Category Archives: Trascau

DSC_1580

Apuseni, navingand pe langa Platoul Ciumerna, Piatra Cetii si Cheile Rametiului.

Peste noapte s-au risipit norii si cerul s-a limpezit. Prin plasa hamacului in scurtele momente in care ma intorceam de pe-o parte pe alta priveam stele ce se tot indeseau.

Lumina ma trezeste pe la 6 si cum ma simt destul de odihnita m-as cam scula, ca sa pedalam de toate orele de lumina. Dar trag cu urechea si pare ca toata lumea doarme, asa ca stau cuminte in banca mea, pardon, in hamacul meu, si pana la urma ma fura din nou somnul.

Mancarea ramasa de la masa de seara se transforma in mic-dejun si urmand simtul de orientare al lui Radu iesim din Poiana Ascunsa cu destul de putin efort daca e sa ma intrebati pe mine, respectiv cu o noua sesiune de push bike pentru Cristi si Octavian. Intersectam un marcaj BR si studiind Google Maps gasim un drum care ar urma sa ne coboare fix la Iezer la Ighiel. Elanul ne-ar putea fi din nou curmat de un obstacol neprevazut, respectiv ceva noroi de exploatare, dar din fericire e de scurta durata si drumul forestier devine din ce in ce mai bun, pana ce ne gasim deasupra iezerului- cel mai mare lac de baraj natural calcaros din tara. In mod suprinzator pe aici domneste linistea si fumul de gratare, respectiv ecourile manelelor lipsesc cu desavarsire. Aproape ca as pregeta mult si bine aici, o seara si o dimineata pe malul lacului, privind doar cum se joaca lumina, citind, scriind. Dar weekendul nostru prelungit se incheie curand, seara zilei de azi si dimineata zilei de maine ar trebui sa ne gaseasca din nou acasa.

Pentru a ajunge la casele noastre avem doua variante: cea directa (asfalt spre drumul national Teius-Aiud) sau sa incercam sa gasim o combinatie de forestiere, drumuri de caruta si poteci care sa mearga cumva paralel cu drumul national, urcand culmi si coborand vai (in total ar fi cam 3 culmi de sarit) astfel incat sa ajungem cat mai aproape de Aiud. Cristi, Octavian si Vali aleg varianta scurta, eu si Radu continuam sa ne dam de toate orele de lumina si ne despartim de baieti in Galda de Jos. Continuam drumul spre Cetea iar de acolo spre Raicani si Tecsesti. Drumul e in mare parte ciclabil, dar cand si cand mai avem parte si de o portiune de push bike. E pustietate mare pe aici. Aflam ca din Poiana Galdei venea un alt drum, praticabil auto, ce se va uni mai in fata cu drumul nostru, dar faptul e consumat, asa ca nu ramane decat sa il pun aici la catastif pentru o data urmatoare. Si zona asta pare din ce in ce mai parasita si natura isi reintra rapid in drepturi. Mi-a ramas pe retina imaginea unei case de lemn, cu acoperis din fan prin care crescuse un copac. Metafora la vedere a unei naturi mai puternice si a vremelniciei omului.

Coborarea spre Valea Manastirii e destul de directa si brutala si nu impresioneaza cu nimic. Serpentinele drumului ce urca spre Ramet se vad pe versantul opus si Radu ma ameninta cu o urcare de zile mari. La cat de bine e tersat insa drumul ma indoiesc totusi sa nu fie ciclabil. Serpentinele sunt in general de bun augur. Mai problematic e cu liniile directe.

Segmentul cu pricina se dovedeste a fi o urcare frumoasa, ciclabila dar provocatoare, care te tinea mereu in priza, concentrat, fortandu-te sa iti alegi bine trasa si nu doar sa dai la pedale. Segmentul aferent pe Strava se numeste Ramet (Alpe d’Huez) si se continua la putina distanta de unul mai scurt, numit sugestiv si foarte romaneste “spre AB04VACA”.

La magazin in Ramet descoperim cu stupoare ca e deja ora 19.00, dar opresc cat pentru o cola si niste alune. Apoi blana la vale pe drumul judetean ce tine o culme lunga si ne scoate in mai putin de o ora de coborare rapida si legata in centrul Aiudului.

Au fost fara indoiala 3 zile pline care nu au facut decat sa ne aprinda curiozitatea. Din planul de acasa am facut mai mult partea de aventura si am lasat pentru o data ulterioara partea de adunat kilometri.. Chiar daca jumatatea ramasa are mai multe drumuri, culorile toamnei ii vor da o nota in plus de sarm, si o fac inca de pe acum interesanta pentru o noua aventura de septembrie in Trascau.

Text: Mihaela.

Traseu: Poiana Ascunsa-marcaj BR- Iezerul Ighiel- Ighiel-Ighiu- Cricau-Galda de Jos- Cetea- spre Tecsesti- Fata Pietrii- Valea Manastirii-Ramet-DJ107L-Aiud

Date si track: aici

Cateva detalii tehnice

Pentru planificarea turei am folosit in principiu Strava heat map, iar la fata locului, Bikemap, Google maps si evident indicatiile localnicilor

Echipamentul a fost in mare similar cu cel pe care l-am avut in tura de la Chisinau, dupa cum urmeaza:

1. In Seat bag
– sac de dormit de vara
– hamac
– 1 pereche colanti lungi din polar (pentru dormit)
– 1 bluza cu maneca lunga de dormit
– 1 pereche de ciorapi de schimb+ 1 pereche groasa de ciorapi pentru dormit
– 1 bandana
– 1 pereche chiloti
– 1 pufoaica
– o camera de rezerva prinsa de cadru, multitool, petice, leviere, pompa, lumina spate
– frontala
– perie de dinti, pasta de dinti mica, spray anti-capuse, crema de soare, sapun mic
– un sac mic si compact de la Salomon, care se poate face rucsacel, pentru cumparaturile de seara si transportat mancarea la locul de campat, agatat bagaje seara, cand pun hamacul etc
– un lant/antifurt (poate fi inlocuit cu ceva mai compact)
– 2 saci menajeri de tras peste salteluta/ seat bag in caz de ploaie.
– power bank, cablu telefon, cablu ceas.

2. Pe ghidon: salteluta+ cordeline+ carabiniere pentru hamac

3. 2 bidoane de apa.

4. Un rucsac de 20 l in spate in care am pus in principiu mancarea, foita de vant si o bluza cu maneca lunga, acte, servetele etc

Ce as mai fi avut nevoie: crema anti-frecare (am imprumutat de la Vali).

Masa de dimineata, in fata stanei din Poiana Ascunsa care ne-a servit drept adapost.

Masa de dimineata, in fata stanei din Poiana Ascunsa care ne-a servit drept adapost.

Branza proaspata, rosii, castraveti, paine buna, usturoi, sare si doua conserve mai putin fericite.

Branza proaspata, rosii, castraveti, paine buna, usturoi, sare si doua conserve mai putin fericite.

Iezerul Ighiel, unul din putinele lacuri de baraj natural pe calcar din Romania.

Iezerul Ighiel, unul din putinele lacuri de baraj natural pe calcar din Romania.

Echipa si lacul.

Echipa si lacul.

Pauza la micul punct de belvedere de deasupra lacului.

Pauza la micul punct de belvedere de deasupra lacului.

Din campie inapoi spre Piatra Cetii.

Din campie inapoi spre Piatra Cetii.

