Category Archives: Turcia

DSC_0939_01

Ultima bucata din Turcia, Bursa, Dardanele si Edirne.

Tarmul se indeparteaza incet in timp ce micul feribot se leagana destul de puternic pe marea agitata de valuri, iar eu imi iau la revedere de la Asia, de data aceasta pe bune. In partea cealalta a Dardanelelor, la cativa kiometri distanta e Galipoli si Europa, si ultima bucata de drum pana acasa. Iar in timp ce privesc norii cum alearga peste Marmara realizez cum calatoria mea se apropie incet de sfarsit. Au fost 4 luni petrecute pe drum pana acum si pana acasa mai e mai putin de o saptamana de pedalat.

E putin ciudat atunci cand stii ca urmatoarul oras mare spre pedalezi e destinatia finala si locul in care te vei opri. Iar in fiecare seara distanta spre casa scade, incet dar sigur: 1400km, 1320km, 1200km… Turcia a fost incredibil de lunga, si trebuie sa recunosc ca m-am plictisit putin de monotonia drumurilor impecabile si de peisajul care pare sa se schimbe mult prea incet. Putini isi dau seama uitandu-se pe harta cat de mare e Turcia dar de la granita la granita se vor strange 2600 de kilometri de pedalat, mai mult ca in muntii din Asia Centrala si mai mult ca in desertul uzbek.

Poate kilometrii acestia mi s-au parut mai putin interesanti pentru ca am petrecut si anul trecut o luna pedaland prin Turcia, poate pentru ca tot timpul am avut sentimentul ca ma apropii tot mai mult de civilizatie si de vest, poate din cauza frigului si din cauza zilelor scurte de iarna sau poate pentru ca am ajuns la o oarecare suprasaturatie de calatorit. Cert e ca intr-un fel de-abia astept sa ajung acasa si am mintea plina cu 1000 de lucruri pe care vreau sa le fac atunci cand ma voi opri din pedalat.

Dar pana atunci revenind la drumul meu, Turcia a devenit din ce in ce mai verde pe masura ce m-am apropiat de Marmara si in acelasi timp si din ce in ce mai calda, asa ca desi e sfarsit de noiembrie au fost suficient de multe zile in care a fost de pedalat in pantaloni scurti si in tricou. Poate unul din ultimele highlight-uri ale Anatoliei a fost Bursa, un fel de Istanbul in miniatura si care mi-a adus aminte de amalgamul plin de viata pe care l-am intalnit anul trecut acolo. Si e suficient sa te plimbi printre khan-urile si moscheile primei capitale a Imperiului Otoman pentru a vedea ca o frantura din viata de odinioara s-a pastrat.

Drumul pe langa Marmara a fost pe cat de frumos pe atat de furtunos, cu o zi plina cu curcubee, nori spectaculos si ploi torentiale de vara, dupa care a venit trecerea inapoi in Europa si drumul spre Edirne, pe acelasi drum impecabil cu 4 benzi si fara prea mult trafic pe care am petrecut cea mai mare parte a timpului din Turcia. Prin Edirne am trecut si acum un an si ceva, si daca atunci era primul contact orientul exotic acum orasul (si Turcia in general) mi se pare vestic si european. Locul a ramas neschimbat, doar calatorul s-a schimbat.

Diksan bisiklet si incercarea de a indrepta roata spate.

Diksan bisiklet si incercarea de a indrepta roata spate.

Locuri tomnatice de campat.

Locuri tomnatice de campat.

Lacurile de sare din centrul Anatoliei.

Lacurile de sare din centrul Anatoliei.

It's a bird, it's a plane, it's a rocket!

It's a bird, it's a plane, it's a rocket!

16.000 de la plecarea de acasa.

16.000 de la plecarea de acasa.

Valurit.

Valurit.

Lasati-ma in pace!

Lasati-ma in pace!

Si 17.000, tot in Turcia.

Si 17.000, tot in Turcia.

Masa studenteasca.

Masa studenteasca.

Un sefa cam somnoros in dimineata plecarii.

Un sefa cam somnoros in dimineata plecarii.

Cafeaua turceasca si nelipsitul pahar cu apa.

Cafeaua turceasca si nelipsitul pahar cu apa.

Hoinarind pe strazile Cumalıkızık-ului.

Hoinarind pe strazile Cumalıkızık-ului.

DSC_0878.jpg

DSC_0881.jpg

Vizitand moscheile din Bursa.

Vizitand moscheile din Bursa.

DSC_0898.jpg

Si monstrosul iskender kebab din Bursa.

Si monstrosul iskender kebab din Bursa.

curcubeul inchis.

curcubeul inchis.

Inaintea ploii.

Inaintea ploii.

Locul de cort de la izvor.

Locul de cort de la izvor.

Undeva, in spatele curcubeului e Europa.

Undeva, in spatele curcubeului e Europa.

Pedaland pe langa marmara.

Pedaland pe langa marmara.

Un continent lasat in spate

Un continent lasat in spate

DSC_0942.jpg

DSC_0966.jpg

DSC_0969.jpg

Nota pentru sine, nu incerca sa gasesti scurtaturi dupa o zi ploioasa

Nota pentru sine, nu incerca sa gasesti scurtaturi dupa o zi ploioasa

DSC_0973.jpg

Nutritia campionilor.

Nutritia campionilor.

DSC_0721

Capadoccia, baloane si multa explorare.

Armata de baloane colorate incepe sa se ridice usor odata cu primele raze de soare, pufaind in linistea diminetii. In timpul calatoriei am avut parte de mai multe momente care par complet dintr-o alta lume si imaginea celor 100 de baloane care se plimba deasupra peisajului vulcanic e clar unul din ele. Totul arata cu atat mai interesant cu cat vantul impinge spre noi armata colorata, unele baloane trecand milimetric pe langa stanca pe care suntem cocotati. E greu sa-ti imaginezi pana nu ajung aici cum arata atat de multe baloane stranse la un loc, cum se aprind pe rand si cant de silentios plutesc deasupra peisajului selenar.

Dar Capadoccia nu e doar spectacolul matinal al baloanelor. Capadoccia e in mod egal Capadoccia hoardelor de turisti dar si a posibilitatilor infinite de explorare. Si din fericire e loc suficient si pentru turistii de autocar si pentru cei care vor sa exploreze singuri istoria locului. Si e incredibil de mult de explorat, caci fiecare vale si fiecare stanca a fost tranformata de mana omului fie in chilie, fie in biserica, intr-o vreme in care bucatica aceasta de Anatolie era crestina. Dar poate ce mi-a placut cel mai mult e ca odata ce parasesti zonele turistice ai senzatia ca ai tot locul doar pentru tine si poti sa te cateri si sa explorezi in voie.

