Category Archives: Sureanu

IMG_20180901_150153

Propark Tara Hategului, lung lung si iar lung

Proparkul de anul acesta nu ar fi trebuit sa fie in postura de concurent pentru mine. Cu cateva inainte de start ma obisnuisem cu gandul ca voi fi voluntar, cocotat undeva intr-un varf de munte, privind apusul si rasaritul, cu o carte in mana si asteptand si incurajand echipele din timp concursului. De fapt chiar nu doar ca ma obisnuisem ci chiar incepuse sa-mi placa gandul, la fel ca acum doi ani cand am fost voluntar la lacul Bolboci si cand cu jumatate de inima imi parea rau ca nu particip in concurs si cu cealalta jumatate imi parea bine ca nu am inca o noapte de nesomn si de tras in fata.

Dar cum planul de acasa nu se potriveste cu cel din teren cu o saptamana inainte de concurs Dani Florea resuseste sa-si rupa clavicula si sa intre cu ocazia asta cu atestat in randul ciclistilor iar eu devin roata de rezerva. Clavicula nu se vindeca peste weekend asa ca din roata de rezerva devin roata de invartit, cu doua zile inainte de concurs. Si chiar daca mi-ar fi placut probabil mai mult sa ma intrec cu Vulcanii Noroiosi iata-ma acum parte din echipa avand scopul declarat de a minimiza suferinta si de evita o a doua noapte nedormita. In echipa numai oameni unul si unul, Dani Rosioru, Andrei Tale si Katharina Hani. Singura mea consolare e ca la alergare atat eu cat si Dani o sa suferim in mod egal.

Iar cu doua zile inainte de concurs reusim sa ne alegem si cu un motto luat despre un articol despre motivatia din spatele sporturilor de anduranta, un motto cat se poate de (ne)motivant: “Embrace the suck.” (cu linkul catre articol aici ) . Cu alte cuvinte atunci lucrurile nu merg asa cum ar trebui si cand ajungi sa te lovesti de perete nu ai altceva de facut decat sa accepti ca lucrurile sunt naspa, sa mergi mai departe si sa speri ca vor deveni mai bune. Cam ca in viata.

Pregatirea.

Adi Ber ne prezinta traseul, facem rost si de harta si in urmatoarele 2 ore stam cu ochii in harta si pe strava incercand sa desenam un track pentru traseu. Fata de anul trecut lucrurile par mai simple la capitolul de orientare, mai neinteresante (bucle dus intors) si cu mult mai multa bicicleta. Mie si lui Dani nu ne pare deloc rau ca din cei 260 de kilometric desenati mai bine de 200 sunt de bicicleta. In schimb se anunta lung, foarte lung si sunt tare curios daca oamenii o sa stranga echipe de un podium la tura intreaga.

Trackul e facut, dorm neintors iar dimineata vine timpul sandwichurilor si clatitelor. Si foarte multe jeleuri acrisoare de la Lidl. Si chiar sunt serios cand zic multe, cam 1.5 kg din care am mancat cam 1.2 kg in cele doua zile de concurs. Acrisoare, cu ceva proteine si fara ganduri la felul in care e produs agentul gelatinos. In rest batoane cu ovaz, alune, mentos cu fructe (alt element de baza) si ce mai gasim pe la magazinele comunale. Partea buna e ca la intensitatea concursului poti sa digeri cam orice. Partea proasta ca in 2 zile de concurs sigur ti se ia de orice ai dupa tine de mancare.

La start, fresh si zambitori si cu un pic de fluturasi in stomac.

La start, fresh si zambitori si cu un pic de fluturasi in stomac.

3, 2, 1, Start.. Cetatea Colti si Caiacul pe Gura Apei.

Prima parte e o bucla dus intors pana la barajul Gura Apei, cu un detour pe la Cetatea Colti. Traversarea spre cetate merge brici, e suprinzator de frumoasa poteca asta joasa prin dealurile de la poalele Retezatului. Ma asteptam la mult mai rau. Facem si o vizita neplanificata la cetate, sarim peste proba speciala pe care urmam sa o facem la intoarcere si ne asezam la drum pe cei 23 de kilometri spre barajul Gura Apei. Lucrurile merg ca unse si mi se pare ca suntem o echipa de ciclisti bine unsa, punem sufa din mers, mergem la trena, ne schimbam la tractarea Katharinei din mers, totul ca la carte. Si da, chiar daca e devreme in concurs am pus sufa caci ideea e sa ne folosim bateriile in mod egal si sa evitam momentul in care ar fi prea tarziu.

Caiacul e o combinatie de padelat si de proba culturala, trebuie sa culegem 6 cuvinte din capat de lac si sa facem din ele o poezie sau o poveste. Caiacul meu si al lui Dani ia apa, incerc sa-l drenez cu un bidon in mijlocul lacului pana cand imi dau seama ca asta e starea normala a lucrurilor si ma consolez cu idea de a sta cu fundul in balta. Dani nu prea e prieten cu caiacul, incerc sa compensez si ne tinem de Tale si de Katharina care par ca s-au nascut pe apa.

Una din cele mai faine probe de caiac din toate Proparkurile de pana acum, cu un lac supra-plin, cu creste in jur si cu cascade in departare.

Una din cele mai faine probe de caiac din toate Proparkurile de pana acum, cu un lac supra-plin, cu creste in jur si cu cascade in departare.

Lacul arata mult, mult prea tare , cu cascade vazute in departare, cu apa lina, cu crestele muntilor deasupra. Probabil cea mai faina proba de caiac din toate Proparkurile de pana acum. In schimb din lipsa de veste de salvare cele 6 cuvinte se transforma in 4 si proba e in mod fericit scurtata, Tale compune o strofa cat se poate de reusita, noi ne schimbam in hainele de ciclism, privim uimiti aglomeratia de la caiace si pornim mai departe pe bicicleta catre Colti.

La sfarsitul probei de caiac unde ne-am chinuit destul de serios sa ne tinem de Andrei si de Katharina. Aparent bicicleta nu prea ajuta deloc nici la caiac.

La sfarsitul probei de caiac unde ne-am chinuit destul de serios sa ne tinem de Andrei si de Katharina. Aparent bicicleta nu prea ajuta deloc nici la caiac.

Klingoniana veche si serpuitul printre sate pana la DN

Ajunsi inapoi in satul Colti vine timpul sa aflam despre ce e proba speciala de aici. Iar Tibi de pune in fata o inregistrare a unul localnic ce foloseste o multime de regionalisme si din care noi trebuie sa intelegem si sa traduce in romana literara un pasaj. Culmea e ca dupa o prima ascultare in care ceea ce zice badea suna mai degraba a limba straina chiar insistam, nu de alta dar penalizarea e reprezentata de un urcus pana sus la cetate. Insistam, reluam, ghicim si unde statea cratita dar esuam lamentabil pana la urma si plecam cu coada intre picioare spre cetate.

Odata traducerea luata cum putem sa continuam altfel decat cu acelasi pieptis ce urca in directia cetatii, de data impingand la biciclete sau cu ele in spate. Merge repede, ne bucuram de padurea deasa si plina de umbra, din nou ne place curba de nivel pana in asfaltul de Nucsoara, trecem vijelios pe langa tabara de baza si mai departe pornim sa deslusim scurtaturile dintre satele de la poalele Retezatului. Pana in Rau Alb e asfalt, de aici in schimb incepe o prima bucata de mini-aventura, cu o trecere peste deal incercand sa gasim un drum firav si cu o fosta ferma comunista parasita si napadita de vegetatie ce ne aduce aminte si mie si lui Andrei de Stalker.

Urmeaza Serel si Rau Barbat cu magazinul sau comunal si cu o pauza de un sfert de ora cu suc de piersici, tocana de legume, pufuleti si covrigi. E cam ultimul magazin pentru ceva vreme si mai avem ore bune pana in Prihodiste unde o sa ne astepte drop-bag-ul.

Fundatura Ponorului, catarare, rapel si prima inserare

Ne vedem si cu Cezar la trecerea DN-ului, schimbam cateva vorbe si pornim vijelios catre Fundatura Ponorului, si de data asta in varianta spornica a sufei. Desi e deja dupamasa e foarte foarte cald si transpiram din greu iar eu de-abia astept sa ajung in portiunea superioara a forestierului unde ai totusi parte de umbra padurii. Mai vorbim cu localnicii intalniti pe drum care se minuneaza putin de ingineria tractarii si ajungem aproape fara sa ne dam seama deasupra Fundaturii. Nu coboram mai mult de 50 de metri si Katharina ne striga din spate, Dani si ia rolul de mecanic in serios si descopera o spita smulsa cu totul din janta. Din fericire nu atinge nimic e cadru, Katharina e usoara si mai sunt spite suficiente care sa tina janta in loc asa ca pornim mai departe, oricum orice alta reparatie e imposibila aici asa ca de ce sa ne facem griji.

Full speed ahead spre Fundatura.

Full speed ahead spre Fundatura.

In Fundatura e liniste, pace si lumina faina, cpntistii au amenajat rapelul care vine data aceasta la pachet cu tot cu un pic de catarat, lucru care mie chiar imi place. Pe masura ce ne cataram umbra cuprinde Fundatura si observ cu un pic de tristete ca fata de anul trecut si fata de ata primavara au aparut deja doua garduri de sarma ghimpata ce nu dau deloc bine in peisaj. In rest un loc chiar fain de rapel, pacat ca mare parte din concurenti aveau sa-l prinda pe intuneric.