DSC_1539.jpg

Navingand pe drumuri numai bune de biciclit.

Navingand pe drumuri numai bune de biciclit.

Miros de salcami si de pini incinsi, o combinatie cel putin imbatatoare.

Miros de salcami si de pini incinsi, o combinatie cel putin imbatatoare.

In cautarea drumului pierdut.

In cautarea drumului pierdut.

Masa de pranz, pe una din culmile ce merge spre manastirea Rameti.

Masa de pranz, pe una din culmile ce merge spre manastirea Rameti.

DSC_1575.jpg

Ultima urcare a zilei, urmata de o lunga si rapida coborare pana in Aiud.

Ultima urcare a zilei, urmata de o lunga si rapida coborare pana in Aiud.

DSC_1423

Platoul Bedeleu, Cheia si Poiana Ascunsa, pedaland printre catune uitate de timp.

Lumina ma trezeste insa o ignor, tragand bandana pe ochi. Pare ca nimeni nu misca in front, asa ca mai fur niste dulci zeci de minute de somn. Soarele nu ne-a gasit inca pe noi cei din hamace, dar oricat am vrea sa amanam momentul, in fata ne sta o zi lunga si e bine sa plecam devreme. Impachetam, micul dejun e relativ frugal si usurati de greutate pornim sa impingem bicicletele la deal. Trebuie sa iesim practic de pe valea pe care ne aflam si drumul degradat, partial noroios si cu panta mare nu ne lasa alternative. Dimineata push bike, la pranz carry bike, seara tot push bike. Asta o sa fie o zi lunga, cu kilometri putini. Dar de calitate.

Iesim in platoul Bedeleu printr-o sa verde, plina de flori, flancata pe una din margini de o liziera de padure. Asta era locul perfect de bivuac, dar nu aveam nicio sansa sa ajungem aici aseara. Ne multumim cu perspectivele pe care ni le ofera acum, pe ziua, si luam sub roti drumul innierbat de pe platou. Cand si cand cate un marcaj, un stalp ca reper si GPSul, insotitor fidel si tacut, prieten de nadejde si legatura noastra dintre planurile de acasa si realizarile de la fata locului. Pe alocuri drumul devine poteca, chiar un single trail care ii pune la grea incercare nervii lui Cristi, surprins putin de tehnicitatea si angajamentul cerut de ziua de azi. E greu de explicat de ce asa si nu pe drumuri ocolite, de ce se merita un push bike pentru o coborare faina, insa nu ma chinuiesc prea tare sa o fac. Fiecare trebuie sa se convinga singur, stiu bine cat poate Cristi si piticii sunt doar in capul lui.

Inainte de coborarea spre Bradesti impartim si ultimele doua branzoaice si o jumatate de salam de biscuiti si cu rezervele pe zero, ne dam la vale. Coborarea e si ea single trail initial, apoi drum spre Valea Poienii, un catun suspendat intre cer si pamant. Fanare, cateva case, vaci pascand molcom, drum prafuit la care nu a ajuns niciodata asfaltul si o batrana ce culege flori. Are deja un buchetel strans si acum le alege doar pe cele care ii fac cu ochiul, fara graba, cu pasul domol si gandurile departe. Mi-ar placea sa stiu la ce ii fuge mintea acum si ceva din modul in care merge, isi tine spatele si capul imi sugereaza ca nu la treburile de zi cu zi, ci la ani trecuti, cand fata mare fiind, culegea flori pe aceasi margine de drum in acelasi sat inghetat in timp, poate doar ceva mai animat, caci pare ca si satul a imbatranit impreuna cu putinii oameni ramasi pe langa gospodarii. Ne salutam cu gand bun, intrebam de drumul pana in Bradesti si de magazin.

Vestile sunt incurajatoare si lasam Valea Poienii in urma pentru o scurta urcare ce ne conduce in centrul Bradestiului. E mult spus sat. O adunatura de case, o cutie postala si un indicator turistic. Atat. Magazinul e inchis, asa ca Radu pleaca in cautarea propietarului. Pana se intoarce Radu, inspectam toate usile si ferestrele si golul de foame din stomac devine mai mare caci magazinul pare rupt din stepa mongola…Cateva conserve anemice, niste pufuleti si multe lazi de bere constituie intreaga oferta, asa cum se vede ea de afara. Nici cand intru in interior nu e mai bine si impreuna cu Radu incerc sa gasesc niste combinatii de mancare pentru o masa de pranz care sa ne domoleasca foamea, mai ales ca nici micul dejun nu a fost cine stie ce festin: conserva de carne, ciuperci la borcan, conserva de peste si biscuiti la 20 de bani bucata. Si din nou ne scoate painea mare si buna. Pregetam la pauza de panz urmarind cu privirile si ingrijorare crescanda norii care se tot aduna in jurul nostru, dar stim ca nu e rost de stat. Trebuie sa ajungem astazi in Intregalde si sa mai adaugam ceva kilometri la bilantul anemic de pana acum. Eu si Radu privim cu maxim interes bucata ce ne sta in fata, cu coborarea in satul parasit Cheia si apoi urcarea din nou pe dealuri. Se anunta MTB adevarat. Tineti aproape.

Incepem cu o coborare cu de toate spre Cheia. Fanete, poteca lata prin padure, putin noroi si multe treceri ale apei, cand pe pietre, cand pe punti din cate un bustean cioplit. Uneori fara balustrada, la simtul echilibrului propriu. Ploaia ne da tarcoale, dar la cate salase sunt pe aici, avem unde sa ne adapostim. E incorect sa le spun salase, caci aici, pana acum 50 de ani, intr-o casa cu o singura camera si acoperis de fan locuia o familie intreaga. La una din primele case, o casa mare cu gospodarie inchegata, ce tradeaza buna starea de odinioara, printre gard se zareste o batrana (tanti Laurica ???). Usor grea de urechi, priveste cu ochii pierduti in ceea ce era odata. Parca citesc in trupul ei durerea a ceea ce nu mai e, pustiul din sat si linistea mormantala din viata. Toate s-au dus, toate s-au imprastiat, pe toate le inghite usor pamantul, asa cum vom vedea si maine.

In timpul zilei m-am tot gandit si catunul asta imi parea de necuprins cu mintea mea de orasean. Nu puteam sa imi dau seama ce i-a determinat pe oameni sa se stabileasca pe termen lung aici. Cheia e in fundul pamantului si la capatul lumii dupa toate standardele. Catunele din Cernei sunt de-a dreptul la sosea daca e sa ne gandim ca in 50 de minute esti in Valea Cernei si de acolo, pe asfalt in Baile Herculane. Aici in schimb, 3 poteci de picior te scot dupa o ora jumate la 2 drumuri de pamant, in 3 sate (Bradesti, Intergalde si la Manastire la Ramet) locuri aflate ele insele la capat de lume. Revenind acasa si citind putin am descoperit ca in urma cu 50 de ani locuiau in Cheia 50-60 de familii. O serie de mori de apa si cresterea animalelor le asigurau oamenilor veniturile necesare traiului de zi cu zi.

