Category Archives: Maratoane / Ultra

Privind catre Zugspitze

Zugspitze Ultratrail, 100km / 5400m, alergand din amintiri

E doar kilometrul 45, si planul incepe sa se naruie. Sau as putea spune ca e deja kilometrul 45, pentru ca primii au trecut ca de obicei destul de repede. Dar cel putin locurile sunt superbe, si in sfarsit dupa ce primii kilometri am alergat printr-o ceata laptoasa si umeda, acum incepe in sfarsit sa se imprastie ceata, si in timp ce urcam pe o vale ce imi aduce aminte de Bucegi, si incepem sa vedem si noi in jur.

E penultima urcare mai mare, pana la 2000 de metri. Dupa aceasta vine o portiune de 30 de kilometri in care alergi mai mult la vale, sau pe plat. Aici poti sa castigi mult daca ti-ai pastrat energia, sau poti sa suferi o perioada mai indelungata daca nu poti sa alergi. Dar inainte de asta mai e putin de urcat pana in sa, si putem sa ne bucuram de poteca, de locuri.

Pentru ca traseul e superb, e un fel de UTMB in varianta Zugspitze, mai scurt pentru ca Zugspitze e si el mai mic, cu diferenta mai mica de nivel din aceasi cauza. Practic traseul inconjoara masivul, si a fost croit astfel sa mearga pe poteci cat mai frumoase. Mai sunt si bucati de forestiere, de urcat pe partie, dar in cea mai mare parte sunt poteci extrem de frumoase si extrem de pretabile la alergat. Iar Zugspitze e extrem de frumos si spectaculos ca si munte, desi initial nu aveam asteptari prea mari. Seama cu un fel de Piatra Craiului supradimensionat ca suprafata, si cu inca 700m de stanca peste cei 2200m ai Craiului.

Revenind la cursa, cand am plecat de la start planul a fost sa incerc sa tin un puls cat mai constant de la inceput pana la sfarsit, alegand de data aceasta ceva in jurul valorii de 150. Si totul a mers bine pana pe la kilometrul 45, cand organismul parca a schimbat viteza la o treapta interioara. Dintr-a 4 in a 3-a, si astfel s-a restabilit pragul la 140. Si automat scade si viteza de deplasare, kilometri trec mai greu si ajungi sa tragi mai mult pentru fiecare kilometru.

Suficient de greu si suficient de mult pentru a ma intreba ce Dumnezeu caut aici, intrebare care apare inevitabil din cate am observat la cam orice maraton. Si incep sa ma intreb ce sens are participarea la un ultramaraton de munte cand in luna dinainte nu am avut nici un chef de antrenament, si in momentul in care muntii adevarati sunt mult prea departe pentru a face ture alergare pe ei.

Tot acum stau sa ma intreb daca nu ar fi fost mai intelept ca in ziua de dinaintea concursului sa fi stat cuminte si sa nu fi urcat la o cabana la 1600m pe un munte mai mic de langa Zugspitze. Poate as fi avut mai multa energie acum, si poate as mai fi castigat cativa kilometri inainte de momentul in care as fi ramas fara energie. Pe de alta parte data tot am batut 670 de kilometri pana aici, e pacat sa nu faci nimic intr-o zi cu vreme buna.

M-am inscris la concurs (de fapt m-a inscris Mihaela) din ianuarie, si chiar eram curios sa vad cum arata si cum e organizat un ultramaraton afara din tara. Marea problema e ca dupa ultramaratonul de scari aproape o luna am fost pe bara si inca o luna nu am avut nici un chef de antrenament. Si chiar daca as fi avut chef de antrenament sa ma invart cateva zeci de kilometri prin padurile berlineze nu e chiar visul meu. Am nevoie de munti, de privelistea de pe varf, de apusuri si rasarituri frumoase, de alergatul la vale. Astfel incat fara nici un fel de motivatie cea mai lunga tura de alergat de dinainte de concurs a avut 17 kilometri, cu fix o saptanana inainte de concurs. In afara de asta catarat, bicicleta, cicloturism, activitati ce nu sunt cel mai bun antrenament pentru un ultramaraton pe munte.

Dar acum ajunge cu scuzele patetice si cu lipsa de motivatie, si un momentul in care mai ai un maraton si jumatate nu ajuta cu nimic sa te gandesti “cum ar fi fost daca”. La fel ca si de foarte multe ori in viata, cel mai simplu si eficient e sa incerci sa te descurci cu ceea ce ai, sa inveti lectiile si sa mergi mai departe. Lamentarile sunt inutile, mai ales in momentul cursei.

Deocamdata trebuie sa vad daca pot sa recuperez ceva din amintirile de acum 2 si 3 ani de la 7500. Problema e ca amintirile respective sunt legate si de un nivel ceva mai bun de antrenament pe care il aveam atunci, de mai multe zile petrecute pe munte, si in cazul zilei de astazi datele si asteptarile nu prea se potrivesc.

Totusi din amintiri vad cu surpindere ca atunci cand e vorba de urcat abrupt la peste 1500 metri amintirile ajuta, si chiar si fara bete ma misc mai repede decat plutonul in care sunt si depasesc oameni. La fel si pe coborarile abrupte, chiar daca de data aceasta planul e sa nu dau drumul la picioare prea tare pe coborari pentru a menaja muschii pentru partea a doua a cursei.

Vine si kilometrul 50, suntem fix la jumatatea cursei si urmeaza o coborare pe un forestier pe care iti vine sa dai drumul la picioare si totusi nu prea, un fel de drumul de vara ceva mai domol. Ce e totusi interesant la concursurile din afara e ca fiind mult mai multi participanti, in general nu esti singur pe traseu, si depasesti sau esti depasit.

In cazul meu in partea a doua a cursei sunt cam tot timpul depasit, nu de foarte multi oameni dar totusi constant. Nu ajuta deloc la moral, mai ales cand esti cu bateriile pe 0. In schimb pot sa observ ritmul de invidiat pe care il au unii concurenti care ma depasesc. Nici prea repede nici prea incet, ca un metronom care incet incet toaca kilometri. Putin invidios si demoralizat imi dau seama ca asta trebuie sa incerc sa gasesc si eu, un ritm cu care sa pot sa alerg pana la nesfarsit.

Cred ca la fiecare ultramaraton pe langa foarte multa vointa e nevoie si de o abilitate de a rezolva problemele care apar pe drum. Pentru ca oricat de mult te-ai antrena, e foarte greu sa te lovesti te toate situatiile care pot aparea in ziua concursului. Si in momentul in care apare o problema, e bine sa incerci sa o rezolvi din timp. Daca apare o problema pe care nu stii cum o rezolvi in timpul unui concurs, cel mai probabil va aparea din nou, si din nou, pana cand vei invata lectia.

In cazul meu din categoria lectiilor pe care nu le-am invatat pana acum e nutritia, si si de data aceasta ca si in ultimele 2 concursuri lungi la un moment dat am ajuns cu bateriile pe 0. De data aceasta cam devreme, adica la kilometrul 55, putin dupa jumatatea traseului, unde e si un punct de alimentare generos cu sezlong-uri, doctori sau mancare de tot felul. Si cu toate astea dintre toate lucurile care sunt de mancare pe acolo nu-mi face nimic cu ochiul. De fapt aproape nimic, pentru ochesc intr-un colt de masa rosii cu sare, care intra absolut genial. Dar cata energie pot totusi sa-ti dea niste rosii cu sare.

Problema cea mare la orice cursa de anduranta e sa stii ce sa mananci astfel incat sa tii corpul cam tot timpul alimentat cu carbohidrati. Daca ajungi sa mergi doar pe grasimi ritmul scade drastic, si felul in care percepi efortul se schimba si el. Si pe masura ce trec orele si rezerverele pe care poate le aveai se termina, devine din ce in ce mai greu sa alimentezi motorasul.

Desi la toate punctele de alimentare aveau la discretie gel-uri de la high5 si batoane solite, in cazul meu dupa 8-9 ore mi se pare foarte greu sa convingi stomacul sa pofteasca si sa digere ceva. Nici acum nu sunt sigur ce e mai intelept, sa bagi cu forta sau sa astepti sa ti se faca pofta dupa chestii. Tind totusi sa cred ca prima varianta.

De la kilometrul 55 pana la kilometrul 65 traseul e plat, poate chiar putin la vale, si dupa ce reusesc sa ma urnesc cu greu de la punctul de alimentare reusesc sa mentin un ritm oarecum constant de 8-9km/h, pe undeva pe la 7 minute pe kilometru. Sunt unii care alearga mai repede, putini care alearga mai incet, unii mai vorbareti, altii mai putini.

De fapt in acelasi stil nemtesc ceva cam rece din cate am observat tipii nu sunt prea vorbareti. Iar dintre straini m-am intalnit cu 2 italieni care in dulcele stil latin palavrageau incontinuu, am mai alergat ceva si cu doi unguri care era si ei destul de vorbareti. Pana cand avand ritmul ceva mai rapid s-au departat si s-au pierdut in zare.

Apropo de unguri, mi se pare absolut fascinant ca au atatia alergatori e distante lungi (cred ca au fost in jur de 20 la concurs), mai ales tinand cont de faptul ca nu prea au nici un fel de munti mari in tara lor. Iar cativa dintre ei sunt chiar foarte buni.

Punctul de control de la kilometrul 65 vine cu aceasi greata si dupa cateva bucati de cascaval cu sare si de apa plec mai departe. Urmatorul punct de alimentare e relativ aproape, la kilometrul 71, dar pana acolo avem de urcat 400 de metri diferenta de nivel. Traseul e absolut superb pe aici, serpuind printre mici lacuri si paduri, pe poteci numai bune de alergat.

Deocamdata alternez alergatul cu mersul, si mi se pare foarte frustrant in momentul in care alti concurenti cu bete trec pe langa mine intr-un fel de mars rapid. Mana si picior opus, impreuna cu un ritm bun te pot duce cu 6-7 km/h, chiar si atunci cand drumul e intr-o usoara urcare. Nu-i nimic, lectia e invatata si poate data viitoare voi lua si eu bete dupa mine. Totusi cea mai buna solutie mi se pare sa fii suficient antrenat si sa pot alerga continuu pe portiunile respective.

Pepene rosu!!!, la punctul de alimetare de la kilometrul 71 au pepene rosu. De departe cea mai buna chestie pe care am mancat-o pana acum in timpul unui concurs. Pe de o parte are si apa pentru hidratare, are si un gust racoritor, e si natural, si intra foarte bine chiar si in momentul in care nu ai chef de nimic foarte dulce. Totusi nu stiu cat de multa energie poti sa iei din pepene rosu, dar cel putin pe primii kilometri de dupa punctul de alimentare pare sa fi functionat cat de cat.

Pana la urmatorul punct de alimentare sunt 10 kilometri, si daca primii 4-5 trec oarecum din inertie pe o serie de forestiere in urcare usoara, ultimii se scurg extrem de greu, cu o coborare destul de tehnica pana in fundul pamantului, la 865m altitudine. Si binenteles ca am coborat pana aici doar pentru a urca din nou la 2000m, pentru a 3-a oara in timpul concursului, dar de data aceasta dupa ce am deja 80 de kilometri in picioare. Dar pana sa vina urcarea, la punctul de alimentare de la kilometrul 81 mai intra aproape jumatate de pepene rosu, care intra la fel de bine ca si la punctul de alimentare de dinainte.

E ora aproximativ ora 20:00, si mai sunt 20 de kilometri pana inapoi in Grainau, si stau sa ma gandesc cat de mult pot sa dureze pana la urma 20 de kilometri. Sunt totusi 20 de kilometri cu o urcare de 1200m diferenta de nivel, si dupa un concurs destul de lung. Sper in minte ca totusi macar portiunea de coborare sa fie ok si sa pot da drumul la picioare.

Dar deocamdata e de urcat, destul de domol la inceput dar pe masura ce trec kilometri si panta se accentueaza, ajungand la un moment dat sa urcam pe un versant destul de salbatic al muntelui,pe serpentine ce imi aduc aminte de jepii mari. Inainte de serpentine la un moment dat trecem si peste un canion extrem de spectaculos, pe un pod suspendat la 50m deasura firului apei.

Soarele apune, si spectacolul e pe cinste. Cerul s-a luminat si desi suntem pe versantul sud-estic al muntelui sus pe varfurile stancoase se pot vedea fuioare de ceata colorate in mod spectaculos de ultimele raze de soare. Sunt momente frumoase si in conditii normale, dar mai ales in momentul in care esti obosit, dupa multe ore de concurs ele par sa se imprime mult mai adanc in memorie. Oboseala, extenuarea, lupta continua dintre vointa si vocea care iti zice sa renunti, toate se combina pentru a deschide larg portile perceptiei si ale sufletului.

Si dupa 3 ani imaginea rasaritului pe care l-am vazut la 7500 din Saua Strung e mai mult decat plina de viata, mai puternica decat orice fotografie, cu nori spectaculosi ce se scurgeau dinspre platou catre Valea Ialomitei. La fel probabil toti cei care au participat la 7500 la tura lunga isi aduc aminte de urcarea pe Valea Gaura, pe noapte, cu un cer plin de stele deasupra, undeva pe un versant pustiu al muntelui. Sunt experiente pe care poti sa le traiesti decat ultramaratoanele pe munte, singura conditie fiind sa fii deschis pentru a absorbi tot ce e in jur. Si sunt experiente care vor ramane cu mine multi ani de acum incolo.

Ma incapatanez sa nu scot frontala pana la punctul de alimentare de la kilometrul 90, pentru ca aici oricum o sa iau o pauza putin mai lunga, din nou doar cu pepene rosu si cu apa. Aici in punctul de alimentare dau de alta basfemie alimentara iubita la nemti, floricelele dulci. Clar trebuiau sa se consulte si cu alte popoare si trebuiau sa aiba si unele sarate.

De aici urmeaza o ultima urcare de 400m diferenta de nivel, pe o partie de schi pana la 2000m, si inca 6 kilometri de coborare, dintre care 4 kilometri in care sunt de coborat 1000m diferenta de nivel. Afara a iesit si super luna, de dimensiuni considerabil mai mari weekend-ul asta, si odata ajungs in saua de la 2000m ajungem sa vedem sub noi si Garmish-ul si Grainau-ul. Arata de aici de sus fix ca Sinaia si Busteniul de pe valea Prahovei, undeva la peste 1000m sub noi, cu o luna plina deasupra capului.

Coborarea merge in schimb destul de greu, nici nu pot sa zic ca ma deranjeaza ceva, dar nici nu ma grabesc prea tare la vale. In plus poteca e destul de tehnica pe alocuri, cu ceva noroi si cu umezeala destul de multa.

Pe alocuri miroase extrem de puternic a menta, mai ales in portiunile in care din cauza umiditatii a inceput deja sa se puna roua pe plante. Din loc in loc sunt voluntari si salvamontisti, care stau de planton in punctele cheie pentru a dirija concurentii. Si mai toti au cate un foc, atat de imbietor in momentele respective. Unii sunt mai plin de viata, o parte din ei s-au culcat deja, altii incurajeaza. Stau sa ma gandesc ca e probabil singurul concurs de pana acum in care nu am facut nici o crampa musculara, mergand destul destul conservativ.

Pe la 1000m traseul trece prin cateva pajisti atarnate deasupra vaii, unde dau din nou de cativa oameni care incurajeaza, de data aceasta cu o talanga destul de insistenta. Cand ma apropii disting silueta unei vaci care se scarpina linistita si zdranganea din talanga. Nu-i nimic, danke shoen vacuta pentru incurajarile neintentionate.

Pe ultimii doi kilometri reusesc in sfarsit sa dau drumul la picioare, kilometrii fiind mai mult pe plat sau intr-o usoara coborare. Si ii alerg chiar suprinzator de repede, tinand cont de distanta de pana acum, cu 6 minute 30 pe kilometru, trecand in cele din urma linia de sosire in 17 ore si 48 de minute.

Cred ca in momentul in care te inscrii la ultramaratoane, pe langa declaratia pe proprie raspundere ar trebui sa primesti si un avertisment de genul “Atentie, poate crea dependenta”. Pentru ca concursul acesta de la care nu aveam nici un fel de asteptare, aproape nici un fel de target, pentru care nu am avut nici un chef sa ma antrenez, mi-a placut extrem de mult.

Nu am gasit aceasi atmosfera de la 7500 in schimb, oamenii cu care mi-ar place sa ma intrec sunt la 2000km distanta, dar totusi mi-a placut foarte mult ca experienta si clar pot sa-l recomand pentru oameni care vor sa incerce o cursa foarte frumoasa, dar mai scurta si fara conditiile UTMB-ului. Si desi pare departe cu cateva bilete low-cost pana in Munchen se ajunge foarte repede.

Si din categoria lectiilor inca neinvatate, ramane problema mancarii in timpul unui asemenea concurs. Poate la un moment dat voi gasi si o solutie pentru ea, daca nu lectia se va prezenta de fiecare data pana cand o voi invata.

Mai jos e un filmulet de la concurs, in care chiar apar si eu in jur de 0:50.

Si cateva poze facute in drumetiile de vineri si duminica.

Potrivirea la imbracaminte a fost pur intamplatoare.

Vizavi de Zugspitze.

Poteca serpuitoare.

La inaltime.

Pe acolo alergam maine.

La inscriere.

Partenklamm.

Mioritica de Bavaria.

Scarile de langa radebeul

Mt. Everest Treppenlauf, 85km / 8848m

De doua ori un maraton, si inaltimea Everestului de urcat si de coborat. Cel mai greu concurs la care am participat pana acum, de departe. Iar mama mea probabil o sa ma certe in ultimul hal in momentul in care o sa citeasca jurnalul.

As putea incepe cu intrebarea unui coleg de munca, care in una din pauzele de masa a pus o intrebare foarte simpla: “De ce?”, si dupa o scurta discutie mi-am dat seama ca oricum as fi raspuns la aceasta intrebare tot nu as fi reusit sa-l conving de sensul unui astfel de concurs. Singura explicatie cu o oarecare samanta de logica a fost ca e prea aproape concursul de Berlin, si prea nebun ca sa nu particip la el.

De inscris m-am inscris la sfarsitul lui ianuarie, cand am auzit de la Gabi Solomon ca se organizeaza un astfel de concurs in Germania. Nu am stat mult pe ganduri, de fapt fix un sfert de ora, pana cand am achitat taxa de inscriere si eram pe lista de asteptare. Au urmat 2 luni si jumatate in care am incercat sa ma antrenez pe scarile pe care le-am gasit prin Berlin, respectiv unele de 30m diferenta de nivel de pe Muntele Zmeului, sau in momentele in care aceastea erau acoperite de gheata si de zapada in cladirea in care muncesc.

Vai ce ma asteapta!

Totusi una peste alta s-au strans cateva antrenamente cu scari, si din experienta celor 2 ultramaratoane la care am mai fost, stiam ca daca incep incet si daca nu am probleme ar trebui sa pot sa duc concursul la bun sfarsit, poate chiar la un loc decent.

Astfel incat dupa un weekend petrecut tot prin imprejurimile Dresdei, iata-ne din nou in drum spre Radebeul, un fel de suburbie a Dresdei, unde se organizeaza si concursul. Practic in satul respectiv e o regiune viticola destul de veche, si implicit terase cu vie, si implicit si scari. Respectiv “Treptele Varfului”, in traducere libera, cu 80 de metri diferenta de nivel de sus pana jos si care impreuna cu 2 bucatele mai plate in partea de sus si in partea de jos a scarilor formeaza traseul pe care se desfasoara concursul.