Cataram si rapelam.

Cataram si rapelam.

Odata incheiat si rapelul mai avem 15 kilometri de pedalat pana in Prihdodiste, dar pana acolo trebuie sa vedem cum iesim din Fundatura. Alegem varianta directa, cu un sarit de rau si cu un localnic un pic deranjat de faptul ca i-am deschis si i-am inchis poarta, localnic ce pana la urma a fost prietenos si care ar fi stat mult si bine de vorba cu noi daca nu am fi fost in concurs.

Seara se lasa, in departare se vede un soare portocaliu spre Retezat iar noi incercam sa profitam la maxim de ultimele momente de lumina. Aici e Terra Incognita pentru mine in schimb drumul a fost facut deja e Andrei si de Dani asa ca mergem pe mana lor. Aprindem frontalele cand ajungem in Poiana Omului si dupa alte 10 minute la vale ajunge la Prihodiste.

Ceaiuri, focuri, domnite si rasarituri de luna prin paduri dese de brad.

La Prihodiste ne asteapta pe lang drop-bag-uri, cpntisti si Eusebiu, Lili si Dani. E putin ciudat posibilitatea ajutorului din fara dar si cel 30L de echipament sunt putin cam prohibitivi, mai ales cand te gandesti prin cat de multa mancare trebuie sa treci printr-un astfel de concurs. Asa ca ne bucuram ca avem de unde alege la capitolul mancare dar in acelasi timp e putin incorect, pentru ca nu e normal sa fi nevoit sa rogi pe cineva sa vina intr-un punct de tranzitie.

Bun, lasand astea la o parte dupa ce ne schimbam si dupa ce ne punem burta la cale si dupa ce ne zoreste Andrei reusim in cele din urma sa pornim in pas alergator spre Alun. Aici recunosc ca am avut un moment de panica cand i-am vazut pe Andrei si pe Katharina alergand cu spor la vale. Eu si Dani eram din alt film la capitolul asta si singura consolare e ca eram doi in aceasi oala, cu 15 kilometri alergati tot anul. Singura speranta e sa ne tina picioarele pentru a alerga usor pe plat si la vale. La deal nu-mi fac nici o problema.

Ajungem in Alun si vine timpul pentru inca o proba speciala care imi place si de data asta. Trebuie sa aprindem un foc si sa facem un ceai care sa vindece o printesa. La plante trebuie sa recunosc ca e bine sa ai un inginer agronom in echipa iar Katharina alege fara probleme planta. Noi ca baieti ne punem la treaba si incercam sa aprindem focul in varianta vata + cremene. Dupa 3 incercari esuate ale mele Andrei ia problema in propriile maini si dupa alte cateva minute avem un foc de care putem sa fim mandri la care reusim chiar sa fierbem apa pentru ceai

Singurul neajuns e ca printesa e cocotata la o cetate ce nu era in plan asa ca adunam inca 300 de metri diferenta de nivel si aproape inca o ora la traseul de trekking

La plecarea din Alun avem parte si de unul din cele mai memorabile momente ale concursului, in vreme ce urcam spre Tarsa. Fiind mijloc de noapte era imposibil de intrebat un localnic asa ca am inceput sa urcam pieptis pe un versant impadurit sperand ca vom gasi pana la urma o poteca. 10 minute mai tarziu dupa o bucata de balaurit printre cazaturi gasim si poteca providentiala, poteca ce urca in serpentine stranse fix in directia potrivita.

Iar in una dintre serpentine, in mijlocul padurii dese se intunecate de brad in departare se zareste luna plina, partial ascunsa de un nor ratacit, luminand firav poteca pe care ne gaseam. E o imagine din basmele cu Hansel si Gretel, mai lipsea doar Baba Cloanta si casuta de turta dulce. Pacat ca unele momente nu pot fi importalizate si vor ramane doar in mintea noastra.

Lectia de Latina si cetati dacice.

Noaptea avanseaza, oboseala se strange, kilometri de forestier se strang sub picioare si noi ne apropiem de cetatea Blidaru si de urmatoarea proba speciala. De data aceasta la rand e latina si trebuie sa traducem o intrebare din latina si sa ii gasim raspunsul, plecand de la o pagina plina de termeni in latina. Din nou avem noroc cu Katharina care stie denumirile in latina la 3 dintre ierburi iar dupa o sesiune de somn cu capul pe dictionar sau de luat la rand toti termeni plauzibil pana la urma reusim sa umplem lista si plecam cu Cheia si fara penalizare. La urmatoarea cetate, Costesti ajungem tot pe noapte, s-a strans si mai multa oboseala asa ca varianta unui treasure hunt prin cetate nu suna deloc tentant.

La cetatea Blidaru se doarme la ora de latina.

La cetatea Blidaru se doarme la ora de latina.

Avem 2 chei din 3 asa ca ne gandim ca nu poate fi chiar asa de rau la Sarmisegetuza asa ca jucam un pic de loterie si incercam sa raspundem la intrebarea supriza. Doar ca la fel ca in testele grila incurcate de la facultate variantele par plauzibile. Iar dupa ce eliminam 4 tipuri de paduri si ne ramane sa alegem dintre trei nu reusim sa nimerim raspunsul si ratam a 3-a cheie.

Rasaritul, sarmisegetuza si jucatul turcii

Prima geana de lumina ne prinde in drum spre Prihodiste, pe cei 6 kilometri de asfalt cu nenumarate urcusuri si coborasuri ce par sa nu se mai termine. Dormim pe noi si cadem de acord ca in Prihodiste vom dormi o ora. E prima data cand dorm in timpul unui concurs si chiar sunt curios daca la final rezultatul va fi cu plus sau nu. Dar pana la somn calcam un pic acceleratie si alergam mai cu spor catre Prihodiste doar pentru a scapa odata de asfaltul asta nenorocit.

Prima geana de lumina pe drumul spre Prihodiste.

Prima geana de lumina pe drumul spre Prihodiste.

Calcand acceleratia pentru a scapa de asfalt si pentru a prinde cateva minute in plus de somn.

Calcand acceleratia pentru a scapa de asfalt si pentru a prinde cateva minute in plus de somn.

Ne intindem in scoala si incercam sa dormim, Andrei adoarme instant, eu dorm destul de chinuit iar atunci cand trece ora pe scol incredibil de anchilozat. Cam asta e principala chestie de care mi-e frica la o pauza mai lunga: de racirea muschilor si de dificultatea cu care pornim dupa.

Ne punem din nou stomacul la cale inainte de a pleca, ne schimbam in haine de bicicleta si pornim la vale catre Sarmi pe un o coborare cat se poate de rupta. Nu scapam nici de impinsul bicicletei la vale. La deal spre Sarmi punem din nou sufa, urcam cu spor, ne-am trezit si a revenit si cheful si ne simtim cu totii surinzator de bine.

Dimineata pe racoare, urcand cu spor spre Sarmisegetuza.

Dimineata pe racoare, urcand cu spor spre Sarmisegetuza.

In schimb nu dureaza mult si vine supriza de la Piatra Alba, o cetate cocotata la 200 de metri deasupra drumul unde dupa indelungi dezbateri hotaram sa urcam pana la urma cu bicicletele in spate. Nu de alta dar la vale sigur vom cobora mai repede. Asa ca impingem cu spor la ele, mai bifam inca un CP si ne indreptam spre Sarmisegetuza.

La Sarmisegetuza dam de Balan si de Bianca si e inca o proba surpiza unde descoperim ca cele doua chei sunt cam inutile. Iar memoria noastra nu ne ajuta sa organizam distantele pana la diferitele cetati din jurul Sarmisegetuzei asa ca ne alegem cu o penalizare de 5 km de trekking pe o poteca napadita de cazaturi. Pe acelasi traseu merge si maratonul dacilor ce are loc in aceasi zi si fix cand sa intram in poteca aproape ma trezesc cu castigatorul maratonului in brate, situatie favorizata de un unghi mort si de un ritm de alergare incredibil. Binenteles, ritmul asta incredibil nu era al nostru.

Ultima cetate, Sarmisegetuza.

Ultima cetate, Sarmisegetuza.

Pe la jumatatea potecii imi dau seama ca mai bine ne-ar fi pus sa o curatam decat sa mergem fara sens 3 kilometri intr-o directie doar pentru a avea de unde sa ne intoarcem. Iar pe drumul de intoarcere nu mai am nici un chef, m-a lovit si caldura din mijlocul zilei si de-abia astept sa se termine odata. Noroc ca ne urcam din nou pe biciclete, ne racorim la vale si la izvor si odata cu invartitul pedalelor revine si cheful.

Pe urcarea spre Porumbelu punem iar sufa si urcam din nou cu spor, mai putin Dani care ajunge pe rosu cu bateriile si care sufera putin in caldura din mijlocul zilei. Mi se par extrem de interesante caderile astea individuale atunci cand trebuie sa strangi putin din dinti si sa speri ca daca astepti putin bateria o sa inceapa din nou sa se umple. Si ca o sa fie din nou usor.

La Porumbelu aflam si care sunt regulile de turca, treaba deloc simpla mai ales dupa o si jumatate de concurs. Noroc cu Cornel care a modificat putin regulile originale pentru a le face mai fezabile pentru zombie noi ne facem mana, ne distram putin, strangem punctele, facem poza regulamentara si pornim mai departe spre Baru.

Un forestier cat o zi de post si poienile dinspre Livadia.