Cu toata imaginatia de care dispun nu pot da viata satulului asta. Nu il pot vedea cu ochii mintii animat, vesel, plin, ci doar tacut, izolat, retras, asa cum l-am cunoscut acum multi ani cand am ajuns prima data pe aici prin Cheile Rametului. Si toti Apusenii se golesc usor, usor. O analiza a Directiei de Statisica Alba arata ca in judet sunt 10 localitati care nu mai au niciun locuitor de ani de zile si alte 30 de localitati cu mai putin de 10 locuitori permanenti, Iar tendinta e clara in intreg judetul: in 20 de ani, Alba va pierde datorita sporului negativ si dezvoltarii economice deficitare aproximativ 62.000 de locuitori.. Nu am idee daca Gabriel Suliman, omul care a dus downshiftingul mai jos decat m-as fi putut gandi vreodata ar putea face o diferenta aici, dar povestea lui merita fara indoiala urmarita. Iar daca vara ce vine vreti sa imbinati utilul cu relaxarea, aruncati o privire peste activitatile de voluntariat pe care le propun oamenii.

Dupa ce traversam apa Rametului incepem un pushbike lung spre Dealul Geoagiului. Sa fi fost 45 de minute de efort si sudoare, dar macar avem parte apoi de o coborare lunga pana in Intregalde. Aici ajungem odata cu soarele si nu ne oprim decat la magazinul din centrul satului, magazin in care intram de mai multe ori, pentru bere, mancarea de la ora 18.00, cumparaturi de seara, provizii suplimentare etc. Nu am facut foamea, dar nici indestulati nu ne-am simtit pana acum, asa ca avem de gand sa corectam aceasa deficienta in seara asta. Initial Cristi si Octavian se cam codeau la masa, ce e drept nici borcanul cu mancare de fasole nu era vreo delicatesa, dar le-am zis sa puna mana sa manance, ca mai dureaza pana la masa de seara, mai si pedalam ceva si vorba aia, ce-i in mana, nu-i minciuna, ia si baga in stomac :).

Dupa ce am rezolvat toate treburile administrative ne continuam dupa-amiaza pedaland pe un drum bun spre Negrilesti. Suntem fortati de imprejuari sa ne reconfiguram tura si in loc sa cotim spre vest, spre Rosia Montana, trebuie sa gasim o cale spre est, care sa ne scoata inapoi in zona cu Teius-Aiud. Exista, evident, o cale directa (drumul ce vine in Intregalde) dar nimeni nu vrea asta). Toti mai vrem putin aventura si maine. Cu ajutorul hartii ne facem un plan: cumva, nu stim cum, dar sigur se poate sa ajungem la Iezerul Ighiel si de acolo treaba e simpla ca lumina zilei: drum forestier, asfalt prin sat, asfalt si mai bun, sat si mai mare, pana in drumul national. Ar fi si un marcaj: cruce galbena ce ne va duce acolo la nevoie. Marcajul paraseste satul dar continua pe drum bun spre Negrilesti. Da, satul ala cu Poiana cu Narcise din Valea Negrilesei. Nu avem treaba cu asta, norocul nostru, caci la vremea asta arata cam asa.

Noi vrem sa ajungem in Platoul Ciumerna (aparent Ciumerna nu e un toponim legat exclusiv de Muntii Cernei), dar oamenii din sat ne sfatuiesc sa mergem spre Poiana Ascunsa si sa innoptam acolo. Poiana asta Ascunsa revine obsesiv in recomandarile satenilor la ale caror porti am batut rand pe rand cautand branza de vanzare, poate slana (d-asta nu am gasit) si palinca. Gasirea unui bot de branza a fost o aventura in sine si din recomandare in recomandare, mai incurcand casele, trecand pe la crescatori de capre, o familie careia ii intarcase vaca si in final la o gospodarie care avea o stana mai sus pe munte am gasit o bucata de branza proaspata, nesarata, fara apa, pe la 2 kilograme din care am mancat cu pofta 2 zile la rand. Branza a fost deci primul trofeu al serii, si i-a apartinut echipei Vali-Mike, baietii s-au ocupat mai departe de palinca pentru seara de la barul comunal (buna, aromata, am baut chiar si eu) si ultimul hop de trecut era locul in care urma sa innoptam caci era deja ora 20.20 si noi tot nehotarati eram. Ultimul om peste care ne dam si care cara o butelie ne incurajeaza si ne zice sa o luam spre Poiana Ascunsa, caci in 45 de minute ajungem. Stiu eu ca la muntenii astia 45 de minute pot sa fie si 90, dar prea multe optiuni nu avem si speram cumva ca odata ce ne ridicam deasupra vaii sa gasim un loc bun pe unul din versanti. Preferabil cu un acoperis deasupra capului caci se stang nori de ploaie din ce in ce mai grosi si chiar si eu si Radu, care suntem in general optimisti, suntem de parerea ca nu prea merge sub cerul liber in seara asta. Trebuie oricum sa mai castigam putina altitudine caci aici e foarte multa umezeala si probabil ca se va lasa si frig peste noapte. Ploaia ar fi doar bonus in fundul asta de vale.

Cele 45 de minute promise debuteaza in forta, cu un push bike spre un drum ce merge de-a coasta dealului. Dam peste un adapost nou nout ce seamana cu un viitor grajd de cai si il retinem ca varianta de rezerva daca nu gasim nimic in mult promisa Poiana Ascunsa. E adevarata ca numele asta creeaza cat ai clipi o usoara fascinatie si o mare curiozitate si deja imaginatia plasmuieste o poienita inconjurata pe toate partile de padure, linistita, departe de zgomotele satului, cu plapuma neagra a cerului deasupra capului. Drumul pe care intram urca in continuare si nu as avea o problema cu asta, daca noaptea nu ne-ar sufla in ceafa. Si ploaia. La o ultima curba, cand imi pierdusem deja rabdarea las bicicleta si ma duc pe jos sa imi fac o idee cat se mai joaca drumul asta cu nervii nostri. Radu ramane in urma. Baietii sunt mai in spate. Discutasem deja cu Radu si stabilisem ca nu ne putem asuma riscul unei nopti sub cerul liber si cu norii astia de ploaie ce stau la panda, daca nu gasim niciun acoperis in poiana, va trebui sa ne intoarcem la adapostul de cai. Nu vreau sa ma gandesc ce fete ar face baietii la varianta asta. Urc hotarata, de parca hotararea mea ar putea schimba cu ceva locul poienii sau adaposturile de acolo, insa dupa vorba ca celor indraznesti norocul le surade mereu, ochii descopera cu usurinta un jgheab promitator pentru spalat si apoi un acoperis. Poiana e asa cum mi-am imaginat-o. Nu am timp sa ma duc sa investighez adapostul dar de departe acoperisul pare bunicel si sunt convinsa ca o sa putem improviza ceva la nevoie. Asa ca plec in alergare usoara sa le duc vestile bune baietilor. Toata lumea e multumita de locul de innoptat si cat desfac baietii bagajele ma duc cu bicicleta sa inspectez si alte 2 adaposturi vizibile in poiana si pana la urma il alegem pe cel mai indepartat, in fapt o stana care ofera o veranda numai buna, cu acoperis bun, curata, unde fie ne putem intinde hamacele cu mici inginerii, fie pur si simplu ne intindem saltelutele pe podeaua de lemn. Primii stropi de ploaie ne gasesc la spalatoare, dar deja nu mai conteaza. Seara asta se anunta buna. Doar focul o sa fie sarit, insa compensam cu masa gustoasa formata din branza mult cautata, rosii, castraveti, ceapa, palinca, niste cornulete cu gem si multa voie buna. Baietii organizeaza putin hamacele si suntem gata de somn cu ultimii picuri ai ploii cazand pe streasina. Peste noapte norii aveau sa se risipeasca si sentimentul de a te gasi la adapost, cu prietenii aproape, privind cerul instelat dintr-un hamac ce se leagana usor e nepretuit.

