e putin cam mult, sunt multe 5B in Bucegi care sunt mult mai grele, dar specificul e altul, aici ai foarte foarte multa catarare libera, putine pitoane, dar si o frumusete a catararii aparte. E un traseu in care iti doresti sa revii poate chiar dupa ce l-ai terminat, chiar e foarte frumos, stai sa te gandesti de ce nu avem oare mai multe trasee de genul acesta in Romania.

Odihna la iesirea din traseu.

O sa incerc sa pun saptamana asta si o descriere mai detalita impreuna cu o schita a traseului. Practic se pot lega mai multe lungime vechi si sunt ceva neconcordante intre schita lui Kargel si relatitate (din regruparea de sub Lira se iese in creasta in 45m, si nu in 30m+30m+40m cum spune schita).

Dupa o pauza pe o platforma primitoare pornim vitejeste intr-o sesiune de jnepening pana in Braul de sus, sesiune destul de scurta ce poate totusi sa concureze cu directisimele descrise de alti priteni practicanti ai disciplinei. Ajunsi la Acul de la Amvon ne intalnim cu un domn de 50+ de ani care ii adusese pe cei doi copii ai lui pe valcelul cu fereastra, amandoi trecuti de 20 de ani. A urmat retragerea pe Valcelul cu fereastra si inca o sesiune de explorare a valcelului Caprelor si de cautare a degetului lui Calinet (nu e prima ci a doua vale pe care o intalnesti dupa Padina lui Calinet, am descoperit asta dupa ce am urcat vreo 45 de minute pe prima vale pe care o intalnesti dupa cum zice si descrierea. Astfel incat degetul a ramas pentru urmatoarea data, ce nu va fi prea departe cel mai probabil.

Pe aici?

Peretele Padinii Popii.

Inainte de pasul traseului de jnepening.

Pas de jnepening, tractiune intr-o singura mana la o creanga de jneapan.

La coborarea dupa Valcelul cu fereastra ne-am intalnit cu Mihai din Iasi, impreuna cu Lucian si cu Senty, am stat putin cu ei la povesti seara. Dupamasa au incerat si ei Canionul Cioranga Mare dar l-au gasit la fel de ud ca si cu o zi inainte, dupa care Mihai si Lucian au dat un tur de forta de 3 ore, Sperantelor->Padina Lui Calinet->Ascutit->Braul de Sus->Valcelul cu Fereastra->Sperantelor. A doua zi voiau sa intre si Mihai cu Catalin in Lespezile Lirei, iar noi voiam sa intram in Muchia Bondarului pentru a catara in paralel.

Pe valcelul cu Smirdar.

Zambind la fereastra.

Degetul lui Calinet vazut mai de aproape.

Apus la refugiul Sperantelor.

A doua zi dimineata trezirea tot la 7, dar de data aceasta un front amenintator se vede cum inainteaza dinspre Iezer, speram sa ajungam la noi dupa ce terminam traseele. Pentru Catalin e a 3-a oara cand voia sa incearce traseului, iar pentru Mihai a doua oara, de fiecare data vremea jucandu-le feste. Cand suntem echipati frontul e deja deasupra noastra si se aud tunete in departare, glumim ca sunt avioane dar nu prea tine astfel incat eu si mike hotaram sa ne retragem, in timp ce Catalin si Mihai spera sa catere macar prima lungime. Totul s-a potrivit oarecum la fix, ploaia a inceput in momentul in care Catalin a ajuns in cea de-a doua regrupare, a urmat un rapel pe ploaie torentiala si un pic de canioning in suvoaiele formate, asta e, trebuie revenit pentru a-l termina, oricum Catalin a fost si el entuziasmat de diedru, un mic preview al traseului.

Catalin si Mihai.

Ne retrageme repede la refugii si ii asteptam pe oameni organizand rucsacii, dupa care a urmat o coborare ce a trecut foarte repede insirand povestiri despre oameni si locuri, despre dolomiti unde vom ajunge peste cateva saptamani, despre generatii si vremuri, despre aventuri si pasiuni.

La Plaiul Foii ne-am intalnit cu Octavian, Vio, Em si Andrei care incercasera un horn de pe Padina Inchisa, iar la intoarcere spre Bucuresti am luat doi montaniarzi care stateau pe marginea drumului pana in Bucuresti. Din categoria cat de mica e lumea, unul din montaniarzi, de 65 de ani era Mircea Barbelian, fost alpinist care “furase” meseria de la Cristea, si prinsese multe din numele mari ale generatiilor trecute. Drumul a trecut incredibil de repede, am ajuns in Bucuresti afland o groaza de povesti si de istorisiri despre generatiile de alta data, despre nea Milica si despre Baticu, multe lucruri frumoase dar cateva lucruri mai putin frumoase. Oricum cateodata ma gandesc ca e mai mult decat coincidenta la anumite lucruri.

Si in final, peretele Lirei.

Traseul Diana

Diana si Acul Crapaturii

Weekend-ul care a trecut am fost in Crai, au fost 3 zile superbe despre care voi scrie si eu neaparat cateva impresii, dar cum mike a fost mai rapida de data aceasta va las sa va delectactati cu un alt jurnal destul de poetic:

Soare, caldura si muste

19-21 iunie, mike si radu

Motto:
Departe în munti ascuns printre stânci
Se afla batrânul refugiu
Acolo se întâlnesc acei ce iubesc
Peretii de stînca si cerul.