Singura problema e ca aparenta coborare spre Baru numai coborare nu e, mai ales pe ultimii 15-20 de kilometri. Si nu e deloc usor sa mergi la relanti pe forestierul plin de gropi, asa ca apas pedale, fundul si talpile incep sa doar mai putin si ii astept pe oameni din Baru. De aici vine o noua bucata de orientare in schimb avem noroc cu o tanti ce isi aducea vacile de pe deal care ne ghideaza in directia unui releu.

Pe drum avem parte e o noua intalnire ciudata, un nenica ce lucra in mijlocul unui crang pentru a impleti o matura, ad-hoc, culcat pe pamant. Nu stiu daca noi ne-am minunat mai mult de el sau el de noi cert e ca ne-a dat indicatii pe care initial parca nu prea ne venea sa le urmam. Pana la urma mergem totusi pe mana lui si nimerim printr-o serie de poieni incredibil de frumoase pe drumul spre Livadia si spre Ponor. Locuri faine si o scurtatura care ne-a iesit chiar bine.

Poieni neasteptat de frumoase pe drumul spre Livadia si cu siguranta locuri in care n-am fi ajuns in veci vecilor in afara concursului.

Poieni neasteptat de frumoase pe drumul spre Livadia si cu siguranta locuri in care n-am fi ajuns in veci vecilor in afara concursului.


A merge sau a nu merge, dinozauri, Uric si Tulisa.

Pe aici aflam si ca Hajnal e pe 2 la UTMB, ne entuziasmam si in paralel ne cam hotaram sa nu mai facem bucla de trekking spre Tulisa. Suntem obositi, ne e clar ca daca facem bucla vom ajunge la tabara e baza destul de tarziu in noapte si parca ne-a cam ajuns aventura. In plus echipele urmaritoare ar trebui sa fie mult in spate si nu cred ca vor avea timp sa faca bucla asa ca ne relaxam si ne ducem la acelasi magazim comunal pe la care am trecut cu o zi inainte pentru a ne hotaram ce facem.

Cola, covrigi, tocana de legume si uitat pe clasamentele live doar pentru a descoperi ca echipa de pe 2 avea doar 4 ore in spate la Sarmisegetuza si ca ar avea timp sa termine traseul. Spiritul de competitivitate se aprinde in unii din noi, incercam sa gasim variante si pentru a putea ajunge Andrei la nunta maine dar pana la urma tot nu luam o hotarare si pornim mai departe spre Uric.

Si dupa o ora si ceva de deliberari hotararea de a merge spre Tulisa e clara doar cand iesim din Uric si pornim la deal, incercand sa profitam la maxim de ultima ora de lumina.

Si dupa o ora si ceva de deliberari hotararea de a merge spre Tulisa e clara doar cand iesim din Uric si pornim la deal, incercand sa profitam la maxim de ultima ora de lumina.

Aici tot fara sa luam o hotarare clare ne apucam sa facem proba cu dinozaurii, ne luam o penalizare decenta de 100 de puncte, o ducem la bun sfarsit. Si tot fara sa luam o hotarare clare incepem sa ne schimbam si sa facem bagajele si sa pornim usurel spre Tulisa. Mai departe tot ce ramane de facut e sa dam din picioare cateva ore, sa ajungem in varf de munte si sa ne intoarcem mai sus.

Apusul ne prinde prin padure iar ora albastra cu schimbarea nuantelor cerului la iesirea din padure, ne dam seama ca e mult pana departe, energia e la cote minime si vorbim vrute si nevrute pentru a face timpul sa treaca mai repede. Mi se pare incredibil ca a trecut febra musculara de azi dimineata si trebuie sa recunosc ca la deal ma simt chiar bine.

Urmeaza episodul frontala si fata morgana. Respectiv Andrei : “Uite o frontala” / “Nu e frontala, e o stea” doar pentru a mai merge cateva minute pana cand zarim adevarata frontala undeva hat departe. Si dai si mergi spre frontala, si zici ca acum ajungi, si mai mergi inca un sfert de ora, si frontala tot departe e, si tot asa. E o joaca nemiloasa cu nervii nostrii asa ca inainte de varf incep sa urc din nou mai repede doar pentru a ajunge odata la nenorocita e frontala.

Un post 3 fete pe care imi pare putin rau ca le apostrofez, dar dupa 3 kilometri de urmarit frontala-morgana si dupa aproape 40 de ore de concurs unele lucruri nervii sunt un pic intinsi. Imi trece in schimb repede si imi dau seama ca e strategie foarte buna sa pui 3 fete in postul asta, e cam imposibil sa te superi pe ele. In schimb bucla pana aici nu a avut absolut nici un fel e Dumnezeu, doar un forestier anost cu diferenta de nivel pus pentru a lungi traseul pentru cei care mai pot. Prin comparatie cu ce variante de trekking se puteau face prin zona chiar nu a avut nici un Dumnezeu.

Facem si proba speciala, ducem la bun sfarsit si penalizarea si pornim la vale, actiune cat se poate de dureroasa si pentru mine si pentru Dani. In plus pe la jumatatea coborarii incepe sa-mi scartaie un tendon de la laba piciorului si ritmul scade, nurofenul intra in sange si-si face efectul si trebuie sa recunosc ca sunt putin suprins ca e doar atat. Katharina si Andrei sunt din nou in elementul lor, subiectele de discutie s-au terminat, noi pierdem incet incet inaltime, zarim in cele din urma satul si ne relaxam.

Noaptea peste campuri si linia de sosire.

Mult a fost, putin a ramas. Doar 20 de kilometri peste camp pentru care urmam religios trackul din dimineata anterioara. Oboseala e la cote maxime, Katharina e speriata de adormitul pe bicicleta, mai ales pe portiunile de asfalt si eu imi amintesc de ce urasca a doua noapte in concurs. E pur si simplu prea riscant iar mersul pe bicicleta in starea asta de oboseala e un accident ce asteapta sa se intampla. Nu din cauza ca ar da o masina peste tine (si a fost foarte bine ca oamenii de la CPNT nu mai permit accesul pe DN) cat mai mult pentru ca poti la fel de bine sa adormi si sa intri in sant. Nu poti decat sa sper ca la fel cum exista Dumnezeu betivilor exista si Dumnezeul ciclistilor adormiti.

Cu toate astea linia de sosire ne atrage ca un magnet invizibil, mai ales pe ultimii kilometri unde suntem insotiti de masina CPNT-istilor. Si trebuie sa recunosc ca se simt fain kilometri astia, fara prea multa graba, in usoara urcare, cu satisfactia intregului concurs dus la bun sfarsit si a unei echipe care a mers cat se poate de rotund. Iar treaba asta se vede pe fetele noastre in toate pozele de la trecerea liniei de sosire, si se vede la fel pentru toate echipele din astfel de concursuri si e un numitor comun indiferent de ritm sau de timp mult mai mult decat la orice alt concurs.

Si uite asa a iesit un veritabil roman, pentru ca sunt pana la urma 40 ore e concurs in care se intampla lucruri despre care ai ce povesti, cu organizatorii, cu ceilalti concurenti si cu toate probleme de anul acesta tot ce pot sa sper e ca lucrurile vor merge mai departe si in anii urmatori. Nu de alta dar nu cred ca exista un format mai fain de concurs.

Si in sfarsit la finish, dupa 43 de ore pe traseu cu zambetele de rigoare.

Si in sfarsit la finish, dupa 43 de ore pe traseu cu zambetele de rigoare.

Si o poza ceva mai reusita de la finish, cu aceleasi zambete de a duce la bun sfarsit o mica aventura.

Si o poza ceva mai reusita de la finish, cu aceleasi zambete de a duce la bun sfarsit o mica aventura.

CPNT-istii, cei fara de care nu ar fi existat povestea de mai sus. Sunt tare curios cum va arata traseul de anul urmator dupa feedback-ul din acesta an. Mie unul mi-ar place ceva mai scurt, cu mai multa orientare si salbaticie, cu puncte aruncate prin locuri de neasteptate pentru a forta cumva chestia asta si cu probe speciale la fel de interactive dar cu pedepse care sa nu fie o munca e sisif.

CPNT-istii, cei fara de care nu ar fi existat povestea de mai sus. Sunt tare curios cum va arata traseul de anul urmator dupa feedback-ul din acesta an. Mie unul mi-ar place ceva mai scurt, cu mai multa orientare si salbaticie, cu puncte aruncate prin locuri de neasteptate pentru a forta cumva chestia asta si cu probe speciale la fel de interactive dar cu pedepse care sa nu fie o munca e sisif.

La start, fresh si zambitori si cu un pic de fluturasi in stomac.

La start, fresh si zambitori si cu un pic de fluturasi in stomac.

Testand sufa mesterita de Dani pe drumul spre Gura Apelor. Si functioneaza foarte bine.

Testand sufa mesterita de Dani pe drumul spre Gura Apelor. Si functioneaza foarte bine.

IMG_20180831_092740.jpg

Munca de echipa pe drumul inapoi spre Nucsoara.

Munca de echipa pe drumul inapoi spre Nucsoara.

Pe drumul spre Seres incepe sa semene cu Propark.

Pe drumul spre Seres incepe sa semene cu Propark.

Pauza la magazinul comunal din Rau Barbat, 15 minute folosite din plin inainte de urcarea spre Fundatura Ponorului.

Pauza la magazinul comunal din Rau Barbat, 15 minute folosite din plin inainte de urcarea spre Fundatura Ponorului.

Pe drumul spre Ponor.