Traseu aproximativ: deasupra satului Coltesti- Platoul Bedeleu- Bradesti-Cheia-Dealul Geoagiului- Intregalde-Negrilesti- Poiana Ascunsa

Date si track aici.

Text Mihaela.

Dimineata incepe cu o urcare cat se poate de brutala spre platoul Bedeleu.

Dimineata incepe cu o urcare cat se poate de brutala spre platoul Bedeleu.

Verdele primaverii si speranta ca nu va trebui sa urcam pieptis pe drumul din imagine.

Verdele primaverii si speranta ca nu va trebui sa urcam pieptis pe drumul din imagine.

Odihna la umbra, pe single-trail-urile de pe platoul Bedeleu.

Odihna la umbra, pe single-trail-urile de pe platoul Bedeleu.

Coborarea spre Valea Poienii, cu poteci faine, single trail si din pacate si cu ceva maracini.

Coborarea spre Valea Poienii, cu poteci faine, single trail si din pacate si cu ceva maracini.

Single trail de apuseni.

Single trail de apuseni.

Valea Poienii si sure traditionale.

Valea Poienii si sure traditionale.

De-ale apusenilor.

De-ale apusenilor.

DSC_1332.jpg

Fereastra catre trecut, in ceea ce e probabil fosta scoala din Valea Poienii.

Fereastra catre trecut, in ceea ce e probabil fosta scoala din Valea Poienii.

Tot la vale pana in Cheia.

Tot la vale pana in Cheia.

Pedaland prin verdele crud al padurilor.

Pedaland prin verdele crud al padurilor.

Single-trail de Apuseni.

Single-trail de Apuseni.

DSC_1378.jpg

Apropiere de catunul Cheia.

Apropiere de catunul Cheia.

Iz de Apuseni.

Iz de Apuseni.

Mai trecem si mici paraie.

Mai trecem si mici paraie.

Fiorosul.

Fiorosul.

In perioada asta Apuseniul miroase. Complet diferit fata de india, a proaspat, a liliac, a lamaita, a salcam inflorit, a padure umeda si a pamant reavan.

In perioada asta Apuseniul miroase. Complet diferit fata de india, a proaspat, a liliac, a lamaita, a salcam inflorit, a padure umeda si a pamant reavan.

Moment de odihna pe urcarea spre dealul Geoagiului.

Moment de odihna pe urcarea spre dealul Geoagiului.

Spiritul Apusenilor, fanare, poteci, biciclete si voie buna.

Spiritul Apusenilor, fanare, poteci, biciclete si voie buna.

Pedaland cu spor spre Negrilesti.

Pedaland cu spor spre Negrilesti.

DSC_1449.jpg

Ultimul push-bike al zilei, catre Poiana Ascunsa.

Ultimul push-bike al zilei, catre Poiana Ascunsa.

Into the wild, si prima varianta a adapostului pentru o seara ce se anunta ploioasa.

Into the wild, si prima varianta a adapostului pentru o seara ce se anunta ploioasa.

Singuri in Poiana Ascunsa.

Singuri in Poiana Ascunsa.

Oboseala de la sfarsitul zilei, impreuna cu ultimele raze de lumina.

Oboseala de la sfarsitul zilei, impreuna cu ultimele raze de lumina.

Mike intorcandu-se din cercetare cu vesti de o stana care arata mult mai bine.

Mike intorcandu-se din cercetare cu vesti de o stana care arata mult mai bine.

Spalatacirea de seara, inainte de primii stropi de ploaie.

Spalatacirea de seara, inainte de primii stropi de ploaie.

DSC_1198

Trascau + Bikepacking= Aventura (Piatra Secuiului)

Vineri: Aiud- Podeni- Piatra Secuiului-Coltesti

In weekend-ul acesta au fost o multime de concursuri: Prima Evadare, Cozia MTB, Transilvania 100 K etc, insa nu as fi dat pentru nimic tura faina, facuta alaturi de prieteni dragi, prin munti prin care nu am mai ajuns de ani de zile. Febra concursurilor a trecut pentru mine de multa vreme. Acum altfel suna planurile care imi aprind imaginatia. Trairile de la un maraton sunt fara indoiala intense, insa ele dureaza 4-6 ore si se amesteca peste timp pana cand mai raman in urma doar franturi. Cu greu mai pot delimita un Ecomarathon de cel din anul urmator. Insa tura epica din Fagaras facuta in 2015 cu Doru, Dani si Radu imi este clara in minte zi dupa zi si a constituit un punct de cotitura in relatia noastra cu bicicleta si cu timpul petrecut in sa. De atunci cautam, desenam, ne rafinam bagajul si echipamentul, iar planurile se indreapta spre ture de MTB prin munti adevarati. Pe poteci, cu push si carry bike, cu coborari faine si urcari provocatoare. Locuri faine, masive noi, rasarituri si apusuri, simplitate, minalism, repede si usor. Si bucurie, pe care daca poti sa o imparti cu prietenii e cu atat mai mare.

Cand am lansat ideea unei ture in Trascau (nici macar nu a fost idee, a fost mai degraba informare) nu ma asteptam sa raspunda nimeni, avand in vedere ca a fost anunatata oarecum de pe o zi pe alta, insa in mod surpinzator, sambata pe la ora 11.30 plecam din Aiud 5 oameni pe 5 biciclete. Unii mai crispati, altii mai relaxati, privind curiosi, tematori, increzatori la cele 3 zile ce ne stateau in fata. Un mix de sentimente caracteriza grupul nostru, dar cu totii stiam ca vom avea parte de trei zile pline. Cu incertitudini, cu transpiratie, cu dormit sub cerul liber, cu sate uitate de lume si cu noi, invartind mereu cate o pedala.

De planificarea turei s-a ocupat Radu si Strava heat map ne promitea off-road inca de la iesirea din localitate. O urcare cinstita de 120 de metri printr-o padure de salcam ce indulceste parca panta venita prea devreme in economia turei. Dupa marcajele ramase pe ici- pe colo, as zice ca am folosit acelasi drum pe care s-a alergat si la Aiud Maraton. Iesim curand intr-o miriste si continuam legat pe dealuri, cu ceva spor, urmand o retea de drumuri ce mergea paralel cu asfaltul ce strabate Cheile Valisoarei si iese la Rametea. Au trecut ceva ani de cand nu am mai ajuns prin locurile astea si ma bucur ca mutarea la Brasov le-a adus cumva, macar psihologic, mai aproape.