Cu ocazia asta in unul din momentele in care incercam sa ramonez intr-un turn de zane mi-am adus aminte si cat de mult mi-e dor de catarat. Iar cum eu nu sunt chiar o zana m-au trecut ceva emotii cand urcam in hornul de 5 metri inaltime spre cuibul de vulturi de deasupra. Iar undeva intre emotiile astea si bucuria de a ajunge in odaia sapata la inaltime mi-am dat seama ca atunci cand voi reveni in Romania trebuie sa ma apuc din nou de catarat, fara incaltamintea ramasa cu 4 numere mai mare si cu care prizele de picior devin aproape imposibil de tinut.

Oricum e incredibil cat de intinsa e zona de explorat si e usor sa te pierzi si sa-ti imaginezi cum ar fi aratat viata aici acum 1000 de ani, cu manastiri si calugari intr-un tinut ce tocmai intrase sub stapanirea turcilor selgiucizi. Poate la fel de interesante mi s-au parut si orasele subterane, sapate pe mai multe nivele si in care locuitorii satelor se puteau adaposti atunci cand veneau cotropitorii. Daca codrul e frate cu romanul, stanca a fost sora vechilor locuitori ai Cappadociei. Iar in timp ce ma plimb prin salile intortocheata sapate in subteran nu pot sa nu ma gandesc la universul dungeons & dragons, iar in fundal mi se pare sa ca se aude muzica din Diablo. Doar ca aici catacombele sunt cat se poate de reale.

Incalzirea motoarelor.

Incalzirea motoarelor.

Pregatirea.

Pregatirea.

Lift-off.

Lift-off.

Lampadare supradimensionate.

Lampadare supradimensionate.

DSC_0707.jpg

Grum si invincibila armata plutitoare.

Grum si invincibila armata plutitoare.

Rise!

Rise!

Stand-off.

Stand-off.

DSC_0746.jpg

Max si armata.

Max si armata.

Si s-au dus.

Si s-au dus.

Explorand orase subterane.

Explorand orase subterane.

Catacombe si sali subterane.

Catacombe si sali subterane.

DSC_0769.jpg

In explorare.

In explorare.

Spre Valea Roz.

Spre Valea Roz.

Turnurile zanelor din Capadoccia.

Turnurile zanelor din Capadoccia.

Explorand biserici rupestre vechi de 1000 de ani.

Explorand biserici rupestre vechi de 1000 de ani.

Tonalitati.

Tonalitati.

DSC_0653.jpg

DSC_0657.jpg

Dahlma si sotul ei, drumetii din Ankara.

Dahlma si sotul ei, drumetii din Ankara.

DSC_0663.jpg

Capadoccia.

Capadoccia.

DSC_0675.jpg

DSC_0677.jpg

DSC_0681.jpg

DSC_0688.jpg

Spre unul din vulcanii responsabili pentru Capadoccia.

Spre unul din vulcanii responsabili pentru Capadoccia.

Valea Ihlara.

Valea Ihlara.

DSC_0777.jpg

Schwaizer.

Schwaizer.

DSC_0621

Drumul spre Capadoccia si cateva cuvinte desre Grum

Care e unul din lucrurile pe care poti sa le faci atunci cand implinesti 60 de ani? Binenteles sa pleci cu bicicleta in jurul lumii si sa o explorezi ca si cum ai avea 20 de ani.

In toata calatoria mi s-a parut extrem de interesant sa aflu mai multe despre alti calatori cu care am impartit drumul, mai ales cu cei care calatoresc mai altfel. De la cei doi francezi calatorind pe magari intalniti anul trecut, pana la pustiul de 19 ani incercand sa faca inconjurul lumii pe un unicycle, pana la tipa plecata singura prin lume si pana la Grum, bunicul de 61 de ani care e pe drum de 580 de zile. E usor sa zici nu, sa zici ca esti prea tanar, prea batran sau ca nu vrei sa calatoresti singura dar uite ca se poate si fiecare din cei intalniti spun ca au avut o experienta extrem de interesant.

Grum spre exemplu e plecat de un an si jumatate de acasa si mai are inca aproape un an din “alocatia” care i-a fost data de sotie. Iar la 61 de ani omul e extrem de in forma, probabil pe zi pedaleaza mai mult decat as fi pedalat eu in mod normal, intr-un ritm mai incet si constant care nu e deloc de delasat tinand cont ca e aproape de doua ori mai batran ca mine. Dar poate cel mai interesant mi se pare dupa tot timpul petrecut impreuna e ca Grum se bucura de explorarea lumii la fel ca si cum ar fi facut-o la 20 de ani si asta imi da speranta in legatura cu schimbarile ce se petrec voluntar sau involuntar in noi pe masura ce inaintam in varsta. Si aici nu ma refer la schimbarile fizice pe care poti sa le controlezi facand sport si miscare in foarte mare masura, ci la felul in care se schimba modul in care vezi lumea pe masura ce imbatranesti. Dar iata ca odata la ceva vreme intalnesti pe cineva care e complet iesit din tipar.

Cam asa e si Grum iar in cei 61 de ani din viata a fost profesor de educatie fizica, a calatorit impreuna cu familia si cu cei doi copii vreme de 4 ani prin Europa (prin anii 70) traind intr-o dubita si participand la concursuri de orientare sportiva, a infiintat o firma de activitati outdoor cand s-a intors in Noua Zeelanda, s-a recasatorit, a infiintat o alta firma de organizari de evenimente sportive, a devenit ghid montan iar la putin dupa ce a devenit bunic a plecat in jurul lumii cu bicicleta, insotit de sotie pe bucatile cele mai frumoase. Clar nu se potriveste cu tiparul nu-i asa. Apropo, daca vreti sa cititi mai multe despre calatoria lui omul scrie postari regulate aici : http://www.grumgoesglobal.com/blog. (binenteles folosind ca cineva de 20 de ani tot pachetul tehnologic de rigoare)

Acum revenind la drumul spre Capadoccia Turcia m-a surpins si de data aceasta din punct de vedere al dificultatii. Punand pe bikemap zilele media a iesit cu aproape 1000 de metri de urcare pe zi vreme de 12 zile, si incercand sa profit de fereastra de vreme buna am ignorat nevoia zilelor de pauza, asa ca oboseala a inceput sa se acumuleze incet dar sigur pe masura ce zilele treceau. Mi se pare incredibil cat de mult ajuta o zi de pauza la refacerea organismului si la revenirea chefului de pedalat. Noroc cu o pauza de vreme urata pe care am luat-o impreuna fortati de imprejurari in Sivas. Cealalta grija e butucul pedalier schimbat in Yerevan care a inceput sa rasneasca din toate incheieturile, si ma intreb daca urcarile pe care le fac mai mult ridicat in pedale nu ajuta la moartea prematura a butucilor.