Pe drumul spre Ponor.

Pauza de racoare si de aer pe urcarea spre Fundatura Ponorului.

Pauza de racoare si de aer pe urcarea spre Fundatura Ponorului.

Ora de aur si Vava care ne aspteapta in unul din cele mai faine CP-uri din concurs.

Ora de aur si Vava care ne aspteapta in unul din cele mai faine CP-uri din concurs.

Inca un pic pana in Prihodiste.

Inca un pic pana in Prihodiste.

Alegem varianta mai verticala de a iesi din Fundatura.

Alegem varianta mai verticala de a iesi din Fundatura.

Apusul primei zile.

Apusul primei zile.

Din nou incepe sa arate a Propark, pe coborarea spre Gradistea Muntelui.

Din nou incepe sa arate a Propark, pe coborarea spre Gradistea Muntelui.

Pauza pe push-bikeul ce urca spre cetatea de la Piatra Alba.

Pauza pe push-bikeul ce urca spre cetatea de la Piatra Alba.

Am gasit pana si daci pe drumetia de penalizare.

Am gasit pana si daci pe drumetia de penalizare.

Urcarea spre Porumbelu, prin caldura din mijlocul zilei.

Urcarea spre Porumbelu, prin caldura din mijlocul zilei.

Turca level-up.

Turca level-up.

Deasura satului Baru contemplant situatia si in cine sa avem incredere, in vorbele femeii cu vacile sau in sfaturile impletitorului de maturi.

Deasura satului Baru contemplant situatia si in cine sa avem incredere, in vorbele femeii cu vacile sau in sfaturile impletitorului de maturi.

DSC_7646

Poiana Omului, culmi alpine si branduse, Sureanu ultima parte

Luni

As spune ca asta a fost cea mai frumoasa zi a epicii. A fost poate si cea mai grea, daca ar fi sa ma uit pe raportul intre kilometrii parcursi si diferenta de nivel, a fost ziua in care ne-am imputinat, insa eu nu mi-as fi putut dori nimic mai mult de la o zi de pedalat pe coclauri.

Dimineata a inceput glorios cu 7 biciclisti parcurgand pe lung Fundatura, traversand de nenumarate ori raul, reusind macar partial sa ramanem uscati la picioare si bucurandu-ne de locuri. Mergem spre un conac aflat in partea superioara a Fundaturii, unde ciobanul Ion ne-a sfatuit sa cotim stanga ca sa iesim din nou in culme. Nu cred ca au fost prea multi turisti care au batut locurile astea si faptul ca suntem iesiti din track si nu avem nimic mai mult decat sfaturile de cu seara si doua harti ne incanta maxim pe mine si pe Radu caci abia acum tura are potential sa devina epica si pentru noi. La capatul Fundaturii gasim un parau lateral din care luam din nou apa, apa cu gustul de pamant cu care deja am inceput sa ne obisnuim si ne facem curaj pentru 50 m diferenta de nivel de push/ carry bike, peste un deal ce ne va scoate din nou in locuri mai deschise.
Deasupra Fundaturii sunt drumuri prin padure si drumuri de iarba ce ne poarta in parcurs usor spre Poiana Omului. Ah, si semnal, ce ne permite sa incarcam o bucatia noua de harta pe telefon.

Poiana Omului reprezinta revenirea pe track, insa aventura ramane, caci de aici incolo locurile sunt noi. Nu ne mai putem baza decat pe ce vedem pe harta ori din satelit, daca avem semnal. Primele ganduri de abandon incep sa apara si dupa 2-3 kilometri Andrei si Octavian hotarasc sa se intoarca. De momentul asta imi era cumva cel mai teama, caci Poiana Omului este suficient de aproape de catune mai inchegate si iti permite o revenire in Costesti in maxim 2 ore, acolo unde cealalta parte a grupului este cantonat la o pensiune cu pat, dus, gratar si alte cele. Luam mancarea ramasa de la oameni si noi ceilalti 5 ne continuam drumul spre Sureanu. Urmam un marcaj bun BA ce ajuta sa depasim relativ usor cateva varfuri impadurite precum Porumbelu Mare si Varful Rudii. Sub cel de-al doilea facem pauza pentru masa de pranz si cat Radu se duce sa caute apa, noi ne infruptam din casul ramas si terminam chiar si zerul din punga. Spre linistea lui Cristi, Radu se intoarce cu bidoanele pline, asa ca acum ne putem continua nestingheriti drumul spre varful Tampu. Partea a doua a zilei este si cea mai grea, urcam constant spre Varful Tampu si apoi spre Steaua Mica, un varf de 1671 m. Desi drumul este in mare parte ciclabil, scurte gaturi te fac sa iesi din ritm.

Lant intins.

Lant intins.

La final, inainte de a iesi in golul alpin avem de dovedit un jgeab bolovanos, pe care pentru mine si Radu urcarea merge sisific de greu. Suntem amandoi cu bateriile pe 0 si ne-a lovit pe amandoi in acelasi timp. Nu am mai avut senzatia asta de sfarseala de la Bucegi 7500. In turele in doi caram dupa noi o rezerva consistenta de dulciuri si in general, mancam mult mai multi carbohidrati decat am facut-o in zilele astea si mai ales azi. Astfel incat, momentul in care organismul trece pe arderea grasimilor e dureros, caci orice gat mai aprig ne pune plumb in picioare si gafait in respiratie. Trecem peste moment cu rezerva strategica de dulciuri de la Vali si viata redevine traibila si pe doua roti. Radu pleaca inainte, dorind sa iasa mai repede in culme si sa inspecteze stana pe care am vazut-o pe satelit. Eu raman sa ii astept pe oameni pentru ultimii metri de push bike pana ce drumul se va inscrie confortabil pe linia crestei si se va aplatiza.

Ziua lunga de mai ne lasa inca suficient timp pentru un spalat la rau si pentru a cauta locul de bivuac perfect, caci stana iese din discutie. Desi mare si cu multe acareturi este si destul de murdara si parca dupa atatea nopti faine petrecute sub cerul liber, nu am vrea sa renuntam fix la ultima. Ne este suficient sa stim ca avem un adapost deasupra capului in caz de ploaie, asa ca mergem spre padurea de brazi de deasupra stanii unde ne intindem hamacele. Lungim seara cat putem de mult in jurul focului datator de caldura, caci la noi in dormitor e un frig si un curent de zile mari. Se pare ca vom dormi cu toate geamurile si usile deschise in noaptea asta.

Marti

Vantul s-a oprit spre dimineata si ne-a oferit un ragaz placut de somn. Dimineata Cristi da desteptarea, cat sa se asigure ca am supravietuit toti patru noptii vantoase si reci. Mergem sa il cautam si pe Radu, care teoretic ar fi trebuit sa doarma pe drum, dar ia-l de unde nu-i. Asa ca ne facem de lucru pe langa hamace si pe langa vatra, pana ce apare si Radu…din grajdul de porci. Cica era cel mai curat loc din stana…

Terminam toata mancarea din rucsac, facem o ultima cafea cam tare si o luam din loc in directia varful Muncelu. Teoretic astazi e treaba simpla. Nu avem decat o culme ce ne tine constant la 1500-1600 m pana pe Varful Muncelu, de unde vom prinde o coborare ce ne va scoate in parcarea de la Sarmisegetusa. Radu spune ca locurile s-au schimbat. Intre timp s-a asfaltat drumul, s-a facut parcare si se plateste taxa de intrare. Probabil ca si turistii curg…Apreciez schimbarea si e bine daca s-a facut cu cap si sustenabil, in egala masura, la nivel personal, mai draga imi e imaginea locurilor cuprinse de rosul si frigul de octombrie, asa cum le-am descoperit alaturi de prieteni dragi in urma cu 10 ani.

Dam si azi o tura si apoi ne despartim temporar. Cristi, Vali si Muha coboara pe asfalt spre Costesti (oameni intelepti de altfel), iar eu ma iau dupa Radu si plecam pe un marcaj CR ce ar trebui sa tina muchia ce merge deasupra drumului. Singurul inconvenient este ca poteca, desi bine marcata, e foarte putin umblata, frunzele de asta-toamna si-au facut mormant vesnic pe trasa noastra si ascund toate capcanele posibile, mai ales cazaturi, crengi, pietre si ce s-o mai gasi prin padure. Dupa 800 m incredibili de lenti si cu perspectiva a 2 kilometri asemanatori in fata hotaram sa ne retragem cat mai curand in drum, asa ca ne angajam intr-o coborare directa pe versant- o balaureala pe cinste. Desi unghiul creste pe masura ce ne apropiem de asfalt, avem noroc ca nu exista ruperi de panta si cum simtim bitumul tare sub talpi, ii dam pedala pana in Costesti, unde ii gasim pe prietenii nostri la masa. Daca pentru ei ziua s-a terminat, noi facem doar o pauza, ne refacem rezervele de energie si lungim tura, caci masina noastra este peste dealuri, in Bosorod. Pentru a ajunge acolo avem doua optiuni. Putem sari un deal mai mic (via Ocolisul Mic) sau un deal mai mare (via Tarsa). Nu este greu de ghicit ce varianta am ales. Urcarea spre Tarsa incepe domol, pe drum ingust dar asfaltat si fara trafic. Dupa 2-3 kilometri gradientul creste si ne trezim pedaland din greu pe o Valea Fiarelor de trei ori mai lunga. Norocul nostru ca e totusi asfalt, caci cu drum de tara lucrurile ar fi fost de-a dreptul provocatoare. Radu baga carbuni si dispare din raza vizuala, eu continui lupta cu pedalele, cu cate o masina venind din spate si tragand si ea din greu la deal. Castigam in felul acesta cam 600 m diferenta de nivel dintr-un foc si tare bine e sa fim din nou pe dealuri, sa ne racoreasca vantul si kilometri ramasi sa fie ori un deal-vale, ori o coborare continua. Peste Retezat se aduna nori amenintatori de ploaie, asa ca ne grabim si noi sa pierdem altitudine, ca sa ajungem la masina uscati. Radu alege o coboarare pe o muchie, coboare faina, pe drumuri de iarba, prin fanete si prin curtile oamenilor, astfel incat la fiecare 2-300 de metri trebuia sa ne dam jos de pe bicicleta, sa deschidem si sa inchidem o poarta. Ajungem in felul acesta in Alun si de acolo avem drum bun de tara pana la masina ce ne asteapta cuminte, sub un nuc, in Bosorod. Drumul de trei ore jumate spre casa ne pare lung, insa in Sureanu e de revenit si in toamna, dupa ce coboara stanele si padurea isi schimba culorile. Nu as zice nu unor zile seninde de pedalat pe culmile molatice, cuprins de galbenul-maroniu al ierbii, dar scaldate insa de soare si mangaiate de un cer albastru fara pata. Momentan incepe vara, cu ale sale zile cu vreme schimbatoare si cu ploaia regulamentara de la pranz.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/1544810344
https://www.strava.com/activities/1544817688