Concursul incepe la fel ca mai multe ultramaratoane dupamasa la ora 16:00 (in ideeaa ca daca oricum prinzi o noapte macar sa fii ceva mai odihnit in timpul ei), astfel incat am tot timpul sa ma invart prin zona, sa mai fac ceva poze si sa analizez traseul. Organizatori par sa fi planuit totul foarte bine, in schimb ma surprinde cand in partea superioara a traseului vad ca au 3 corturi de campanie amenajate, doua dintre ele cu paturi de campanie. Pai noi am venit aici ca sa dormim sau sa alergam, imi zic in gand.

Si treptele in sine.

Corturile de campanie inainte de concurs.

Privelistea de deasupra.

Briefing-ul si regulile sunt scurte, mergi pe partea dreapta, ai grija cand depasesti, ai grija cu numarul de concurs ca sa fie inregistrat cum trebuie in fiecare runda, reguli pe care reusesc sa le inteleg si eu fara probleme. Am timp la fix sa cobor odata scarile pentru a ajunge la masina pentru a ma schimba in echipamentul de concurs, si sa le mai urc inca odata si iata-ne aliniati la start, 60 de oameni din toate colturile Germaniei, multi dintre ei nefiind la prima editie.

Startul se da de sus, si plec destul de in fata, coborand scarile in ritm constant, cate doua trepte cate odata. Ca si la un maraton de munte sunt absolut convins ca diferenta nu vine de la urcare, ci de la portiunile de coborare si de plat. Daca reusesti sa alergi pe acolo, si sa pastrezi un ritm cat mai constant tot concursul, ai mult mai mult de castigat decat daca tragi tare pe urcari. Primele runde raman in spatele celor mai experimentati, doi dintre ei castigatori ai editiilor precedente, fara a forta, cu ochii pe puls si pe ceas. Primele runde merg bine, cu ceva sub 8 minute pe runda, dupa care urmarind ceasul ma hotarasc maresc un pic ritmul si de la tura 5 incolo trec pe prima pozitie.

Si tin un ritm constant in primele 20 de runde, care trec incredibil de repede, astfel inca la runda 20 aveam un avantaj de 2 runde fata de urmatorul concurent, alergand cu ceva sub 8 minute pe runda. Timpul trece, se apropie si inserarea, ritmul scade putin in timp dar diferenta fata de urmaritori se pastreaza. Organizatorii au un nenica cu microfon sus la punctul de start si de sosire, care anunta de fiecare data care e persoana care vine, si ma simt putin mandru cand aud Radu si Romania. Si chiar cobor foarte bine, cel putin in comparatie cu restul, iar alergatul la vale pe scari imi aduce putin aminte de concentrarea si de alergatul la vale pe munte. Atunci cand se leaga miscarile, e o plutire neinfranata, in care te ajuti de gravitatie pentru a ajunge la vale, si nu lupti impotriva ei.

Urmatoarele runde trec cam in acelasi ritm, constant, si constant mai rapid decat cei care sunt pe locurile 2-4, astfel incat la runda 40 aveam 3 runde si jumatate diferenta fata de urmatorii. Au trecut deja aproape 5 ore de concurs, efortul incepe sa se simta la toti concurentii si ritmul incepe usurel sa scada.

Ca si la orice ultramarathon, pe langa pregatirea anterioara, cel mai important factor mi se pare de departe mancarea. Ai nevoie pur si simplu de imens de multa energie, mult mai multa decat poti stoca in muschi, sau decat poti asimila in timpul cursei. Ca sa tii motorasele functionand cum trebuie trebuie sa le alimentezi corespunzator, sau dupa o alta vorba pe care am auzit-o acum ceva vreme : oricum ajungi sa functionezi cu grasimi, dar grasimile trebuie arse la un foc mocnit de carbohidrati. Carbohidrati acestia au fost la mine gel-uril de la sponser, cu care pot sa zic ca m-am impacat destul de bine la concursurile la care am fost pana acum, udate la fiecare tura sau o data la doua ture la punctele de alimentare cu apa minerala, sau isotonic, sau cola, sau suc de mere, dupa chef. Un mare avantaj la un concurs de genul acesta e ca nu trebuie sa cari aproape nimic dupa tine, si ca poti sa bei sa mananci odata la 5-10 minute. Toate acestea vin in schimb si cu avantajul plictiselii, aceleasi trepte de 100 de ori.

Minutul 0, startul concursului.

Pe la runda 47, cu 4 runde diferenta fata de urmaritorii in schimb simt ca stomacul nu mai vrea sa mai coopereze, astfel incat trebuie sa iau o pauza de toaleta, in care imi dau seama din pacate ca lipsa de cooperare e aproape totala, si ca tot ce am manacat si mare parte din ce am baut in orele de dinainte iese afara fara drept de apel. Macar ma simt mai usor dupa ce ma ridic de pe toaleta, dar imi dau seama ca daca nu reusesc sa compensez cumva pentru toate lichidele si pentru toate sarurile pierdute situatia nu o sa fie deloc roz.

Seara pe racoare.

Gandul ma duce la Mike si la un 7500 de acum multi ani, cand si ea a avut probleme intestinale, si stiu din experienta ei ca o chestie de genul acesta te stoarce in ultimul hal. Ca sa functioneze cum trebuie, pe langa ceva carbohidrati muschi au in primul rand nevoie de apa si de saruri, fara acestea ajung sa-si piarda elasticitatea, sa se blocheze, incep crampele.

Intre timp apare si Mike, care cred ca ramane putin surprinsa de clasamentul din momentul respectiv, dar careia nu apuc sa-i zic cam ce probleme am, si care oricum nu cred ca ar fi avut cum sa ma ajute in momentul respectiv. Astfel incat strang din dinti, si incerc sa compensez cu cat mai multa apa si cu cat mai mult isotonic, si cu chestii mici de mancare, sperand sa fie asimilate cat mai repede.

Intre timp in schimb s-a lasat noaptea, alergatul pe scari la vale nu mai merge chiar asa de bine si incep sa simt cum la fiecare coborare muschii incep sa devina din ce in ce mai obositi. Strang din dinti si pastrez ritmul, diferenta fata de locurile 2-3 se pastreaza, 3 ture diferenta, si incet incet se apropie si tura cu numarul 70. Teoretic stiu ca la diferenta pe care o am pot sa merg considerabil mai incet in ultimele ture si tot sa termin pe primul loc, dar asta nu ajuta prea mult in momentul in care fiecare alergare la vale sau pe plat incepe sa devina un chin din cauza muschilor blocati.

La tura cu numarul 70 in schimb toaleta ma cheama din nou, si de data aceasta imi dau seama ca situatia cu stomacul nu s-a imbunatatit, ba chiar ca toate lichidele / alimentele incearca sa iasa pe doua cai. Stors bine, tot ce vreau sa vad in momentul respectiv e un pat in care sa ma intind, astfel incat cuprins de frisoane gasesc unul liber pe care il si folosesc. Cortul e incalzit, si totusi tremur din toate incheieturile cu aceeasi senzatie de greata, o intreb pe o tanti cu o patura de unde pot sa iau si eu o patura, iar tanti cand ma vede imi da patura ei.

Vine si nenica care organizeaza concursul ca sa ma intrebe daca sunt ok, trimite si un nenica de la ambulanta care imi da un medicament de stomac care din pacate nu prea are nici un efect asupra senzatie acute de greata, astfel incat petrec urmatoarele 4 ore pe patul de campanie, undeva intre somn si veghe, cu aceasi senzatie de greata si cu o punga mereu la indemana. Cred ca a fost pentru prima data cand am varsat cand tot ceea ce a iesit nu a avut gust naspa, o combinatie de isotonic cu gel-uri. In momentul in care m-am intins nu-mi mai pasa de nimic, nici de avansul pe care il aveam, nici de continuare concursului, tot ce voiam sa fac e sa stau intins in pat, sa-mi treaca frisoanele si greata.

Orele trec incet, concurentii se tot perinda prin cortul cu paturile de campanie, unii mai dorm, unui doar stau putin sa se reculeaga, altii vin sa manance. Intre starea de somn si de trezie, mai schimb vorbe cu unii dintre ei, si imi dau seama ca nu sunt singurul cu probleme intestinale, cam toti cei care sunt trasi pe dreapta suferind de aceasi chestie. Spre sfarsit cred ca atipesc totusi cam o ora, trezindu-ma cu putin inainte de 6. Mike a spus initial ca avea sa revina la putin dupa 6, ora la care ar fi trebuit sa termin daca as fi pastrat un ritm cat de cat decent. Dar nu a fost sa fie, astfel incat motivat de faptul ca probabil Mike ma asteapta undeva afara ma motivez sa ma ridic macar din pat si sa incerc sa fac cativa pasi.

Si ma simt ceva mai bine decat in urma cu cateva ore, daca las la o parte faptul ca sunt complet stors si ca am muschii de la picioare aproape complet blocatii din cauza lipsei de apa si de sare. Dar totusi am stiut din momentul in care m-am ridicat ca vreau sa fac si ultimele 30 de runde, ca am timp suficient ca sa le duc pana la bun sfarsit, si ca am toate sansele sa o fac. Doar vointa sa fie.

Privit un pic ca un inviat din morti, ma deplasez sontac sontac in cortul bucatarie, unde reusesc sa mananc o felie de paine cu salam, dupa care ii zic lui Mike ce probleme am avut, dar ca vreau totusi sa continui. Doar pacat pana la urma de cele 70 de runde care au trecut pana atunci.

Si imi place la nebunie ca toti concurentii ma incurajeaza cand ma vad din nou dupa atatea ore, de data asta sontac sontac cu muschii blocati. Cel putin prima coborare a scarilor a fost groaznica, dupa au mai inceput cat de cat sa-si dea drumul muschii. E interesant cum ajungi sa legi relatii cu toti, pentru ca ii vezi de atatea ori pe trepte, fiecare cu lupta lui, fiecare cu vointa lui, fiecare cu numele lui. Si zambesti si incurajezi, si vezi fete concentrate, si fete luminoase, si in spatele tuturor e o vointa de fier. Am vazut mai multa vointa in timpul acestui concurs decat la toate concursurile la care am participat pana acum la un loc, si la mine si la ceilalti concurenti.

E greu de spus ce anume te face sa mergi in continuare in momentul in care simti ca fiecare celula a organismului tau iti spune sa te opresti, atunci cand esti dupa 15 ore de efort si cand fiecare 1% din distanta dureaza 14-15 minute. Dar totusi in momentele respective, atunci cand iti zici “vreau” si “pot” se intampla ceva magic. Si am avut parte de suficiente momente de genul acesta in ultimele runde, care treceau din ce in ce mai incet, si am vazut suficiente momentele si la toti ceilalti concurenti care era inca in concurs.

De fapt daca stau bine sa ma gandesc imaginea concurentilor din ultimele de runda, camarazi intr-o suferinta fara nici un sens, o sa-mi ramana intiparita in minte mai adanc decat la orice concurs de pana acum. Pentru ca se forma in momentul respectiv o legatura invizibila atunci cand schimbai priviri, zambete, incurajari sau doar fete concentrate, pentru ca erau momente in care te uitai ca intr-o oglinda, si in care stiai exact prin ce trece in momentul respectiv persoana respectiva. Si asta poate si pentru ca oamenii cu care am impartit ultimele ore ale concursului erau cei care se luptau sa termine, sau sa stranga cele mai multe runde, si la orice concurs ultimul pluton mi se pare ca are cel mai mult de suferit.

Imi pare rau ca inca nu am reusit sa fac poze de la concurs, dar atunci cand o sa apara o sa completez jurnalul cu pozele celor cu care am impartit ultimele runde.

Sincer stau sa ma intreb cu ce a functionat organismul in momentele respective, pentru in afara de apa si de cate un pahar de cola altceva nu am reusit sa mananc in dimineata respectiva. Si totusi, ca un metronom, desi din ce in ce mai incet, se duceau treapta dupa treapta, metru dupa metru. Si toti privitorii au fost geniali, la fel si toti concurentii, la fel si momentele respective. A fost o experienta de multe ori mai grea decat continuarea concursului de la runda 70 daca nu as fi avut nici un fel de probleme, cu mult mai intensa si mult mai emotionala.Mai fac o pauza la runda 80, si la runda 90, dar imi dau seama ca pentru fiecare pauza in care incerc sa mananc ceva mai serios nu reusesc sa mananc nimic, si ca pornirea e din ce in ce mai grea, astfel incat renunt la pauze si intr-un ritm de melc incerc sa nu ma opresc dupa runda 90. E deja mijlocul zilei, dar e placut si adie vantul, se vede pana departe si din nou e plin de oameni care incurajeaza pe traseu. Am auzit si incurajari in Romana, probabil de la un sas venit cu multi ani in urma in zona, si de la o tanti care a si concurat care a facut facultatea la Timisoara. La atatea runde, ai timp sa tot schimbi vorbe si impresii.

Pentru a indica ultimele runde pentru fiecare din concurenti, pe langa un nenica care era la microfon mai era si o fatuca cu mama ei, care aveau casa fix pe marginea scarilor, care imparteau concurentilor care erau la ultima runda o ramura verde pe care tocmai pocnisera frunzele. Era semnul ca se terminat, ca mai trebuie sa mai urci doar odata scarile, ca o sa fii incurajat si aplaudat in ultimul hal de toti privitorii.

A doua zi, mai multa concentrare, mai mult efort.

Si dupa o serie de runde care parea ca nu se mai termina, si la care mi se parea ca numaratoarea pe care o tineam in cap mereu ar trebuie sa fie inaintea numaratorii oficiale, vine si randul meu sau iau ramurica, si sa am parte de cel mai tare finish de la toate concursurile la care am participat pana acum. Pentru ca la cat vorbise nenica cu microfonul de-a lungul concursului devenisem o mica vedeta, era romanul care a condus clar vreme de 70 de runde, care aveea 3 runde diferenta, care a revenit din morti si care a hotarat sa duca concursul la bun sfarsit. Si chiar au fost foarte multi oameni, si foarte multe fete care ma incurajau constiincios, runda de runda, si carorara le raspundeam de fiecare data cu cate un “Danke”. Inchei runda cu plecaciuni in fata acelorasi specatori, fara de care pentru toti concurenti ar fi fost mult mai greu, si cu putina energie pastrata pentru a face ultimi pasi in alergare, termin si runda cu numarul 100, dupa 21 de ore si 30 de minute, pe locul 17 din 60 de concurenti, din care doar 27 au reusit sa termine cele 100 de runde.

Prin comparatie, daca pentru primele 70 de runde am avut nevoie de 10h20, pentru ultimele 30 de runde am avut nevoie de aproape 7 ore, plus cele 4 ore petrecute inainte in pat. A fost, poate chiar si pentru mine, poate un pic prea mult. Spun asta acum la 4 zile dupa ce am terminat concursul cand inca am o febra musculara groaznica, si ma simt ca si cum toti muschii de pe picioare ar fi fost dinamitati si reasezati intr-o neoranduiala totala. Si sunt convins ca totul a fost in primul rand din cauza problemelor intestinale (banuiesc sucul de mere), si de aici din cauza deshidratarii si a lipsei de sare. Asta e, sunt zile si zile, probleme si probleme, si ma bucur pe de alta parte ca de-a lungul concursului nu m-a durut nici o incheietura si nici un genunchi. Din proprie experienta muschii se refac mult mai repede decat un ligament sau o incheietura cu probleme.

Revenind in schimb acum la finalul concursului, dupa finish-ul destul de emotional, tot ce vreau sa fac era sa ma intind, chestie pe care o si fac ajutat de Mihaela, pe acelasi pat de campanie cu care incepusem sa dezvolt relatia din noaptea precedenta. Desi e un amarat pat de panza intinsa, e de departe cel mai dulce pat pe care m-am intins vreodata pana acum. Nici cel mai scump pat de pe lumea asta in conditii normale nu are cum sa se simta la fel cum s-a simtit patul de campanie. Afara e soara dar bate vantul, copacii din jur se clatina si vad umbrele frunzelor cum se misca pe peretii cortului de campanie, concurentii cu care am impartit ultimele runde vine unul cate unul, si iau cate un pat in primire, fiind si ei ajutati la randul lor de fiice, de parinti, de sotii. Si mai toti se intind si atipesc macar pentru cateva minute, intr-un somn probabil la fel de dulce si la fel de adanc ca si somnul din copilarie.

Dupa 2 ore in schimb trebuie sa ma scol pentru a merge la festivitatea de premiere, unde pe langa castigatori toti cei care au terminat sunt chemati langa podiumul de premiere, astfel incat apuc sa mai vad inca odata toti oamenii din timpul concursului. In schimb efortul de a ajunge pana langa podium e substantial, la fel ca si efortul de a iesi din masina in momentul in care am ajuns in Berlin, la fel ca efortul de a urca cele 4 etaje inalte ale blocului in care locuiesc. Urmeaza o recuperare probabil cam lunga pentru gustul meu, si Zugspitze Ultramarathon in iunie, dar sa vedem in schimb cum o sa mearga recuperarea pana atunci. Deocamdata urmeaza un concediu de 6 zile, in care o sa avem doar drumul liber in fata noastra, o tara noua de explorat si o primavara de intampinat.

Pentru cei interesati de datele tehnice, track-ul concursului, din pacate fara GPS in ultimele ore poate fi gasit aici.

Maratonul Pietrei Craiului

Maratonul Pietrei Craiului, editia 2012

Sanatatea e de multe ori un lucru pe care il luam de cele mai multe ori de bun, si in general nu ne dam seama cat de importanta e decat in momentul in care suntem bolnavi. Incerc totusi sa-mi amintesc mai des, si probabil din cauza aceasta urarea mea preferata e multa sanatate.

Acum 4 luni de zile am luat hotarea, in urma unui cumul de motive sa schimbam orasul. In momentul respectiv si santatea era unul dintre motive, in mare parte pentru ca in ultimii doi ani de zile incepusem sa am problem din ce in ce mai dese in Bucuresti cu astmul. Initial era vorba de un oras de la poalele muntilor, dar pana la urma printr-un concurs de imprejurari am ajuns dintr-o capita de campie in alta capitala de campie, respectiv din Bucuresti in Berlin. Si odata ajuns aici dupa prima saptamana mi-a fost destul de clar ca in Berlin pot sa fiu un om sanatos, sa nu am nevoie de antihistaminice si antialergice, ca pot sa ies oricand la alergat fara un puf de ventolin inainte, fara sa ma trezesc noaptea din cauza ca nu pot sa respir. Si astfel au trecut 3 luni de zile, in care noua situatie a devenit normalitate, 3 luni dupa care uiti cum era inainte.

Dar au fost totusi 3 luni de zile in care am iesit mult mai des la alergat, pe stadion, prin padure, pe Muntele Diavolului (Teufelsberg, un munte artificial impadurit, ridicat din molozul cladirilor bombardate in al doilea razboi mondial), am iesit la alergat prin dealurile spre munti din Germania, am iesit la alergat chiar si prin Dachstein si prin Tatra. Ceasul spunea ca sunt mai antrenat ca anul trecut, eu ma simteam mai antrenat ca anul trecut, pana si strategia si echipamentul era mai bine facut ca anul trecut. Intr-un fel chiar era curios cum vor fi puse in balanta antrenamentele mai constante din Berlin versus concursuri odata la cateva saptamani.

