Category Archives: Wilder Kaiser

Via Classica, Fleischbank

Wilder Kaiser – ziua 6, Via Classica din perete vestic din Fleischbank

Jurnalul Mihaelei aici.

Aceasta a fost ziua in care Mihaela cred ca era convinsa ca o sa ne prindem urechile, ca vom face multe ore pe traseu si multe ore pe retragere, ca o sa ni se ia de catarat si alte scenarii apocaliptice. In acelasi timp din zilele anterioare de catarat am vazut ca daca ne propunem, putem inca sa ne miscam repede pe trasee de mai multe lungimi de coarda de dificultate mult mai mare, si eram si mai convins ca traseul chiar e unul foarte, foarte frumos. Cred ca pana la urma si Mihaela avea macar o urma de indoiala fata de scenariile apocaliptice, pentru ca altfel ar fi zis un nu categoric si nu ar fi fost de acord sa ne trezim cu zorii zilei pentru a intra primii in traseu.

Pentru noi cel putin, in mod clar, experienta cataratului, si mai ales a alpinismului, e mai mult sau mai putin solitara. Nu ne face nici un fel de placere sa ne inghesuim la o faleza plina de oameni, sau sa stam prin regrupari cate 3-4 oameni, asteptand sau descurcand sforile incurcate. Poate e o meteahna din Romania, unde in traseele de alpinism esti de cele mai multe ori singur.

Oricum ideea e ca si in Wilder Kaiser, la fel ca si in Alpi, lumea intra in general in trasee pe undeva pe la 8-9, poate ceva mai devreme pentru traseele lungi. Iar daca vrei sa ai traseul doar pentru tine ori intri mai deveme si te misti repede, ori intri mai tarziu si te misti la fel de repede ca sa nu te prinda noaptea. In timpul saptamanii in Wilder Kaiser totusi nu e nici o problema, sunt suficiente trasee pentru a avea loc toata lumea. In weekend pe rutele populare in schimb, lucrurile pot deveni destul de aglomerate.

Astfel incat profitand de presimtirile apocaliptice ale Mihaelei chiar reusim sa ne trezim odata cu zorii zilei, si plecam la 6 fara ceva de la masina. Incepem cu acelasi urcus pana aproape de Stripsenjochhaus, urcus ce incepe sa capete o tenta oarecum ritualica. E interesant cand stai sa te gandesti cati mari cataratori din istoria alpinismului au urcat cu coarda in spate pe aceasi poteca. Poate atunci poteca era mai ingusta, locurile ceva mai salbatice, dar activitatea si libertatea erau aceeasi.

Ajungem la baza traseului, intre perete si o limba de zapada, si incepem sa ne miscam cu destul de multa repeziciune pe primele lungimi care sunt ceva mai usoare. Daca e un lucru care imi displace la alpinism, atucni acela e senzatia de legare si de ingreunare pe care o ai in regrupare sau in perete atunci cand te misti incet. In schimb traseul de astazi, Via Classica, de 600m, 15 lungimi de coarda si V ca dificultate e la fix pentru a ne permite sa ne miscam repede. Cu siguranta cu ceva antrenament poti sa ajungi sa te misti repede si pe trasee mai grele, dar nu e visul meu sa petrec prea multe ore intr-o sala da catarat cu aer inchis si miros de magneziu. Dar deocamdata putem sa traim mica noastra aventura si pe trasee mai usurele.

Si lungimile curg una dupa alta, la inceput cateva lungimi de incalzire, dupa care diedre si fisuri frumoase, cu stanca sanatoasa si cu o linie foarte clara a traseului. Pe nesimtite ajungem cam la jumatatea traseului, de unde urmeaza cele mai frumoase 3 lungimi ale traseului, un horn/jgeab de 100m ce se termina cu 30m de catarare frumoasa, atletica pe fisuri bune.

Chiar e foarte frumos, si ma bucura nespus ca atat si eu cat si Mihaela putem sa ne bucuram de traseu si de catarare. Cel mai probabil intotdeauna o sa fie intre noi o diferenta intre capacitatile fizice, poate in parte datorita diferentelor hormonale dintre baieti si fete sau poate din cauza ca avem pareri destul de diferite despre antrenament. Si totusi la catarat in concediul acesta diferenta si traseele alese au fost la fix pentru a ne putea bucura amandoi de trasee si de catarare.