Grum, explorand lumea la 61 de ani.

Grum, explorand lumea la 61 de ani.

Invitat la ceai impreuna cu Sefa, care a trait 12 ani in Germania si care inca vorbeste destul de bine Germana.

Invitat la ceai impreuna cu Sefa, care a trait 12 ani in Germania si care inca vorbeste destul de bine Germana.

Dimineata inghetata.

Dimineata inghetata.

Locuri de cort cat se poate de frumoase.

Locuri de cort cat se poate de frumoase.

Inca unul pe lista.

Inca unul pe lista.

Si inca unul.

Si inca unul.

Ce poti sa faci atunci cand implinesti 60 de ani, binenteles sa pleci un jurul lumii cu bicicleta.

Ce poti sa faci atunci cand implinesti 60 de ani, binenteles sa pleci un jurul lumii cu bicicleta.

Momentul in care se sparg norii.

Momentul in care se sparg norii.

DSC_0597.jpg

DSC_0600.jpg

Muzicienii din ... Scotia, cu chitara si cu vioara dupa ei.

Muzicienii din … Scotia, cu chitara si cu vioara dupa ei.

DSC_0606.jpg

Metode de sincronizare intre cicloturisit.

Metode de sincronizare intre cicloturisit.

Arhitecti. Francezi. In jurul lumii.

Arhitecti. Francezi. In jurul lumii.

Locul de cort, la poalele muntelui Erciyes.

Locul de cort, la poalele muntelui Erciyes.

DSC_0617.jpg

DSC_0618.jpg

DSC_0628.jpg

Ultima geana de lumina.

Ultima geana de lumina.

Bine am ajuns in Capadoccia.

Bine am ajuns in Capadoccia.

DSC_0512

Drumul spre Erzurum, capitala frigului din Turcia.

Erzurum cred ca e ca un Miercurea Ciuc pentru turci, caci peste tot pe unde ma opresc oamenii imi spun sa am grija cu frigul de acolo. Parea buna e ca vremea s-a indreptat si urmatoarea saptamana se anunta complet senina, si dupa doua zile in care am pedalat cu aproape toate hainele pe mine, acum pot din nou sa urc in pantaloni scurti si in tricou.

Si e ceva de urcat, iar pasurile de peste 2000 de metri se inlantuie de-a lungul zilelor, iar daca pe fiecare urcare merg in tricou si in pantaloni scurti la fiecare coborare revin la tinuta cu toate hainele pe mine. Turcia e suprinzator de deluroasa si a devenit ceva normal sa strang in fiecare zi de pedalat cate 1200-1400 de metri de urcare si de coborare. In vaile pe care trec intre pasuri e inca toamna, plopii inca nu si-au scuturat frunzele iar locurile de cort vin impreuna cu un gazon bogat.

In schimb poate ce e cel mai ciudat la traseul pe care l-am ales catre Erzurum e ca desi drumul e incredibil de bun, cu asfalt impecabil si cu doua benzi pe sens si o banda de urgenta care e doar pentru mine, traficul e aproape inexistent. Si e putin straniu sa vezi un drum atat de bun pe care sa il ai mare parte din timp doar pentru tine.

In ultima zi inainte de Erzurum intamplarea face sa ma intalnesc din nou cu Graham, bunicul din Noua Zeelanda pe care l-am vazut ultima data in Dushanbe. De acolo el a plecat spre sud spre Iran, eu spre Transcaucazia si iata ca din pura intamplare ajugem sa ne intalnim din nou in Turcia, unde altundeva decat inainte de un alt pas de peste 2000 de metri, luptand amandoi cu un vant formidabil.

Zilele ce urmeaza vom imparti drumul catre Capadocia, un loc in care nu am ajuns anul trecut dar pe care nu vreau sa-l ratez anul acesta.

Revenirea la toamna in una din vaile traversate.

Revenirea la toamna in una din vaile traversate.

Drum perfect, vreme buna, trafic inexistent. Ce poti sa ceri mai mult?

Drum perfect, vreme buna, trafic inexistent. Ce poti sa ceri mai mult?

A ajuns si olteanul la Oltu, din Turcia.

A ajuns si olteanul la Oltu, din Turcia.

Dimineata inghetata.

Dimineata inghetata.

Patru benzi? Toate pentru mine?

Patru benzi? Toate pentru mine?

Grum, infruntand vantul vijelios in ultimul pas inainte de Erzurum

Grum, infruntand vantul vijelios in ultimul pas inainte de Erzurum

Inca un pas bifat.

Inca un pas bifat.

Pauza de alimentare.

Pauza de alimentare.

Seara pe platul inalt de 2000 de metri al Anatoliei.

Seara pe platul inalt de 2000 de metri al Anatoliei.

DSC_0473

Ospitalitate turceasca si drumul care Ardahan.

Noaptea a fost cat se poate de inghetata si tot ce a ramas afara din cort e bocna. Din pacate o sa trebuiasca sa ma obisnuiesc cu astfel de nopti, caci cea mai mare parte din Anatolia de Est e pe undeva pe la 2000 de metri. Partea buna e ca vremea urmeaza sa se indrepte zilele urmatoare si atunci cand scot capul din sacul de dormit si din cort descopar o dimineata cat se poate de senina dar cu un soare cu dinti.

Dupa 3 kilometri de pedalat ajung intr-un sat din mijlocul pustietatii unde incerc sa fac rost de apa, dar magazinul satesc e inchis si nu e nici o fantana in jur, asta pana cand vad ca de la o casa alaturata un nenica pe la 50 de ani imi face semn sa vin pana la el. Si desi eu voiam doar apa in cateva minute sunt la masa cu toata familia luand micul dejun. Mi-au lipsit experiente de genul acesta in cele doua saptamani petrecute in Georgia si in Armenia. Acum in schimb imi lipseste rusa si usurinta cu care puteai sa te intelegi cu oamenii in fostul spatiul sovietic.