Moralul este sus, pedalam cu spor in ciuda caldurii, soarelui de inceput de vara si mustelor ce ne urmeaza ca un alai. Fiecare cu roiul lui, de care scapam aparent pe scurtele coborari ca sa fim prinsi din urma pe urcari. E bine ca nu a mai plouat de ceva vreme in zona, caci drumul este de pamant si are potential sa genereze un noroi cleios si nefast care sa ne faca viata grea. Doar apa din bidoane se termina in mod accelerat si perspectiva de a cobori in Podeni ne bucura pe toti. Podeni si Coltesti sunt cele doua sate prin care vom trece astazi si este deci imperios necesar sa oprim in fiecare dintre ele pentru masa, rezerve, apa, bere si tot ce ne mai doreste sufletul (si evident se si gaseste la magazinul satesc). Degeaba visezi tu la o ceafa la gratar, daca pe rafturi gasesti maxim o conserva de carne de porc. Uneori nici atat, sau poate magazinul e inchis, insa nici macar asta nu constituie o problema caci un biciclist infometat si insetat, in fata caruia sta o urcare pe Piatra Secuiului, e in stare sa intoarca satul cu fundul in sus pana il gaseste pe omul cu magazinul. Iar daca sunt 5 biciclisti si nu unul, va dati seama ce iese. Din fericire nu a fost cazul (inca) pentru ca desi magazinul era inchis, doamna era in zona. Sub umbrar asternem masa mare cu rosii, peste, zacusa, paine, dulciuri si bere si ne incarcam bateriile pentru partea a doua a zilei- urcarea pe Piatra Secuiului.

Urcare desi aparent groaznica prin diferenta de nivel de acoperit se dovedeste a fi in cea mai mare parte ciclabila. Pe masura ce castigam altitudine locurile devin din ce in ce mai verzi si ochiul se bucura nespus. Drumul ne poarta fara cusur pana la 15 minute sub varf, intr-o sa unde lasam bicicletele si o luam la pas, pentru ca imi doream o revedere cu intreaga zona unde pe vremuri am parcurs pe verticala frumoase trasee de catarare. Pe cand descopeream la escalada traseele din Rametea imi doream un trekking pe Piatra Secuiului ce se ridica atat de ademenitoare deasupra noastra, dar nu imi imaginam ca voi ajunge pe ea, aproape pe doua roti.

Rametea se vede foarte fain de sus, un cluster de case cu piateta centrala si biserica si cateva strazi-tentacule ce pleaca razant din ea. Cetatea de la Coltesti se lasa si ea identificata usor, precum si valea pe care vom urca astazi seara/ maine dimineata spre Platoul Bedeleu.

Pana una alta, este momentul sa coboram din nou la asfalt, pentru o noua tura de aprovizionare. Mancarea trebuie aleasa cu grija din oferta relativ redusa a magazinului din Coltesti (cel putin comparativ cu diversitatea cu care suntem obisnuiti in orasele mari) si trebuie sa fie si gustoasa, si usoara, si compacta, caci pana la masa de seara, mai avem vreo ora jumate de pedalat cu toate proviziile in spate. Fiecare se alege cu cate un supliment la bagaj si dupa ce ne desfatam unii cu bere, altii cu Piston (un fel de bautura energizanta cu aspect de ulei de lant) si altii cu o Cola clasica, iesim din sat si luam calea padurii. Padurea de foioase, cu raulet pe marginea drumului promite locuri de innoptat, dar la ceasul inserarii nu gasim chiar locul visat. Unii vor copacei pentru hamac, altii vor platforma pentru bivuac, toti vrem vatra de foc, rau aproape pentru spalat si cat mai putina umiditate. Greu de impacat atatea doleante, asa ca fiecare mai lasa putin de la el, dar intr-un final ne instalam intr-un luminis, 3 hamace, 2 saltelute, vatra de foc intr-un sant si inarmati fiecare cu cate o tepusa ne punem pe prajt carmati. Nu prea multi, ca a trebuit sa ii caram cu spatele. Doi de caciula, ceva legume si nelipsita conserva de peste. A si o rola mica de cascaval taiat julien de Vali, sa ajunga la toata lumea. Doar cu painea suntem darnici. Fanteziile culinare cu paine prajita cu unt si usturoi ori slana picurata pe paine se amana cel putin pana seara urmatoare.

Noaptea ne gaseste leganati in hamac si de data asta somnul vine repede, caci lasam in urma o zi plina.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/1001334912

In Aiud, gata de plecare, cu entuziasmul la cote debordante.

In Aiud, gata de plecare, cu entuziasmul la cote debordante.

Infrundtand prima urcare serioasa a turei, pe dealurile de deasupra Aiudului.

Infrundtand prima urcare serioasa a turei, pe dealurile de deasupra Aiudului.

Strava heatmap nu ne tradeaza iar traseul pana pe Piatra Secuiului e cat se poate de pitoresc. In departare Apusenii, muntii prin care vom haladui zilele ce urmeaza.

Strava heatmap nu ne tradeaza iar traseul pana pe Piatra Secuiului e cat se poate de pitoresc. In departare Apusenii, muntii prin care vom haladui zilele ce urmeaza.

Drum intins.

Drum intins.

Pedaland cu spor spre Piatra Secuiului.

Pedaland cu spor spre Piatra Secuiului.

Ascunsa in padurea de salcami.

Ascunsa in padurea de salcami.

Una din multe cruci de piatra ce sunt raspandite prin Podisul Transilvaniei.

Una din multe cruci de piatra ce sunt raspandite prin Podisul Transilvaniei.

Masa de la mijlocul zilei, din Podeni.

Masa de la mijlocul zilei, din Podeni.

1891

1891

DSC_1164.jpg

Urcus abrupt spre Piatra Secuiului.

Urcus abrupt spre Piatra Secuiului.

Mai si impingem, mai si pedalam.

Mai si impingem, mai si pedalam.

Inca putin pana pe Piatra Secuiului.

Inca putin pana pe Piatra Secuiului.

Dimensiuni verticale, 700 de metri sub noi satul Rametea.

Dimensiuni verticale, 700 de metri sub noi satul Rametea.

Organizare ungureasca.

Organizare ungureasca.

Coborarea spre Coltesti, una din cele mai frumoase coborari din tura.

Coborarea spre Coltesti, una din cele mai frumoase coborari din tura.

Verdele primaverii.

Verdele primaverii.

Tot la vale.

Tot la vale.

In 40 de minute de pe varf pana jos in sat.

In 40 de minute de pe varf pana jos in sat.

Foculetul de seara, cu hamacele intinse.

Foculetul de seara, cu hamacele intinse.

Momente faine la focul de seara, urmarind aparitia primelor stele.

Momente faine la focul de seara, urmarind aparitia primelor stele.

Nu sunt prea multe lucruri de care ai nevoie pentru a fi fericit, prieteni, un foc, un cer plin de stele. Din magia noptilor petrecute sub cerul liber.

Nu sunt prea multe lucruri de care ai nevoie pentru a fi fericit, prieteni, un foc, un cer plin de stele. Din magia noptilor petrecute sub cerul liber.

Jarul si hamacele.

Jarul si hamacele.

Trascau

Trascau, jurnal restant cu iz de toamna

Din nou de la mike citire, unul din jurnalele restante din concediul de toamna.

Echipa: Claudia, Andrei, Mike si Radu


Prima destinatie a concediului nostru din Apuseni au fost Cheile Aiudului.Erau o cunostiinta mai veche si posibil cele mai indicate pentru a face trecerea de la campie la munte. Aveam aici locuri suficiente de catarare si de plimbare si incepeau sa apara si primele frunze galbene, asa timide. Inaintea lor insa se instalase iarba galbena, soarele cu lumina sa blanda si cerul albastru si senin.