Si astfel ne-am planuit un mic concediu de 7 zile in Romania, ocazie cu care sa ne luam toate hainele si echipamentul de iarna din tara, sa ne vedem parintii si prietenii, si sa rezolvam in cele din urma o groaza de probleme organizatorice. In drum spre Romania trecem si prin Tatra, unde petrecem 2 zile frumoase alergand prin poteci decupate parca din stapanul inelelor. Aflu de o varianta poloneza a Gianinei cu care ma intalnesc pe una din poteci si de un prin ultra-maraton care se va organiza anul viitor in iunie in Tatra, si de o comunitatea de alergatori motani din Polonia, la care gasesc o groaza de asemanari cu cei din Romania.

Dupa care ajunsi inapoi in tara, dupa o zi petrecuta la parinti la Slatina, urmeaza 3 zile in Bucuresti alergand dupa diverse treburi prin Bucuresti, dar 3 zile in Bucuresti in care nu am putut sa respir cum trebuie si in care nu am putut sa dorm decat pe franturi. Din nou ventolin, claritine, paracetamol sinus, si amintiri ale perioadelor din liceu in care ma simteam la fel de naspa. Macar de ar fi avut efect toate acestea, dar parca dupa vara secetoasa si calduroasa Bucurestiul a fost mai poluat ca niciodata. Poate trecerea brusca dintre medii a declansat problemele, cert e ca totul a venit ca un dus rece si ca un fel de amintire a motivului principal pentru care am luat hotararea acum 4 luni de zile.

Totusi sunt cel putin doua milioane de oameni pentru care aerul din Bucuresti nu e neparat o problema de sanatate, sau cel putin nu pe termen scurt cum e in cazul meu, si clar e o chestie legata de o sensibilitate capatata pe cale genetica de la unul dintre strabunici, dar totusi la mine in ultimele 3-4 luni a fost foarte simplu sa vad cauzalitatea, si sa vad ce importanta are un mediu curat.

Acum in schimb trebuie spus ca trecand peste toate diferentele de clima, de cantitate de precipitatii, de perdea de paduri din jurul orasului, pacatul principal al Bucurestiului sunt masinile. E un oras in care e considerat mult prea normal sa mergi cu masina la servici si sa te enervezi in trafic. Initial cand am venit pentru prima data in Bucuresti acum 11 ani nu avem absolut nici un fel de probleme, dar tot din aceasi perioada imi aduc aminte foarte clar cum pe splai si pe bulevardul Unirii circulai mai mult sporadic masinile. Intre timp posibilitatile financiare au crescut, si cu ele si numarul masinilor, parcarile au devenit neincapatoare, iar traficul un cosmar. Am asistat la ele ca biciclist in ultimii 9 ani, si cel putin eu am sesizat o degradare continua a calitatii aerului, si de aici reaparitia treptata a problemelor, si imi e usor sa urmaresc evolutia din ultimii 2 ani pentru a vedea directia. Si din punctul meu de vedere singura solutie e mersul pe bicicleta, incurajat prin exemplu si prin politici urbane coerente, altfel lumea o sa ajunga sa se sufoce singura prin noxele produse in drum spre munca.

Revenind la povestea MPC-ului, e a inceput cu cele 3 zile de dinainte din Bucuresti, in care oboseam si ramaneam fara aer la urcarea scarilor de la metrou, si cu noptile nedormite de atunci, si cu dozele de ventolin care nu prea au fost in limitele recomandate. Pana la urma dupa inca o noapte chinuita incarcam totul in masina si plec vineri dimineata spre munte in speranta de a mai fura cateva ore de somn printr-o poenita pe la munte. De reusit chiar reusesc sa le si fur, intr-o poenita din drumul spre Belvedere, pe undeva pe langa paraul rece. Problema e ca banuiesc ca nu e suficient, si ca probabil dureaza putin pana cand se desfunda complet plamanii. Totusi seara in Zarnesti deja ma simt considerabil mai bine, si dupa o seara petrecuta cu parintii si cu prietenii mai prin din nou cateva ore de somn in care pot sa respir cum trebuie. E uimitor cat de mult poti sa apreciezi capacitatea de a respira adanc pana in adancul pieptului, cam la fel de mult ca o gura de apa atunci cand esti rupt de sete sau ca ceva de mancare atunci cand esti rupt de foame.

Dimineata in schimb ma scol cu moralul destul de ridicat, si ma gandesc ca pana la urma pot sa incerc sa scot tot ce pot de la ziua respectiva. Strategie perfecta, pantaloni scurti si heatere de picioare pe centura, numarul pe elastic, tricou pe care pot sa-l dau jos usor atunci cand e prea cald pentru a scuti din deshidratare, gel-uri, activatoare, coolere pentru maini, si in acelasi timp tot ca bagaj noptile chinuite si plamanii infundati din zilele trecute. Am lasat si glezna cu probleme sa se recupereze, fara a forta-o concurs dupa concurs.

La start e multa lume cunoscuta, multi oameni de care o sa-mi fie dor in urmatoarele luni, si o atmosfera care sigur o sa-mi lipseasca. Sunt undeva in fata, si raman uimit cand ma ridic putin deasupra multimii si vand cat de multa lume e la start anul acesta. Multe multumiri Luci pentru concursul acesta, si pentru alte concursuri. Intr-un fel e bine ca e de referinta, chiar daca de la an la an vine din ce in ce mai multa lume si parca devine din ce in ce mai impersonal. Fiecare poate sa si-l faca personal din prisma timpului, din prisma plutonului, din prisma cunoscutilor si a prietenilor, si e alegerea fiecaruia daca face treaba asta sau nu.

La start numaram toti in aceasi ritm, 500 de oameni care fac ca numaratoarea inversa sa rasune in tot Zarnestiu, 10, 9…., si incepe si editia din 2012 a Maratonului Pietrei Craiului. Alung ca de obicei toate grijile intr-un cotlon intunecat al mintii si incerc sa scot tot ce pot de la ziua respectiva. Zi care e de altfel deosebit de frumoasa, fara un nor pe cer. E un fel de recuperare pentru primele editii la care am participat, la care a plouat cu nemiluita.

Merg dupa ceas, imi stiu destul de bine organismul si stiu ca MPC-ul de anul acesta ar trebui sa pot sa-l alerg cu un puls mediu de 169-170, astfel incat merg uitandu-ma la ceas din cand in cand pentru a verifica ca sunt in intervalul respectiv si pentru a verifica ca nu fortez. Pe plat ma simt surprinzator de ok., si ma aflu cam in plutonul in care trebuie. Pana la urma mare parte a alergarii din ultimele 3 luni a fost pe plat, si pot spune ca am avansat putin la tehnica, forma si economie. Mai e mult de lucrat, dar totusi am inceput sa descopar lucruri pe care pana acum nu le sesizam.

Merg ok si pe urcarea spre Magura, in pluton cu Vali Maier, cu Bebe, cu Istvan. Ceas, fix dupa plan, fara sa fortez, stiu prea bine care sunt momentele in care trebuie sa apas pedala de acceleratie. Pe forestierul de la Magura incep sa ma supraincalzesc, si aplic tehnica Nusu cu tricoul in mana, ce merge mana in mana cu o pereche de pantaloni destul de scurti. Pana la urma orice tricou pe care il porti pe tine, daca nu bate vantul va tine un pic de cald si te va face sa transpiri putin mai mult, si acum vrea sa incerc sa vad daca merge alternativa cu tricoul in mana atunci cand creste temperatura.

Minimalist.

Pe urcari cate o gura de apa, un pic de odihna pe varfurile pantelor, dat drumul la picioare la coborare, astfel incat incet dar sigur castig pozitie dupa pozitie, pana la Table, unde umplu repede bidonul cu apa si plec mai departe. Urmeaza cateva urcusuri si coborasuri inainte de urcarea serioasa spre saua Funduri. Aici din nou sper sa gasesc cateva bete din padure care sa ma ajute la urcare, unul il gasesc ok in schimb cel pentru mana stanga e bun de lupta cu ursul sau cu caini de stana. La inceput castig putin teren, dar de la treimea urcarii imi dau seama ca ceva nu merge cum trebuie, si sunt depasit cam de toti cei pe care i-am depasit mai inainte. Pe aceasi portiune, in acelasi pluton anul trecut am castigat timp si pozitii pretioase, in timp ce anul acesta se intampla fix opusul. Nici urma de crampe, doar o oboseala in coapse care nu ajuta de loc. Muschi nerefacuti de weekend-ul trecut din cauza lipsei de somn, dar sper ca totusi sa apuc sa-i odihnesc pe coborarea din saua Funduri. Pe la jumatatea urcarii arunc si betele pentru ca ma convinsesem ca nu ma ajuta cu nimic la urcare, si pana la urma la felul in care mergeam in momentul respectiv chiar nu era nici o diferenta.

In saua Funduri il vad pe Adi Bostan, care avusese si el probleme si se oprise pentru o pauza mai lunga, si dupa o gura de apa ii dau la vale pe valea Urzicii. In nici un an nu cred ca am coborat la fel de bine ca anul acesta, si am castigat din nou cam toate pozitiile pierdute la urcare. La limita sigurantei, cu cateva derapaje mai mult sau mai putin controlate, dar totusi rapid si fara ruperi de ritm. Merg in urma lui Fane si a lui Marc care coboara si ei destul de bine pe acolo.

Au trecut pana acum 2h20, si la 2h30 imi promit un prim activator care sa bage putin curent in sistem pentru urcusurile si coborasirule de pana in Spirlea. In schimb pana sa ajung la acel activator, pe unde spre drumul spre Marele Grohotis s-a intamplat ceva ce nu mi s-a mai intamplat niciodata pana acum. Prima data calc putin stramb cu glezna cu problema, si din nou aceasi strafulgerare de durere ca la ultimele concursuri. La cateva minte in schimv vine un shutdown complet si brusc, un moment in care organismul mi-a zis un nu categoric. Crampele au venit complet din senin, si o senzatie de sfarseala si de blocaj intr-un ritm inferior din care activatorul nu a reusit sa ma scoata. Stiam ca puteam sa strang din dinti, dar era prea devreme si era prea mult de strans din dinti. Si nu-ul a fost atat de categoric, incat mi-am dat seama ca nu are nici un sens. Pana la urma fata de organismul tau e nevoie de putin respectiv, si trebuie sa stii sa-l lasi sa se refaca, si sa-l asculti atunci cand iti spune pana aici.

De aici pana la sfarsit am mers intr-un ritm de voluntar alergator, mai alergam putin, mai ma opream putin la soare vorbind cu voluntari, mai incurajam concurentii, mai alergam putin. 10 minute le-am petrecut impreuna cu volutarii de la Umeri, admirand felul in care arata Iezer-ul in ziua respectiva. Una peste alta a fost un alergare in care chiar m-am bucurat de ziua respectiva, de toti prietenii cu care m-am intalnit pe drum, fie voluntari fie alergatori, in care am vazut cam cum se merge in tot intervalul 4:45-6:05, si am vazut ca chiar se alearga destul de serios chiar si spre 6 ore. Am mai incercat sa mai dau si sfaturi, am fost incurajat si de parintii ingrijorati ca nu am ajuns inca pana atunci, si am trecut pana la urma linia de sosire fara nici un regret dupa o zi frumoasa. A fost cred ca primul concurs in care am venit la pas, fara sa ajung rupt la final dar totusi fara sa-mi para rau de felul in care am mers. Singura parare de rau a fost ca nu am stat sa o astept pe mike, care a venit cu 10 minute in spatele meu, dar care nu stiam in momentul respectiv cat de mult e in spate… Am ajuns la sosire in 6h14m, cu multe pauze de admirat peisajul, de vorbit cu oamenii, si de alergat de placere….

V for Vai ce frumos e in Crai.

La pas, coborand spre Zarnesti.

Mai o pauza, mai o vorba cu Cindy si cu Gica.

Ce urmeaza in continuare, nu pot sa stiu exact, cel mai probabil un an petrecut in Berlin, mult ski la iarna (din pacate impreuna cu necesarele pelerinaje pana la munte), poate un ultra-maraton la primavara in Tatra, ceva mai multa catarare, si din nou alergari prin padure si pe Muntele Diavolui cu gandul la MPC-ul de anul viitor. Iar pentru anul acesta, probabil cel mai mare castig a fost frumoasa zi petrecuta la munte, si tot timpul petrecut cu parintii si cu prietenii. Si doua lectii invatate, prima ca Bucurestiul chiar nu e loc prielnic pentru oameni cu probleme respiratorii, si a doua ca fara odihna organismul chiar poate sa zica un nu categoric la un moment dat. Ani pentru imbunatatit timpul o sa tot fie.

Si nu in cele din urma multe multumiri pentru organizatorii si voluntarii care au facut o treaba foarte buna, nu cred ca a fost un concurs pana acum la care sa primesc atat de multe incurajari. Si felicitari si respect pentru tot participantii, editia de anul acesta cred ca mi-a adus aminte ca e o lupta serioasa care se duce in oricare din concurenti, indiferent timpul si plutonul in care se gaseste fiecare. Si sunt foarte mandru de toti pinguinii care au participat la MPC anul acesta.

Retezatul mic

RTR – Descoperind Retezatul Mic

Jurnalul Claudiei poate fi gasit aici.
Jurnalul Mihaelei aici.
Un pic mai multe poze aici.

Un RT pe care trebuia sa-l scriu de ceva vreme si pe care am tot amanat sa-l scriu, poate pentru ca va fi unul din ultimele jurnale de la munte de la noi din urmatoarele 2-3 luni. Poate si pentru ca e un jurnal pentur un ultim weekend aproape perfect petrecut prin muntii nostrii. Lunile care urmeaza ne vor prinde alergand si inotand prin papusoiul de pe langa Berlin, invatand germana si explorand padurile si lacurile din zona.

Cu cateva saptamani inainte de RTR am stat un pic in dubiu daca sa ma inscriu la Ironman-ul de la Oradea, fara nici un fel de antrenament, la proba de ironman. Ar fi fost probabil o experienta interesanta, si chiar sunt curios daca as fi fost in stare sa-l termin in timpul limita, dar pana la urma dintre RTR si Oradea a castigat RTR-ul, pentru ca era la munte, mai ales intr-un munte prin care nu am mai fost niciodata pana acum, si pentru ca la el urmau sa ia parte o groaza de prieteni si de cunoscuti.

Astfel incat plecam din nou de vineri seara din Bucuresti, cu cu masina plina de viata si de prieteni, si conducem 400 de kilometri pana la poalele Retezatului Mic. Ajungem pe la la 12 noaptea, si avem parte de o noapte racoarasa, contrastand destul de puternic cu caldura din ultimele zile din Bucurestiul incins. Ce e diferit de data aceasta fata de alte concursuri e ca exista si o categorie speciala pe echipe, cumulandu-se timpii individuali a patru membri din echipa pentru inca un clasament, astfel incat am incercat pe ultima suta de metri sa gasesc oameni interesati, incropind vineri o noua varianta a picioarelor zburatoare, eu, dani, Mihaela Puiu si Alex Fodor.

Picioare Zburatoare.

Dimineata, inainte de concurs descperim si cat de fain e locul in care e zona de start/sosire si in care sunt si taberele de corturi, In rest nu prea decat pentru ridicarea kitului pentru concurs si pentru pregatirile obisnuite pentru concurs, de genul alegerea tricoului potrivit, pregatirea borsetei, bandajarea zonelor cu probleme si alte indeletniciri obisnuite. Cred ca dintre toate concursurile la care am fost pana acum a fost si concursul in care zona de start/sosire era si cel mai aproape de zona in care aveam corturile, iar atmosfera si la start si dupa concurs a fost cam cea mai intima. Rivalizeaza poate 7500-le, care are si el parte de aceasi atmosfera intima cu timp suficient pentru socializare.

De inscris totusi nu s-a inscris foarte multa lume, in total fiind 120 de oameni pe lista inainte de inceperea concursului. O cauza a fost probabil si faptul ca locul de desfasurare a fost departe de cam de oricine, si in afara de cei erau din Petrosani/Valea Jiului, majoritatea cred ca au avut de condus cel putin 4 ore pana aici. Pe de alta parte era in acelasi timp destul de clar ca daca ai condus pana aici nu prea te grabesti nicaieri, si ca ai un weekend de petrecut in zona.

Dar revenind la concurs, cum stiam dinainte de el ca avea sa fie ultimul din urmatoarea perioada, am inceput binenteles sa-mi fac scenarii peste scenarii in minte, despre cat de bine o sa trag si despre cum o sa ajung din nou la linia de sosire stors de ultima picatura de energie, dand totul la un ultim concurs. Totusi glezna data peste cap cu o saptamana inainte la Hit The Top nu prea era in plan, astfel incat la linia de start eram cam curios sa vad cum o sa mearga pana la urma.

Startul vine pana la urma destul de repede, si tasnim pe primii 2-3 kilometri care sunt plati sau chiar intr-o usoara coborare. Si de data aceasta am plutonul meu cu care sa ma intrec, Zavlog, Suca, Tale, Luci, Alin, oameni cu m-am tot intrecut si sper sa ma mai tot intrec si de acum incolo. Pe asfalt merg chiar bine, si incep urcarea in paralel cu Luci si cu un tip care e imbracat de parca ar fi venit din Beretele Verzi. Totusi ma simt chiar bine pe urcare, si incerc sa profit de betele lui Dani pe care le-am luat de data aceasta dupa mine. Stiu ca sigur o sa fie utile mai incolo, avand in vedere profilul destul de accidentat al traseului. Totusi fata de anul trecut parca merg din nou mai bine pe urcare, si si de data aceasta ii depasesc pe Adi Iordache, pe Luci si pe tipul din Beretele Verzi la urcare, dupa care neavand dupa care in momentul in care traseul iese din padure ritmul mai scade. Uitandu-ma la ceas si la puls imi dau seamna ca ritmul nu se compara cu cel de la Hit the top, dar totusi ziua e atat de frumoasa incat chiar nu conteaza.

Iar muntele si traseul sunt de-a dreptul superbe, si raman masca in momentul in care iesim din padure si incepe sa urcam abrupt pe un un picior aproape complet acoperit de flori galbene, sub cerul extrem de albastru al diminetii. Lumina ar fi numai buna de cateva poze, dar dslr-ul e la masina, asa ca fara sa-mi para rau culeg imaginile in minte, si urc cu spor impingand in bete. Bucata asta cred a mi-a placut cel mai mult din tot maratonul, si ceva a facut din nou click pe culmea ce urca spre Piule. Nu stiu exact de ce, in general imi plac mult mai mult coborarile si potecile pe care poti sa zbori, dar de data aceasta totul arata prea frumos pentru a nu fi complet entuziasmat de moment.

Il ajung din urma pe Alin si pe inca un baiat inainte de a incepe bucatica de creasta, denivelata si accidentanta dar pe unde incerc sa duc trena cautand traseul. Pana la urma ma descurc destul de ok, in schimb ritmul se mai domoleste pe de o parte din cauza cautarii traseului, pe de alta parte si din cauza ca in anumite locuri chiar nu prea iti venea sa accelerezi sau sa mergi repede.

Dupa Piule incepe si coborarea, destul de abrupta si nu foarte bine marcata la inceput, astfel incat la un moment dat avem un moment de ezitare si o luam pe un picior gresit, dar vazand oamenii care erau in Saua Scorota o dregem cumva luand-o pe o curba de nivel. Incep sa-mi dau seama cu ocazia coborarii ca gleza nu e nici pe departe recuperate, astfel incat o las ceva mai moale, iar Luci care venea puternic din spate trece pe langa mine ca acceleratul. Pe aici nu ma ajuta nici incaltamintea usoara care nu prea amortizeaza nimic, iar pe stancile de acolo parca ar fi mers un pic de amortizare.