In spatele titlului deloc atractiv se ascund pentru cei care vor avea rabdarea si curiozitatea sa citeasca, 3 zile superbe, pline de trekking, alpinism, prieteni, natura, singuratate, intr-un munte drag multora dintre voi-Craiul.

Inca de joi seara ne primeste cu un cer spuzit de stele, o liniste de mormant prin poieni si o apa rece la izvorul de la Coltul Chiliilor…cine a zis ca apa este incolora, inodora etc acela nu a stiut ce e setea, si nu a baut apa, a…a…apa rece de izvor. Apa are gust, are miros, are viata, o auzi, o simti de departe, idea ei se transpune pe gatul uscat si are gust de miere, de iarba, de ace de brad, are gustul pe care vrem sa i-l dam si miroase a pauza si racoare.

Continuam tragand la deal rucsacurile grele pe serpentinele ce urca sustinut spre micul refugiu ascuns in poiana Curmatura Prapastiilor. Nu am mai revenit aici din toamna, cand am lasat paznici peste munca noastra de carpatisti, strajerii, pititi prin ascunzisurile turnurilor de veghe, si zapada…proba de foc pentru cei care doreau sa ajunga aici. Dupa un urcus chinuitor iata din nou cerul, iata siluetele contraforturilor masive ce inconjoara mica insula de bucurie. Renuntam la bagaje si lasam racoarea miezului noptii sa ne stearga transpiratia.

In refugiu e pustiu si curat, toate sunt la locul lor, sub prici gasim crescute si cateva plantute extrem de verzi, admiram hornuletul cel nou si ne intindem pe priciurile de lemn cautand somnul ce nu intarzie sa apara.

Vineri :

Ne trezim de voie si dupa un mic dejun regesc luam echipamentul si iesim la lumina.In doar 2 ore aveam sa dam peste toate elementele din titlu…mai intai soarele ce invadase poiana si facuse refugiul de nelocuit din pricina caldurii…Dar de el fugim repede spre Fisura Cenusie (4A cu 7-) in Turnul Galben al Dianei, o restanta de-a mea de anul trecut din care nu urcasem decat prima lungime.

Aici la baza peretelui scapam de soare dar cum nu ne mai miscam ne dovedesc mustele care nu ne vor da pace…muste comune de balegar dar pe aici nici urma de vaci.

Carpati.org

Intram in perete cu speranta ca vom scapa de urmaritori, ceea ce am si realizat cel putin in parte …am scapat de unii, am dat de altii. Astfel, prima lungime de coarda, deja cunoscuta merge usor, inclusiv traverseul care mi-a dat fiori anul trecut.

Carpati.org

Pe traverseul din prima lungime

Desi e abia a doua iesire la alpinism anul acesta, cele cateva ture de escalada si-au spus cuvantul. Apoi vine lungimea cu pasul traseului (un 7-)pe care ne-am mosmondit eu si Radu de 1 iunie anul trecut vreo 1 h, dupa care amortita de atata stat in ham in regruparea nu prea comoda ne-am retras….Acum trec pesajul din bucla in bucla, dupa care lungimea se domoleste si devine chiar placuta la catarat , urmand inca 2 lungimi de catarare libera de pana in 6, pentru care ne bucuram nespus…pacat ca razbunarea mustelor nu intarzie sa apara de cum rapelam la baza.

Carpati.org

Ajung in a doua regrupare

Aici la umbra jnepenilor ne facem rezervele de energie si Radu propune sa intram tot intr-un 4A-TD(Traseul Diana)…care insa ne-a stors dupa o intreaga prima lungime de artificial convins (A0 si pe alocuri am mai pus si scarita J )..Prea tarziu pentru a continua insa, si dovedita in fata surplombei de la sfarsitul lungimii sun retragerea…Din ce am auzit traseul este foarte frumos dar ar trebui sa intram de dimineata sa il ducem la capat.

Asa ca in timpul ramas urcam primele 2 lungimidin Traseul Frontal (4A) –lungimile interesante dealtfel, scaldati de lumina apusului…E frumos sa privesti plecarea zilei de sus, sa cuprinzi orizontul cat mai mult, sa serpuiesti cu privirea printre verdele padurii.

Carpati.org

Un mic buchetel solitar in lumina apusului

Carpati.org

Odata cu rapelul, fugim izgoniti tot de muste care incepusera sa ciupeasca spre refugiu unde intindem o masa cu specialitati udate bine de un demisec de murfatlar, pentru a sarbatori glorios o zi plina.

Sambata nu ne-am dovedit prea vrednici si ne instalam la baza fisurii inghetate (4B) cam tarzior. Fisura inghtata se anunta din descrierea lui Cristea un traseu nu foarte frecventat si usor innierbat, dar promitea pasaje variate, .Asa ca domintati de spiritul necunoscutului , al descoperirii , al aventurii, ne inarmam cu toate asigurarile pe care le aveam si pornim sa destelenim prima lungime de coarda.

Cu cat urcam cu atat traseul ne aduce din ce in ce mai multe satisfactii, perspectivele se deschid asupra Padinii Popii si a zonei crestei…Cataram intr-un unviers vertical, plin de forme ce se avanta cu cutezanta spre cer.

Carpati.org

Carpati.org

Penultima lungime e si cea mai frumoasa,un horn surplombant la iesire, o fereastra ce comunica cu Traseul Diana, un tavanel, obstacole frumoase isi fac loc printre ierburi si stanca, isi dezvaluie formele simple.