Asteptand sa fiarba apa pentru cafea, apa ce fierbe surpinzator de repede.

Asteptand sa fiarba apa pentru cafea, apa ce fierbe surpinzator de repede.

Micul dejun cu mult cas, ceapa rosie, castreveti si cafea facuta la foc.

Micul dejun cu mult cas, ceapa rosie, castreveti si cafea facuta la foc.

Luptele cu treceri interactive prin rau. Si a trebuit trecut de cateva ori.

Luptele cu treceri interactive prin rau. Si a trebuit trecut de cateva ori.

Echilibristica.

Echilibristica.

Intr-un colt de rai, si locul in care am luat bicicletele in spate.

Intr-un colt de rai, si locul in care am luat bicicletele in spate.

Un pic de carry-bike nu a omorat pe nimeni.

Un pic de carry-bike nu a omorat pe nimeni.

DSC_7652.jpg

Poieni cocotate pe dealuri si din nou aceasi perspectiva catre Retezat.

Poieni cocotate pe dealuri si din nou aceasi perspectiva catre Retezat.

Pedaland prin paduri de fag de curand inverzite.

Pedaland prin paduri de fag de curand inverzite.

Naiv.

Naiv.

Drumuri si poteci numai bune de pedalat.

Drumuri si poteci numai bune de pedalat.

DSC_7683.jpg

DSC_7698.jpg

Uite atata mormolocul era.

Uite atata mormolocul era.

Vali, intoteauna sensibi.

Vali, intoteauna sensibi.

Pedaland catre stana mult cautata.

Pedaland catre stana mult cautata.

A treia noapte consecutiva la foc.

A treia noapte consecutiva la foc.

Mirosul cafelei de dimineata.

Mirosul cafelei de dimineata.

Simplonul, o bicla e care o avem de aproape 10 ani si care inca isi face treaba foarte bine.

Simplonul, o bicla e care o avem de aproape 10 ani si care inca isi face treaba foarte bine.

Pedaland spre Godeanu si spre Sarmisegetuza, tot cu Retezatul in fundal.

Pedaland spre Godeanu si spre Sarmisegetuza, tot cu Retezatul in fundal.

Tot la vale.

Tot la vale.

DSC_7798.jpg

Fata in fata.

Fata in fata.

DSC_7497

Single trailuri printre mesteceni si Fundatura Ponorului, Sureanu partea a doua.

Radu ne astepata cu focul deja aprins, oala de 7 lei incepe sa se inegresca pe la exterior si mirosul de cafea ne strange pe toti in jurul vetrei. Terminam mancarea din rucsac si ne continuam plimbarea pe dealuri. Vrem sa ajungem deasupra satului Fizesti, de unde stim de toamna trecuta o coboarare faina printre case, capite si cai liberi, cu Retezatul batandu-te prieteneste pe umarul stang si Parangul ramanand in spate. Dureaza ceva mai mult decat ne-am asteptat, dar parcursul urmat a fost unul din cele mai pitoresti cu single trail-uri prin padure si drumuri de iarba pe deal, cu mici gaturi de urcat si decizii de luat la bifurcatii.

Coborarea spre Fizesti merge bine si unicul nostru gand este o pauza lunga de hidratare cu bere. In primul sat nu avem noroc caci nu gasim nici magazin si nici bodega, asa ca oprim la primul birt care ne iese in cale in Galati. Prima bere intra pe nerasuflate. La fel si primul borcan de tocana de legume pentru mine si pentru Radu. Cu ceva in stomac si nivelul de lichide refacut putem sa pedalam linistiti pana in cel mai mare sat din tura noastra- Pui. Aici, la drumul mare si la poalele Retezatului speram sa gasim ceva mai mult decat magazine. Sper sincer sa gasim si un loc unde am putea manca ceva cald. Si intreband in din bar in bar, ajungem la cofetaria satului care functiona pe post de fast food. Un fast food cinstit fara junk food. Din toate terasele ochite in Pui asta era de departe cea mai banala, cu niste mese verzi de plastic afara, dar aparentele insala uneori. Meniul are 10 feluri de mancare, suficiente cat sa ne potoleasca pe deplin foamea si combinatia de ciorba, gratar, cartofi si salata multumeste pe toata lumea,

Daca nu am fi pregetat destul si nu as fi platit deja, mai ca as fi facut fata si unui cremsnit cand am vazut tava uriasa cu feliile portionate aparuta din senin in vitrina. Dar ma abtin, caci trebuie sa ne asternem la drum si nici loc in bagaj nu mai avem ca sa luam la pachet (din dezavantajele epicelor).

In Ponor ne definitivam proviziile pentru seara cu ceva carnati subtiri de prajit si o jumatate de tarie si pornim pe urcarea spre Fundatura Ponorului. Incercam sa ii convingem pe oameni ca urcarea nu e chiar asa de speriat cum si-o imagineaza ei, ciclabila in totalitate, cu un peisaj ce se schimba constant si mai ales cu atractia Fundaturii Ponorului la capat de drum. Tuturor le-ar face placere sa ajunga acolo si sa petreaca putin timp, asa ca hotaram sa ramanem peste noapte in zona, fie in Fundatura, fie in padurile de mesteceni de deasupra ei.

Atat eu cat si Radu suntem aici in teren cunoscut, caci locul ne-a vrajit inca de la prima vizita din octombrie anul trecut si as putea reveni oricand in zona, ba chiar as putea sa petrec cateva zile pe pajistile verzi, nefacand nimic, ascultand doar cum trec secundele, urmarind soarele pe cer, apa cum intra in pamant ori focul ce coloreaza si incalzeste serile racoroase de munte. Insa Fundatura este o supriza pentru toata lumea, caci ea trebuie cautata si batuta la pas, nu te poti teleporta in buza ei si curpinde de acolo intreaga liniste si vraja a locului.

Ca si in ziua anterioara stam foarte bine cu timpul si avem doua sau trei ore de lumina pentru a savura clipa, a lasa ochii sa se imbete de marea de iarba verde, a cauta apa ori branza de cumparat. Radu pleaca mesager spre ciobanul Ion, ce se dovedeste om de omenie si pe langa cele 4 kilograme de cas proaspat si putin sarat ne ajuta si cu cateva sfaturi pretioase despre sursele de apa, una din variantele de a iesi din Fundatura si de ne continua traseul spre Sureanu, precum si cu un loc potrivit de inpotat.

In seara aceasta luna ne va gasi intr-o livada de pruni dintr-o curte de casa abandonata. Avem copaci pentru hamac, suntem protejati de vant, avem loc sa facem vatra si putem improviza chiar si niste bancute, avem o apa semi-potabila dintr-un parau ce curge 50 m mai jos de noi si ne salveaza de la a a fierbe litri de apa din raul cel mare. Iar la masa ne infruptam pe saturate din mingea alba de cas ce dispare usor usor din punga, fie asortata cu ceapa si paine, ori transformata in fondu, odata ce am dovedit carnatii de gratar.

Text Mihaela.
Track si date aici: https://www.strava.com/activities/1543108457

Trezirea de dimineata, cu razele soarelui filtrate de frunzele tinere ale padurii si cu miros de fun de la focul proaspat pornit.

Trezirea de dimineata, cu razele soarelui filtrate de frunzele tinere ale padurii si cu miros de fun de la focul proaspat pornit.

Cafeaua de dimineata, intr-o noua varianta. Si trebuie spus ca oala de tinichea de 7 lei isi face treaba foarte bine. Chiar intra si in categoria ultra-light.

Cafeaua de dimineata, intr-o noua varianta. Si trebuie spus ca oala de tinichea de 7 lei isi face treaba foarte bine. Chiar intra si in categoria ultra-light.

Modul perfect de a incepe dimineata.

Modul perfect de a incepe dimineata.

Pe poteci pe o muchie ce coboara spre Fizesti.

Pe poteci pe o muchie ce coboara spre Fizesti.

DSC_7360.jpg

Mai si urcam, mai si coboram, toate cu Retezatul inca inzapezit in fundal.