Coborarea din sa e si ea destul de abrupta in prima parte, asa ca mai cu grija, mai cu tupeu se scurge si coborarea spre cabana Buta. Pe ma intalnesc si cu un cioban cu oile care era cam in poteca in momentul respectiv, pana la urma reusesc sa trec si revin la acelasi ritm singuratic, pe curba de nivel ce mergea spre Buta.

De foarte multe ori mi se pare ca ajuta foarte mult sa alergi cu cineva care sa fie de acelasi nivel, altfel in foarte multe situatii esti tentat sa o lasi mai moale si sa lancezesti. Daca alergi cu inca cineva sansele ca momentele in care iti vine sa o lasi mai moale sa vina simultan sunt mult mai mici.

Ajung in cele din urma si la Buta si la punctul de alimentare, de unde iau apa si ceva cola, cola care nu merge prea bine de data aceasta. Din spate se apropie Alin, si amandoi castigam ceva teren fata de Luci pe prima portiune abrupta a urcusului spre Custura. Mi se pare incredibil ca amandoi merg fara bete cam cu aceasi viteza pe care o am eu cu bete, si nu prea reusesc sa ma apropii prea mult de Luci, astfel incat pe Custura ajungem in aceasi formatie, Luci, urmat de Alin dupa care trec si eu. Apropo de chestia asta cinste Oanei si celorlalti membri CPNT care au dus 6 bidoane de apa de 5 litri pana sus pe Custura, apa de acolo a fost cel putin binevenita….

Luci, relaxat inainte de ultima intrare in padure.

La vale binenteles a Luci se duce ca din pusca, dar prima portiune abrupta nu pot sa zic ca-mi displace nici mie, mai ales pentru ca pot sa ma ajut de bete in portiunile mai abrupte la coborare. Si aproape de sfarsitul coborarii, tocmai cand eram foarte multumit ca glezna s-a comportat totusi destul de bine pana acum, reusesc sa calc din nou stramb si sa-mi fortez din nou glezna problematica. Din nou durere si ganduri despre cum o sa ma tarasc mergand pana la linia de sosire, dar la fel ca si la Hit The Top, fiind incalzita incepe sa-si revina si sa pot alerga totusi cat de cat. Fix dupa sucirea gleznei ma intalnesc si cu Mike, care urcase impreuna cu Elena si era pe pozititii pentru incurajari, pentru facut poze si pentru dat apa la concurenti. Nu prea am chef de nici unele, asa ca ii dau in continuare la vale prin poiana plina de frunzele mari ce se instaleaza pe locul fostelor stane. Siguranta pe glezna stanga nu prea mai am, cam doare la fiecar pas astfel incat o las mai moale asteptandu-ma ca Alin sa ma depaseasca in orice moment. Imi place totusi portinea de padure de pana in forestier.

Alergand printre flori.

Dubla 2.

Dubla 3.

In schimb cand ajung la punctul de control din forestier si ii aud pe voluntari de acolo ca mai sunt inca 5 kilometri moralul se cam prabuseste. Ma asteptam sa fiu depasit de o groaza de lume pe portiunea asta, Alin, Mihai, Alex, si tot ma miram ca nu mai apare odata Alin din spate. Incerc sa merg mai pe mijlocul forestierului, incercand sa mai scutesc glezna obosita, si merge cat de cat. In cele din urma vine si Alin, care ma depaseste pe o scurta portiune de urcare dinaintea ultimei coborari. Reusesc sa ratacesc putin si traseul, neobservand o scurtatura marcata prin padure, pana la urma am noroc si vine cineva cu atv-ul care ma lamureste care e directia in care ar trebui sa o iau. Urmeaza o ultima bucata prin poieni pline de flori galbene, si o ultima coborare abrupta spre Buta, un ultim sprint de final si trecerea liniei de sosire dupa 4h si 12 minute. Daca se putea mai bine, cu siguranta, daca sunt totusi multumit de cum am mers, de asemenea. Si de asemenea foarte multumit si de cum au mers Alex, care a ajuns la cateva minute dupa mine, si de Dani si de Mihaela, cu care am reusit sa urcam pana pe treapta a doua a podiumului (dupa echipa formata din locurile 1,2,4 + Geta).

La final.

Mi-a placut mult concursul, mi-a placut si ca a fost destul de tehnic, mi-a placut ca au fost foarte multi voluntari pe traseu, mi-a placut mai ales atmosfera de dupa concurs de la complex. A doua zi, cu glezna cam in pioneze am mai facut o plimbare la scurtuta pana pe Piatra Iorgovanului, in formatia combinata dintre CPNT, Hoinari si noi, plimbare in care am avut parte si de cas de la stana, si de aceasi perspectiva asupra Retezatului ca si la concurs, fara graba de la concurs. Lumina totusi a fost mai misto in ziua concursului, dar imaginile de atunci raman si ele in minte…

Podiumul extins al concursului, cu 20% din concurenti.

La sedinta fota de dupa concurs si dupa premiere.

A doua zi, spre Piatra Iorgovanului.

Cu Retezatul in departare.

Privind spre Mehedinti.

2 Mihaele.

Moment mai intim pe varf.

Balan de veghe.

Si sunt convins ca toate o sa-mi lipseasca foarte mult, dar imi pare bine ca am avut parte de o primavara-vara plina munte, cat sa ne ajunga pentur urmatoarele luni. Astfel incat temporar postarile pe blog o sa devina ceva mai sporadice, dar sper sa mai povestesc din amintiri cateva din turele la munte de dinainte de 2008. Pana atunci ceva impresii despre unul din orasele din Europa cu cel mai mare standard de viata o sa mai pun pe blog-ul geaman, cel cu lucruri ce nu au legatura cu muntele.

IMG_0206

Hit the top, si din nou in Crai dupa mai bine de 9 luni

Putin mai multe poze aici.

A venit caldura, a venit vara, a venit vremea transpiratului abundent pe trasee montane. Ne-a luat oarecum pe nepregatite weekend-ul trecut cand am fost cu bicicletele prin podisul transilvaniei, iar weekend-ul acesta caldura s-a instalat destul de serios si la munte.

Si ce alta modalitate mai buna de a scapa de caldura, decat sa participi la un concurs matinal intr-o parte umbrita a muntelui. De data aceasta concursul a fost Hit The Top, un concurs la a doua editie, organizat de Ion Trandafiri si de o mana de voluntari, cu un traseu foarte simplu, brutal de simplu as putea zice. Pe scurt, 14 kilometri cu plecare din Bran, urcat pana pe Scara si coborat inapoi in Bran, cu 1500m diferenta de nivel, atat la urcare cat si la coborare.

Dintre toate concursurile la care am participat pana acum a fost concursul cu cea mai putina lume inscrisa, dar si cea mai multa lume buna, pe de o parte pentru ca fiind o cursa mai scurta nu te rupe la fel de tare ca un maraton, pe de alta parte pentru ca e asezata cat se poate de central pentru toti cei care alearga pe munte din zona Brasovului, singurii care am dormit in zona startului vineri spre sambata fiind noi din Bucuresti si Gianina si Alin din Timisoara, veniti de la 400km pentru cursa. Vineri seara gasim si noi 3 locuri de cort aranjate cochet si ferit intre doua casute, si dupa o mica sueta de seara ne asezam in sfarsit la somn pe la 12 noaptea.

Dimineata neasteptat de racoare, si facand un mic calcul imi dau seama ca nu am nici o sansa sa ies in primii 10, si ca ar fi putin de luptat pentru a ajunge in primii 20. Imi place pe de alta parte atmosfera restransa de la concurs, fara imbulzeala, si din 70 de oameni chiar cred ca fiecare se stie cu fiecare, cel putin din vedere.

Startul se da inca la umbra diminetii, si binenteles ca lumea pleaca ca din pusca. Inteleg intr-un fel ca e scurta cursa, dar nici chiar asa de scurta asa ca plec in ritmul meu si usor usor pe forestier ma apropii de prima fata, Oana Luchian, o mana de om ce alearga incredibil de bine. Sincer la cele doua concursuri la care am fost eu si la care a participat si ea am avut mereu curiozitatea sa o intreb cate kilograme are, pentru ca de la distanta mi se pare cam pe jumatate ca dimensiuni fata de media celor de la maratoane. Din pacate nici de data asta nu mi-am calcat pe limba sa o intreb, astfel incat intrebarea persista.

O depasesc cu o incurajare inainte de a parasi forestierul, unde ajung in spatele unui nenica alb, antrenorul celor de la schi biathlon. Omul are 45 de ani si urca extrem de bine, cel putin dupa standardele mele, astfel incat prima treime a urcarii mergem cam cot la cot, dand cu spor din bete. Contrar ultimelor concursuri de data aceasta am ales sa iau betele, nu-mi place, mi se pare nenatural, si nu prea stiu sa le folosesc dar totusi traseul e parca prea accidentat pentru a nu le lua dupa mine. Tot pe urcare trec si de Marius, care era dintre putinii fara bete, si ii duc trena lui Florin Petre, care cred ca a stat toata urcarea cam cu 20-30 de metri in spatele meu.

Pufaind la deal.

Iesind in caldari incepe sa se vada sirul de concurenti insirat pe vale, cu Craiul in departare si cu o vizibilitate de zile mari, amplificata de faptul ca e inca totusi destul de dimineata. Si binenteles ca in iluzia distantelor concurentii insirati in fata pareau destul de aproape, astfel incat incerc sa accelerez pentru a mai scadea distanta fata de ei. Totusi e decat o iluzie, si sunt destul de mult in fata si nu reusesc sa ma apropii decat de florin totalca si de radu milea si el printre putinii fara bete pe care il si depasesc pe ultima treime. Ultima bucata merg incadrat intre doi Florini, Florin Totalca in spate si Florin Petre in spate, pana cand trec prin poarta de sus de pe Scara la 1h si 27m de la start. Intr-un fel e chiar interesant cand te gandesti la ritmul de urcare de cam 1000m/h in cazul meu, si probabil cam 1300m/h pentru cei de pe primele pozitii.

La vale in schimb chiar nu imi place cu bete, si mi se pare ca de multe ori lucrurile ar merge mai natural fara ele asa ca incerc pe alocuri sa alerg cu amandoua in mana stanga. Trec pe langa Florin Totalca, si ma apropii putin de Alin Tanase si de Bogdan Scurtu, pana pe la jumatatea portiunii stancoase cand calc stramb si imi sucesc glezna stanga. Pe moment durere, si o perioada de mers la pas cu ganduri de abandon sau cel putin de mers la pas pana jos. E glezna stanga, cea data peste cap in decembrie anul trecut in Mehedinti, si nu cea busita mai tare la schi in februarie, astfel incat cu un pic strans din dinti fiind inca incalzita mai merge totusi sa alerg. Noroc ca se termina portiunea stancoasa si incepe pamantul moale al padurii, pe unde chiar imi place sa alerg si sa ii dau la vale cu spor. Incaltamintea in schimb ma termina, m-au ros in ultimul hal pe lateralele piciorului, si cred ca am o basica de toata frumusetea in calcai. Ar cam fi timpul sa le retrag, dupa un an aproape complet de concursuri si de alergari, in care s-au comportat mai mult decat onorabil, pacat ca modelul nu mai e in productie.

Si la vale.

Cu tot stransul din dinti tot imi place foarte mult prin padure, il depasesc si pe Bogdan si ies prin poienile inierbate de deasupra forestierului, unde ma loveste urat de tot soarele in cap. Sincer nu inteleg oamenii care merg fara nici un pic de apa la ei la maratoane sau chiar si la concursuri de genul asta. Punand cap la cap, cred ca in timpul concursului am baut cam un litru si ceva de apa, si dupa o ora si jumatate eram extrem de deshidratat. Partea buna ca fiind finisul destul de aproape poti sa strangi din dinti si sa visezi la apa de izvor de la start, din care cred ca am mai baut cam 2 litri imediat ce am ajuns la finish.

V de la Vreau Apa!

Ma cam sperii cand ma uit si la puls, din cauza caldurii si deshidratarii Hit the Top cred ca a fost singurul concurs la care am avut pulsul mai mare la coborare decat la urcare. Ajuns pe forestierul ce nu se mai termina era pe undeva pe la 185, si a ramas acolo pana la sfarsit, fara sa alerg prea tare de cineva sau dupa cineva. Tot pe forestierul ce nu se mai termina m-a depasit din nou Bogdan Scurtu, care mergea clar mult mai bine pe plat decat ce puteam eu in momentul respectiv, asa ca in cele din urma am trecut linia de sosire dupa 2h06, pe locul 18 din 74, un loc destul de muncit totusi. Si la start binenteles ca m-am dus direct la izvor la adapat, pentru a inlocui apa care era de mult pe minus in organism.

Ce imi place intr-un fel la cursele scurte e ca nu tin toata ziua, si nu esti foarte rupt dupa ele, avand atat timp cat si energie pentru a mai face un traseu. Astfel incat dupa cateva ore de socializare, am plecat in formatie mai restransa de 4, eu, mike claudia si cristina pentru o plimbare prin Crai, alegand o varianta cu Curmatura Foii, Umerii Pietrei Craiului si coborarea pe la Spirlea. Am intalanit poteci atat de frumoase, cel putin intre Curmatura Foii si Umeri incat a fost greu sa ma abtin de la alergat, chiar si cu glezna cam in pioneze. La fel si tot abruptul stancos, si coborarea pe la Spirlea, mi-a placut din nou foarte mult.

3 fete, 3 tricouri, 3 concursuri.

Apropiindu-ne de Umeri.

Poteca cu iz de MPC.

Seara am incheiat-o la foc, cu corturile la Plaiul Foii, cu prieteni pe care nu i-am mai vazut de multa vreme, iar a doua zi am facut alta plimbare frumoasa printe stancariile Craiului, urcand pe la Sperantelor, braul Cioranga Mare, Ascutit cu coborarea pe la Diana pe brana Caprelor. O tura foarte faina, numai buna de astamparat dorul de Crai.

Sfarsit de zi.

Pe potecile Craiului.

Inca putin pana sus.

Odihnindu-ne cu norii.

Si norii se intind.

Hercules Marathon

Hercules Marathon, editia din 2012

De data aceasta concomitent cu maratonul se anunta si un cod galben-portocaliu de ploi in zona, astfel incat eu ma asteptam ca sa fie primul la concurs din cate am participat pana acum, la care se da startul pe ploaie, alergi prin ploaie si ajungi la sosire prin ploaie. Tot din cauza prognozei renuntam sa venim si cu parintii in zona, astfel incat ajunge la 12 noaptea la locurile de cort,sub o ploaie mocaneasca linistita, eu, Mike si Claudia.

Cand ne trezim dimineata, pentru a ne lua kit-urile de concurs, descoperim totusi cu oarecare uimire ca nu ploua, desi toata valea era acoperita de un strat gros de nori ce nu prevestea nimic bun. Aceasi pregatire ritualica de dinainte de concurs, ce tine aproape o ora la mine, si plecam intr-o alergare usoara spre zona de start, in aceasi atmosfera mohorata si plina de umezeala, dar fara ploaie. Sincer sunt foarte curios cum ar fi un start pe o ploaie torentiala, cu 300 de concurenti ploauati facand haz de necaz. Totusi vremea tine in mod ciudat cu noi, si cu organizatorii, si avem parte de un start uscat.

Concursul incepe cu 2 kilometri de asfalt, pe care incerc si sa-mi stabilesc un ritm sa-mi iau niste repere. La start, strategia mea pentru cursa era simpla, respectiv sa incerc sa tin ritmul italiencei care a iesit pe primul loc la ecomaraton. Logica era simpla, la ecomaraton mi s-a parut ca a mers foarte constant si ca a tinut foarte bine ritmul, astfel incat am zis ca daca reusesc si eu sa tin un ritm mai constant ar trebui sa mearga mai ok concursul. Cealalta parte din strategie implica o rafuiala persoana cu bucata dintre Inelet si Dobraia, unde anul trecut am dat serios cu capul de zid, si unde in toamna abia m-am tarat dupa ce am reusit sa-mi dau glezna peste cap putin dupa Inelet. Amandoua strategiile ar fi trebuit sa mearga mana in mana.

Inceput de drum.

Astfel incat dupa ce incep putin mai tare pe sosea, ma asez constiincios in spatele italiencei, impreuna cu Fane, Suca si Andrei Tale. Pe urcare se duce totusi tare, si se apropie de mine cam toata lumea care foloseste bete. Ma suprinde in schimb faptul ca nu e foarte mult noroi, cel putin pe poteca care urca in serpentine prin padure, astfel incat chiar si fara bete nu patinezi prea mult la deal. Ajungem la primul punct de alimentare in formatie restransa de 3, eu cu Fane si cu Suca, si cu Italianca putin in fata. Suca se aude ca o locomotiva in spate, tocand constiincios panta cu betele, in vreme ce eu si Fane alternam mersul alert cu alergatul.

La Dobraia gasim aceasi atmosfera mohorata si tomnatica, si voluntari eroi care au avut parte de o serie de ploi serioase in seara anterioara. In schimb tot peisajul are o tenta de verde extrem de crud, un verde la care cred ca ar saliva orice ierbivora. Prind un pic de viteza pe poteca care serpuieste pe curba de nivel, alernand urcarile usoare cu coborari la fel de usoara. Daca pana acum eram cat de cat uscat, dupa primele sute de metri de dupa Dobraia incaltarile mi se uda complet astfel incat incep sa nu prea mai am nici o jene cu evitarea noroaielor.

Asta pana la o balta namoloasa pe care o abordez cat se poate de frontal si intru cu piciorul pana peste glezne. De ud oricum eram ud de mult dar incep sa-mi derulez in minte scenarii despre rosaturi cauzate de tot nisipul si noroiul care va ajunge in incaltari in cele 5 ore prognozate de maraton. Parca ar fi mers niste aparatori de pietricele si de noroi, dar acum e prea tarziu astfel incat ii dau inainte ignorand temporar problema, care pana la urma s-a dovedit complet minora pana la sfarsitul concursului.

De tinut ma tin constant in spatele italiencei, mai schimb o vorba cu ea, o intreb daca ii plac locurile, incerc sa o intreb daca au asa noroaie si pe la ei, si sa-i zic ca o sa ne facem ca porcii pana la sfarsitul zilei, dar nu stiu cat din cele doua mesaje au fost intelese din cauza italianei de balta pe care am folosit-o (aparent porc in italiana e maiale si nu porc). Trec si de primul punct de alimentare, si o iau un pic in fata pe coborare, urmat de Fane si de italianca. Pe pietrele de pe aici incep sa regret ca nu am o pereche de incaltari cu mai multa amortizare, nu prea merge sa dai drumul la picioare asa cum trebuie sa trebuie sa fii atent cum calci. Totusi fiind inceputul maratonului nu e deocamdata nici o problema, si sper ca poteca sa fie ceva mai ok pe ultimele coborari.

Sincer privind obiectiv prima treime a maratonului, cea pana in Bogaltin nu mi se pare deosebita, si nu prea pot sa zic ca-mi plac forestierele pe care mergi pe acolo, compenseaza in schimb restul. Totusi acum suntem sub plafonul de nori, si locuri chiar arata foarte fain, parca mult mai fain si mai spectaculos decat sub caldura soarelui de anul trecut.Vorbind de Bogaltin ajungem in aceasi formatie de 3 in sat, unde fac un refil la bidonul cu apa, cateva cuburi de zahar si plec mai departe in urma lui Fane si a Italiencei. Burnita foarte usor, si m-a distrat intrebarea unei babe care statea la poarta, care m-a intrebat daca nu ne imbolnavim alergand prin vremea asta. I-am raspuns din fuga ca nu avem nimic si ca ne incalzim alergand, si am plecat mai departe in urma lui Fane si a italiencei.