Carpati.org

Stand comod in penultima regrupare

Carpati.org

Ultima lungime

Singurul impediment e setea care ma chinuie de vreo 2 lungimi incoace si mustele perpetuee. Ultimii 50 de m sunt banali si ii parcurgem repejor sperand ca sus, ma va astepta un barman cu o sticla rece in mana.

Dar mare deziluzie, in top nu erau intinse mesele de la piranha desi loc s-ar fi gasit…asa cam in continuare, cu gatul uscat pornesc dupa Radu in cautarea celei mai potrivite retrageri….In prinicpiu vroiam sa revenim in topul Fisurii Cenusii si sa dam 2 rapeluri sau sa gasim aici o linie de rappel viabila. Dar planurile nu ne-au iesit asa ca am coborat tot pe Valcelul Trecatorii Fortate dupa ce am facut un rappel intermediar.

Carpati.org

Locurile ascunse din valceul trecatorii fortate-partea superioara

Carpati.org

Un rapel obigatoriu

Retragerea e lunga de vreo 2 h cu tot cu balaureala de rigoare si ne sare rau din schema iar pentru Radu care a coborat in espadrile cred ca a fost o incantare.

Era deja 6.28 cand am ajuns la rucsacuri si deja trebuia sa fim la Curmatura. Ne lasam un scurt ragaz de 15 min sa ne revenim si repejor pornim la deal…la munte, pe munte…

Carpati.org

Carpati.org

Poteca e foarte umblata, multe grupuri coboara din creasta cu bagaje de o zi, numai noi tragem la deal fiarele…

Carpati.org

Poteca insa s-a stricat destul de mult in zonele cu jnepeni pe alocuri trebuie sa innoti voiniceste, iar pe grohotis s-a ajuns pana la un pamant nisipos si care ar trebui sustinut cu niste trepte de lemn cum se mai gasesc invechite pe alocuri.

Carpati.org

In fine pedalam din greu pe grohotis si ajungem in creasta.

Carpati.org

Aici suntem binecuvantati de lumina blanda si galbena a soarelui la apus si ochii raman fara grai cand imbratiseaza atata frumusete, calcar alb-albastru, bujori in floare, un Bucegi somnoros si perspectiva prietenilor stransi acolo jos in vale.

Carpati.org

Carpati.org

Carpati.org

De pe varf pornim coborarea finala, spre cabana unde visez eu sa gasesc dus , tort de inghetata, o saltea de puf si un pitic cu o frunza mare de palmier sa imi fac vant si cate astfel de idei nastrusnice….

Pana la urma ajung sa ma spal la jgheab, sa ma multumesc cu cateva guri de bere pentru hidratare si apoi dupa miros intru in sala de mese cu gandul sa il scap pe Andrei de chin… ca ne astepta saracul de azi dimineata sa mancam de seara J.

Deja cu burta plina, pot sa trec la desertul de struguri, foarte apreciat de fetele admin de la masa vesela si incet incet uit ca pantalonii cad de pe mine si ma cufund in rasete la urechea stanga, si in acorduri de chitara la urechea dreapta. Nu as vrea sa plec….e inchierea perfecta, sunt atat de bogata aici, daca mi-ar spune cineva ca firul meu de argint se termina aici as accepta bucuroasa sfarsitul. Ma simt stoarsa de efort,dar bucuroasa si norocoasa ma simt unita cu noaptea, cu cerul
, cu stelele cazatoare, cu craii Dianei din cantece, cu planurile de viitor si povestirile din trecut. In noaptea aceasta alba simt in mine versurile lui Macedonski :

” In cer s-ajunge dintr-un salt,
Sau nu s-ajunge-n veci de veci…
Te-arunca-n el un cantec-nalt”.

Dimineata vine prea repede si trebuie sa o luam din loc desi suntem printre ultimii care ridicam ancora.

Carpati.org

Trezim pinguinii

In timp ce toti ceilalti o iau la vale, noi tot la deal, spre Saua Crapaturii urmariti de stolul de muste. Tintim insa si mai sus de Sa, direct pe Acul Crapaturii vom ajunge in 2 lungimi de coarda. Traseul foarte innierbat, punctat cu 3-4 pasaje de catarare care inseamna hornuri, imi mai fura o viata din cele 9 vieti de pisica pe care le-am avut cand am inceput sa merg pe munte…Cum necum scap prin urechea pitonului dar raman cu eroarea de a nu ma fi asigurat in 2 puncte cum e la litera legii.

Carpati.org

Carpati.org

Dupa ce trece emotia si aduc ofrandele de rigoare tutror inaltimilor, in sfarsit ma revad pamanteanca si ne pornim si noi la vale pe Crapatura si nu ne mai oprim decat in apa Barsei la o scurta imbaiere.

Carpati.org

Lasam in urma Craiul maiestuos, dur, atragator ca un magnet, si sub cerul albastru, sub praful desprins din trupul lui ne indreptam lenes… spre tortul de inghetata.

Partea tehnica a RT-ului-descrierea traseelor de alpinsm parcurse:

Carpati.org

Traseul Frontal din Turnul Galben al Dianei (4A, 6+)-4lc in descrierea lui Emilian Cristea, se poate lega cu corzi /semicorzi de 60 m lungimea 3 cu 4= 3 lc

Carpati.org

Lungimea 1: 40 m, regruipare comoda peplatforma unui pinten, aprox 8 asigurari, pasul la un sprait aproape de regrupare, aprox 5+,merge pe fata unui horn abia schitat, usor identificabil din poteca marcata.