Acum totul e redus la cateva cuvinte pe care le tin minte de anul trecut si la mult gesticulat, dar totusi se leaga acolo cat de cat o conversatie de baza. In weekendul care a trecut au fost alegeri in Turcia si partidul lui Erdogan a obtinut un procent de 47 la suta, mai mult decat suficient pentru a guverna singur. Cam asta e principalul subiect de discutie, si intrebadu-i pe oameni toti au o parere foarte buna despre Erdogan. Iar privind in jur e usor de inteles de ce, caci Turcia rurala, chiar si cea de la capatul tarii nu arata deloc decrepita si moarta. Drumurile sunt bune, micile orasele par pline de viata si atmosfera generala e ca Turcia rurala traieste si e plina de viata, asta in comparatie cu zonele rurale din alte tari prin care am trecut pana acum.

Micul dejun cu familia Dursun a cazut foarte bine, iar atunci cand ma urc din nou pe bicicleta afara s-a mai incalzit putin si pot sa mai dau jos din toate hainele cu care sunt imbracat. Kilometrii se scurg usor pana in Ardahan, primul orasel mai mare intalnit pe drum, orasel prin care am trecut si anul trecut in drum spre Iran. De data aceasta in schimb trebuie sa rezolv probleme organizatorice, gasirea unui bancomat si cumpararea unui card sim pentru telefon. Daca partea cu bancomantul merge usor sim card-ul costa o mica o avere (aproape 20 de dolari, mai ales dupa ce esti obisnuit cu 1-2 dolari prin Asia Centrala) si activarea lui dureaza aproape 2 ore.

Ultimele ore ale zile se scurg pedaland spre un cer plumburiu, cu nori care matura dealurile rotunde ale Anatoliei. In departare se vede cum ninge, dar din fericire drumul meu pare sa se strecoare cumva printre nori, iar locul de cort si apusul din seara asta arata genial.

Anatolia de Est e probabil cel mai aproape loc de Europa in care poti sa te simti ca in Mongolia. Platouri inierbate la 2000 de metri? Bifat. Lumina spectaculoasa si un aer incredibil de curat? Bifat. Nori pufosi care se rostogolesc peste dealurile domoale? Bifat. Turme de oi in departare? Bifat. A mai ramas ceva?

Familia Dursun si micul dejun la care m-au chemat.

Familia Dursun si micul dejun la care m-au chemat.

Urcarea stransa cu o zi in urma.

Urcarea stransa cu o zi in urma.

Strangand pe raboj pasurile de peste 2000 de metri.

Strangand pe raboj pasurile de peste 2000 de metri.

Norii si intainderile Anatoliei de est.

Norii si intainderile Anatoliei de est.

Anatolia, locul in care poti sa te simti ca in Mongolia ceva mai aproape de Europa.

Anatolia, locul in care poti sa te simti ca in Mongolia ceva mai aproape de Europa.

DSC_0472.jpg

DSC_0482.jpg

DSC_0441

Turcia, +1800 de metri si venirea iernii.

Intrarea in Turcia a fost cat se poate de brutala daca e sa ma uit la kilometraj. In mai mult de 3 ore de pedalat s-au strans 1200 de metri de urcare, si in vreme ce imping la pedale printr-o ninsoare cu fulgi uriasi ma gandesc ca nu e chiar asa de rau. Chiar si cu casa in spinare, tot pot sa urc cu 400 de metri de ora si daca privesc lucrurile asa, pasul de 2500 de metri din fata nu mai pare chiar atat de inspaimantator.

Tot din categoria diferentelor dintre tari, astazi in Turcia am avut parte de o intalnire de gradul 3 cu o haita de caini atunci cand am trecut pe langa unitatea militara din Posof. Nu am inteles ce fac oamenii acolo cu 30 de caini de dimensiuni considerabile dar macar am apucat sa-mi amintesc de strategia folosita si anul trecut, respectiv aruncatul cu pietre. Cumva toti cainii stiu ca atunci cand zboara o piatra pe langa ei e mai bine sa faca drum intors, iar daca repeti procedura de cateva ori si daca exersezi si aruncatul la tinta se cumintesc pana la urma, sau cel putin reusesti sa pui ceva distanta intre tine si teritoriul pe care il pazesc.

Cand ajung in schimb in pas si cand pun toate hainele pe mine, se pune si viscolul, de parca ar fi stiut ca m-am pregatit pentru el. Drumul de pamanat e acoperit de un strat de zapada iar cauciucurile destul de roase nu au aproape deloc aderenta asa cum descopar atunci cand vreau sa pun o frana mai brusca, asa ca intreaga coborare o fac incercand sa controlez cumva viteza astfel incat sa nu pierd aderenta.

Vreti sa stiti care e cea mai urata parte la pedalatul iarna? Coborarea. Pe urcare sau pe plat muschii lucreaza si ti-e cald si bine. Sau cel putin oarecum caci picioarele le-am avut reci cam toata ziua de astazi. In schimb atunci cand incepi sa cobori si tot efortul pe care il depui e sa strangi cele doua manete de frana ingheti ca un cacat. Mai ales atunci cand afara e viscol, si mai ales atunci cand viscolul bate din fata.

Unul din gandurile care imi trece prin minte pe la jumatatea coborarii e ca daca ar fi sa fac pana aici nu as avea nici o sansa sa o rezolv. Mainile le am inghetate suficient de tare incat a devenit dificil sa strang manetele de frana, d-apoi sa scoti un cauciuc, sa bagi o camera noua cu degetele goale. Sunt convins ca ar fi fizic imposibil, dar Murphy nu e de veghe astazi asa ca ajung in cele din urma la asfalt. Undeva in departare chiar se ghiceste si un pic de soare, asa ca incerc atunci cand se termina coborarea sa pedalez cu spor pentru a ma incalzi cat de cat.

Cand ies in cele din urma complet de sub nori descopar cum in fata se intinde Anatolia in lumina spectaculoasa a dupa-amiezei tarzii, cu dealuri molcome la 2000 de metri, cu nori spectaculosi ce alearga pe deasupra lor si cu un aer incredibil de curat.

DSC_0436.jpg

Primii fulgi de nea, urcand spre pasul de 2600 de metri.