Si incepe urcarea spre Fantana Babii si spre Ciumerna, unde stiam ca trebuie sa merg cat mai constant si sa am grija cu crampele. Anul trecut nu urcarea propriu-zisa, ci portiunea de dupa pe curba de nivel a fost criminala astfel incat acum trebuie sa ajung odihnit pe acolo pentru a nu mi se bloca iar muschii atunci cand voi mai calca aiurea pe jnepenii de pe curba de nivel. Toata urcarea mergem cam in aceasi formatie, italianca in fata, eu si fane in spate, si undeva mai in spate Suca, care toca constiincios panta cu betele. Pe masura ce inaintam intram in nori sau in ceata, si totul capata o atmosfera mistica, in care abia distingem siluetele copacilor si ale concurentilor la 20 de metri. O groaza de particule de apa in suspensie se lipesc de noi, si ma distreaza cand ma uit la maini si la toate broboanele de apa care stau aliniate pe fire de par.

Pe masura ce urcam se face totusi si din ce in ce mai racoare, astfel incat pe masura ce ma apropii de creasta incep sa mai si alerg putin pentru a ma incalzi. In saua Ciumerna gasim cativa voluntari-eroi zgribuliti, si continuam in aceasi formatie pe curba de nivel, care de data aceasta merge mult mai ok ca anul trecut, fara dezechilibrari si fara crampe, si profitand de avantul pionieresc trec de italianca, pentru a-l lasa dupa ceva vreme pe Fane in fata. Initial mi se pare ca merge ceva mai bine pe coborare, dar dupa ce dau si eu drumul putin la picioare ma tin fara probleme de el. Urmeaza bucata cea mai frumoasa din tot maratonul, coborarea din creasta spre Inelet. Si anul trecut, si anul asta mi-a placut la nebunie, si parca merita lungirea traseului pentru a cobora pe aici.

In primul rand e poteca, nu e foarte abrupta, e prin padure, e pamantul moale, si chiar e o placere sa alergi pe aici. Aproape toata coborarea am mers in spatele lui Fane, prin padurea invaluita in ceata la inceput, dupa care iesind din nori si cu valea cernei din nou la picioare. E interesant cand stai sa te gandesti ca daca in urma cu mai putin de o zi eram la un birou in Bucuresti, acum alerg la vale pe poteca asta superba impreuna cu Fane, prin ceata si prin poieni superbe, e parca o diferenta atat de mare intre cele doua momente atat de apropiate ca timp, si intre diferenta de intensitate dintre ele. Intr-o zi esti cu ochii in monitori, sub lumina alba a unor neoane, si in cealalta te bucuri, alergi, si suferi la o jumatate de tara distanta, pe un munte verde si printr-o ceata de povesti. Intre cele doua momente nu mi-e greu sa-l aleg pe cel care e mai plin de viata, de energie si de traire.

La coborare trecem initial de Mihai Zavlog si de Gica, care nu prea pareau in apele lor, si ajungem in formatie de 3 la Inelet, eu, Fane si Gica. Aici ne asteapta Elena a lui Suca, care ne spune ca in fata sunt Vali Maier si cealalta italianca.

Ce frumos ar fi daca maratonul s-ar termina aici in schimb. Stiu prea bine ce urmeaza de aici incolo, sunt inca 13 kilometri in care e de tras, si stiu cum a fost anul trecut cand am dat serios cu capul de zid aici, sub o torentiala de vara care a umplut potecile de apa. Pline de apa si noroaie o sa fie si astazi, doar ca astazi m-am pastrat oarecum pentru bucata asta, si sper sa mearga ceva mai usor. Iau si ultimul gel pe care il am la mine, si incep coborarea usoara spre valea Prisacinei.

La majoritatea maratoanelor stii ca tragi pana pe la kilometrul 30+x, cand ajung in varful unui deal si stii de aici totul e la vale si ca te ajuta gravitatia, si tot ce trebuie sa faci e sa dai drumul la picioare. Aici nu urmeaza o serie perfida de urcusuri si coborasuri, pe care le-ai alerga fara probleme la inceputul concurusului dar care acum nu mai merg chiar asa de usor.

Pe prima coborare mai serioasa trec pe langa mine val-vartej Gica si Mihai Zavlog. Imi dau seama ca parca prea o lalai asa ca incerc sa ma tin dupa ei la distanta. Merge cat de cat, mai putin pe portiunile pline de pietre unde regret din nou ca nu am papuci cu mai multa amortizare. Imi promit din nou ca pana la urmatorul maraton imi iau unii care sa amortizeze mai bine, si merg cu grija in continuare, ba printre pietre, ba prin paraie de 2 metri latine, ba prin noroaie framantate deja de cateva sute de concurenti. Cu incaltamintea e de fapt cu dus si intors, pana in 30km cand esti odihnit si esti in control sunt ok, dar spre sfarsitul maratonului cand principala grija e sa ajungi odata la linia de start nu prea mai sunt la fel de ok.

Pe scurt, desi teoretic stiam ce o sa vina si chiar m-am pastrat pentru bucata asta, mi se parut la fel de groaznic si anul asta. Bine poate nu chiar la fel de groaznic, adica daca anul trecut a fost o victorie clara pentru bucata asta de traseu, anul asta poate as fi tins spre o remiza, dar tot mi s-a parut chinuitoare. Mihai cedeaza si el pe urcarea spre ultimul punct de control, trece pe langa noi inca un baiat, si Gica e undeva mult in fata. Incerc sa ma tin de el pe drumul spre Dobraia, dar se duce mult in fata, astfel incat ultimii kilometrii, care parca abia se scurg, alerg singur prin acelasi traseu misterios imbracat in ceata. Rasuflu usurat cand ajung la Dobraia, si cand in sfarsit ma ajuta gravitatia si tot ce trebuie sa fac e sa dau iar drumul la picioare. Desi speram sa ma apropii de Gica s-a dus mult in fata, ma intalnesc in schimb cu Mike si Claudia, care dupa semi-maraton au urcat in poiana de deasupra startului pentru a incuraja concurentii.

Mai e mult…

Mentinand echilibrul.

Au cazut oarecum bine incurajarile, dar grija principala era din nou sa ajung odata la linia de sosire sa se gate odata. Binenteles ca in poiana ma impiedic si dupa ce se pun crampele continui cam 50 de metri anchilozat ca un robotel, trec si podul si incerc sa schitez un fel de sprint la final. Am ajuns absolut terminat la final, parca mai terminat decat anul trecut si decat la orice maraton de pana acum. Felicit concurentii, pe Gica cu care m-am tot intrecut la ultimele concursuri, vine si Fane si italianca, si eu caut disperat un loc in poiana noroioasa ca sa ma asez jos. N-am mai simtit pana acum niciodata o dorinta si o placere la fel de mare le a sta jos, doar cateva minute, pe undeva langa o masa de langa punctul de alimentare, dar vai ce bine a fost. Sincer mi s-a parut foarte greu, mult mai greu decat EcoMaratonul unde timpul ar spune ca am mers ceva mai bine, si cei 4-5 kilometri in plus fata de un maraton montan obisnuit mi se pare ca se simt din plin. Am pus totusi 22 de minute fata de timpul de anul trecut, si am terminat in sub 4h55m, de data asta pe locul 14 si pe locul 7-8 la categorie. Dar chiar a fost greu.

Din punct de vedere al organizarii totul a fost impecabil, cu multe multumiri de rigoare pentru toti voluntarii eroi care au urcat in posturi pe vremea de vineri seara. Iar prognoza prapastioasa nu s-a adeverit deloc, pana la urma nu a fost nici o ploaie serioasa nici sambata nici duminica. Noi in schimb a trebuit sa plecam devreme sambata, urmand un mic maraton al parintilor, prima data pe la parintii Claudiei, si dupa aceea pe la parintii mei pe la Slatina

Ecomaraton Moeciu

Ecomarathon 2012

E a 3-a oara cand particip la EcoMarathon, si mi e se pare incredibil ca au trecut deja doi ani si jumatate de la prima participare la un maraton montan, la MPC anul trecut. Dar vorbind si cu Luci dupa concurs, au fost 2 ani frumosi in care s-au strans o multime de amintiri.

Ecomarathonul e un concurs cu cantec, e primul concurs din an si nu prea se potriveste lipsa de motivatie pentru antrenament pe care o am in timpul iernii. Nu pot sa zic ca nu am facut nimic, dar nici nu am facut nimic coerent, mai ales dupa ce la sfarsitul lui februarie m-am ales cu un ligament intins la genunchi si cu o glezna cu cantec. Totusi tratamentul cu indiferenta a functionat nesperat de bine, astfel incat diagnosticul si timpul de recuperare pe care mi le-am dat singur in momentul in care s-a intamplat au fost cam la fix (atunci am zis cam 2-3 luni pana la recuperare, si chiar asa au iesit pana la urma). Era foarte interesant cum pe masura ce trecea timpul, genunchiul imi aducea aminte din ce in ce mai rar ca e ceva neinregula, pana la avea din nou senzatia unul genunchi stabil si in care sa ai incredere.

In schimb tot din cauza accidentari s-a mai intamplat si alta chestie cu cantec. Daca anii trecuti in primavara ma imparteam intre alergat, bicicleta, ski, inot si catarat, anul acesta am restrans destul de mult lista de sporturi. La catarat era cel mai cu schepsis cu genunchiul, si cu glezna, mai ales cand e vorba de bouldering si de cazut pe saltea, am mai incercat acum1 luna fara vreun prea mare success, astfel incat mi-am pus deocamdata papucii de catarat in cui pentru o perioada.

Partea ciudata e ca dupa bicicleta, cu alergatul genunchiul s-a impacat cam cel mai bine. Glezna ce mai protesta din cand in cand, in momentele in care calcam mai in stanga sau mai in dreapta, dar si pentru ea a functionat tratamentul cu indiferenta.

Astfel incat anul acesta inainte de EcoMarathon chiar am apucat sa fac destul de multe alergari la munte. E putin spus doar alergari, mai mult ture alergate, in care din loc frumos in loc frumos te deplasezi intr-un ritm mai alert, ajungi acolo, mai stai la soare, mai faci o poza, mai mergi mai departe. Am observat de anul trecut ca pentru mine probabil cea mai buna chestie pe care pot sa o fac inainte de un maraton montan e sa fac alergarile lungi la munte in saptamanile de dinainte. Pe de o parte iti amintesti si redobandesti un fel de eficienta a alergarii pe teren accidentat, iar pe de alta parte strangi si kilometri si ajungi sa alergi si in momentul in care esti obosit.

In plus turele respective sunt foarte faine ca ture la munte in sine, poti sa ajungi pe inserate in locuri faine, sa ai muntele doar pentru tine, sa inlocuiesti coborarile lungi si chinuitoare cu ceva care e chiar distractiv (alergatul la vale). Iar pentru mine am observat ca in general o saptamana e suficienta pentru recuperare, poate chiar pe undeva pe la 3-4 zile (sau cel putin atunci trece febra musculara si sunt din nou ok de iesit la alergat).

Revenind la Moeciu, si anul acesta m-am asezat la linia de start fara nici un obiectiv anume, dar cu chef de alergat mai mult decat in alte dati. La primul EcoMarathon am venit pe 12, tot fara nici un fel de obiectiv, la al doilea pe 26, si cu 5 minute mai incet, semn ca iarna nu a trecut prea bine.

La start nu inteleg de ce lumea nu avansa spre curtea scolii, unde era o groaza de loc, si de ce s-a bulucit pe drumeagul din dreapta. Aici recunosc ca am dat putin din coate si am ajuns in curtea scolii unde mai era o groaza de loc. Imi inchei mai bine incaltarile cu care sunt la prima alergare pe anul asta, o pereche de New Balance facui sa fie usori si fara prea multa amortizare, dar care arata atat de fragili incat mi-a fost frica sa-i folosesc pana acum. Si acum am niste rezerve, astfel incat batrana pereche de asics-uri e la Mike in caz de probleme.

Mike din pacate nu participa anul asta, tot din cauza unui ligament lateral care protesteaza, nu-i nimic grav dar din cauza lui si din alte motive nu a avut nici cum nici timp pentru ceva antrenament, astfel incat fie cross-ul fie maratonul ar fi prea mult pentur el. Va fi in schimb voluntara, si voi avea si eu la cine sa-mi las gel-urile de schimb pentru celelalte 2 bucle. Tot ca specatori mai e si mama mea, pe care cu greu am reusit sa o conving sa vina cu o zi inainte, pe ale care incurajari o sa-mi cada chiar bine astazi.

Tot anul asta m-am hotarat sa particip pentru prima data si cu centura pentru pentru bataile inimii, care am vazut ca si-a facut o treaba chiar buna la semimaratonul de la brasov. Pe scurt, daca asculti de ea, te ajuta sa nu o iei prea tare si sa nu o lasi mai incet. In mod normal pe la antrenamentele din oras stiu ca eu incep sa intru in regim anaerob pe undeva pe 171-172, deci ideal ar trebui sa incerc sa raman tot timpul pe undeva pe sub valoarea asta.

Plec destul de in fata, nici foarte foarte dar oricum cam stiu pe unde ar trebui sa fiu la start ca sa nu incurc si ca sa nu fiu incurcat. Incepe si numaratoarea inversa, si pornim si in primul maraton montan de anul acesta. De la inceput parca ma simt mai bine si mai usor decat anii trecuti, pe acelasi asfalt care mi se parea chinuitor, si pe care mi se parea ca oamenii trag prea tare. O fi incaltamintea mai usoara, turele de alergare de dinainte, carbo-loading-ul din ziua de dinainte, dar totusi chiar ma simt foarte ok, motorasele trag cu trebuie si totul merge bine.

Plecand mai din spate trec pe langa mai multi cunoscuti pe portiunea de asfalt, printre care Luci, fetele de pe primele locuri, Suca si multi altii. Mai o vorba cu unul cu altul, mai o incurajare si trece si asfaltul si incepe forestierul. 169-170 ar spune ceasul in momentele respective, poate putin cam mult dar desi am luat ceasul dupa mine m-am hotarat sa nici nu-l ascult prea mult in concursul acesta, si sa vad cum o sa fie daca incerc sa merg cu pulsul mai sus decat ar trebui in mod normal.

Inca pe asfalt.

Trec si podul, si incepe si urcarea. Cam de pe aici s-a rupt firul anul trecut, si mi-am dat seama ca nu o sa fie cel mai ok concurs. Atunci mi-am dat seama ca nu am cu ce sa trag, in schimb acum lucrurile merg chiar ok, nu simt ca trag prea tare (desi ceasul nu prea e de acord si pulsul incepuse se stabileasca destul de clar peste 170) . Trec de Zsolt, care are probleme cu un tendon al lui Ahile, si mai depasesc cativa concurenti pe urcare, fara a simti ca trag prea tare. Primele doua bucle m-am tot intrecut si cu Popescu Marian, el il intreceam pe coborare, el venea tare pe urcare alergand destul de mult, si tot asa. Pe urcari merg cu aceasi strategie de hidratare ca anul trecut, si mi se pare ca cel mai bine e sa bei apa sau sa mananci pe urcari, daca fac chestia asta pe coborare se zdruncina toate cele in mine.

Pe prima bucla mi s-a parut si foarte cald, si probabil si din cauza asta era pulsul prin balarii, in schimb s-a mai linistit in momentul in care a inceput prima coborare pe forestierul de pe bucla 1. Imi place foarte mult bucata asta, si dau drumul la picioare, pamantul moale si putin reavan fiind la fix pentru amortizare si pentru aderenta.

Pe mare parte din prima tura se tot vedeau in fata Gica, si mai in fata Balan, oamenii care au fost la un moment dat in plutonul meu, dar care au luat-o in fata si pe care la ultimele concursuri nu prea i-am vazut la fata in timpul concursului. A doua urcare de pe bucla 1, din nou prilej de hidratare, si de luat jumatate de gel, in vreme ce ma pastrez pentru lunga coborare pe curba de nivel.

Coborarea mi se pare din nou geniala, exeptand faptul ca e tot timpul pe curba de nivel, si ca glezna busita trebuie sa lucreze mai mult si incepe sa protesteze la un moment dat. Totusi merge bine, si dupa cateva incurajari de la mama mea ajung si pe asfalt, unde cand ma uit pe ceas nu prea imi vine sa cred cat arata pentru terminarea primei bucle. Am terminat prima bucla in cam 1h18m, destul de odihnit dar cu 14 minute mai bine ca anul trecut. Anul trecut cand ajungeam pe aici deja eram pe jumate terminat.

Pe prima coborare.

La punctul de sosire iau apa in bidon si plec mai departe, pe scurta urcare din bucla 2. Concursul asta cred ca am fost concurentul ideal din punct de vedere al consumului la punctele de alimentare, nu am luat decat apa. Cu apa e cel mai problematic la mine, stiu ca pot sa pierd foarte multa apa intr-un timp foarte scurt, si la alergatul de banda cred ca ajung pe undeva pe la 1l de apa in 30 de minute, astfel incat tot concursul grija principala a fost apa. Problema e ca in procesul de mai sus pierzi nu doar apa, ci si destul de multe saruri, si am incercat sa conpensez cu cateva pastile de izotonic. Crampele incep sa apara daca tragi prea tare, sau daca una din chestiile de mai sus nu merg asa cum ar trebui sa mearga.

Urcarea pe bucla 2 merge foarte ok, ma tin la distanta de un pluton din care face parte si Gica, si in departare se vad in continuare Balan si Gabi Solomon. Gabi e alta persoana pe care la ultimele concursuri nu am prea vazut-o in timpul concursului, dar deocamdata e la 3 dealuri distanta. Mai depasesc cativa concurenti pe coborari, si inainte de prima coborare trec si de Gica si de Balan, in spatele caruia merg pe prima coborare. Coboram cam la fel, mai schimbam o vorba, mai zburam peste pietre pe poteca abrupta. Imi plac foarte mult portiunile abrupte, in care trebuie sa stii cum sa controlezi gravitatia astfel incat sa cobori cat mai cursiv.

Dand drumul la picioare.

Ajuns pe asfalt caut din ochi punctul de alimentare care e mutat in pic mai sus, de aici iau apa si plec mai departe pe urcarea abrupta. Plec putin mai repede ca Balan, trece pe langa mine si Marian. Balan ma ajunge din urma destul de devreme, si mergem impreuna cam toata urcare, trecand si pe langa Gabi la un moment dat. Si totusi toata urcare am mers cu sentimentul ca ar trebui sa merg mai repede, astfel incat desi nu era nimic neinregula pana atunci ma hotarasc sa iau un activator, pe care pe moment nu l-am simtit cu nici un efect pozitiv. If it’s not broken don’t fix it, cum am incercat sa repar eu atunci ceva care mergea foarte bine.

Sus la complex din nou doar apa, incurajari de la Elena a lui Suca si plec mai departe pe o alta portiune care s-a schimbat fata de anul trecut. Acum e mai lunga, mai valurita si putin mai demoralizanta, si pe portiunea asta din nou mi s-a parut ca abia m-am tarat si ca ar fi trebuit sa merg mai tare. Merg mai departe dezamagit de activator pana cand vad ca se apropie cineva din spate. Initial cand m-am uitat am zis ca e Radu Milea, dar cand am vazut mai bine am vazut ca era o tanti.