Descrierea aferenta E.Cristea:” Din micuþul intrînd pe care-l face peretele la marginea potecii marcate începem cãþãrarea în prima l.c. de-a lungul scocului vertical, adîncit pe linia peretelui. Pasajul iniþial prezintã o serie de lespezi mici si tãiose, încastrate vertical pe circa 25 m. Porþiunea finalã, usor surplombatã, o depãsim printr-un “grand ecarte” cãtre stînga, regrupîndu-ne pe o platformã comoda, situatã la 35 m.”

Lungimea 2: 40 m, regrupare comoda pe o brana, pentru 2 oameni, pasul 6+ la plecarea din regrupare, usor in traverseu spre stanga, dupa primele 3 asigurari, obstacolele se domolesc, catarare frumoasa pana in regrupare, aprox 7-8 asigurari.

Descrierea aferenta E.Cristea: „Escalada începe pe o faþã spãlatã, prevãzutã cu douã pitoane. În continuare executãm o traversare mica spre stînga, utilizînd scãriþele. Apoi, urmînd muchia uºor teºitã a turnului, înaintam pînã în dreptul unui scoc care intersecteazã linia traseului. Pragul punctat cu perniþe de iarbã reprezintã platforma de regrupare.”

Lungimile 3 si 4: innierbate, si foarte usoare, (3-4) putine asigurari fixe(2 pitoane) se mai pot pune asigurari mobile sau anouri, dupa tancuri/clepsidre. 60m lunime, ne scote intr-o zona cu jnepeni aproape de varf.

Descrierea aferenta E.Cristea: „Pentru a depãºi scocul înierbat, începem escaladarea celei de-a treia l.c. cu un “spreiz” spectaculos, dupã care înaintãm pe verticalã, de-a lungul unei feþe dispuse între douã muchii, pînã la desfãºurarea completã a celor 40 m de coardã. Regruparea o executãm pe muchia uºor friabilã, situatã în dreapta. În amonte, creasta se vede acoperitã cu jnepeniº, ceea ce constituie pentru înaintarea noastrã în a patra l.c. un impediment. Pentru a continua escalada, traversãm, circa 15 m la stînga, cãtre o muchie pietroasã. Fãrã sã urmãm linia acesteia ne cãþãrãm pe feþele ei, urcînd pînã se întind complet cei 40 m de coardã”

Coborarea: pe Valcelul Trecatorii Fortate.

Fisura Cenusie dinTurnul Galben al Dianei (4A, 7-)-4lc in descrierea lui Emilian Cristea, se poate lega cu corzi /semicorzi de 60 m lungimea 3 cu 4 = 3 lc

Carpati.org

Lungimea 1: 35 m, 5+ pas intr-un horn-diedru, aprox 8-10 asigurari. Incepe cu o serie de 2 hornuri-diedru, dupa care intra intr-un traverseu de 5-7 m spre dreapta spre regrupare.

Lungimea 2: 30 de m, pasul traseului 7-. O plecare „tare” din regrupare, primele 4 asigurari mers cu A0, dupa carese domoleste. Regrupare comoda pe o platforma, 8-10 asigurari.

Lungimea 3: O plecare din regrupare cu 2-3 miscari atletice, horn, con de iarba, creasts si apoi hornul final cu un pas de 6 aproximativ. 60 m, 12 asigurari aprox

Descrierea aferenta E.Cristea: „Primul obstacol îl formeazã un diedru punctat pe linia ascensionalã cu pitoane pentru asigurare. De la limita superioarã a acestuia,
traseul se abate cãtre dreapta, prezentînd un pasaj de traversare cu prize fine. La capãtul acestuia facem prima regrupare. În continuare, pe urmãtoarele patru l.c., escalada se desfãºoarã de-a lungul unei muchii uºor conturate care surplombeazã pe alocuri ºi necesitã întrebuinþarea scãriþelor. Platformele de regrupare, uºor de identificat, sînt marcate cu pitoane pentru asigurare. În porþiunea finalã, traseul se abate uºor cãtre dreapta ºi ia sfîrºit pe vîrful plat ºi acoperit cu jnepeni al Turnului Galben al Dianei.”

Retragerea: linie de rapel batuta in top (2 rapeluri) unul pana in regruparea 2 si unul pana jos aferent lungimilor 1 si 2 sau coborarea clasica prin Valcelul Trecatorii Fortate.

3. Fisura Inghetata din Turnul Mare al Dianei (4B, ???)- 4 lc

Carpati.org

Lungimea 1: 35 de m, 5+. Descrierea aferenta E.Cristea:

„Primul obstacol al traseului îl formeazã un horn înierbat, de-a lungul cãruia sînt fixate ºapte pitoane. Regruparea o executãm în apropierea unui molid crescut în perete” (vizibil de la baza traseului)

Lungimea 2: 30 m, 5+ , Descrierea aferenta E.Cristea:

„În a doua l.c. (cu ºapte pitoane) întîlnim o succesiune de obstacole caracteristice escaladelor de gradul 4: fisuri închise, obstacole în diedru, traversãri, hornuri.”