Motivati de toate acestea ne-am trezit duminica dimineata si eu si Radu, pentru o tura de alergare pe dealuri. Ramasese in plan de mai demult sa ajungem pe versantii stang sau drept, asa ca satui de somn, am plecat sa ne dezmortim, Desi mici dealuri, acestea sunt destul de voinice astfel ca mai am alergat, mai am mers, fiecare dupa puteri si dupa panta.Totusi, ruta aleasa e chiar frumoasa si descoperim un intreg traseu tematic cu panouri ordonate si explicatii despre istoria locurilor sau despre vegetatia din zona(stejarul pufos, irisul, crinul si laleaua salbatica).De exemplu am retinut ca iris in greaca inseamna curcubeu.iar de crinul salbatic se leaga o intreaga legenda. Se spune ca Zeus, in momentul in care muritoarea Alcmena l-a nascut pe Hercules, plamadit cu Zeus, acesta din urma l-a adus pe noul copil la sanul Herei, pe cand acesta dormea, pentru ca Hercules sa bea din laptele Herei si sa fie totusi mai presus de muritori. Cand insa Hera s-a trezit, a aruncat scarbita copilul de la pieptul sau, dar atunci a tasnit si ceva lapte-din care s-a format Calea Lactee. Din acele cateva picaturi, cazute pe pamant, au aparut ulterior primii crini.


E placut sa alergi si sa te opresti din cand in cand sa te reculegi, sa asculti natura, pasarile frumos colorate care canta prin tufisuri sau care tropaie fericite prin iarba, crengutele care se rup sub pasii tai si galagia de la firul ierbii.Iesim deasupra Crestei Fetelor si a Aiudenilor, intr-o zona intens terasata si ne facem drum printre scaieti si maracini spre corturi. In pas alergator coboram o panta plina de iarba uscata si asa cum suntem inviorati, dupa o masa copioasa la miezul zilei plecam sa ne facem de treaba cu cataratul.


Planuisem aceasta oprire in Cheile Aiudului pentru dezmortire si ne si alesesem prima tinta: Creasta Fetelor.


Stiam ca e un traseu usor 2A ((5-), pe site-ul http://www.amunteanu.go.ro/cheile_aiudului.htm este trecut pas de 4-(subiectiv cel putin, mie mi s-a parut mai usoara Creasta Aiudenilor care este cotata pe acelasi site cu 5- si din cauza asta am trecut la Creasta Fetelor tot un 5-)) dar spectaculos in care eu si Andrei puteam merge cap, iar Claudia putea sa se obisnuiasca cu postura de secund al lui Radu.

Spre Creasta Aiudenilor



Merg cu Andrei cap schimbat si redescopar ce echipa buna facem impreuna. Ce e drept ne miscam noi mai greu raportat la Radu si Claudia, dar ceea ce conteaza este faptul ca suntem tot timpul pe aceeasi lungime de unda, de valori egale, foarte interesati de siguranta noastra si a coechipierului nostru si mergand tot timpul doar cat ne face placere.Terenul, dupa prima lungime, incepe sa semenea din ce in ce mai mult cu Acele Morarului, despartite doar de un mic spagat intre jandarmi, si mai mult in sus, ocazional in jos, cu gura din ce in ce mai uscata, iesim in culmea plina de iarba, asteptand vantul.Era singurul care putea sa ne racoreasca…si apa care ne astepta la masina, caci scoroabele la care ne-a invitat Claudia,in afara de a ne face gura punga, altceva nu au reusit.

Echilibristica cu mult deasupra drumului.

Claudia contempland locurile.

Pe poteca de coborare, in spate Creasta Aiudenilor si Creasta Fetelor.



Cum pana spre seara mai erau ceva ore, mai alegem si cateva trasee de escalada la Poligonul din Coltul Cetatii, fiecare dupa puteri, caci gasim o faleza primitoare cu trasee multe si variate ca si dificultate (de la 5+ la 7-).


Detalii privind traseele din zona gasiti:
– http://www.amunteanu.go.ro/cheile_aiudului.htm
– in cartea lui Dan Anghel-Valea Aiudului


Fiind duminica, locurile sunt linistite si am vrea sa mai ramanem in zona, dar lemne nu prea sunt de foc, asa ca poate e mai bine sa luam din nou drumul ardealului sa ne cautam o noua destinatie:


Respectiv Platoul Bedeleu.


Traseu: Salciua – Poarta Zmeilor-Platoul Bedeleu-Huda lui Papara-Salciua


Radu ne tot ameninta cu o tura de treking, lunga si frumoasa, prin minunatiile Trascaului, astfel ca traversam in toiul noptii valea Ariesului si cuvintele sunt putine pentru a-i descrie Claudiei cate frumusete se ascunde aici. Nu putem decat sa regretam ca sinele mocanitei sunt usor usor inghitite de vegetatie sau sa ne imaginam ce pista frumoasa de biciclete faceau austriecii pe aici (desi desigur mai repede ar fi pornit mocanita). Ariesul ne aduce pe undele sale amintiri de acum 3 ani cand pentru 9 zile pinguinii au hoinarit liber prin Apuseni. Acum suntem doar 4 (poate pentru ca perioada concediilor s-a incheiat) dar avem acelasi vid de libertate si aceeasi dragoste de natura…si in plus putin egoism caci am vrut sa avem toate frumusetea pentru noi…sa nu impartim linistea si poteca cu nici un grup galagios, cu copii tembeli sau tati burtosi ce arunca pe jos doza de bere si se vaita de mama focului ce alunecos e drumul la coborare. Si asta nu atat pentru Bedeleu unde o sa fie pustiu cat pentru urmatoarele opriri…in inima Apusenilor.


Dar sa revenim la plimbarea noastra de o zi lumina prin paduri tacute, prin ierburi mari sau pe dealuri sterpe, la coborarile in pesteri sau la potecile urmate prin lanurile de urzici.Am pornit astfel pe o ceata uda ce lasa in urma mister si decoratii originale prin ierburi sau printre plasele de paianjen. Pe un marcaj CR ce ne poarta pe dealuri inca verzi ori ne pierde prin padure, asa cum se ascunde printre trunchiurile e copac. Ne capatuim cu un alt companion (daca in Cheile Turzii am avut o mata, acum avem dupa noi un ogar, cu niste apucaturi destul de ciudate cum aveam sa constatam ai tarziu). Dar momentan desi nu l-am adoptat, se tine scai dupa noi.

Inaintand prin Ceata.

Padure misterioasa.



Padurea asta e lunga…ba e lata…si tot urca, nu ziceai ca pentru platoul Bedeleu o sa urcam atata.


Unii suntem obositi, altii plictisiti, sau mai repede nerabdatori sa iesim din padure si sa admiram sub noi, in ansamblu Valea Ariesului si gasim un punct fain de belvedere.


Ziua se anunta din nou superba, soarele a risipit ceturile, vantul nu se simte, si ramane doar o caldura tomnatica sa mangaie aerul. Se pare ca si florile au simtit-o caci poienile prin care trecem intrerupte de mici cranguri, respira un aer primavaratec:flori, ciripituri, miros de verde – de parca ai putea sa uiti ca e toamna…

Ajunsi in punctul de belvedere de langa Poarta Zmeilor.

Somnul de frumusete.



Noroc ca lanurile de urzici acum inofensive, printre care s-a latit poteca ne aduc aminte in ce anotimp suntem. Iesim intr-un final glorios pe platoul Bedeleu (da’ lung a fost drumul pana acolo) si noroc cu vremea impecabila, ca vedem cocotat intr-un varf de deal un semn de marcaj.