Exersandu-mi italiana de italiano vero aflu ca tanti are 45 de ani, o incurajez si incerc sa ma tin dupa ea la coborare. Tanti merge ceas, foarte constant, dar cu scurte accelerari pe portiunile mai abrupte reusesc sa ma tin dupa ea, si chiar sa o ajut cand o luase inainte pe bucla 2, in locul in care poteca coteste brusc spre stanga.

Pe bucla 2 pe undeva.

Incep sa apara si primele semne ale crampelor, astfel incat o las putin mai incet si sunt prins din urma si de Balan cu care merg impreuna pe ultima coborare. Mai ne mai lamentam putin ca e inainte noastra o tipa, dar ii dam totusi tare la vale printre case pana pe asfaltul dinaintea startului. Din nou incurajari de la mama mea, iau si gel-urile pentru bucla 3 si betele de la mike, apa de la punctul de alimentare si plec mai departe inaintea italiencei pe urcarea pe bucla 3.

Betele ar trebui sa ma ajute, dar tanti urca fara bete mai bine decat urc eu. La fel si Balan, care totusi are bete. Imi amintesc de ceas si cand ma uit la puls vad ceva de genul 155, si mie mi se parea ca trageam din greu la deau. Deci aici e reversul medaliei de la portiunile cu pulsul de peste 170 de la inceput, si de la activatorul de acum 40 de minute. Una peste alta mi s-a parut ca abia m-am tarat pe aici, cu pulsul mult mai jos decat ar fi trebuit, si cu muschii pe undeva pe la limita crampelor.

Mai depasesc totusi un concurent, dar pierd distanta vizibil fata de Balan si fata de italianca, iar din spate se apropie Istvan si Vlad-Rosca. Cam pe aici a venit momentul in care am cam incetat sa ma uit in fata, ci peste umar in spate. Mi se pare psihologic momentul asta in timpul unui maraton, si ceva se schimba clar in momentul respectiv. Nu-i nimic, du-te Balan in fata si salveaza onoarea, eu oricum era multumit de cum am mers pana mai trebuia doar sa rezist inca 40 de minute.

Din nou apa la bunica lui George, care era imbracata traditional de data asta, sunt depasit de Istvan si de Vlad-Rosca, dar incerc totusi sa ma tin dupa ei, chestie care functioneaza cat de cat pana la ultimul punct de control dinainte de urcarea spre Gutanu. Aici observ pentru prima data ca au si Cola, iau doua pahare, umplu bidonul cu apa si plec mai departe pe urcare. Care merge din nou execrabil, mai iau totusi ultima chestie pe care o mai aveam la mine, adica un activator pe la jumatatea urcarii, si mai salveaza totusi cate ceva din ritmul groaznic de pana atunci. Inainte de asta mi se parea ca trageam din greu, dar ceasul si viteza cu care ma miscam nu prea aratau acelasi lucru.

Cand ajung spre Gutanu incep sa se auda si tunete, iar eu ii dau la vale pe lunga muchie care coboara spre Moeciu. Din nou la limita crampelor, in schimb acum stiu sa o las mai moale in momentul in care vin mici portiuni de urcare, mai alernez si mersul pe bucatile respective si reusesc sa le mentin in limite controlabile. In schimb am probleme cu o unghie mare de la piciorul drept, si pe coborarile mai abrupte trebuie sa alerg mai ciudat pentru a o proteja. Alerg complet singur pe bucata asta, ma tot asteptam sa vina cineva din spate dar nu a aparut nimeni, ba chiar l-am prins din urma pe Roca Marius inainte de ultima coborare, care prea si el sa aiba probleme. Prind viteza la vale si il depasesc pe la jumatatea coborarii, si dupa alte incurajari de la mama mea intru pe ultima portiune de asfalt, cu o unghie mare facuta cam franjuri, cu o gamba dreapta cam traumatizata din cauza stilului de alergat provocat de unghie, cu Marius cu 10 secunde in urma si cu Gica care venea la inca 5 secunde. Strang din dinti si reusesc pana la urma sa ajung alergand mai sontac pana la linia de sosire, la putin dupa Vlad Rosca (am ajuns in ordinea 4:27:10 , 4:27:29, 4:27:34, 4:27:35), si a fost cred ca singurul concurs la care n-am mai avut cum si cu ce sa sprintez la final, dar chiar mi-a placut mica batalie de la final, mai ales dupa toata coborarea cand mersesem singur pe bucla 3.

La sosire.

Muschi inclestati, si o medalie.

In schimb la final muschii s-au intelenit si m-am putut misca abia dupa cateva minute cand si-au mai dat drumul, si toata dupa-masa mi s-au tot pus carcei in tot felul de locuri ciudate. La final am terminat pe 13 din 400 de concurenti, cu aproape o jumatate de ora mai repede ca anul trecut, si chiar sunt multumit de cum am mers si de cum m-am simtit. La trei zile dupa in schimb febra musculara e inca in floare, si probabil si o mica ruptura musculara la gamba dreapta care un pic cam umflata si doare in ultimul hal. Acum sa vad cum incepe recuperarea pentru Hercules.

Concursul a fost genial organizat, si sarumana Sis-urilor, lui Adi, lui Mihai si tuturor voluntarilor care s-au ocupat de organizare. Chiar a iesit super ok, si s-au vazut mai multe imbunatatiri fata de anul trecut, dar una peste alta din punctul de vedere al unui concurent totul a mers ca pe roate.

Maratonul Pietrei Craiului

Maratonul Pietrei Craiului 2011

Au trecut doi ani de cand am prins microbul. Acum doi ani pe vremea asta scriam un blog despre experienta intensa a primului maraton. Acum privind in spate imi pare chiar bine ca experienta primului maraton a fost legata de Maratonul Pietrei Craiului, si chiar imi pare bine ca am prins microbul. Nu l-am prins la fel de intens ca si altii, si cel putin anul acesta media concursurilor a fost de 1 pe luna, cu mici exceptii toate fiind de alergare. O primavara noroioasa m-a demoralizat complet la partea de MTB, chiar nu vad sensul de a inota prin noroi, mai ales prin noroiul cleios de campie.

In schimb alergarea la munte chiar imi place, si aici nu prea conteaza cat de mult a plouat inainte, daca toarna cu galeata in ziua concursului. Pana la urma totul e mult redus la alergat, ai nevoie de o pereche de incaltari si de un bidon in care sa tii apa. Restul sunt mai mult sau mai putin accesorii care sa pot sau nu sa compenseze pentru lipsa de antrenament. De multe ori stau si ma gandesc, apropo de toate hainele speciale de compresie pentru alergat, daca chiar ar fi ceva de capul lor de ce nu le folosesc toti kenyenii la maratoanele de sosea?

Revenind putin la microb, daca e sau nu cu adevarat molipsitor e foarte discutabil. Am incercat si eu sa-l dau mai departe cu destul de putin success, si pentru a se prinde cred ca e totusi nevoie de un teren propice. Numarul participantilor la MPC a evoluat exponential in primii ani, in schimb acum numarul participantilor a ramas cam acelasi ca si anul trecut, deci tot aproape 500 de oamenii. Asta in timp ce la restul maratoanelor montale numarul se invarte probabil pe 200, cu exceptia Eco Maratonului. Pe de alta parte daca ar fi 700 sau 1000 de oameni la MPC ar aparea adevarate probleme din punct de vedere al organizarii si al logisticii.

Si totusi, ce ma face sa mai particip la maratoane dupa aproape doi ani, cum de nu m-am plictisit si cum de nu vreau sa schimb maratoanele cu altceva. Cum de ma gandesc la doua zile dupa maraton cat timp mai e pana la urmatorul la care vreau sa particip?. Raspunsul vine din intensitatea trairilor pe care le ai in timpul unui maraton. Chiar daca e greu si daca iti scuipi plamanii, chiar daca ti-e bine, chiar daca linia de sosire ti se pare extrem de departe, chiar daca alergi singur, chiar daca alergi dupa cineva sau daca te uiti peste umar in spate dupa alti concurenti, chiar daca traiesti linistea de cateva zeci de secunde de dupa trecerea liniei de sosire, toate cele de mai sus sunt trairii extrem de intense.

Alerg maratoane, ma catar, merg la munte pentru ca atunci cand fac asta simt ca traiesc. O altfel de traire decat amorteala simturilor indusa de orasul in care stau, de cele 8 ore pe zi petrecute in fiecare zi pe scaun. Mi se pare uimitor ca imi amintesc detalii despre zile petrecute la munte acum 10 ani de zile, dar in acelasi timp uit complet carti pe care le-am citit sau filme pe care le-am vazut acum 2 ani.

Pe langa aceasta mai sunt oamenii, care sunt dupa cum zicea si Luci la festivitatea de premiere o mare familie. Si tinand cont ca sunt cam aceasi 300 pe la fiecare concurs, ajungi sa-i cunosti cam pe toti. Din multe puncte de vedere un maraton e impartit in doua jumatati, prima parte maratonul efectiv si a doua constand in vorbe cu prietenii dupa maraton. Doua parti care sunt cam la fel de placute pentru mine.

Si acum inapoi la MPC si la ziua concursului. De data aceasta am venit cu amandoua mamele la concurs, mama mea care a fost si anul trecut ca spectator si mama lui Mike. Mike le-a facut deja un plan frumos pentru orele pana cand aveam sa venim si noi, o plimbare pana la Coltul Chiliilor si inapoi. Si dupa cum am vazut cand m-am uitat in jur in dimineata concursului erau o groaza de mame/parinti/copii.

Impreuna cu mama mea, inainte de start.

Ne inscriem ca de obicei dimineata, si in ora de dinaintea startului tot stau si ma mosmondesc pe langa masina rezolvand una alta. Mi-am facut de-a lungul timpului un fel de ritual ce dureaza cam o ora, trecand pe rand prin leucoplastarea zonelor cu probleme (doua degete de la picioare, fluierul piciorului si sfarcurile, leucoplastarea celor din urma fiind chiar esentiala), prin imbracarea in echipamentul de alergat, prinderea numarului, pregatirea borsetei si a gel-urilor, pregatirea pastilelor de izotonic. Par putine, dar facute in tihna cand esti putin molesit de trezirea matinala dureaza cam o ora.

Si tot mosmondindu-ma se face si fara 10, si ma asez la rand la coada pentru verificarea echipamentului. Si nu dureaza putin verificarea echipamentului pentru aproape 500 de oameni, nu-i nimic in schimb pentru ca mai schimbi vorbe cu cunoscuti. Asta cu toate ca in afara de un success alta incurajare relevanta e cam greu de dibuit. Toata lumea stie cat de mult sau cat de putin s-a antrenat, si la ce se asteapta, si din prisma acestor lucruri intrebari de genul “Pregatit?” par putin la nealocul lor. Intotdeauna esti pregatit, altfel n-ai fi la linia de start. Si totusi parca niciodata nu esti atat de pregatit precum ti-ai dori.

Apropo de pregatit am descoperit la ultimele maratoane ca-mi place mult mai mult sa alerg fara ceas. Asa nu ai intr-un fel nici un fel de stres, nu stii daca esti inainte sau in intarziere fata de timpul pe care ti l-ai propus, nu ai nici un senzor care sa-ti spuna daca inima sta sa-ti sara din piept, sau daca alergi cu 20 la ora la deal. Si nici nu ai nevoie de toate astea, si poti sa asculti mult mai bine ce-ti spune organismul.

Ca antrenament pentru MPC-ul de anul asta am inceput dupa concediu cu maratonul din Ciucas, urmat in penultimele doua weekend-uri de o tura de doua zile in Bucegi, si in ultima duminica o alta tura faina cu Mike in Bucegi. Amandoua iesirile au fost ture foarte faine in sinea lor, dar care s-au lasat si ceva febra musculara in primele zile ale fiecare saptamani. Teoretic ar fi trebuit sa fie fix ce nu trebuia, ture lungi inainte de maraton, dar practic a fost cam tot de ce a fost loc in doua saptamani.

La start mi-ar fi placut sa scot un timp mai bun ca anul trecut, si eventual sa fiu prima fata, adica sa ies inaintea primei fete. Am eu ce am cu iesitul inaintea primei fete, mai ales ca anul acesta a fost un tel de neatins pana acum pentru mine. La EcoMaraton Dana Marin ajungand cu 10 minute inaintea mea, la Hercules la fel am fost depasit pe ultima portiune, 5 minute diferenta, la Ciucas am alergat o bucata destul de lunga impreuna, dar tot a fost un minut diferenta. Macar progresia a fost in directia buna.

Moral ridicat, muzica motivanta, 3,2,1 si incepe si MPC 2011. Plec mai din spate, astfel incat pe platul pana la fantana lui Botorog tot depasesc multi concurenti care mi se pare ca au plecat mult prea tare. Bine pe de alta parte la MPC are putina logica sa pleci putin mai tare, pentru a nu prinde aglomeratie la urcarea spre Magura. O parte buna din drumul pe asfalt il petrec in spatele lui Istvan, care are si el un ritm destul de ponderat. Intr-un fel de-abia astept urcarea pentru a mai alterna si mersul cu alergatul. Inainte de urcare o depasesc si pe Dana, dar cum incepe urcarea tasneste pe langa mine. Pana la Casa Folea cred ca am trecut unul pe langa altul de 5-6 ori.

E interesant sa vezi cum fiecare merge in mod diferit, Istvan spre exemplu urca in alergare cam tot ce se putea alerga. Dana urca mai in forta ca mine, dar eu ajung mai odihnit in varful micilor pante si recuperez la vale. La un moment dat cand arunc o privire in spate vad tricoul galben al lui Suca, care merge in spatele meu o bucata, ritmul de mers fiind cam acelasi.

Alergand de/cu prima fata.

Incet incet ne apropiem de la Table in cam aceasi formatie. La coborarea spre la Table ii dau mai tare la vale dupa Istvan, si descopar ca ma deranjeaza glezna stanga. E in parte din cauza papucilor de alergat care si-au cam trait viata anul acesta, si care au o talpa cam deformata dupa sutele de kilometri pe care ii au la activ. Oricum nu nimic grav, si se rezolva deocamdata cu putin indiferenta.

La table erau Gabi Solomon si Sergiu Buciuc. Culmea e ca in graba punctului de alimentare l-am observat pe Gabi care facea poze si nu l-am recunoscut pe Sergiu care a fost cel care mi-a pus apa in bidon. In stomac mai am ceva balast de la carbo-loading-ul de vineri, deci nu mananc nimic din ce a fost pe la punctele de alimentare. Bucata dintre La Table si inceputul urcusului spre Saua Funduri trece parca foarte repede anul acesta. Pe ultima bucata sunt cu ochii pe niste bete de carbon ultimul racnet, cu alte cuvinte craci uscate din padure. Unul il nimeresc ok, in schimb unul a fost mai blestemat de mama natura si plin de cioturi de care ma zgarii. Oricum stiu ca fara ele as fi mort pana in saua Funduri, nu neparat pentru as merge mai repede cu ele (probabil aveau cam un kil doua fiecare), ci mai ales pentru ca in felul acesta mai scutesc putin picioarele.

Run Forest, Run!

Si incepe pana la urma si urcarea, si la fel ca anul trecut incep sa depasesc concurenti, in total 8 pana cand ma instalez in spatele lui George care urca si el foarte bine. Trec si pe langa Dani care nu prea are chef de tras dimineata asta. Una peste alta urcarea a mers chiar bine, si trec impreuna cu George culmea spre Valea Urzicii. Acum trebuie spus ca om care sa coboare mai tare ca George eu inca n-am vazut. Acum inainte de a ajunge eu la a doua franghie el era la baza grohotisului. Si trebuie spus ca nici eu nu cobor foarte rau, probabil ceva mai bine ca media.

Tot pe prima parte a coborarii ma depaseste si Andrei Tale care cobora si el destul de tare in momentul respectiv, dupa care ma intalnesc si cu Gica, care nu se simtea foarte ok. Mergem impreuna o bucata, dupa care ma departez usor, incepand pentru mine partea solitara a maratonului. Nimeni in fata, nimeni in spate, si senzatia ca mergi mai incet decat ar trebui sa mergi. De-abia astept sa inceapa coborarea spre Plaiul Foii, acolo macar stiu ca e de gonit continuu la vale, si ca pot sa trag. Recunosc ca nu prea-mi plac suisurile si coborasurile de pe poteca, desi ca peisaje locuri sunt geniale, probabil cele mai frumoase peisaje din orice maraton de pe la noi.

Apa! (apropo de apa, cei care dau apa unui om insetat ajung clar in rai, deci voluntari de la maratoane au un loc rezervat acolo sus).

Cobor constant si destul de ok, cat sa pastrez ceva rezerve pentru platul spre Plaiul Foii. Depasesc inainte de a intra in forestier un concurent, care in schimb vine ok pe plat astfel incat ajungem cam in acelasi timp la Plaiul Foii. Aici il vad si pe Andrei Tale, care era cu cateva minute in fata. Pornesc in urmarire, incercand sa mentin macar distanta pana unde incepe urcusul spre Diana. Cum incepe urcusul ma depaseste si baiatul pe care tocmai il depasisem. Si el si Andrei aveau bete, timp in care eu mergeam alert si de-abia asteptam sa ajung la padure pentru a ochi urmatorul model de bete de carbon. De data aceasta le nimeresc fara cioturi dar mai grele. Merge ok cu ele pe prima jumatate, pana cei doi incep sa se departeze usurele si se pierd in cele din urma in padure.

Jump!

Dintre toate portiunile maratonului urcarea spre Diana cred ca e Nemesis-ul majoritatii concurentilor. Anul acesta cam asa a fost si pentru mine, si cred ca a fost singurul moment din maraton in care mi se parea ca nu se mai termina bucata respectiva. Ajung in cele din urma la Diana, de-abia asteptand coborarea spre Coltii Chiliilor. In afara de prima bucata, mi se pare geniala coborarea, imi place cel mai mult din tot concursul. Inainte de coltii Chiliilor mai depasesc un concurent, si ma apropii de baiatul cu care m-am tot depasit pe ultima bucata. Totusi dupa atata coborare ficatul protesteaza si trebuie sa o las mai incet.

Incepe curba de nivel, si ma apropii usurel de baiatul din fata. In momentul respectiv nu pot sa zic ca aveam cine stie ce chef de tras si depasit, asa ca raman cuminte in spate o bucata, pana cand accelereaza departandu-se usurel. Pana la ultima coborare spre zarnesti, cand zic totusi sa incerc sa depasesc, asa ca plec mai tare la vale si intru pe asfalt cu cateva secunde avans. Sincer ma asteptam sa ma depaseasca pe asfalt, dar probabil cand l-am depasit i-a disparut lui cheful de tras asa ca distanta s-a pastrat aceasi pana la final. Oricum pe baza intrecerii de la Coltii Chiliilor pana in Zarnesti am mers destul de tare, astfel incat nu prea au mai fost resurse de sprint de final. Am scormonit pana la urma pentru cateva farame, si trec in cele din urma linia de sosire dupa 4 ore 45 de minute, pe 18 la open si inaintea primei fete. Mike a ajuns si ea pe 10 la open feminin, cu 34 de minute mai repede ca anul trecut.

La final, cautand farame de energie.

Anul trecut un jurnalul maratonului spuneam ca in timpul unui maraton nu are cum sa nu-ti fie greu. Si totusi la MPC-ul de anul acesta am mers cel mai flower-power dintre toate maratoanele de anul acesta, si inafara urcusului la Diana totul a mers ca la carte. Adica nu am avut crampe, cand simteau ca incep o lasam mai moale, nu mi-am scuipat plamanii, nu m-a durut nici un genunchi, nu prea am facut febra musculara. Astfel incat stau sa ma intreb daca nu trebuia sa trag ma itare de mine. Ori asta ori s-au aliniat planetele de data aceasta.