Lungimea 3: 60 m, pasul traseului (sunt comprimate aici 2 l.c vechi)Descrierea aferenta E.Cristea

„Pe urmãtoarea l.c. escaladãm douã obstacole foarte dificile, situate în lungul unui horn adînc ºi al unui pasaj în diedru. Cele ºase pitoane dispuse la distanþe mari ne ajutã mult în înaintare. Regruparea este marcatã de un piton. Pentru a depãºi cele mai dificile obstacole ale traseului, situate pe parcursul celei de-a patra l.c., folosim cele zece pitoane existente pe traseu. Remarcãm pe acest pasaj o traversare dificilã, un obstacol surplombat ºi o fisurã deschisã, ce ia sfîrºit pe
platforma de regrupare marcatã cu douã pitoane” (regrupare f comoda)

Lungimea 4: 50 m, 4, plecare in traverseu din regrupare apoi se merge pe fata dreapta a unui horn, asigurari putine (4-5 asigurari)

Coborarea: pe Valcelul Trecatorii Fortate.

Acul Crapaturii (3A, ???), 2 l.c

Lungimea 1: 40 -45 m, incepe din poteca, pe o serie de trepte innierbate, cu un pasaj stancos de 5+ aproape de final. (am legat aici 2 lc vechi, prima care mergea pana la un molid singuratic vizibil din poteca langa care se afla 2 pitoane de regrupare + a doua lungime in care se afla pasajul stancos de 5+ mai sus amintit).Regrupare comoda, aprox 6 asigurari.

Lungimea 2: se pot lega lungimile pana in varf cu 2 corzi de 60, este mai dificila decat prima, un pas mai taricut la plecarea din regrupare, apoi inca 2 asigurari pe fata stanga si dreapta a hornului de unde un traverseu scurt spre stanga ne conduce la al 4-lea piton. Urmeaza un prag innierbat, un nou horn, inca un prag si hornul final, care ne scoate in Strunga Acului printr-o mica fereastra…si aici e loc de regrupare sau se poate continua spre varf inca 10 m.

Retragerea: se poate da un rapel lung de 60 m pana in prima regrupare, avand grija sa verificam cum vin corzile, sau unul scurt de 10 m pana in Strunga Acului si altul de aici (loc amenajat cu cordelina pt rapel la fel ca si pe vf) de 50 m pana in regrupare.

In final, un nou rapel de 32-33 m ne conduce la baza traseului, in poteca, loc amenajat cu cordeline noi.

Piatra Mica

Intalnirea carpati.org – Curmatura

Si a fost intalnirea de iarna carpati.org, a doua de acest gen la care particip dupa s-a intamplat sa ajung la cea de la capra acum doi ani jumatate. Lume multa, multa lume necunoscuta mie, oameni pe care nu i-am mai vazut de o groaza de vreme si o prezenta destul de sanatoasa din partea pinguinilor.

Despre tura nu sunt multe de povestit, a fost o tura clasica de lene (apropo, desi prognoza parea apocaliptica pentru weekend-ul asta, au cazut decat foarte putin stropi de ploaie sambata seara). Am plecat tarziu din Bucuresti si sambata am urcat decat pana la Curmatura, oricum vremea era destul de haotica pe sus si nu era rost de privelisti faine. Pe drum zapada aproape de loc si foarte cald, era mai degraba o atmosfera de primavara timpurie decat de iarna. E uimitor si trist in acelasi timp, vremurile se schimba iar iernile nu se mai compara cu ce era acum 10 ani, dar asta e si una peste alta trebuie sa ne acomodam si sa ne descurcam cu ce avem.

Pinguini pozand fericiti in poiana Zanoaga.

Seara am stat la povesti cu oameni pe care nu i-am mai intalnit de multa vreme, am aflat planuri si proiecte ale oamenilor, am ascultat cantece de munte, lucruri mai mult sa mai putin obisnuite intr-un asemenea context. E foarte misto sa afli chestii la care viseaza lumea si pentru care se lupta, mai ales in momente in care nu prea stii exact la ce sa te apuci sa visezi tu insuti.

Duminica dimineata ne-am trezit relativ tarziu si ne urnim si ma greu, in efectiv restrans (eu, oana, em si catalin), catre Piatra Mica, pe care eu cel putin nu mai urcasem pana acum. La cabana incercam sa dam fara succcess si de Mara si o luam sontac sontac catre Saua Crapaturi, loc in care suntem prinsi din urma de Cristina si de Gemeni care planuiau o tura pana pe Turnu. Pe catalin in pierdem la o stanca de sub saua crapaturii, unde voia sa monteze o mansa. Vremea a fost superba, cu o patura de nori joasa ce acoperea podisul Transilvaniei iar traseul mi s-a parut genial mai ales pentru ca nu am intalnit pe nimeni tot circuitul. De pe Piatra Mica coboram catre Poiana Zanoaga, pe o poteca inghetata si acoperita de gheata pe alocuri, prilej pentru a exersa mersul din copac in copac (noroc ca sunt suficienti in zona). Oricum mi s-a parut o tura foarte frumoasa pentru o dimineata ce nu promitea prea mare lucru.

Catalin analizand stanca.

Priveliste din Saua Crapaturii, cu Magura Codlei iesind singuratica din ceata.

Bijuterii de iarna.

Si la scara mai mare.

Spre Crucea Eroilor, si spre Postavaru, Piatra Mare, Ciucas si Bucegi.

Chipuri abatute pe varf.


Sau mai putin abatute.

Ce vale o fi asta?

O ultima privire spre Bucegi.

Crai Anghelide

Crai, Anghelide si refugiul Sperantelor

Dupa o saptamana destul de calduroasa toata zapada care a cazut in urma cu doua saptamani s-a topit cu brio, asa am fost nevoiti sa gasim variante pentru un weekend cu vreme dubioasa (ploaie/ninsoare in ambele zile in functie de prognoze). Binenteles de hotarat ne-am hotarat joi seara pe la ora 11:30, si anume ne-am hotarat pentru ceva ture pe nemarcate domoale in Crai, avand ca tina Anghelidele pentru sambata si o tura mai scurta pentru duminica.