Primii fulgi de nea, urcand spre pasul de 2600 de metri.

Pe varf, inainte sa inceapa viscolul.

Pe varf, inainte sa inceapa viscolul.

Iarna, caucicuri care nu prea tin si maini si picioare inghetate.

Iarna, caucicuri care nu prea tin si maini si picioare inghetate.

Pe platoul Anatoliei, cu lumina si culorile de rigoare.

Pe platoul Anatoliei, cu lumina si culorile de rigoare.

DSC_0444.jpg

Anatolia.

Anatolia.

In cautarea unui loc de cort.

In cautarea unui loc de cort.

DSC_2662

Prima zi in Iran, furtuna, soare si francezi de treaba.

Dogubayazid, un oras la inceputul Kurdistanlului, intr-o vale superba si larga a fost ultimul oras din Turcia in care am stat si prin care am trecut. Granita cu Iran e la doar 40 de kilometri, astfel incat nu ma grabesc foarte tare in dimineata asta (desi sunt pe acelasi fus orar cu Romania sunt 2500 de kilometri mai la est si soarele rasare si apune in jur de 5:30), si ma motivez sa fac pe bicicleta urcarea pana la Sarai-ul lui Ishak Pasa.

Cand am venit in seara de dinainte, de pe drum nu parea nici foarte sus si nici foarte departe, dar in timp ce urc pe o panta destul de brutala, cu bicicleta incarcata cu bagaje, imi dau seama ca perspectiva mi-a fost putin inselata de data asta. Departe nu e, nu sunt decat 6-7 kilometri dar toti sunt intr-o urcare continua de 10%. Bine pe de alta parte e fain asezata micuta cabana a fostului pasa, dar in timp ce gafai pe urcare ma tot intreb de ce a trebuit sa o puna chiar atat de sus…

Astazi ar trebui sa ploua, pentru prima data dupa aproape 5 zile, dar cum ploaia se anunta mai pe dupa-amiaza deocamdata e doar innorat. Sarai-ul in sine chiar e super fain, si a fost si mai fain pentru ca a am fost probabil singurul vizitator in dimineata respectiva. E si in timpul saptamanii, si e si la capatul Turciei, astfel incat nu imi imaginez ca sunt foarte multi turisti care se aventureaza pe aici atat de devreme.

Complexul a fost construit aproape in intregime din stanca din zona, o stanca de o culoare rosiatica extrem de interesanta si ma intreb cum era sta stai aici iarna in vremea in care a fost construit. Privelistea de sus e geniala, si anumite parti din complex arata intr-un mare fel, in minte ramanadu-mi fostul harem si portile de intrare dintr-o curte interioara in alta. Pana la urma a meritat urcarea de peste o ora pana aici.

Sus pe varf de munte.

Sus pe varf de munte.

Sarai-ul de deasupra vaii.

Sarai-ul de deasupra vaii.

Porti si ferestre.

Porti si ferestre.

Moscheea din complex.

Moscheea din complex.

Detalii.

Detalii.

Detalii 2.

Detalii 2.

Detaliu.

Detaliu.

Una din cele mai impresionante porti din complex.

Una din cele mai impresionante porti din complex.

Tomb rider.

Tomb rider.

Cizelat.

Cizelat.

Tomb rider style.

Tomb rider style.

Privelistea din sarai.

Privelistea din sarai.

Cum urcarea a fost pe piatra cubica nici coborarea nu e placuta, si merg mare parte din coborare cu franele stranse pentru a nu zdruncina prea tare toate lucrurile de pe bicicleta. Odata ajuns inapoi in Dogubayazit vremea se schimba si se vede cum dinspre vest se apropie un zid negru de furtuna. Cumpar repede ceva dulciuri pentru a termina ultimele lire pe care le mai am in buzunar si pornesc catre granita cu furtuna rasuflandu-mi la propriu in ceafa.

Initial a venit cu un vant de cam 100 de kilometri la ora ce batea chiar din spate si care ma impingea ca o mana invizibila, dar care a strarnit si tot praful dintr-o vale destul de uscata. O mica furtuna de nisip cu care s-ar putea sa ma mai intalnesc pe drum, dar faptul ca pe un drum intr-o usoara coborare pot sa merg cu 40 de kilometri la ora fara a munci prea mult compenseaza.

Dupa vant vin si norii, care trec pe deasupra mea si par sa inghita valea larga pe care calatoresc. Pentru a avea un reper despre viteza vantului sa spunem ca daca ma opream si batea vantul din laterala erau sanse destul de mari ca sa ma culce cu tot cu bicicleta. La un moment dat, perdele de ploaie apar la cateva sute de metri in dreapta mea purtate in mod fascinant de vantul puternic. Nu am mai vazut niciodata asa ceva pana acum. Atunci cand se puna sa ploua e o combinatie intre ploaie si lapovita ce vine aproape orizontal fata de cum pedalez eu, si care ma uda doar pe o parte.

Dar cu aceasi viteza cu care a venit, furtuna trece pe deasupra mea, continuand spre est, si soarele isi face rar aparitia printre norii purtati cu viteza de vant. Deci cam asa arata o furtuna in Anatolia. La un loc atat de spectaculos, o furtuna pe masura.

Oricum cei 40 de kilometri pana la granita cred ca au zburat intr-o ora si un pic, un record de deplasare pana acum pentru mine. La granita sper sa mearga totusi repede si sa mai profit de vant. Fix cand ajung acolo mai vad doua mountain-bike-uri cu un rucsac pus in spate pe portbagaj, dar posesorii nu erau de vazut, astfel incat imi vad de formalitati.

In vama e din nou fata lui Komeni peste tot, si la o prima observatie iranienii au fizionomia aproape complet altfel fata de turci. In primul rand mi se pare ca toti au tenul ceva mai deschis la culoare, iar fizionomia fetei e putin diferita si arata destul de european la o prima impresie. In vama lucrurile merg repede, dar procedurile nu sunt deloc clare, foi scrise de mana si trimise dintr-o parte in alta, dar pana la urma totul se rezolva si trec destul de usor de vama si mi se ureaza “Welcome to Iran!”

Dupa granita ma intalnesc si cu cei 2 calatori cu mountain-bike-urile care au o poveste foarte interesanta. Plecati din septembrie din Franta, au combinat pana acum mult mers pe jos prin muntii Europei cu bicicleta prin zonele plate si neinteresante si cu un ocazional autobuZ din cand in cand. Practic in momentul in care se plictisesc de mers (sau nu mai e interesant) cumpara biciclete sh ieftine, pe care le vand in momentul in care se plictisesc de ele sau atunci cand ajung intr-o zona interesanta pentru mers.