Au urmat cateva ore de incurajat concurentii, de stat cu prieteni de prin diferite colturi ale tarii la vorba, despre concedii si planuri de concedii, despre concursuri si planuri de concursuri. Ore extrem de faine, pacat ca parca sunt prea putine.

Si acum cu laudele. MPC a fost cel mai bine organizat maraton la care am fost anul acesta. Tot in aceasi categorie sunt si EcoMaratonul, Hercules si 7500. Doar ca MPC-ul are ceva in plus la atmosfera, istoric, si prestigiu. Intotdeauna apreciez un lucru bine facut, iar organizarea MPC-ului intra in categoria asta, printr-un fel de imbinare foarte reusita intre profesionalism si lucru facut cu suflet. Bravo si multuri pentru intreaga echipa de voluntari si organizatori.

Maraton 7500

7500

7500 e unul din cele mai paradoxale concursuri la care am participat pana acum. E genul de concurs in timpul caruia ai o carca de momente in care te intrebi cine te-a pus sa partici, si in care stai sa te gandesti serios daca vrei mai participa anul urmator. Cred ca pe undeva pe la inceputuri cred ca au aparut ceva greseli de proiectare, astfel incat uitam foarte repede durerea si greutatile si ramanem cu partea frumoasa. Si pe masura ce trec orele dupa ce ai trecut linia de sosire, pe masura ce trece febra musculara si pe masura ce trec zilele probabilitatea sa te mai inscrii inca odata incepe sa creasca, astfel inca acum la 3 zile parca un an de asteptat mi se pare prea mult. La anul am zis ca neaparat trebuie sa-mi iau o aparat foto mic care sa si filmeze cu care sa inregistrez ceva sfaturi pentru viitor ( de genul nu cumva sa te mai puna necuratul sa te mai inscrii si la anul).

Si anul acesta ca si anul trecut am facut echipa cu Dani, echipa Picioare Zburatoare. Dani e un alergator foarte ok de sosea, unde alerga mai bine ca bine. In iarna am mai facut echipa impreuna cu el si cu inca un prieten la Semimaratonul Gerar, unde amandoi m-au alergat in ultimul hal si unde din cauza mea probabil au ratat podiumul, amandoi fiind mult mai bine pregatiti. La 7500 si in general pe munte lucrurile se schimba putin, si conteaza destul de mult experienta de mers la munte, sa stii cum sa pui piciorul, sa stii cum sa-ti mentini echilibrul la vale, sa urci bine.

Dupa cum zicea si Suca nu prea ai cum sa te antrenezi pentru asa ceva, si ar fi fara sens sa faci asta pentru ca ti-ai distruge organismul. Cu Dani singurul antrenament pe care l-am facut a fost cu doua saptamani inainte, cand am urcat odata pe Bucsoiu si am prins o vreme de iarna in mijlocul lui iunie, si cam asta a fost tot. Una peste alta in timpul antrenamentului ne-am simtit ceva mai slab pregatiti ca anul trecut, astfel inca tinta pentru anul acesta era sa scoatem sub 24 de ore.

La start concurenta era considerabil mai mare decat anul trecut, pe langa Dani Spulber si Fane mai erau si Galiteanu cu Palici, Zsolt si Alin, Balan si Nusu, si Mosoiu si inca un fondist. Toti pe la maratoane inaintea noastra asa ca nu ne facem iluzii de podium. Totusi e bine ca amandoi avem chef de alergat si eu chiar ma simt in forma. E foarte faina senzatia pe care o ai la inceputul unui maraton dupa un carbo-loading facut cum trebuie, parca pur si simplu te simti cu bateriile pline. Dar pe parcursul a 24 de ore bateriile trebuie reumplute de cateva ori, am un arsenal destul de sanatos de gel-uri facute in casa (adica combinatie de miere cu melasa si putina sare), impreuna cu ceva activatoare si gel-uri normale pentru a mai schimba gustul.

Picioare Zburatoare la start.

Numaram la unison startul, si incepe si aventura de anul acesta. Dani nu a dormit prea bine in noaptea dinainte, dar somnul ar trebui sa fi fost compensat de noptile anterioare. Lumea din nou mi se pare ca pleaca destul de tare la start, astfel incat pana incepe urcarea spre saua Laptici tot depasim oameni. Noi incercam si de data aceasta sa tinem un ritm cardiac cat mai constant, in cazul nostru 80 la suta din pulsul maxim al lui Dani. Privind acum in retrospectiva 80 parca totusi e cam mult, si a fost cam imposibil de tinut in partea a doua a turei, asa ca probabil un 75-78 ar fi fost mai intelept. Plecam ca si anul trecut fara bete pe prima parte a turei un de se poate alerga mai mult, nici pe mine nici pe Dani nu ne incanta alergatul cu betele astfel incat hotaram sa le luam pe tura a doua.

Incercam sa scurtam drumul spre cabana din Valea Dorului, si cu ocazia asta ne facem fleasca de la roua, dar totusi ajungem mult mai bine decat anul trecut, cand am reusit sa ratam startul cu cateva minute. Nu suntem cu mult in spatele primelor echipe, le vedem cum urca panta abrupta inaintea iesirii din creasta. Coborarea spre cota 1400 merge mai bine decat anul trecut, de data aceasta luand-o pe traseul turistic reusim sa economisim ceva timp fata de anul trecut. Inainte de 1400 ne interesectam cu Zsolt si cu Alin care ratacisera putin traseul, si mergem impreuna cu ei o scurta perioada.

Pe portiunile abrupte merg eu putin mai bine, iar pe zonele plate sau cu panta domoala Dani alearga putin mai bine, astfel incat ne tragem unul pe altul in functie de inclinatie traseului. Urmeaza si al doilea punct de control, unde sunt Cornel si inca o fata, dupa care urcarea pe Piatra Arsa. Soarele incepe sa arda si in ritmul de mers al lui Dani incepe sa se vada oboseala. Ritmul de urcare e undeva spre jalnic, dar incerc sa-i duc putin trena si sa-l motivez. Pe urcare ne prind din urma si Dani Spulber si Fane, impreuna cu care ajungem impreuna la punctul de control de la Piatra Arsa. Si ei par obositi, Dani nu a prea alergat anul acesta iar Fane are ceva nopti nedormite fiind tatic de cateva zile. Tot la Piatra Arsa ne intalnim din nou cu Alin si cu Zsolt care se hotarasera sa abandoneze, Alind avand probleme cu un tendon dupa maratonul din Apuseni.

Toropiti de caldura de pe Piatra Arsa.

Tot pe undeva pe aici incep sa regret si costumatia pentru concurs, eu fiind complet in negru, intr-o zi torida de iulie pe platoul Bucegilor. Clar nu a fost cea mai buna idee dar nu am putut sa iau tricoul de ciclism pentru ca nu aveam loc de inca o bluza si nu aveam heatere. Asta e, suflec bluza pana deasupra coatelor si ii dau inainte pregatit de treaba.

Urmeaza si coborarea pe Jepii Mari, unde anul trecut ne-am miscat foarte bine. Anul acesta in schimb lucrurile nu merg la fel, si din nou dureaza destul de mult pana Dani ajunge la un ritm ok de coborare. Incerc sa-l trag dupa mine, cu sfaturi si incurajari, astfel incat a doua parte incepe sa mearga mai bine si ne revenim in cele din urma la ritmul planificat.

Jos la intrarea pe Jepii Mici inca un check-point cu doua fete foarte binevoitoare unde alimentam si cu apa, si unde descoperim ca desi ni se parea ca mergem prost distanta fata de primele 3 echipe nu a crescut foarte mult. Toate 4 echipe suntem intr-un interval de 20 de minute unii de altii, ceea ce nu e mult deloc. Asa ca in timp ce urcam incep sa ni se infiripe ceva sperante de loc 3. Pe urcare alimentez cu religiozitate la fiecare trecere a apei, cred ca am baut in total cam 2 litri de apa pe toata urcarea. Urcam mai bine ca anul trecut dar Dani se chinuie putin sa tina ritmul si se plange de primii carcei pe care ii dregem cu un praf numit Anti Carcel. Totusi Dani arata foarte obosit incat ma sperii putin cand ma mai uit in spate din moment in moment, parand parca mai mult mort decat viu.

Sus din nou Adi si Zsolt cu incurajari, cica primii nu sunt cu foarte mult in fata. In schimb iar ne ajung din urma Dani Spulber si Fane aproape de cabana Caraiman, dar pe portiunea mai plata care urmeaza pe drum spre Babele reusim din nou sa ne distantam. La Babele dam de Muha cu incurajari binevenite.

Din nou alfam ca primii nu sunt cu mult in fata, dar Dani are probleme cu carcei cand vrea sa se aseze asa ca pune de o mica sesiune de streching in fata Cabanei. Coborarea spre Babele merge in schimb din nou bine, poteca chiar e faina de alergat si poti sa inaintezi destul de repede. Ajungem jos la Pestera la 11:37, din nou cu 10 minute in spatele locului 3. De fapt ii si vedem pe Nusu si pe Balan care plecau fix in momentul in care noi ajungeam la Pestera.

Ajunsi din nou la Pestera.

Negrul chiar nu a fost deloc cea mai buna alegere.

O pauza scurta, in care luam dupa noi lucrurile pentru urmatoarele 7 ore, si ii dam sa pornim spre Omu. Si aici a urmat cea mai proasta decizie pe care am luat-o tura asta. Cand sa plecam stau putin in dubiu daca sa iau betele sau nu, in ideea ca daca am merge amandoi cu o singura pereche de bete ar putea sa o foloseasca Dani pe urcare si eu i le-as duce pe coborare sau pe portiunile mai tehnice. Manat oarecum de faptul ca ma simteam bine pana atunci, pana la urma hotarasc sa le las in tabara de baza. Plecam vijeliosi pentru a-mi da seama ca am uitat cheia de la masina astfel incat dau o fuga sa o recuperez in timp ce Dani o ia inainte.

Nu urcam foarte bine, astfel incat pe la jumatatea urcarii incerc sa iau rucsacul de la Dani pentru a mai grabi putin pasul, astfel incat urc jumatate de vale fara bete si cu ceva mai multa greutate in spate. Merge destul de bine ca ritm, in schimb incepe sa se instaleze o oboseala cam ciudata in coapse. Tot pe urcarea spre Omu incep sa-mi dau seama ca alegerea chilotilor s-ar putea sa nu fi fost cea mai fericita si apar primele ganduri de a incerca sa-i dau jos. Renunt pana la urma pentru ca ritmul era bun, in schimb pe ultima urcare spre Omu ii dau inapoi rucsacul lui Dani pentru a ma mai odihni putin. Ajungem la Omu la fix pentu a-i vedea pe Nusu, Balan si pe echipa lui Mosoiu cum coboara pe Cerb.

Din nou suntem in priza, la 10 minute de ei, astfel incat dupa o scurta pauza pornim la vale pe serpentinele de pe Cerb. Nu taiem serpentinele pentur a scuti putin genunchii, dar prima jumatate merge totusi foarte bine. Lucrurile se impotmolesc in schimb de la jumatate incolo, unde picioarele mele incep sa dea ceva semne de oboseala. Din Poiana Costilei prindem scurtatura pe care o stiam noi, care din cate am inteles nu e totusi cea mai rapida, si ne bucuram de putina odihna in timp ce trebuie sa mai mergem pe portiunile mai abrupte.

Ajungem la Gura Diham la 14:39, din nou la 10 minute in urma celor de pe locul 3. Pana aici am mers incredibil de bine, si aveam un avans de aproape doua ore fata de anul trecut, eram pe urmele celor de pe locul 3, alimentasem cum trebuie, toate pareau sa mearga cam dupa plan. Si totusi cum am inceput sa urcam spre Poiana Izvoarelor parca ceva s-a taiat simultan in amandoi. Pe drumul acesta acum doua weekend-uri am alergat cam 50%, anul trecut la concurs din nou am alergat o groaza. Acum nu am putut alerga mai mult de 10 metri pana la Poiana Izvoarelor. Imi dau seama ca in ritmul acesta o sa pierdem tot avantajul castigat de anul trecut astfel incat incerc sa cresc ritmul dar nu prea merge. Alergam pana la Pichetul Rosu, dar intr-un ritm de melc tarator, si abia astept sa inceapa urcarea mai abrupta spre La Prepeleac.

Avem un ritm execrabil, si chestia asta ma ingrozeste tinand cont ca mai e aproape jumatate de concurs in fata. Ajungem La prepeleac, si aflam ca echipa de pe 3 are 30 de minute in fata. Ca sa va dati seama cat de prost am putut sa mergem, pe un traseu care ne-a luat 1h40 am pierdut 20 de minute. Asta e, strangem din dinti si luam pieptisi in brate jungla de pe Bucsoiu. E bine macar ca e in umbra si nu murim foarte tare de cald. In schimb urcand tot fara bete muschii coapselor incep sa obiecteze putin, mai ales ca in anumite locuri trebuie facut pasi destul de mari.

Sus inainte sa iesim in creasta ne intalnim din nou cu Adi care ne incurajeaza, iar din spate apar din nou Fane si Dani Spulber. Nici nu e de mirare la cat de prost am mers pe aici. Eu sunt ramas fara apa, desi de la poiana izvoarelor am plecat cu 1 litru si ceva, si simt cum se instaleaza inceputul unei deshidratari. Ma salveaza Dani care avea ceva mai multa apa in platipus. De-abia astept sa ajung la Omu unde sa beau apa pe indestulate.

Urcand pe bucsoiu.

Sunt complet lesinat, si in momentul respectiv totul mi se pare atat de greu incat orice parte placuta a experientei incepe sa dispara undeva departe la orizont. Asta desi totul e superb in jur, soarele fiind deja unul bland. Totisi nici Dani, nici Fane, nici Dani Spulber nu merg mai stralucit. Mai schimbam o vorba, o gluma pana ce ajungem din nou la Omu.

Aici din nou incurajarile Muhai, e incredibil cat de bine e sa vezi un chip cunoscut atunci cand esti terminat. Incercam sa mancam ceva sticks-uri pentru a schimba gustul de dulce, alimentam cu apa, si stam cam 15 minute pana incepe sa ne ia frigul. Deja ne cam consolasem cu pierderea locului 4, asa ca intram intr-un fel de safe mode ce nu e deloc bun la ritm.

Poza de grup impreuna cu Dani si cu Fane si cu fetele de la Girls Sponser Team.

Dani si Fane pleaca spre Ciubotea, ii urma si noi dupa 5 minute. Tot avem un avans considerabil fata de anul trecut, si vom prinde toata coborarea pe lumina. Anul trecut Dani a coborat groaznic pe aici, nu ii prieste deloc relieful accidentat si bolovanos de pe Ciubotea. Nici anul acesta nu e diferit, astfel incat toata coborarea merg in suturi, in sistemul 2 minute coborat 10 secunde asteptat. Si stilul asta parca nu face deloc bine picioarelor mele deja obosite.

Pentru prima data de cand merg la concursuri simt cum incepe sa mi se instaleze febra musculara din timpul unui concurs. Coboram totusi bine, astfel incat din nou ne intalnim cu Dani si Fane jos la Ciubotea. Aici din nou pauza cam lunga, in care mancam din toate bunatatile de la refugiul salvomont, o supa geniala, cele mai bune paste e care le-am mancat anul acesta, si un ceai ce a intrat la fix. De mult n-am mai mancat atat de bine, mii de multumiri fetelor de la refugiu.

Cand incepem urcarea pe Gaura, soarele e la apus si in departare se vad genial toti peretii stancosi ai Bucegilor colorati in nuante care de care mai interesante.

Pauza cam lunga in schimb a fost un bun prilej ca febra musculara sa se instaleze mai serios, astfel incat alerg sontac sontac spre urcarea pe valea Gaura, care e indicata foarte bine de data aceasta. Febra musculara si o alta jena cauzata de chiloti nepotriviti pentru un asemenea ultramaraton. Astfel incat la inceputul urcarii incerc sa renunt la chiloti pentru a imbunatatii confortul zonei intime. Incercare desarta, desi pare uimitor chilotii au un rol functional extrem de important, respectiv cel de a impidica frecarea anumitor lucruri importante pentru baieti de pulpe. Astfel incat dupa o ora de urcat fac operatia inversa si continui intr-un stil ceva mai cracanat inainte.

Mergem fara frontala pana cand sarim muchia spre Valea Gaura, si le punem pe coborarea spre punctul de control. Si pe aici am alergat anul trecut, si acum nici o sansa. De mers tot intr-un ritm de melc mergem, Dani si Fane au deja 20 de minute in fata. Incerc sa mai cresc putin ritmul si sa-l motivez pe Dani, fac si ceva calcule din care imi da ca e imposibil sa ajungem in sub 24 de ore in ritmul in care mergem. Dar Dani nu prea are motivatie si chef de tras, astfel incat inaintam in ritm de melc pe Gaura.

Valea arata absolut genial, in lumina lunii ce cadea dinspre Crai, cu licurici adorimiti pe care puteai sa-i studiezi indeaproape, cu pereti de stanca intunecati care ii strajuiau marginile. Estetic, a fost cel mai frumos moment al turei, chiar daca ne miscam in ritm de Sisif. Iesim si in ultima caldare, ii vedem in departare pe Dani si pe Fane. Aici din nou ar fi trebuit sa putem alerga, dar nu prea se gaseste energie. In plus febra musculara incepe sa evolueze ingrijorator. Deja e cam la nivelul celei mai serioase febre musculare pe care am avut-o pana acum. Imaginativa cum e momentul in care te trezesti dimineata cu febra musculara grava, si incerci sa te ridici prima data in picioare. Cam asa ma simteam la fiecare pas mai serios. Practic mergand fara bete, coapsele au fost solicitate mult mai mult atat la urcare cat si la coborare, astfel nu e de mirare ca au inceput sa carcoteasca la fiecare pas.

Cand iesim in creasta se vad in vale si frontalele lui Pepi, si ale lui Gica, mosii dupa cum le ziceam noi atunci. Mergeau mai bine ca noi, si pentru mine era oarecum o certitudine ca ne vor depasi pana la sosire. Cred ca atunci cand i-am zis chestia asta lui Dani motivatia lui a inceput sa reapara. Tot pe urcare ii cer betele pentru a incerca sa-mi mai odihnesc coapsele.

Nu stam foarte mult la Omu, ne intalnim si cu Vali Zamfir care ne incurajeaza. Sincer cred ca sa fii voluntar sau spectator la Omu e foarte interesant, sa vezi cum se perinda echipe din 3 directii diferite. Iar in nopatea respectiva Bucegiul aratau maiestuos, cu frontale ce ilimpodobeau si pe Bucsoiu, si pe Doamnele, si pe Ciobotea, cu toate orasele luminate ce se vedeau in campie, cu un senin negru, cu un nor de furtuna din care tuna si fulgera spre ardeal. Superb, o imagine ce o sa ramana intiparita adanc pe retina. O imagine ce nu poate fi imortalizaata cu nici un aparat, o imagine ce trebuie traita.