Cum harta minimalista pe care o aveam pe coperta nu ne prea ajuta si spiritul nostru de orientare pare ca se rataceste si el prin peisajul acesta plin de linii curbe, mergem sa ascultam de vorba inteleapta a sagetii. Dar nici chiar cu sfaturile ei parintesti nu ne-a fost usor, dar in final am prins o vaioaga buna pe care am urcat intr-o mica sa ascunsa in lastaris.

Brandusa de toamna.



Desi in fata noastra drumul e inca lung si apa e pe sfarsite iar coricovele pe care le incearca Claudia nu ne multumesc, totusi pregetam si hoinarim in voie. Realitatea e parca intr-un plan paralel, noi regasind acum copilaria sau descoperind-o dupa caz. Copilaria petrecuta pe dealuri, in natura colorata, verde, galbena, alba (dupa anotimp) si nu ciozvartele de natura care in mediul urban se numesc parcuri, beneficiind de o dezordine …ordonata. Iar feelingul acesta a fost si mai profund cand am coborat intre casele de moti-adaposturi de vara, acum intemnitate in linistea ce precede iarna…Sau poate doar se odihnesc.

Pe Bedeleu.



Casele cu acoperisuri tuguiate de fan, cu o singura camera, dar de care sunt legate vieti, umanieaza locurile, dau un sens fotografiilor si povestilor.Ajungem intr-un final si deasupra manastirii si o poteca larga ce coboara insa brusc ne duce la Huda lui Papara.


Apoi printre case noi si vechi, printre indemnurile batranilor cand blande cand mustratoare, cu care isi culeg animalele de pe dealuri.Pace ca intr-o poezie de Goga “luna-si picura argintul tremurandu-l la fereastra” ne inspira locurile acestea, nu stiu de unde provine, din mersul leganat al vacilor, din viata pe care o traiesc oamenii locului in care acum este la fel cu atunci, din calatoria noastra, asa tihnita, cum nu am mai avut demult, din capitele ce strajuie pajistile…cine poate sa stie. Doar stomacurile noastre o tulbura cu revolta lor, dupa ce o zi intreaga au primit alune de padure, biscuiti, salam de biscuiti si niste jeleuri. D-asta mintea ne zboara la bunatati si incepem sa emitem teorii despre cum ne-ar ajuta o inghetata la aclimatizarea cu frigul, pe care trebuie sa o facem la Padis…urmatoarea noastra destinatie.

Spectacolul toamnei.

Misi Szalma

Memorial Misi Szalma , 19-20 septembrie

Probabil imaginea cu care voi ramane dupa aceasta tura e cea a peretilor din Chei plini de alpinisti in prima zi de concurs, cu echipe in aproape toate traseele importante din Chei, cu parapante survoland cheile si cu semnale de regrupare rasunand des prin linistea cheilor. Un tablou plin de viata, un tablou pictat odata pe an de oamenii veniti la Memorialul Misi Szalma.

Despre Misi Szalma nu pot sa zic ca stiu prea multe, in afara de faptul ca a fost primul antrenor de alpinism din Turda, si ca a murit intr-o avalansa in Fagaras un urma cu aproape 40 de ani. Si totusi in fiecare an oameni din toata tara, dar mai ales din zona Cluj/Turda participa la un Memorial in amintirea lui. Mi se pare incredibil ca s-a ajuns la 33-a editie a acestui Memorial, practic la primele editii eu nu eram nici macar proiect.

Una peste alta nu pot sa zic ca sunt de acord cu ideea de concursuri, mai ales in alpinism. Mi se pare ca desi societatea te formeaza de cand esti mic intr-un spirit de competitie cu cei din jurul tau, ideea nu e sa ii intreci pe ceilalti ci sa te intreci pe tine insuti. E adevarat ca intr-o oarecare masura lucrurile se confunda, dar important e sa-ti dai seama ca nu e nevoie sa-i intreci pe altii pentru a deveni tu insuti mai bun. Cu toate astea mi se pare ca nu e bine sa judeci lucurile din exterior, astfel incat toamna asta sper sa particip la doua concursuri, unul din ele fiind cel din Cheile Turzii iar celalalt Maratonul Pietrei Craiului.

Pe de alta parte a fost destul de greu sa gasesc lume din Bucuresti care sa fie interesata de concurs, astfel incat am fost cu cativa prieteni din Brasov, si am facut echipa cu Nusu, pe care l-am intalnit cu o saptamana inainte cand am fost cu Rudi si Corina pe Albastra. Astfel incat ne gasim vineri seara in drum spre Cheile Turzii, sperand sa trecem pe sub un front atmosferic ce udase deja bine lucrurile in nordul tarii. Ajungem destul de tarziu, pe la 11:00, punem corturile si ne bagam la somn dupa ce ne chioram putin la regulament si la lista de trasee de a doua zi. Binenteles am incercat sa ne facem un plan de atac pentru a doua zi, din pacate fara nici o sansa de success, ramanand ca sa vedem pana la urma la fata locului cum stau lucrurile si care sunt traseele mai putin aglomerate. In timpul noptii au sosit din Iasi si Catalin, Vlad, Mihai si Andrei care condusesera toata noaptea pana in Cheile Turzii. Mi-a parut foarte bine cand i-am vazut dimineata, mai ales ca pentru ei a fost o hotarare luata pe ultima suta de metri, si eu habar n-aveam daca o sa ajunga sau nu in Chei.

In general in momentul cand merg la catarat nu pot sa zic ca ma grabesc, sau ca ma misc repede, probabil dupa 2 ani de catarat pot sa zic ca am ajuns sa ma misc cu o viteza mediu. Viteza si naturaletea cu care te misti mi se pare ca e o chestie care tine foarte mult si de experienta, si pe masura ce acumulezi din ce in ce mai multa experienta incepi sa te misti mai repede.

Cheile Turzii, intr-o frumoasa zi de toamna.

Cele doua zile de concurs au fost complet diferite in schimb din punctul acesta de vedere. Literalmente am alergat pe stanca, si pe poteca intre trasee, am incercat sa fim cat mai eficienti pana la cele mai mici detalii. Chestia foarte faina e ca toata lumea facea la fel, tot incercau sa se miste cat mai repede, si in aer era in spirit de competie care facea lucurile cat mai interesante.

Astfel incat in prima zi am inlantuit 7 trasee in 8 ore, respectiv Surplomba Sansil(4A), Grota Sansil(3B) (foarte fain traseul, chiar mi-a placut), Creasta Sansil(3B), Chipkes-ul(5A), Metalul(4B), Hans Gora(3A) si traseul Concurs(2A). Am legat multe lungimi, pe bucatile mai usoare am mers concomitent, dar tot a fost destul de mult de catarat. Acum trebuie spus ca Nusu e oarecum la un alt nivel, cu o groaza de ani de catarat in spate si cu conditie fizica geniala, astfel incat m-a cam alergat ceva pe parcursul celor doua zile. Oricum a fost o experienta interesanta sa cateri cu cineva mai experiementat ca tine si sa incerci sa te misti cat mai repede.

Punctul de Sosire/Start.

Seara am asistat la doua proiectii , una din Dolomiti si una din Caucaz, destul de interesante. Am asteptat in zada o proiectie a lui Joe Indianul cu Walkerul din vara asta, dar n-a fost sa fie pentru ca le-a murit aparatul in timpul ascensiunii astfel incat nu au avut poze.