Daca e cineva care crede ca e nevoie de super echipament pentru cicloturism, cei doi baieti cred ca sunt cel mai bun exemplu ca nu e asa. Practic tot echipamentul lor incapea intr-un rucsac de 16-17 kile care era pur si simplu pus si fixat pe un portbagaj no-name.

In vreme ce povestim aflam ca in ultima parte din Turcia am avut cam acelasi traseu si eu am fost cu cateva zile in spatele lor, si vorbim sa gasim un loc de cort si sa stam impreuna in seara asta, astfel incat primii 50 de kilometri din Iran se scurg in fuga sin formatie de trei. Pentru ca oamenii chiar daca nu au super biciclete si mult echipament, (sau poate chiar din cauza asta) chiar merg super repede, chiar si pentru mine care nu ma misc chiar incet. Reusesc totusi sa tin pasul, sacrificand in schimb cateva cadre pe care le-as fi facut daca as fi mers singur.

Seara gasim un super loc de cort din punct de vedere al privelistii, pe un varf de deal, cu muntii in departare, si dupa un apus fain si o masa combinata de paste cu bulgur stam si povestim despre tari si despre experientele de pana acum. Mathis si Antoine sunt tineri, 23 si 24 de ani si imi place la ei ca sunt pe drum doar pentru placerea de a calatorii. Cu putine lucruri, mai boschetareste, fara blog, fara prea multe fonduri. Imi place la ei entuziasmul tineretii si modul in care accepta cu usurinta felul in care se intampla lucrurile, chiar daca in marea parte a timpului nu merg conform planului.

Distanta: 110km.
Diferenta de nivel: 700+ / 1200-.
Moral: 8.
Obiective: 9.

Furtuna de nisip si praf.

Furtuna de nisip si praf.

Sfarsitul lumii.

Sfarsitul lumii.

Pamant inghitit.

Pamant inghitit.

Soare si furtuna.

Soare si furtuna.

Spre furtuna!

Spre furtuna!

Intalirea cu Antoine si Mathis.

Intalirea cu Antoine si Mathis.

La multi kilometri de casa.

La multi kilometri de casa.

Welcome to Iran, cu zic foarte multi iranieni spontan pe strada.

Welcome to Iran, cu zic foarte multi iranieni spontan pe strada.

Copaci infloriti si peisaje uscate.

Copaci infloriti si peisaje uscate.

Cine spune ca ai nevoie de multe pentru a pleca cu bicicleta prin lume.

Cine spune ca ai nevoie de multe pentru a pleca cu bicicleta prin lume.

Antoine.

Antoine.

Loc de cort, cu muntii in departare.

Loc de cort, cu muntii in departare.

Pusti de 23 de ani plecat sa vada lumea.

Pusti de 23 de ani plecat sa vada lumea.

La ceas de seara.

La ceas de seara.

Apusul zilei.

Apusul zilei.

DSC_2601

Ultima zi in Turcia, inconjurand Araratul

Varful inzapezit al Araratului l-am zarit pentru prima data in urma cu 3 zile de la inaltimea platoului Anatoliei si in ultimii 200 de kilometri a fost intotdeauna vizibil undeva la limita orizontului. Iar astazi e momentul in care o sa ma apropii cel mai mult de el, in momentul in care fac trecerea din Igdir in Dogubayezit.

Dupa un somn bun a mai crescut moralul dupa ziua de ieri, cand am reusit sa pierd trepiedul si cum astazi e din nou o zi cu soare, si cum primii 40 de kilometri pana in Igdir sunt in coborare, totul e din nou roz, iar Araratul capata proportii masive pe masura ce ma apropii pe el.

Arata cu atat mai interesant cu cat spre nord, la poalele lui, e o imensa campie plata situata pe undeva pe la 1000 de metri iar varful se ridica inca 4000 de metri direct deasupra ei. Iar jos in campie e deja primavara, eu pedalez in tricou si toti pomii fructiferi sunt infloriti si verdele crud a inceput sa-si faca aparatia si pe aici. Iar in fundal, tot timpul e masivul Ararat.

Ultimele zile au fost grele si lungi, nu neaparat ca si kilometri, ci ca numar de ore petrecute luptand cu pantele si cu vantul. Media a ramas pe undeva pe la 80 de kilometri pe zi, dar in fiecare zi a fost ceva de muncit pentru kilometrii respectivi. Iar o zi de pauza nu am avut nici unde sa o iau, iar vremea a fost prea buna pentru a lua o pauza! O sa urmeze probabil ceva de genul acesta in zilele urmatoare, sau in Tabriz.

Dar cum pentru a pastra trendul ultimelor zile trebuie sa fie si un pas si ceva vant, din Igdir urc de la 800 de metri pana la 1700 pentru a cobori in partea cealalta catre Dogubayazit, poarta catre Iran si ultimul oras prin care voi trece prin Turcia. Coborarea din sa spre campia plata de langa Dogubayazit arata incredibil de fain, cu munti inalti ce strajuiesc albia larga a raului din toate partile. Si pe ultimii 20 de kilometri se porneste si vantul pe ziua de azi, un mic uragan de seara provocat de lasarea intunericului.

In Dogubayazid in schimb am marea suprindere sa gasesc un magazin care are si trepiede in timp ce ma plimb pe aleea principala pentru a gasi un mic restaurand in care sa cheltuiesc restul de lire pe care il mai am. Si astfel ca dau fuga pana la gazda, iau aparatul, vad daca trepiedul poate sa-l tina si asa rezolv temporar si problema cu un alt trepied mai mic, mai fragil, mai usor dar si mai ieftin. O sa vad in Teheran daca gasesc ceva mai ok.

Maine ar trebui sa fac trecerea in Iran.

Datele zilei:

Distanta: 90km.
Diferenta de nivel: 900+ / 500-.
Moral: 7.
Obiective: 8.

Miros imbatator.

Miros imbatator.

Copacul si Muntele.

Copacul si Muntele.

Al s

Alb si negru.

Verticalitate.

Verticalitate.

4000 de metri deasupra drumului.

4000 de metri deasupra drumului.

Din blogging de pe drum, din preajma marilor orase.

Din blogging de pe drum, din preajma marilor orase.