Mai si urcam, mai si coboram, toate cu Retezatul inca inzapezit in fundal.

Mesteceni + single-trail = love.

Mesteceni + single-trail = love.

DSC_7380.jpg

Minutul 91.

Minutul 91.

De aici tot la vale catre o reintoarcere de cateva ore in civilizatie.

De aici tot la vale catre o reintoarcere de cateva ore in civilizatie.

Drumul spre Fundatura Ponorului.

Drumul spre Fundatura Ponorului.

DSC_7416.jpg

Cautand sifonul.

Cautand sifonul.

DSC_7465.jpg

DSC_7471.jpg

Ciobanul Ion de la care am luat patru de cas proaspat pentru urmatoarele zile. Oameni calzi si primitori, ce m-au chemat in casa si m-au cinstit cu un pahar de tuica si de la care am aflat si cea mai buna varianta de a iesi ziua urmatoare spre Poiana Omului.

Ciobanul Ion de la care am luat patru de cas proaspat pentru urmatoarele zile. Oameni calzi si primitori, ce m-au chemat in casa si m-au cinstit cu un pahar de tuica si de la care am aflat si cea mai buna varianta de a iesi ziua urmatoare spre Poiana Omului.

Incercand sa evitam udatura de seara.

Incercand sa evitam udatura de seara.

In cautarea locului de bivuac.

In cautarea locului de bivuac.

Inca o livada de pruni aproape parasita, de data aceasta cu tot cu priveliste.

Inca o livada de pruni aproape parasita, de data aceasta cu tot cu priveliste.

Cu stomacele indestulate cu cas proaspat, cu carnaciori prajiti la foc si cu paine buna, stand la un foc ce arde linistit. Un sfarsit de zi perfect.

Cu stomacele indestulate cu cas proaspat, cu carnaciori prajiti la foc si cu paine buna, stand la un foc ce arde linistit. Un sfarsit de zi perfect.

In cazul in care mai aveati indoieli ca suntem niste sfinti.

In cazul in care mai aveati indoieli ca suntem niste sfinti.

Mocnit.

Mocnit.

Mocnit si psihedelic desi am avut doar o jumatate de litru de palinca dupa noi.

Mocnit si psihedelic desi am avut doar o jumatate de litru de palinca dupa noi.

DSC_7175

De la Ursici la Fizesti si o noapte la foc peste drum de Retezat

Am fost un scolar nepriceput la desen si singurele planse care imi ieseau cat de cat erau cele cu elemente geometrice, simboluri etc. Nici in liceu sau in facultate nu am stat mai bine la desenul tehnic si nici acum nu ma atrage subiectul. As scrie, as citi, as asculta muzica, orice nu implica imagine de suprins in creion sau pe film, caci si fotografia e un subiect mai mult decat tangential pentru mine. Nici macar de trepied mobil nu ii sunt buna lui Radu :). Insa imi place in mod deosebit sa desenez trackuri. Poti sa ma lasi cu orele in fata unei harti compunand ture posibile (si imposibile). Procesul acela de a adauga puncte pe harta, de a uni prin linii locuri in care as vrea sa ma pierd pe doua roti sau pe cele doua picioare din dotare este jocul meu preferat de copil mare. Astfel incat, atunci cand vineri seara am asternut pe masa harta masivului Sureanu, proaspat cumparata de la Himalaya si mirosind inca a nou, tipar si cerneala, timpul s-a oprit in loc. Imi plimbam privirea intre cearsaful de hartie de sub tastatura si monitoarele pe care stateau deschise Bikemap si Strava. Trackurile gasite dupa ce am rascolit internetul pe toate partile si am facut uz de toate combinatiile cuvintelor MTB, Sureanu, Gradistea Muncelului Ciclovina incepeau sa prinda contur pe harta.

Degetul se oprea pe cate un toponim interesant si mintea plamadea planuri. Sureanu- muntele despre care nu stiam nimic altceva in afara de faptul ca adaposteste cetatile dacice si Fundatura Ponorului in care am ajuns anul trecut avea sa prinda contur in 4 zile de explorare pe doua roti. Si mai mult ma bucura faptul ca nu vom fi singuri (eu si Radu), ci o parte din Pinguini ne vor insoti- gasca mare de 7 oameni plecati sa colinde catunele ascunse pe culmi ori in vaioage, o parte din relieful carstic, o parte din cetatile dacice si ce ne-o mai aduce in cale aventura. Formatiei de anul trecut care a pedalat prin Trascau (Mike, Radu, Vali, Cristi si Octavian) li s-au adaugat Muha si Andrei. Eram curioasa cum vor reactiona ei de-a lungul celor 4 zile, daca le va face cu adevarat placere sau nu. Caci epicele, asa cum le numim noi au in mod clar un specific aparte. Sunt fascinante prin simplitate (calatoresti minimalist, inveti sa te descurci doar cu lucrurile esentiale), necunoscut, capacitatea de adaptare dar si aceea de a face fata la efort de anduranta si peste tot si toate, de a te bucura de moment, de locuri, de oameni. Si asta e cel mai greu de obtinut atunci cand mancarea e dramuita, Trenta nu livreaza pe varful Tampu, apa are gust de pamant si padure si cand impingi la deal bicicleta ce pare mai degraba un bolovan umblator.

Sambata

Pentru prima zi aveam in minte o urcare din Bosorod spre Ursici si o noapte petrecuta pe dealuri. In mod cert, urcarile sunt specialitatea mea si daca mi-as pune mintea, pana sus m-as duce, caci ochii mei vor sa iasa din monotonia forestierului ce se scurge sinuos prin padure si vrea sa faca cunostinta cu dealurile, cu catunul rasfirat cu care cei de la Free Miorita si-au inceput povestea de mesageri ai luminii. Lumina aceea necesara, lumina fizica, palpabila, becul pe care noi toti il aprindem in casa cu dezinvoltura si il lasam asa cu orele. Insa nu toata lumea apreciaza asa o urcare legata, bagajele trebuie (re)aranjate, ritmul de cursa lunga stabilit, asa ca pauzele sunt dese insa mereu animate de cate o gluma, caci mai ales voia buna si sentimentul acela de familie face ca turele cu Pinguinii sa imi fie atat de dragi.

Cum mancare pentru seara si dimineata avem deja in rucsacuri, nu ne mai ramane decat sa gasim un izvor de unde sa luam apa. Amanam acest task pana ajungem in Ursici, insa nici aici nu e treaba usoara, caci portile la care batem raman inchise. Sunt cateva gospodarii bine inchegate, care dovedesc ca aici sta cineva, insa oamenii par plecati cu treaba pe dealuri. Nici macar fosta scoala primara nu ne ajuta. Avem noroc fix la ultima casa din sat unde gasim un furtun subtire si transparent ce vibreaza la trecerea fluxului de apa rece si proaspata prin el. Oamenii au o micuta captare dintr-un izvor aflat 600 m mai sus de ei, cu un furtun ingropat in pamant ce livreaza in curte o apa curata ce ne indestuleaza bidoanele si setea.

Mai si impingem, pe culmea ce merge spre Federi.

Mai si impingem, pe culmea ce merge spre Federi.

Cu partea administrativa rezolvata nu ne ramane decat sa pedalam pe dealuri cat ne doreste inima sau cat ne lasa dupa-amiaza, in cautarea locului de bivuac perfect si insotindu-ne cu imaginea Retezatului ce ne atrage privirile ca un magnet. 2018 a adus cu sine o primavara extraordinara pentru bicicleta, cu poteci si drumuri uscate, vreme stabila, dealuri inverzite si copaci infloriti ce se profileaza peste crestele inalte ce mai pastreaza inca albul de peste iarna.

Locul de bivuac mult dorit se dovedeste a fi la un palc semicircular de mesteceni, in mijlocul careia gasim iarba buna. Padurea e si ea aproape si ne putem aproviziona in voie cu lemne de foc. Daca in majoritatea turelor focul e mai mult un moft, un mod de a face timpul sa treaca mai usor si un liant social, acum chiar aveam nevoie de el pentru putina mancare calda seara. Si pentru ca in epice timpul are rabdare, am mers un pas mai inainte si am reaprins focul si in fiecare dimineata pentru o cafea asezonata cu ceva dulce, cat sa te incalzeasca (la nevoie) ori sa bage putina cofeina in sistem si sa creasca din nou nivelul entuziasmului.

Cum in prima seara ne-am oprit suficient de devreme, am avut timp pentru toate aceste mici aranjamente administrative, am avut timp sa haladuim pe dealuri, sau doar sa lenevim placut in hamace,profitand inca de soarele la apus.

In afara de Radu, care prefera iarba si gazele aferente, noi toti celalti dormim in hamace si nimic nu imi pare mai placut decat leganarea molcoma la cate o pala de vant, ori mersul lunii pe cer, vazuta prin plasa de tantari ce imi transforma culcusul intr-un mic cocon.

Text: Mihaela.

Track si date aici: https://www.strava.com/activities/1537139521

Gata de plecare din Bosorod, pe un asfalt neasteptat ce urca o parte din drumul spre Ursici.

Gata de plecare din Bosorod, pe un asfalt neasteptat ce urca o parte din drumul spre Ursici.

Cinci sute de metri mai sus, pe culmile dealurilor e inca primavara.

Cinci sute de metri mai sus, pe culmile dealurilor e inca primavara.

Loc de odihna.

Loc de odihna.

Spre Ursici, si mai departe!