Am plecat vineri seara din Bucuresti la bordul toyotei lui Emil, eu, mike oana si emil. Drumul uimitor de liber astfel incat pe la 01:30 ajungem in Plaiul Foii unde ne asteptau deja em, octavian, gabi, suru, marius si vlad. Mai o vorba, mai un intaritor astfel incat ne culcam pe la 02:00 cu planuri mari pentru trezirea de la 06:30 din dimineata urmatoare. Binenteles ca ne trezim pe la 07:00 (cu exceptia lui gabi care a fost ca de obicei mai matinal), si plecam pe la 08:00. E uimitor de cald e pentru Decembrie, sunt zile de vara in care a fost parca mai frig decat a fost weekend-ul asta.

Prima data pentru multi dintre noi pe Anghelide, la inceputul vaii balaurim putin confundand bifurcatia dar pana la urma ne intoarcem din boschetii in care intrasem si la insistentele lui Em urcam putin mai sus de izvor unde gasim adevarata bifurcatie. De aici Grohotis pana la un perete de 60-70m destul de compact, care ar trebui sa aiba si trasee pe el dar dupa vre-o 10 minute de chiorat pe la baza lui nu am vazut nici macar un piton. Trasee or fi dar ce pot sa zic sigur e ca nu sunt scrise la baza si ca nu am vazut nici o plecare evidenta pe vreun traseu din zona.

Voie buna pe forestierul ce merge spre Spirlea.

Izbuc!

Incepe o repriza de grohotis.

O ultima amintire a toamnei.

Un Iezer destul de golas.

Peretele in care se gaseste Paianjenul Negru?

De aici incep mici portiuni de zapada, ce incep sa se inmulteasca pe masura ce urcam, trecem succesiv prin Poarta Mica, Poarta Mare si prin canionul propriu-zis, canion care a fost chiar fun de urcat acum. De aici in braul de mijloc care parea initial destul de lipsit de zapada dar pe masura ce ne-am opriat de lanturi zapada a inceput sa devina din ce in ce mai prezenta (braul e intr-o usoara urcare in acea portiune), astfel incat ultima portiune inainte de lanturi s-a desfasura in conditii de iarna, vaile avand zapada pe ele iar braul fiind acoperite de un strat de zapada subtire alternand cu gheata. Initial credeam ca e mai putin de mers pana La Lanturi, dar braul ne-a amagit muchie dupa muchie astfel incat cred ca am ajuns cam dupa o ora si jumatate La Lanturi. Coborarea a fost interesanta, parca un pic mai usoara ca vara ele fiind acoperite in parte.

Primele limbi de zapada.

Privind cutezatori spre orizont.

Canionul negru.

Degetul lui Anghelide.

Bis

In sir indian pe canion.

Inghesuiala mare.

Semne ale iernii.

Un Iezer apasat de nori.

Pe braul de mijloc.

Tot pe braul de mijloc, intr-o portiune mai hivernala.

Gabi la batut urme.

Una din muchiile pe care le-am sarit pana a ajunge La Lanturi.

Reclama mascata la AustriAlpin.

O ultima raza de soare dinspre Iezer.

De aici noaptea prin padure pana la Spirlea si dupa aia pana in Plaiul Foii. Inainte de tura am uitat sa schimb bateriile de la frontala ~cred ca au o jumatate de an aproximativ~ astfel incat am beneficiat de cea mai chioara frontala cu putinta, parca si lcd-ul telefonului dadea mai multa lumina decat frontala aproape decedata.

Ajunsi in Plaiul Foii ramanem deziluzionati in fata cabanei pe care scria mare inventar, cica a fost preluata de un alt patron care o renoveaza asa ca pentru o perioada ar fi bine sa va luati gandul de la ciorbe calde dupa tura la cabana Plaiul Foii. Odata trecut socul ne organizam si punem de o campeneasca la mesele de la refugiul salvamond, unde ramanem la povesti pana pe la 12:00 ~e uimitor cat de cald a fost, sa poti sa stai 4 ore afara in decembrie fara foc e ceva~. A doua zi soferii voiau sa plece mai devreme iar vremea se anunta cu ploaie si ninsoare astfel incat planuim o tura scurta pana la refugiul spertanelor si inapoi.

Duminica ne trezim cu ceva intarziere la 7:00 si ne urnim pe la 8:00. Noaptea a plouat jos iar sus se vede ca a a nins putin, dar vremea e destul de inchisa in prima parte a diminetei. La izvor luam o pauza de masa, si ne inhamam pe hornul nisipos care era complet lipsit de zapada si dezghetat. Prin padure destul de multi copaci cazuti, cred ca a fost o vijelie in ultima vreme pe acolo, oricum nu e foarte mult de innotat pana la refugiu astfel incat ajungem pe 11:00 la fix pentru a prinde o fereastra de vreme frumoasa care ne releva un Iezer acoperit de un proaspat strat de zapada. E uimitor cum desi de fiecare data cand mergi in Crai vezi Iezerul, de fiecare data il pozezi si il surprinzi in ipostaze care de care mai interesante. De la refugiu ne despartim in doua, gabi,vlad, suru si marius alegand sa coboare pe la termopile in timp ce eu cobor cu oana si cristina pe traseul pe care am si urcat, asta dupa un scurt detour de la scara de fier. Mi se pare super tare felul in care se vede Padina lui Calinet vazut de la scara de fier, practic se vede toata valea inconjurata de o numeroase creste dantelate, o priveliste ce nu trebuie ratata.