Cu Araratul in spate.

Cu Araratul in spate.

Una din casele parasite din pasul ce trece spre Dogubayazid

Una din casele parasite din pasul ce trece spre Dogubayazid

Parasit.

Parasit.

Drum intins.

Drum intins.

DSC_2548

Pedaland catre Ararat, si ultima zi a trepiedului.

Noaptea am dormit in camera de oaspeti care a fost in cazul acesta intr-o incapere separata, dar atunci cand ma trezesc, la 5:40 soarele e deja sus pe cer si familia care m-a gazduit e deja in picioare. Sunt din nou invitat la masa si la ceai, tot iaurt si o branza uscata in forma de ata si cu omleta. Mai invat si cateva cuvinte cu ocazia asta, macar pentru lucrurile care sunt pe masa.

De aici vine in schimb momentul sa ma urnesc si sa revin pe traseu, caci Ani nu a fost chiar in drum. O varianta e sa ma intorc inapoi pana in Kars 40 de kilometir dupa care 40 de kilometri pana intr-un sat pe nume Digor, sau sa o iau pe un drum secundar si mai prost de doar 28 de kilometri. Nu e greu de ghicit ce am ales, astfel incat dupa o ora blestemam urmele de tractor care modelasera drumul in forma de fierastrau in anumite locuri. In plus mai e destul de mult si de urcat si de coborat, ca de altfel peste tot prin podis, astfel incat in fiecare vale seaca pe care o intalnesc trebuie sa cobor, dupa care sa urc din nou la nivel.

In schimb nu e deloc trafic. Pe aici cred ca merg doar micile autocare ce duc copii din sate la scoala si localnicii, astfel incat pot sa fac poze in voie cu drumul pustiu si putin bombardat pe care pedalez. Sunt momente in care locurile acestea arata de pe alta planeta, intinderile nesfarsite de iarba, satele asezate pe firul vailor pe care abia susura un pic de apa si crestele inzapezite in departare…

In Digor trec prin centrul satului pentru a face cumparaturile si cat timp intru in magazin pentru a lua un borcan de nutella, o conserva si ceva fructe pentru masa de pranz, bicicleta e incojurata de turci curiosi care se uita uimiti si care ma intreaba de unde vin si incotro ma duc. Mereu sunt suprins cat de multa lume e in mijlocul satelor la orele amiezii, si uneori ma intreb cand se mai face si treaba in conditiile in care mi se pare ca toti barbatii sunt prin centru. Si uneori e fain, dar atunci cand ti-e foame si cand te grabesti sa ajungi undeva, in cazul acesta in Igdir curiozitatea poate fi putin deranjanta.

Din Digor incepe si vantul din fata cu care m-am luptat cu o zi inainte, astfel incat kilometrii se scurg intr-un ritm anemic pe alternanta deal – vale ce urmeaza de aici incolo. In schimb Araratul se vede absolut genial in departare si devine parca din ce in ce mai mare pe masura ce trec kilometrii, pana cand intr-o curba asezata extrem de fotogenic deasupra unui canion ma opresc sa fac o poza cu trepiedul.

Doar ca trepiedul ia-l de unde nu-i, si dupa scurtul moment de soc si de realizare ca probabil a cazut de pe bicicleta din cauza drumului bombardat incep sa-mi fac calcule in minte unde poate sa fie. In momentul in care mergi pe bicicleta cel mai greu lucru e sa te intorci, mai ales atunci cand ai de urcat. Macar vantul bate din spate la intoarcere si uitandu-ma peste poze imi dau seama care a fost ultimul loc in care l-am avut.

Si astfel pedaland demoralizat, dar cu sperante sa-l gasesc pe drum, eventual fara sa fie aplatizat de vreo masina, incep totusi sa-mi fac planuri despre cum as putea rezolva problema. In general atunci cand apare o problema incerc sa o rezolv pe loc sau cat mai repede, cum am facut cu salteaua in Trabzon. In interval de o zi aveam izopren de schimb si o saltea noua, inlocuita de oamenii de la Cascade Designs, era in drum spre Teheran.

Trepiedul in sine nu valora deloc mult, dar era un cadou de la Cristi, chiar imi placea si mi se pare trepiedul perfect pentru o astfel de calatorie. Iar problema cea mai mare e ca pana in Teheran e imposibil sa gasesc ceva de schimb, si chiar si acolo nu e o sarcina deloc usoara si gasesti magazine foto intr-un oras aglomerat de 15 milioane de locuitori cu toate lucrurile scrise in farsi. Astfel incat, spre deosebire de salteluta nu exista o rezolvare usoara si gandul nu-mi da pace, mai ales ca sunt lucruri pe care nu pot sa le fac fara trepied. Nu pot sa fac poze incadrate cum trebuie in care sa apar si eu si nu pot sa filmez, doua lucruri care sunt chiar importante pentru mine.

Si toate astea imi treceau prin minde in vreme ce orice piatra mai neagra imi dadea impresia ca e trepiedul cazut, dar pana la urma, ajuns pana la locul ultimei poze nu a fost sa fie si pornesc pentru a treia oara pe aceasi bucata de drum. 30 de kilometri adaugati in plus, sperantele de a ajunge in Igdir complet scufundate si moralul cam la pamant din cauza problemei nou aparute. Si e pacat pentru ca lumina apusului e absolut superba, Araratul arata genial in departare si momentul in care soarele se duce dupa linia orizontului se potriveste cu momentul in care trec peste albia larga a unuia dintre putine rauri din zona, ce curge printr-o vale ce arata mult prea tare.

Macar seara e salvata de gasirea unui hotel cu internet in Tuzlunga, si de un dus cald dupa aproape 5 zile de pedalat.

Datele zilei:

Distanta: 110km.
Diferenta de nivel: 800+ / 1300-.
Moral: 3.
Obiective: 7.

Dimineata pe racoare, trezirea a fost pe la 5:40 si oamenii erau deja in picioare.

Dimineata pe racoare, trezirea a fost pe la 5:40 si oamenii erau deja in picioare.

Impreuna cu tractorul familiei.

Impreuna cu tractorul familiei.

Sate din podis.

Sate din podis.

De pe drum.

De pe drum.

Pietre de mormant, la aproape 2000 de metri

Pietre de mormant, la aproape 2000 de metri

O casa tipica, asemanatoare cu cea in care am dormit. 2 camere, acoperis de iarba. Hobbit style

O casa tipica, asemanatoare cu cea in care am dormit. 2 camere, acoperis de iarba. Hobbit style

Pentru ca inca mai am trepied.