La coborare imi dau seama ca e grava treaba cu febra musculara, in timp ce durerea imi cuprindea coapsele anchilozate. In rest nu aveam nimic, nu ma jena nici un genunchi, nu ma durea nici o glezna, nu facusem nici o basica, nu aveam decat cea mai grava febra musculara pe care am avut-o vreodata. In timpul unui concurs, fara nici o sansa sa treaca, doar sa se agraveze. Pe scurt coborarea pana in Gutanu a durut, a durut mult. Pe coborare i-am cerut din nou betele lui Dani pentru a mari putin ritmul. Am alergat cate ceva, am mers prin jnepenii cu care ne-am luptat cu spor, si in proportie de 90% ultima coborare spre Gutanu am facut-o la pas.

In punctul de control din nou un flacau entuziast, care ne pune stampila in timp ce noi ii vedem aproape la 10 minute pe Pepi si pe Gica, si putin mai sus pe Hoinari.

Aici lucrurile s-au schimbat din nou in schimb, lui Dani i-a revenit cheful de alergat si de tras asfel incat urcarea spre Saua Strunga a mers incredibil de repede. Exceptand o traversare de stana, in timpul careia a trebuit sa cadem la pace cu un cioban trezit de prea multe ori in timpul celor doua nopti pentru a-si calma cel 7 dulai. Alergam tot ce se poate alerga, astfel incat ne distantam fata de Pepi si de Gica pana in Saua Strunga. Din sa o dam la vale, coborarea merge in schimb greu, si alergam prea putin pe un teren pe care se poate goni in conditii normale destul de bine. Pe coborare parca nu prea imi vine sa cred ca in mai putin de ora se va termina.

Punand cap la cap ultimele 12 ore ale concursului, pot spune clar ca au fost pentru mine cea mai grea chestie pe care am facut-o a pana acum. Nu neparat din cauza ritmului in care a mers, cat din cauza faptului ca am mers fara bete mai mult de 80 la suta din traseu. Si pe ultimele doua coborari chiar a durut foarte mult. Probabil dupa 7500 picioarele mele vor trece printr-o sesiune destul de serioasa de remodelare din cauza febrei musculare. Nu am ajuns mai impuscat la sosire la nici un concurs de pana acum. Dupa 5 zile inca am febra musculara si muschii inca se chinuie sa se refaca.

Odata ajunsi in forestierul de dupa Padina acceleram si noi, si alergam aproape tot drumul pana la linia de sosire, pe care o trecem in aplauzele organizatorilor si a catorva concurenti adormiti care se pregateau de tura scurta de la Hobby. Momentul in care treci pe sub poarta e magic, iar linia de sosire vine ca un sfarsit si o binevenita izbavire a tuturor chinurilor de pe traseu. Uitandu-ma acum in spate pot zice fara indoiala ca merita, chiar daca in dimineata respectiva, complet rupt de efort nu eram la fel de convins. Per total am facut o cursa buna, de care sunt multumit, am scos in total 23 de ore, cu aproape 2 ore mai bine ca anul trecut. Si jumatate de cursa am fost pe urmele celor de pe locul 3. Multumesc Dani pentru ca ai tras de tine si pentru apa de la urcarea pe Buscoiu, pentru betele din ultimele ore, si in general pentru faptul ca ai fost un coechipier bun.

A urmat o zi in care am vorbit cu o groaza de prieteni. Ce imi place foarte mult la concursuri e faptul ca dupa concurs ajungi sa vorbesti o groaza cu oameni din toate colturile tarii cu care ai o groaza de lucruri in comun. De la jumatatea zilei incolo le astept pe Mike si Claudia care participau la tura scurta anul acesta. Acum un an Mike a tras de un genunchi rablamentat toata tura lunga, alergat prea putin, iar de data aceasta vrea sa il menajeze pentru concediul de o luna in care bietul genunchi o sa aiba o groaza de dus. Stiam ca au mers bine pe prima bucata, si ca erau primele la Omu, asa ca ma tot foiesc dintr-un loc intra-altul asteptandu-le pe fete. Sosesc dupa 10 ore, pe un binemeritat loc doi, dupa un concurs in care Claudia a avut foarte mult de tras de ea. Un jurnal mai poetic scris de ea puteti citi aici.

Dupa concurs am facut o plimbare de dezmortire pana la Padina, care brusc parea sa se fi mutat o jumatate de ora mai departe decat unde o stiam noi, unde ne-am delectat cu o mult-ravnita ciorba urmata de o bere rece, impreuna cu restul pinguinilor. Vali si Cristi au participat si ei la tura lunga, dar au avut aceleasi probleme cu iritatii in zone intime, astfel incat au fost nevoiti sa abandoneze dupa a doua urcare la Omu. Dar foarte tare faptul ca au incercat si au avut curajul sa se bage la un concurs de o lungime monumentala.

Duminica premierea, unde am fost strigati si noi deoarece s-au premiat si locurile 4 si 5. Sincer mi-a placut foarte mult chestia asta, si e chiar fain sa fii strigat, chemat in fata si aplaudat. Pentru noi cel putin conteaza mult mai mult decat valoarea materiala a premiilor, conteaza mult mai mult sa-ti fie recunoscut intr-un fel efortul, si faptul ca ai mers bine, si ca ai dat tot ce ai putut din tine. Fetele au urcat o treapta mai sus ca anul trecut, si bine le statea acolo, zambitorea si bucuroase. Chiar sunt foarte mandru de ele, mai ales ca stiu cat de mult s-au antrenat pentru concursul asta(adica deloc spre zero). Duminica am incercat sa mergem la catarat impreuna cu Nusu, Adi si Dani, dar caldura si faptul ca eram destul de impuscati ne-a facut sa renuntam destul de repede.

Podiumul la elite masculin, impreuna cu locurile 4 si 5.

Fetele noastre la hoby feminin.

Nu in ultimul rand toate respectele pentru CPNT pentru unul din cele mai bine organizate concursuri de pana acum. Tinand cont de lungimea traseului as zice cel mai bine organizat. Dar nu organizarea sunt cele mai importante, ci mai mult pasiunea si faptul ca oamenii chiar pun foarte multa pasiune in ceea ce fac. In toate posturile am fost intampinatid e volutari binevoitori, si chestia asta conteaza imens. Pana si in mijlocul noptii baiatul din Gutanu a fost foarte deschis si incurajator. Pentru asta si pentru tot efortul, multe multumiri oamenilor de la CPNT.

Si iar am scris romane, dar chiar au fost multe de povestit si am trait mai multe experiente in 23 de ore decat intr-o luna legata, am inspirat mai mult aer curat decat alti oamenii intr-un an, am transpirat cativa zeci de litri de apa, am ramas in minte cu amintiri intiparite mai adanc decat la orice alt concurs de pana acum, si pentru toate astea era putin pacat sa nu scriu, chiar daca nu ma prea pricep asta. Si nu, nu e nimic deosebit sau extraordinar in ceea ce facem noi, mult mai importat e faptul ca o facem cu pasiune, si pana la urma nu conteaza ceea ce faci atat timp cat o faci cu toata inima.

Hercules Marathon

Hercules Maraton

Din nou incep sa raman in urma cu postarile, si jurnalele restante incep sa se adune unul cate unul. Totusi fiind fortati de o ploaie torentila sa plecam mai repede de la munte weekend-ul aceasta am zis ca poate mai recuperez din restante. Mike e putin mai la zi si a scris un deja un jurnal superb.

Dupa EcoMaraton nu plecam cu asteptari in legatura cu clasirile, stiu ca sunt cam in urma cu antrenamentele fata restul lumii dar totusi sunt chiar curios cum e traseul maratonului, si tinand cont de felul in care se anunta vremea pentru weekend chiar nu regret alternativa unui weekend la catarat. Maratonul incepe pentru noi de vineri seara, cand impreuna cu Laviniu, Irina si Claudiu plecam in directia Herculane. Drumul trece uimitor de repede, cu povestiri exotice despre Nepal, Istambul si alte locuri aflate la jumatate de lume distanta (Laviniu si Irina tocmai se intorseseara cu o saptamana inainte din al doilea concediu consecutiv petrecut in Nepal).

Ajungem destul de tarziu, pe 1:30 dar gasim cu usurinta locul de pus cortul de pus corturile astfel incat la 2:00 tragem pe dreapta pentru 5 ore scurte de somn. A doua zi trezirea destul de dimineata, mergem sa ne ridicam pachetele de concurs, dupa care vine tot mini-ritualul pregatirii de concurs, mini-ritual ce presupune mersul la toaleta (de departe cel mai important), atasarea numarului, pregatirea borsetei si a continutului buzunarelor. Cu 10 minute inainte de start incepem sa ne indreptam spre punctul de start, intr-o alergare usoara numai buna de incalzire.

La start ca de obicei o groaza de cunoscuti, atmosfera super faina urmata de unul din primele start-uri punctuale de la maratoanele la care am fost pana acum. Fara imbulzeala, cu o atmosfera relaxata per total nota 10 pentru start. Despre traseu nu stiam prea multe, stiam ca urca pana la biserica din Dobroaia, dupa care inconjoara arjana si coboara in Inelet, dupa care inapoi la Motel Dumbrava pe la biserica din Dobraia.

Oamenii nu pleaca prea tare la inceput, si in mod suprinzator chiar imi place portiunea de asfalt de la inceput. Vremea e superba de dimineata, cerul senin si soarele incepe sa arda destul de puternic. In curand in schimb facem stanga si incepem sa urcam destul de hotarat spre Dobraia, pastrez distanta fata de plutonul in care se vad Balan, Istvan, Suca, Zsolt. Urcarea merge destul de bine, parca e una din zilele in care lucrurile par sa se lege, si reusesc sa tin ritmul cu destul de multa usurinta. La un moment dat iesim din padure si soarele ne paleste in ultimul hal. La biserica suntem incurajati de oamenii din CAR Univesitar. Se simte ca pripeste, si la cat de tare pripeste probabil ne asteapta si ceva ploaie dupamasa. De la Dobraia urmeaza o portiune valurita unde incerc sa dau drumul la picioare, si merge intr-o oarecare masura. Ma depasesc de cateva ori cu Zsolt si cu Suca, care parca totusi ar trebui sa fie intr-un alt pluton unde mult mai in fata, ma depaseste si Gabi Salomon pe coborare, in schimb il depasesc pe Istvan si inca 2-3 concurenti.

Inca zimbitor in prima parte a maratonului

Dupa portiunea valurita care inconjoara Arjana a urmat o coborare destul de lunga si nu foarte abrupta spre Bogaltin. Pana in Bogaltin nu pot sa spun ca mi s-a parut cine stie ce traseul, cel putin portiunea dintre Dobraia si Bogaltin care merge pe un drumeag nu mi s-a parut ceva deosebit. In Bogaltin suntem incurajati de copii, babele stau si se uita la noi ca la unul dintre putinele evenimente interesante care se petrec probabil in satul respectiv. Salut cam toti satenii si primesc raspunsuri binevoitoare in schimb. La punctul de alimenare ajung impreuna cu Zsolt si Istvan, plecam cam in acelasi timp dar ii depasesc pe urcare.

De fapt prima jumatate a urcarii merge uimitor de bine, si reusesc sa ma apropii de Gica care era mult in fata initial. Tot pe urcare il depasesc initial prima data si pe Aurel, cu care aveam sa merg impreuna aproape jumatate de maraton.

Pentru mine in schimb partea cu adevarat frumoasa si pitoareasca a maratonului a inceput cu Fantana Babii, Practic de aici paraseai drumurile croite de diferite mijloace de trasport umane si incepea partea de trail. Intre timp soarele intrase deja in nori si cerul incepuse deja sa maraie in departare. A doua jumatate de urcarii a mers in schimb in schimb destul de dezastruos, si tot ce am putut sa fac a fost sa pastrez distanta fata de Giga, Balan si Gabi care se vedeau in departare. Oricum probabil in momentul in care am ajuns la check-point-ul din creasta aveau cam 5 minute avans, dar totusi fata de EcoMaraton erau macar in raza vizuala dupa jumatate de maraton.

Ajuns in creasta am noroc de o gura de apa cu bule geniala de la oamenii de la checkpoint, si incep alergarea pe curba de nivel, pe o poteca nu prea placuta la alergat, cu destul de multi jnepeni pitici care cereau destul de multa antentie. Sunt interesante intr-un fel primii pasi in coborare dupa o urcare lunga, cand muschii sunt deja anchilozati dupa cateva ore de tras de ei. In departare pe curba de nivel inca se mai vad Gica si Gabi Solomon, dar doar pentru scurta vreme. Reusesc totusi sa intru in ritm, si cobor impreuna cu Salasan Aurel. Mai mult eu in fata, dar de rotim de cateva ori pe parcursul curbei de nivel si pe coborare.

Coborarea spre Inelet a fost absolut superba, mi s-a parut una din cele mai faine coborari dintr-un maraton de pana acum. Lunga, foarte alergabila, prin locuri salbatice, absolut geniala, de-ar avea toate maratoanele coborari de genul asta. Nu zic nu, e faina si coborarea de la Ecomaraton din Poiana Gutanu, dar totusi acolo trebuie sa muncesti mai mult pentru ca nu te ajuta indeajuns panta. In schimb aici totul curge cu atat de multa usurinta. E interesant in acelasi timp si ca toata coborarea am mers in 2, si tot simteam respiratia lui Aurel in spate ori alergam in spatele lui, ajuta destul de mult la pastrarea ritmului.

Pe frumoasa coborare spre Inelet.

Cu Mehedinti-ul in fata.

Ajungem in cele din urma la punctul de alimentare din Inelet, odata cu primii stropi de ploaie ai unei torentiale inevitabile. La fel ca si la celalte puncte de alimentare, zahar si realimentez bidonul pentru a bea apa pe portiunile ce urmeaza in urcare. Toate bune si frumoase pana la 2 minute de punctul de alimentare cand scap pentru a 3-a oara bidonul, bidon ce aterizeaza intr-un mod nefericit si i se sparge capacul. Si cam asta a fost inceputul sfarsitului, sau inceputul zidului ca sa zic asa.

Pentru ca mare parte din ceea ce se intampla in timpul unui concurs tine de psihic, iar mintea poate sa traga corpul atat inainte cat si inapoi. Si psihic, lucurile se schimba radical in timpul unui maraton atunci cand nu te mai uiti in fata dupa cei pe care te straduiesti sa-i ajungi, si incepi sa te uiti in spate dupa cei care te urmaresc pe tine. Si pana in momentul respectiv cam tot maratonul m-am uitat doar in fata, chiar daca cei din fata se distantau sau se apropiau. In schimb de dupa Inelet lucrurile s-au cam rupt pentru mine. Pe de o parte nu bausem apa aproape de loc la Inelet, in speranta ca voi folosi bidonul pe urcari, bidon care acum nu mai era capabil sa tina apa in el. Asa ca dai si goleste bidonul si dai inainte inca 5 kilometri pana la urmatorul punct de alimentare, cu setea destul de acuta. Si incepe si ploaia, initial placuta si racoritoare, pana cand a transformat toate sleaurile si potecile in mici torente pe care se scurgea apa cu duiumul. Imi dau seama ca merg prost, sunt portiuni pe care si rupt de oboseala ar trebui sa pot sa alerg si totusi ma asez in confortul unui mers alert. Si odata cazut in capcana asta e atat de greu sa te redresezi, iar kilometri pana in Dobraia mi s-au parut cei mai lungi kilometri de pana acum dintr-un maraton. Daca exista vre-un zid in timpul unui maraton, probabil pe acolo m-am lovit in plin de el. Pe portiunea respectiva m-au depasit si Daniela Marin, si Aurel, si Dan Stefan impreuna cu Zsolt, care desi nu mergeau nici ei prea bine in comparatie cu ritmul meu erau mult peste.

Oricum a fost tare momentul in care tot asteptandu-ma sa apara cineva din spate am vazut tricoul albastru al Danielei Marin. Ma asteptam sa apara cineva, dar parca nu ma asteptam sa apara o fata, dar ritmul in care mergea era de-a dreptul nebun in momentul respectiv. Bine fata!, ai fost mai buna astazi, si asa s-a evaporat si speranta de a iesi inaintea primei fete..

Frant.

Punctul salvator de alimentare.

Soseste in cele din urma si punctul de alimentare salvator, in care ma opresc si bag cu nemiluita apa, zahar, glucoza si alte cele. Apa e esentiala pentru mine, si probabil in timpul unui maraton cred ca transpir cam 4-5 litri de apa fara probleme, ceva mai mult decat Mike sau decat Dani. Iar daca nu am de unde sa inlocuiesc litri respectivi de apa lucrurile merg rau, spre foarte rau. Merg si pe panta usoara care urca inapoi spre Dobraia, stiu ca de aici e doar coborare si ca o sa ma ajute gravitatie, si ma bucur de ultimii kilometrii ai maratonului. Imi place si coborarea aceasta, un pic mai tehnica si mai aprupta, in care trebuie sa mai si muncesti putin pentru a te infrana si nu poti sa dai drumul complet la picioare.

Trece si fatidicul semn cu kilometrul 44, si vine si linia de sosire, pe care o trec chiar multumit, dupa 5 ore si 17 minute, pe locul 14, pe 7 la categoria mea, si in spatele primei fete, dar chiar multumit de felul in care am mers. Se poate si mult mai bine, cu ceva antrenament si cu ceva kilograme in minus (anul trecut pe vremea asta aveam cam 4-5 kilograme in minus, si chiar se simtea).

La linia de sosire.

Mi-a placut foarte mult cum a fost asezata si linia de sosire, intr-o poienita faina, ferita de trafic. Nota 10 si pentru organizare si pentru lucrurile de la punctele de alimentare, au fost de toate si din belsug. Dupa care obisnuitele schimburi de impresii, discutii, planuri pentru urmatoarele concursuri in timp ce asteptam si incurajam concurentii. Supriza cea mare vine de la mike, care ajunge nesperat de bine (eu eram in drum spre corturi pentru a ma schimba in momentul in care a ajuns, fiind convins ca mai dureaza ceva pana cand vine). A ajuns pe locul 7 la general, si pe locul doi la categoria ei, ai doilea podium, si de data aceasta cu o treapta mai sus. Zambitoare pe podium, mi-a adus aminte de o poza pe care o are de la serbarea din gradinita in timp ce recita o poezie. Aceasi fetita, acelasi zambet, douazeci de ani distanta.

Tot seara dupa ce a ajuns Luci am tot vorbit despre calatoria pe care o facuse in ultimele noua zile. Fascinanta, cred ca e una din cele mai frumoase ture pe care poti sa le faci in alergare in Romania. Ma gandisem si eu la aceasi calatorie anul trecut, doar ca o vad amplasat intr-o saptamana din septembrie, cu vremea stabila si racoroasa, fara zapada, cu iarba uscata in jur si cu cerul albastru de toamana deasupra. Sper sa fac si eu anul aceasta aceasi calatorie, poate cu putine modificari la traseu, poate singur poate cu o trupa mai mare.

Acesta ar fi unul din planurile pentru anul acesta, a mai fost unul care nu prea s-a materializat din cauza de ape prea mici (voiam sa imi construiesc o pluta de pet-uri cu care sa cobor pe nera), si urmeaza unul mai lung si mai serios. Bike, Climb, Bike, respectiv in august vrem sa plecam din Romania pe biciclete pana la poalele Mont Blancului, sa urcam Mont Blanc-ul din partea italiana si sa ne intoarcem inapoi pe biciclete in tara. O luna de zile, 3000 de kilometri, o combinatie intre alpinism si descoperirea Europei pe biciclete. Un test pentru a vedea cat de mult ne-ar place.

Despre restul weekend-ului nu sunt foarte multe de povestit, s-a scurs intre cloaca cu bai termale, escalada duminica cu Nusu, un mic festin pe la parintii mei la Slatina, si lungul drum de intoarcere in Bucuresti.