Portiunea inferioara a Padinii lui Calinet.

Hornul nisipos.

Sedinta foto cu Iezerul de la refugiu.

Bis.

Si inca una.


Padina lui Calinet.


Coborarea a mers uimitor de bine si de repede, desi pana acum traiasem cu impresia ca ar fi destul de naspa o coborare pe hornul nisipos dar cu ceva grija totul merge ok. Una peste alta a fost prima data cand am coborat de la Sperantelor pe unde am urcat, desi am urcat de destul de multe ori pe drumul acesta.

Ajungem la masini la 13:00 si strangem bagajele la fix pentru a vedea Craiul cuprins de vijelia care venea dinspre Transilvania, dupa care a urmat un o intoarcere relativ rapida in Bucuresti, drumul fiind uimitor de degajat.

Un Crai uimitor de senin inainte de a fi cuprins de vijelie.

Bucegiul in departare.

A fost fain, o tura interesante pentru un weekend care nu promitea foarte multe din punct de vedere al vremii, si o placuta reintalnire cu mai multi pinguini cu care nu ne-am mai vazut de destul de multe ture.

Fisura Cenusie

Fisura Cenusie

Am fost pe Fisura Cenusie in aceasi zi cand am fost sa urcam materialele pentru Diana, dar am zis sa descriu intr-un post separat traseul, bazandu-ma pe ideea ca se va dovedi utila si altora.

Prima data am fost la catarat in turnurile Dianei in primavara-vara, intr-o perioada in care in alte zone mai inalte inca mai era nevoie de coltari/pioleti pentru retrageri. Din punctul asta de vedere la turnurile Dianei avantajul e ca pe valcelul trecatorii fortate zapada nu tine foarte mult pe de o parte, iar pe de alta parte exista si retrageri alternative dupa cum o sa vedeti. In momentul respectiv am facut traseul Frontal, un 4A usurel, trandafirul Negru, un 3B taricel si 2 lungimi din fisura Cenusie un 4A care mi s-a parut in momentul respetiv urat si greu.

In momentul respectiv am facut o greseala de orientare si m-am dus prea mult in sus pe diedrul initial, ajungand intr-o pozitie din care am fost nevoit sa rapelez din doua pitoane dubioase si batute la distante mare unul de altul, dar de unde nu se vedea nici un fel de continuare in sus pe diedru din cauza lipsei posibilitatii de plasare a asigurarilor. Dupa ceva blesteme si emotii, si dupa o scurta regrupare la baza traseului am vazut care era varianta corecta, practic pe diedrul initial se urca doua praguri mai verticale dupa care la cam 10 metri de la sol incepe un traverseul de 10-12 metri spre dreapta pana la baza unei fisuri evidente la baza careia se afla si regruparea. E necesar sa regrupezi aici datorita frecarii semicorzilor si e recomandabil sa prelungesti foarte mult asigurarea pe care o pui inainte de a incepe traverseul pentru a scuti munca de a trage corzile.

Regruparea e relativ incomoda si aeriana iar a doua lungime e cea mai dificila din tot traseul, desi in schita lui kargel aparea tot ca si grad IV practic are peste 6+ zic eu, iar in momentul respectiv am avut ceva morcovi pe ea si mi-a luat destul de mult timp, si cred ca a fost prima lungime dintr-un traseul de cocotz in care mi-am varsat naduful cu varf si indesat pe traseu. Are cam 25m si ajunge la o regrupare inaintea unei traversari la stanga care ne aduce pe linia diedrului, dar e recomandabil sa sariti regruparea asta si sa mai mergeti cam 10-15m pana la o alta regrupare foarte comoda ce se afla pe linia diedrului. Regrupare e echipata cu bucati de cordelina si un mailon, iar un rapel pe semicorzi de 60m ajunge fara probleme pana jos.

De aici a 3-a lungime e usoara si placuta, mergand cam 10m metri pe linia diadrului dupa care iese printr-o portiune mai ierboasa pe o muchie ce se afla in dreapta diedrului, a 3-a regrupare fiind pe muchia respetiva. De aici 4-a lungime urmeaza linia unui diedrul-horn de 20-25m pana in varful turnului mic al Dianei, loc un care gasim inca un punct de rapel de unde ne putem intoarce fara probleme in ce-a de a doua regrupare printr-un rapel pe semicorzi. Cele doua lungimi cred ca se pot lega intr-o singura lungime de 60 daca sunt prelungite ok asigurarile, si oricum plecarea din cea de-a doua regrupare e pe teren lipsit de dificultate astfel incat in caz de nevoie secunzi pot avansa 5-10m ca sa ii permita capului sa ajunga la regrupare.

Cam atat despre descrierea traseului, o consider necesara pentru ca descrierea lui Kargel nu prea are nici o treaba cu realitatea, iar cu cateva sfaturi se poate scuti mult din efort. Practic se poate merge fara bocanci/rucsac si si poate rapela la baza traseului. Retragerea cred ca poate fi folosita cam la toate traseele din turnul mic al dianei, daca stii sa nimeresti punctul de rapel.