Spre Ursici, si mai departe!

DSC_7193.jpg

Blana la vale prin paduri cuprinse de verdele crud al primaverii.

Blana la vale prin paduri cuprinse de verdele crud al primaverii.

Zumzait de albine si supradoza de parfum.

Zumzait de albine si supradoza de parfum.

In cautarea locului de bivuac pentru seara asta.

In cautarea locului de bivuac pentru seara asta.

Testul hamacelor, in livida de pruni ce ne-a iesit in cale.

Testul hamacelor, in livida de pruni ce ne-a iesit in cale.

Locul nostru de bivuac, cu Retezatul in fundal.

Locul nostru de bivuac, cu Retezatul in fundal.

Asteptand apusul.

Asteptand apusul.

Pregatirea hamacelor.

Pregatirea hamacelor.

DSC_7285.jpg

Campeneasca de seara.

Campeneasca de seara.

Focul haiducesc sub luna plina.

Focul haiducesc sub luna plina.

In loc de ceas desteptator.

In loc de ceas desteptator.

DSC_2780

Cu bicicleta spre Fundatura Ponorului, explorand o mica bucatica din muntii Sureanu.

Miercuri seara, cu Strava heatmap pe un monitor si Google Maps pe altul incercam sa desenam un track care sa ne duca prin Fundatura Ponorului. Aveam 4 zile de petrecut in Tara Hategului si in Valea Jiului si idei suficiente. Frunze galbene inca nu prea sunt, ar trebui sa mai asteptam doua saptamani, dar sunt locuri noi, vreme buna, frigul de afara promite cer albastru, vizibiltate de toamna, si muulte pedale (ca sa ne incalzim).

Prima zi o dedicam explorarii Fundaturii Ponorului. E putin probabil ca in feedul de Facebook al celor ce intra pe acest blog sa nu fi ajuns la un moment dat macar o poza idilica cu gospodariile imprastiate in Fundatura, fie la ceas de seara, fie la rasarit, curpinse de ceturile toamnei sau lumina primaverii. De cand mergem pe munte am ajuns prin multe locuri izolate: catunele din Cernei, casele imprastiate din Holbav, sate uitate la capat de drum in Trascau ori sate ce parca ies din harta (Letea), si daca stau sa ma gandesc mai gasesc 2-3 exemple. Si desi viata e la fel de grea in toate aceste locuri, tot e acolo ceva fascinant in modul in care oamenii aleg sa ramana pe loc, in batatura, ducand mai departe o viata simpla atat de departata de intamplarile de la oras sau din satele inchegate (ori inghesuite, depinde cum privesti) de la campie.

Mereu cand ajung in astfel de locuri ma intreb cat timp vor mai fi locuite, ce soarta le este harazita, cate vor supravietui fenomenului inevitabil al depopularii. Satele sunt formate din gospodarii, iar sufletul oricarei gospodarii este omul. Desi la exterior vedem doar case, ele ascund mereu povesti de minim o generatie. In ele au trait oameni, din alte vremuri, cu alte povesti, pentru ei viata a curs altfel decat pentru noi. Si ma incearca uneori asa o curiozitate sa aflu acele istorii, sa le ascult pentru mine si poate sa le salvez cumva de la pieire caci cele mai multe marturii se vor ingropa impreuna cu gura inchisa pe vecie ce nu le mai poate rosti.

Cum la fel, ma intreb daca as putea sa traiesc macar o vara intr-un astfel de loc, rupta de tot si toate. M-as schimba? Si daca da, cat de mult? Ce as invata despre mine? Cum mi-as petrece zilele? Cu ce mi-as umple orele, smulsa fiind din rutina corporatie-oras- prieteni-confort? Caci da, imi petrec multe zile pe munte, hoinar, cu putine lucruri la mine, dar cardul din buzunar face multe alte lucruri posibile, telefonul inseamna un colac de salvare si o iesire relativ rapida din multe situatii potential dificile/ periculoase. As citi, insa nu as putea sa citesc o vara intreaga. Ce stiu sa fac practic ca sa nu mor de foame? Desi mi-am petrecut multe veri la tara, nu stiu nici macar sa mulg o vaca. D-apoi sa cosesc fan si sa hranesc vaca pentru ca ea sa dea lapte. Cum ar fi viata mea fara curent luni bune, fara apa calda? Unele raspunsuri le intuiesc, de aceea atunci cand ajung in astfel de locuri ma incerca sentimente antagonice: peisajul idilic cu o casa cocotata pe muchia dealului ce ascunde Fundatura e tulburat repede de silueta unei batrane, ce urca dealul, sprijindu-se in 2 bete, turdind pentru fiecare pas ce o aduce mai aproape de casa. Locurile sunt idilice doar pentru noi, orasenii, evadati in natura in cate o zi cu vreme buna, pentru noi cei care ne vom intoarce seara la pensiune, ce venim aici intr-o excursie de o zi, sa ne relaxam, sa vedem locuri frumoase, sa uitam de stress si griji. Pentru cele cateva familii ce mai compun fiecare sat/ catun aflat in situatia asta, ziua noastra de plimbare e pur si simplu o alta zi de munca, in care trudesti pe peticul de pamant arat cu plugul (caci e prea mic sa bagi tractorul pe el) sau rascolit pur si simplu la cazma in 2 sape in primavara, ori maini vitele la pasune, ori strangi fanul si ridici capite pentru iarna.

Sunt cateva gospodarii destul de inchegate in Fundatura, ce imi dau sentimentul de locuire permanenta si cum dovlecii aurii si portocalii insirati precum margelele pe pamantul negru vestec ca toamna e in toi, nu pot sa nu ma intreb cum arata locurile iarna, cine sta aici iarna si cine nu sta, unde merge?

O batrana ne striga de peste deal ca paraul ce se prelinge lenes prin Fundatura doar ca sa intre in pamant are “apa rea”, si ne arata izvorul, care e in stilul celor din Macin, cu bazin si fara preaplin. Vacile par netulburate si nu stiu daca sunt ale aceleasi persoane caci par toate cam aceeasi rasa, insa caii frumosi ce pasc la gramada cu vacile se sperie de noi, intrusi in lumea lor de liniste. Oare ce zgomote tulbura Fundatura in afara de nechezatul cailor, behaitul oilor, mugetul vacilor ori un latrat de caine? Biserica nu vad, poate doar indemnurile oamenilor catre vite ori dialoguri monosilabice purtate peste pajiste…stiti, cum in satele din campie vorbesti cu vecinul peste gard, aici vorbesti cu vecinul de la casa aflata la sute de metri distanta. In rest doar fosnetul mestecenilor aninati pe dealuri, taiatul lemnelor si clipocitul apei. As innebuni oare de la atata liniste?

Iesim din Fundatura cam pe unde am intrat si ne continuam drumul in directia Ursici, peste dealuri. Nu vom ajunge acolo, e un alt sat uitat de lume, in care oamenii de la Lumina pentru Romania au schimbat ceva in bine. Zona e incredibil de valonata si fara o ordine geografica clara. Muchii apar de niciunde si se termina brusc, drumuri de iarba merg de-a coasta doar ca se se piarda intr-un univers de pietre. Daca nu as avea trackul pe ceas m-as rataci cu brio pe aici. Putinii oameni pe care ii intalnim nu stiu prea multe despre drumurile spre satele invecinate: o femeie cu un cal sperios, niste ciobani ce nu sunt de-ai locului si ne intreaba de tigari si in sfarsit un cioban ce mana o turma mica, cioban ferchezuit, cu o bota frumos lucrata, cu mestesug si simt estetic, cu o brandusa de toamna la palarie si chef de vorba.

Apusul ne prinde pe dealuri, undeva deasupra satului Fizesti, cu Retezatul veghind peste drum, noi cautandu-ne drumul spre valea infrigurata. Primul vant mai puternic sau chiar roua diminetii de maine vor sterge urmele cauciucurilor noastre intiparite vremelnic in iarba inca verde a pajistilor pe care le traversam. Astazi a fost despre oameni, maine va fi despre locuri. Retezatul ne asteapta cu una din comorile lui ascunse si cu un traseu scos din tipare.

Text: Mihaela.
Traseul aici: https://www.strava.com/activities/1206011432

Privind pestre drum spre Retezat, peste depresiunea Hategului, pe unde speram sa ajungem si in zilele ce urmeaza.

Privind pestre drum spre Retezat, peste depresiunea Hategului, pe unde speram sa ajungem si in zilele ce urmeaza.

Forestierul destul de incalcit ce ne duce catre Fundatura Ponorului.

Forestierul destul de incalcit ce ne duce catre Fundatura Ponorului.

Utimele pregatiri de iarna in ritmul locului, capitele au fost stranse iar dovlecii colorati sunt stransi de pe ogor.

Utimele pregatiri de iarna in ritmul locului, capitele au fost stranse iar dovlecii colorati sunt stransi de pe ogor.

DSC_2764.jpg

DSC_2769.jpg

Teremul de fotal inainte de intrarea paraului in subteran.

Teremul de fotal inainte de intrarea paraului in subteran.

Popas cu priveliste, intr-un loc cel putin fotogenic.

Popas cu priveliste, intr-un loc cel putin fotogenic.

Gasiti intrusa

Gasiti intrusa

Pauza de masa.

Pauza de masa.

Ultmima strigare la iarba proaspata.

Ultmima strigare la iarba proaspata.

Pe jumatate parasit.

Pe jumatate parasit.