A doua zi aveau sa fie decat 4 ore de concurs, in care trebuie sa parcurgem si unul din traseele obigatorii, astfel incat ne facem planul sa facem Creasta Frumoasa(3B) de cateva trasee din peretele aerian dupa care sa incheiem ziua cu Turnul Ascutit(5A). Creasta Frumoasa merge repede, intram si primii in traseu astfel incat ajungem si primii la Peretel Aerian unde reusim sa facem Zburatorul si L.M dupa care alergam pana la baza Turnului Ascutit, pe care il terminam in 1h:30 dupa care urmeaza trail-running-ul pana la linia de sosire, cu buclele, corzile si toate cele pe noi. La coborare glezna pe care o busisem cu o saptamana inainte ma sageteaza de cate ori, astfel incat o las mai moale, dar ajungem la 14:06 inapoi la Mosu.

Joe si Petty, echipa care a iesit pe primul loc.

Nusu alergand aproape de linia de sosire.

Concursul supriza.

Catalin si Mihai.

A urmat un concurs supriza si festivitatea de premiere. Pe primul loc au iesit Joe Indianul impreuna cu Petty, care pe langa faptul ca au strans cele mai multe puncte au parcurs si toate traseele la liber, foarte tari oamenii. Practic oamenii chiar alearga pe stanca la grade de genul 6+/7-/7. Eu cu Nusu am iesit pe 4, in mare parte datorita lui Nusu care a tras destul de mult de mine, si a am fost prima echipa dupa oamenii care sunt la ei acasa in chei.

Primire premiilor.

Echipele de pe primele doua locuri.

Clasamentul final.

Oricum a fost fain, voi participa la anul daca se va ivi ocazia, un fel de rememorare a alpiniadelor de pe vremuri si e o experienta care merita incercata. Si am vazut in acelasi timp ca daca iti propui poti sa te misti si mult mai repede decat ritmul de promenada cu care eram obisnuit.

Ivano di Bona

Dolomiti, ziua 1

Paradoxal prima zi din concediu din Dolomiti din seara asta nu avea sa se desfasoare in Dolomiti, ci in Cheile Turzii. Deoarece prognoza meteo pentru ziua de duminica se anunta dezastruoasa, si cum nici luni situatia nu era prea roz ne-am hotarat in stilul clasicelor hotarari luate in ultimul moment sa facem un pit-stop de cateva ore in Cheile Turzii.

E superb sentimentul de inceput de concediu, atunci cand stii ca ai doua saptamani in fata in care stii ca nu te mai grabesti nicaieri, cand stii ca nu trebuie sa maximizezi cele doua zile de weekend, cand stii ca vei parte de toate, si vreme buna si ploaie, si de momente de tras si de momente de odihna. Mi se pare ca unul din lucrurile care ne lipseste cel mai mult e timpul, si cu toate ca am ajuns sa ne folosim timpul liber intr-un mod mult mai eficient decat in timpul scolii sau al facultatii percepem lipsa timpului mult mai acut acum.

Ajungem tarziu “La mosu” si punem ABC-ul lui Em pe noapte, un cort mare de 4 de persoane care avea sa fie casuta noastra pentru urmatoarele doua saptamani. In stilul caracteristic incercam sa ajutam fiecare la intinderea cortului, fara sa stim exact cum se intinde astfel incat iese o mare abrambureala. Vorbesc cu Mihai ca sa ne trezim a doua zi dimineata la 5:30 pentru a incerca Creasta Frumoasa si Turnul Ascutit, urmand ca pe la 11 sa facem jonctiunea pe traseul marcat cu fetele pentru a termina dupa-masa cu creasta Sansil.

A doua zi dimineata o ceata laptoasa acoperea totul, dar lasa sa se intrevada urme de cer senin pe alocuri astfel incat dupa o masa frugala pornim hotarati spre Creasta Frumoasa (3B, 7, 5+ (A0)). Pe traseu am mai fost cu mike acum 1 an, si tineam minte ca prima lungime e destul de tare si putin cam urata dar traseul e foarte frumos pe a doua lungime, ce-a de a 3-a fiind identica cu a 3-a lungime din traseul “Scoala Turdeana”.

Plec hotarat cap pe prima lungime, ma mosmondesc putin cu tentative de rot dar cedez repede si ii dau la artificial pentru primii cativa metri, iar Mihai ma urmeaza in acelasi stil pana in prima regrupare. Urmatoarele lungimi merg repede, astfel incat in curand strangem echipamentul si ne indreptam spre plecarea in traseul “Turnul Ascutit” (5A, 7-, 6(A0)). Traseul are doua lungimi frumoasa cu catarare pe stanca compacta, o prima parte atletica cu prize sanatoase urmata de o iesire pe o fata pe care se merge putin la aderenta pana in prima regrupare. N-am avut nici o schita dupa noi dar ne-am descurcat fara probleme urmand linia pitoanelor. Traseul e extrem de bine asigurat, cum am inteles ca sunt si altele prin Chei, probabil daca ai 25 de bucle si vrei sa asiguri in fiecare piton nu cred ca ti-ar ajunge pentru o lungime de coarda.

In partea “frumoasa” din Creasta Frumoasa.

Si ceata se ridica in jurul nostru.

Dezvaluind pereti in lumina diminetii.

Prima lungime i-a revenit lui Mihai si ce-a de-a doua mie, amandoua au fost foarte frumoase, urmate de alte 3 lungimi mai usurele de creasta, foarte frumoasa si expuse in acelasi timp. Sus iesim pe platou intampinatia de fauna alpina a zonei, o vacuta care pastea linistita bucurandu-se de soarele diminetii.

Pe prima lungime din Turnul Ascutit.

In a 4-a lungime, frumoasa si expusa.

Ce-o fi in partea celalalta?

La iesirea dintr-un traseu alpin, o linistita vacuta alpina.

Vorbim cu fetele sa ne intalnim la intrarea in traseul Creasta Sansil (3B, 6-, 5 (A0)), in traseu care trebuie facut daca ajungeti in Cheile Turzii, simplu frumos si expus, cu persective superbe asupra Turnului Ascutit si asupra Peretelui Urias. Pe traseul mergem doua echipe, cu un echipament impartit pe din doua (6-7 bucle si cateva carabiniere de echipa), eu cu oana si mike cu Mihai. Mike avea sa mearga pentru prima data cap pe un traseu de alpinism si s-a descurcat foarte bine, neasteptat de bine terminand traseul cam in acelasi timp cu noi.

Tancu

l ascutit, Peretele Ciorilor, Grota lui Hili, o parte din Peretele Urias.

In Sansil.

Pauza de hidratare.

Poza de finish.

Pe la 16:00 ajungem inapoi la masina si gonim spre Baile Felix unde speram sa prindem un strand deschis pentru o incheia magistral ziua cu o balaceala. Cam toate standurile erau pe cale de a inchide in momentul in care am ajuns acolo, dar gasim in cele din urma o piscina noctura in incinta unui hotel din afara Statiunii, piscina pe care chiar o recomandam (Hotel President se chema parca hotelul).

Tentative de bouldering pe ciupearca din piscina.

Relaxare.

Masa de seara a mers de asemenea genial dupa toata ziua, paste cu branza de burduf urmate de un pepene rosu extrem de reusit. Aveam sa mancam o groaza de paste un urmatoarele doua saptamani dar sincer pastele merg genial la munte sau la efort, si dupa doua saptamani putem spune ca nu ne-am plictisit de ele.