Pentru ca inca mai am trepied.

Drumul stepelor.

Drumul stepelor.

Inaintand catre Ararat

Inaintand catre Ararat

Bicicleta, muntele si arca.

Bicicleta, muntele si arca.

Lumina asfintitului.

Lumina asfintitului.

DSC_2561.jpg

DSC_2566.jpg

DSC_2570.jpg

DSC_2571.jpg

DSC_2576.jpg

DSC_2492

Ani – metropola parasita

Mai sunt cateva minute pana cand apune soarele si eu alerg cu dslr-ul in mana catre o veche biserica armeneasca, acum in paragina din Ani pentru a prinde un cadru cu lumina perfecta. E literalmente vorba de cateva minute, caci dupa o zi intreaga de pedalat pe la 2000 de metri, cu vantul din fata, am reusita sa ajung la Ani cu putin inainte de inchiderea portilor.

La vremea asta oricum sunt singurul vizitator, astfel incat cei doi turci de la intrare mi-au dat voie sa intru cu conditia sa nu zabovesc foarte mult. Problema nu era in schimb zabovitu, ci soarele care se grabea sa se ascunda dupa un munte si sa ia cu el lumina geniala care invaluia locul la ora asta.

Nimic nu e etern, si poate cel mai bun loc in care poti sa-ti dai seama de lucrul acesta e Ani, metropola parasita, capitala armeana care odinioara a fost de aceasi marime si importanta ca si Constantinopolul si Roma. Odata 100.000 de suflete in duceau viata in spatele portilor orasului ce inca mai dainuiesc si isi purtau pasii pe acelasi drum principal pe care am gonit si eu cu bicicleta in cursa cu soarele. Un fost oras de pe fostul drum al matasii, a avut apogeul la sfarsitul mileniului trecut, pentru ca sa ajunga sa fie complet abandonat in urma cu 2 secole. Mai dainuiesc o biserica si o catedrala si se pot inca deslusi urmele fostelor strazi si urmele fostelor cladiri.

Locul e cu atat mai fain cu cat e in mijlocul pustietatii, la capatul Turciei fix la granita cu Armenia, asezat pe un promontoriu natural la poalele muntilor. In departare Araratul cu cel 5000 de metri ai sai se ridica maiestuos deasupra campiei, si un alt varf de 4000 de metri din Armenia isi pravaleste pantele pana in raul pe malul caruia se afla odata orasul. A fost un amalgan de entii si de religii, la fel ca toate orasele din zona caci pana la urma locurile acestea au fost tot timpul la granita intre imperii. Prima data bizantinii si persi, dupa care turcii si persii, dupa care turcii si rusii toti si-au disputat orasele de aici.

La iesire mai stau putin de vorba cu cei 2 paznici, care ma cheama si inauntru sa ma incalzesc putin si ezit sa-i intreb daca pot sa dorm aici, dar pana la urma nu o fac si ma urc pe bicicleta si pornesc inapoi catre Igdir, timp in care incepe sa se lase noaptea. Si in vreme ce traversez primul sat de dupa Ani, inca cu ceva dubii ca nu i-am intrebat pe oameni (chiar mi-ar fi placut o noapte petrecuta intre zidurile fostei cetati) se mai iau si cativa caini de mine si cheful de pedalat in continuare scade sub limita normala.

In schimb cand opresc sa intreb doi oameni ce stateau la ocazie de directia pe care ar trebui sa iau in continuare, unul din ei spune “Misafir”, “Misafir” si reusesc sa inteleg ca vrea sa ma opresc la el in seara asta. Il cheama Omur si casa lui e fix langa drum si in 5 minute sunt inauntru la caldura si la ceai impreuna cu sotia si cu cei 5 copii.

Acum trebuie spus ca vazute de dinafara satele si casele de aici arata destul de trist sau oricum complet altfel in comparatie cu cele din alte zone ale Turciei, in schimb oamenii mi s-au parut extrem de primitori. Si in momente de genul asta am fost extrem de recunoscator pentru aplicatia de google translate care ne-a permis sa comunicam macar la un nivel de baza. Intre timp a mai aparut si fratele sotiei cu un var si in curand ne asezam toti la masa, iaurt cu un fel de branza atoasa si cu cartofi prajiti impreuna cu paine facuta in casa, absolut delicioase toate (nu cred ca am mai mancat cartofi prajiti de cand am plecat din Romania). Si tot vorbind aflu prin Google Translate aflu ca serviciul militar in Turcia e obligatoriu de 15 luni, ca focul ce ardea in soba nu e facut cu lemne, ca viata e destul de grea in partea aceasta a Turciei, ca Omur are 38 de ani si cel mai tanar membru al familiei are o luna si tot asa pana cand si google translate isi arata limitarile si mie imi pica ochii in gura de somn si ma duc la culcare in casa de oaspeti. Vorba vine, ca defapt ma asez la laptop si scriu randurile astea.

Era sa uit despre ziua de pedalat, azi motorasele au mers ceva mai bine pe la 2000 de metri, dar s-a pornit un uragan dinspre sud care o sa bata si maine si care face sa dispara orice spor din viteza de inaintare.

Datele zilei:

Distanta: 102km.
Diferenta de nivel: 800+ / 1300-.
Moral: 8.
Obiective: 10.

Plat ca o campie, dar la 2200 de metri.

Plat ca o campie, dar la 2200 de metri.

Aventura!

Aventura!

Araratul in departare, la peste 200 de kilometri.

Araratul in departare, la peste 200 de kilometri.

Pedaland catre Ani.

Pedaland catre Ani.

La poarta cetatii.

La poarta cetatii.

Intrarea in orasul parasit.

Intrarea in orasul parasit.

Ultimele raze ale soarelui.

Ultimele raze ale soarelui.

Momente magice.

Momente magice.

Si a tinut 5 minute.

Si a tinut 5 minute.

Si dus a fost soarele.

Si dus a fost soarele.

Drumul principal din fosta cetate.

Drumul principal din fosta cetate.

Poate intr-o zi o sa fie si el calare pe una ca cea din dreapta.

Poate intr-o zi o sa fie si el calare pe una ca cea din dreapta.

1 luna.

1 luna.

Sot si Sotie.

Sot si Sotie.

Si unul din cei 5 copii.

Si unul din cei 5 copii.