Ultima privire spre Fundatura.

Ultima privire spre Fundatura.

Stransul oilor inainte de inserat.

Stransul oilor inainte de inserat.

In cautarea potecii care ar trebui sa ne scoata spre Federi.

In cautarea potecii care ar trebui sa ne scoata spre Federi.

DSC_2801.jpg

Drumege numai bune de rotile bicicletelor.

Drumege numai bune de rotile bicicletelor.

Bine am venit in tinutul Milka si in sezonul umbrelor lungi.

Bine am venit in tinutul Milka si in sezonul umbrelor lungi.

DSC_2814.jpg

Tot la vale, prin locuri incredibil de linistite.

Tot la vale, prin locuri incredibil de linistite.

DSC_2822.jpg

Din nou la sfarsit de tura privind spre Retezat si spre Tara Hategului, locuri prin care cu siguranta ar trebui sa ajungem mai des.

Din nou la sfarsit de tura privind spre Retezat si spre Tara Hategului, locuri prin care cu siguranta ar trebui sa ajungem mai des.

Sfarsit de tura.

Sfarsit de tura.

DSC_5664

Traversarea Cindrel – Sureanu, tot in saua bicicletelor

Luna august a fost luna traversarilor semi-epice. Spun semi-epice pentru ca atat traversarea de mai jos cat si traversarea Busteni-Siriu au fost limitate la zilele unui weekend. Pentru a fi iesit cu adevarat ceva epic ar fi fost nevoie de mai multe zile, de o directie constanta si muntii, kilometri, metri urcati si intamplari s-ar fi strans de la sine.

Ziua 1: poteci rupte de motoare de enduro, platouri inierbate, lumina de aur si noapte la foc.

Pentru noi tura incepe cu cautarea unui loc de parcare langa gara din Sibiu caci dupa o zi si ceva de intreptat spre vest v-a trebui sa ne intoarcem cu trenul inapoi. Incercam sa incropim un traseu spre Paltinis prin Padurea Dumbrava si pe o muchie de deasupra comunei Rasinari doar ca situatia din teren nu se potriveste prea bine cu planul nostru si dupa ce reusim sa ratacim putin traseul dam de o poteca care desi e marcata cu un traseu de bicicleta are bucati prin care motoarele oamenilor care fac enduro au sapat santuri adanci.

Dintre tot muntii prin care am fost pana acum Cindrel-ul cred ca e muntele care a avut cel mai mult de suferit in urma motoarele. Rotile turate derapeaza pe urcari, sapa santuri si arunca pietre, dupa care vin ploaia si suvoaie si in cativa ani orice bucata mai abrupta de poteca se transforma intr-un veritabil sant. Si totul se intampla pe trasee turistice fara prea multe ganduri la repercursiunile pe termen lung. Si nu e treaba deloc usoara sa repari santurile respective…

Cam asa decurge prima parte a zilei, e aproape ora 12 si noi inca nici n-am ajuns la Paltinis asa ca atunci cand dam in cele din urma de asfalt fugim de potecile ravasite de enduristi si facem ultimii 15 kilometri pe sosea. Supriza vine cand nu gasim nici un magazin in Paltinis pentru a face aprovizionarea, trebuie sa ne multumim cu un Kurtos Kalacz, cu core si cu un sandwich luat la suprapret.

De aici continuam intr-o urcare ceva mai domoala pe Creasta Cindrelului printr-un peisaj ce imi aduce aminte de Harz si de Germania. Sunt Aceleasi paduri intinse de conifere, aceleasi plaiuri domoale si intinse si acelasi peisaj plat. Monotonia e intrerupta doar de jeep-uri si de un tractor ce cara o mica caruta cu turisti si brusc tot farmecul montan al Cindrelului se destrama. Cumva e greu sa te simti la munte cand pe langa tine trec jeep-uri, tractoare si motoare de enduro. Parca e frumos dar nu prea.

Liniste se face abia dupa refugiul de la Canaia si ajungem pe varf in contratimp cu toti turistii, cu o ora si putin inainte de apusul soarelui. In departare se vede culmea pe care trebuie sa coboram spre Oasa si peste drum e Lotrului, un loc in care ar fi de ajuns pe bicicleta dar prin care probabil e considerabil mai multa aventura ca in Cindre.

Coborarea merge repede in lumina de aur a apuslui iar noi suntem in cautarea unui loc de bivuac. In gasim atunci cand trecem si de ultimele stane, la marginea padurii, complet echipat cu masa, cu lemne de foc la indemana si cu o luna plina ce isi face aparitia dupa apusul soarelui. Dupa festinul compus din sandwich-ul din Paltinis si doua batoane cu cereale ne culcam chiar langa foc. Noaptea e chiar racoarasa iar lemnele de brad cu care tinem in viata focul mergand ard repede asa ca in prima parte a noptii punem lemne pe foc cu randul. Spre dimineata adoarme si focul, somnul adanc ne cuprinde si pe noi iar urmatoarea trezire e abia cu venirea zorilor.

Ziua 2: Afinari, afine, Kurtos, Sureanu, Varful Negru si fuga dupa tren.

Dimineata in vreme ce incepem sa strangem lucrurile isi fac aparitia primii afinari. “Ati dormit aici?”, “Nu v-a fost frig?” urmate si de curiozitatile noastre “Cum va dati seama ca n-au fost alti afinari inainte pe unde mergeti voi?” “Cam cat kile se strang dupa o zi de cules?”. Pana la urma in schimb dupa ce se astern si afinarii la cules ne asternem si noi la drum caci e cale lunga pana departe.

In schimb pe coborarea spre Oasa dam si noi de locuri pe unde nu a calcat picior de afinar anul acesta si ne face plinul de afine. Urmeaza o coborare faina spre lacul Oasa ce ar fi si mai faina dar nu ar fi si pe aici in formare santurile provocate de motoarele de enduro. Odata ajunsi la Oasa incepem sa inconjuram lacul, facem din nou aprovizionarea cu Kurtos si cu cola si incepem urcare spre Sureanu.

Acum de Sureanu recunosc ca habar nu aveam pana sa ajung pe aici ca exista o statiune de schi in muntii astia. Si dupa ce am vazut-o inca nu-mi explic ce cauta statiunea asta aici, in creierii muntilor, in fundul unui forestier de 20 de kilometri. La fel cum nu-mi explic cat de plin e de turisti aici chiar si in mijlocul verii.

Dar nu-i bai, forestierul e intr-o stare chiar buna si noi mai recuparam din timpul pierdut si repede pana sub Sureanu. Fix pe ultima bucata de urcare imi iau o noua mini cazatura si mai adaug o julitura la genunchi la colectia destul de diversificata de vara asta. Cumva se face ca nu trece o saptamana si bifez o noua mini-cazatura cu semnul de buna purtare aferent.

Dupa Sureanu ne miscam pe creasta Sureanului cu destul de mult spor facand slalom printre turmele de oi pana sub Varful Negru, unde drumul dispare si unde un cioban ne explica ca daca vrem sa continuam pe creasta avem in fata o ora de carat bicicleta in spate printre jnepeni. E deja ora 3, un drum forestier se lasa in dreapta spre Raul Mare si ne dam seama ca daca voi continua pe muchie spre Cugir nu o sa avem absolut nici o sansa sa prinde vreun tren inapoi spre Brasov.

Asa ca lasam infamul varf Negru pentru alta data si incepem coborarea pe un forestier lung cat o zi de post pana in Cugir, de aici mai manca o paine pana in gara din Sopot unde aflam ca trenul pe care speram sa-l prindem nu opreste aici. Deziluzie si soc, pana cand aflam ca mai e un tren peste o ora din Vintu de Jos asa ca mai bagam un contratimp individual impotriva orarului CFR pana acolo. Ajungem cu 10 minute inainte de a pleca trenul, incheiand asftel inca una din traversarile pe care speram sa le fac vara asta.

Track-urile turei aici:

https://www.strava.com/activities/679701206
https://www.strava.com/activities/679701852

Pregatiti sa infruntam ultimul urcus spre Cindrel.

Pregatiti sa infruntam ultimul urcus spre Cindrel.

Varful Cindrel invaluit de ceata.

Varful Cindrel invaluit de ceata.

Platouri inalte si inierbate, numai bune de biciclit.

Platouri inalte si inierbate, numai bune de biciclit.

Inca putin pana pe varf.

Inca putin pana pe varf.

Lumina de august.

Lumina de august.

Locul de cort din seara aceasta, echipat cu o masuta chiar bine cladita.

Locul de cort din seara aceasta, echipat cu o masuta chiar bine cladita.

DSC_5693.jpg

Dimineata pe racoare, ciobani spuneau ca noaptea anterioara a fost prima cu bruma din sfarsitul acesta de vara.

Dimineata pe racoare, ciobani spuneau ca noaptea anterioara a fost prima cu bruma din sfarsitul acesta de vara.

Coborararea spre lacul Oasa.

Coborararea spre lacul Oasa.

Bomba calorica a campionilor, Kurtos Kalacz si Cola.

Bomba calorica a campionilor, Kurtos Kalacz si Cola.

Urcam cu spor spre Sureanu.

Urcam cu spor spre Sureanu.

Portret de ciclist in momaia adapost.

Portret de ciclist in momaia adapost.

Momente de odihna dupa ce am alergat in ultimul hal sa prindem un tren inapoi spre Sibiu.

Momente de odihna dupa ce am alergat in ultimul hal sa prindem un tren inapoi spre Sibiu.