Acum revenind la povestirea noastra, printre observatiile zilei se numara:

– Te-ai incalzit Octaviane?
– Mi-au inghetat varfurile degetelor si chiar e naspa…
– Ma da ce incalzeste soarele asta….
– Sper sa nu se incurce corzile in balariile astea de jnepeni uscati…

Am ajuns tarziu la baza traseului, cei trei batmani pentru ziua respetiva fiind eu, catalin si octavian. Am plecat si mai tarziu in traseu, cred ca am intrat pe la 1:30-2 in traseul, cu octavian cap pentru prima lungime, catalin cap pentru a doua lungime, eu pentru a 3-a si catalin din nou pentru ultima. Am ales sa raman jos si sa le fac poze oamenilor pana cand a ajuns Catalin in ce-a de a doua regrupare si sa plec de jos in momentul in care a plecat si Octavian din prima regrupare pentru a nu sta agatat o jumatate de ora intr-o regrupare aeriana. Una peste alta a fost fain, o zi cu un senin perfect de iarna, dar frig, foarte frig la umbra astfel incat prima lungime care a fost tot timpul in umbra s-a dovedid chiar interesanta. De mers merge si pe frig, doar ca dureaza mai mult timp pana cand iti incalzesti putin mainile ca sa mai inaintezi putin. In schimb urmatoarele 3 lungimi au fost o desfatare, cu soarele care ne-a insotit pana cand am iesit din traseul, moment in care a disparut la fix dupa Iezer. Mi-au placut mult ultimele doua lungimi, foarte placute la catarare si nu foarte dificile, dar in ce-a de a doua lungime tot am blestemat putin in punctul cheie. A fost fun, un traseu nesperat de frumos si un weekend de cocotz la jumatatea lui noiembrie, nesperat in majoritatea anilor.

Mai jos sunt cateva poze din traseu:

Gata de plecare…

La inceputul traverseului…

Catalin indreptandu-se spre prima regrupare.

Secund concentrat-inghetat in regrupare.

Inaintand pe a doua lungime, in sfarsit soare….

Mai e mult pana departe?

Za team in a 3-a regrupare.

Catalin.

Octavian.

Si eu…

Si apusul de soare peste Iezer binenteles.

Refugiul Diana

Refugiul Diana

“Si-am plecat sa recladim Diana,
Un refugiu vechi si parasit….”

Asa suna un binecunoscut imn al muntomanilor, imn al carei actiune se desfasura pe undeva prin anii 60-70, in perioada in care fosta casa de vanatoare de la Diana a fost transformata in unul din cele mai frumoase refugii de la noi din tara, cel putin asa spun povestirile si amintirile celor care au prins acele vremuri. Timpul a trecut, refugiul care a fost reconstruit a ars si a fost inlocuit cu unul din fibra de sticla, de genul celor din Ascutit si Grind 2.

Problema e ca in momentul in care s-a urcat noul refugiu nu s-au amenajat priciuri in adevaratul sens al cuvantului ci in schimb s-au folosit mai multe scanduri ramase de la vechiul refugiu, scanduri ce stateau foarte aproape de pamant. In afara de asta ploua in refugiu si nu prea era loc pentru mai mult de 4-5 persoane. Imi amintesc ca prima data cand am dormit la Diana acum 3-4 ani am pus chiar si cortul pe scandurile din refugiu, pentru ca locul parea cam insalubru in momentul respectiv.

Astfel incat nu a fost o recladire, ci mai mult o reconditionare/modernizare, s-au pus priciuri, s-au rechituit imbinaturile intre placi, s-a dat cu un fel de vopsea speciala, una peste alta arata acum ca un refugiu decent. Motorul actiunii a fost Gabi, iar noi am participat cum am putut. Mi s-a parut uimitor numarul de oameni care au participat, in total s-au strans cam 23 de oameni dornici sa participle la reconstruirea unui refugiu, mi se pare uimitor ca sunt atat de multi oameni interesati de actiuni de genul acesta, si iti da oarecum impresia ca se pot face mult mai multe actiuni de genul acesta. Asta atat timp cat exista o tinta (si de refugii care trebuie reconditionate nu ducem lipsa) si cat timp exista un motor al actiunii (gabiBv in cazul nostru ~cinste tie daca citesti aceste randuri~).

Trei dintre noi am carat si o groaza de echipament la Diana pentru a incerca sa ne cataram pe unul din traseele din Turnurile Dianei, dar despre povestea asta intr-un post ulterior…

Am mai carat deegeaba si sacii de dormit, saltulete si cort, deoarece credeam ca o sa dormim la Diana, dar pentur ca ne-am strans prea multi pana la urma am dormit o parte la Diana si o parte la Plaiul Foii. Astfel incat rucsacul cred ca avut la urcare undeva pe la 30 de kile, greutate amplificata de pozitioare celor doua corniere de 2 metri pe care le aveam puse pe rucsac. Sincer credeam ca o sa fie mult mai greu de ajuns la Diana, si ca o sa ma impleticesc mult mai tare cu antele capatate prin brazii din padure, dar pana la urma a fost chiar decent, doar mult efort si multa transpiratie, si o senzatie placuta de usurime cand am lasat rucsacul jos la Diana.

Sambata seara am coborat la Plaiul Foii iar duminica am fost cu majoritatea celor care au participat la recladirea refugiului la un alt refugiu din Crai, de data aceasta mai ascuns si mai secretos. Una din ideile pentur care am mers acolo a fost ca daca oamenii au participat la recladirea si reconditionarea unui refugiu nu vor strica niciodata unul, pentru ca acum stiu de ce efort e nevoie pentru a-l repara.

Un rt mult mai detailat puteti citi aici:

Rt-ul de pe Carpati

Echipa Scandura+Cornier