Ultimele 3 lungimi sunt din nou mai usoare si ajungem in mod suprinzator ajungem la sfarsitul traseului dupa doar 7 ore, astfel incat pentru moment presimtirile sumbre ale Mihaelei se spulbera si putem sa ne mai relaxam putin. Totusi ziua nu s-a terminat, si pentru ca am urcat pana la cucurigu trebuie sa ne dam si jos de aici.

Lucru care nu e chiar atat de simplu, pentru ca trebuie sa urcam si mai la cucurigu, pe varful principal, dupa care sa rapelam, dupa care iar sa urcam intr-o sa, dupa care iar sa rapelam, si dupa care sa coboram pe o poteca ce pare interminabila pana in poteca principala. Daca tot concediul pe traseele de catarare ne-am miscat in timpii, uneori chiar si mult sub timpii estimati, la coborare am reusit sa ne miscam in mod constant mai incet. De fapt daca stau bine sa ma gandesc mult mai incet.

Totusi locurile sunt extrem, extrem de spectaculoase, prilej de cateva poze ce par rupte cu adevarat din imparatia de piatra. Iar Elmauer Tor (poarta din Elmau), si coborarea de acolo spre Stripsenjochhaus arata intr-un mare fel. In stanga ai vestitul perete vestic din Fleischbank (echivalentul peretelui din valea Alba pentru bavarezi), unde nu putine generatii de alpinisti si-au incercat puterile.

Spre sfarsitul coborarii ne prinde si o ploaie, care din motive oarecum neintelese in momentul respectiv ma enerveaza la culme, dar pe care o iert in momentul in care apare apare un curcubeu de toata frumusetea. Ajungem in cele din urma la masina, obositi dar multumiti, si seara o petrecem in aceeasi parcare a aurolacilor de la Griesner Alm, cu ganduri pentru a schimba imparatia de piatra germana cu una italiana.

Peretele estic din Fleischbank

Poarta catre Elmau.

Pe stanca sanatoasa si aderenta.

Vertical

Scapati de presimtirile apocaliptice.

Pe retragere.

Poarta catre Elmau, in portiunea superioara.

Vertigo.

Un curcubeu aproape dublu.

Sageata multicolora.

Pe langa Fritz-Pflaum Huette

Wilder Kaiser – ziua 5, drumetie pana la Fritz-Pflaum Huette

Jurnalul Mihaelei aici.

Ne trezim de dimineata, si dupa ce terminam toata mancarea pe care o mai aveam la noi ne luam la revedere pentru o perioada de la Stripsenjochhaus, si pornim in pas de plimbare catre masina. Dupa doua zile de catarat pe trasee lungi corpurile noastre obisnuite cu peretei de 20-30m cer o pauza, astfel incat vom umple ziua in care se anunta si ceva precipitatii cu un traseu de trekking in zona.

Oricum un pic de varietate nu strica, si e un prilej bun de a ma mai juca putin cu dslr-ul pentru ceva poze. In ultimele zile am revenit la aceeasi frustrare legate de la pozele de la catarat, si anume faptul ca mi se pare de multe ori imposibil sa faci poze interesante la catarat. Problema cea mai mare ca esti legat de intr-un loc, nu poti sa te misti pentru a compune un cadru, si nici subiectul de pozat nu are in general prea multa libertate de miscare.

De fapt poti sa faci poze interesante, dar trebuie sa pleci chitit pentru chestia asta, sa te asezi in locul in care trebuie, eventual sa astepti lumina potrivita si ai si subiectul interesant de pozat. In traversee, in locuri expuse chiar poti sa faci poze foarte interesante, dar trebuie sa faci ceva munca de cercetare inainte.

Nu e cazul in schimb in momentul in care esti pentru prima data intr-un masiv, cand nu stii pe unde merge traseul si cand mai esti si presat de timp sau de ploaie pentru a ajunge mai repede sus. Cu siguranta poti sa faci si atunci poze, doar ca probabilitatea ca sa iasa ceva care sa insemne ceva si pentru oamenii care nu se catara e destul de mica.

Dar pentru ziua de azi nu trebuie sa-mi fac probleme de genul acesta, astfel incat ingreunat cu dslr-ul ne apucam sa urcam cu spor pe o poteca destul de verticala catre un varf estic din Wilder Kaiser. Si in momentul in care zic verticala ma refer la ceva mai abrupt decat Padina Popii la o cu totul alta dimensiune. Lumina nu e prea potrivita, si desi soarele e ascuns din cand in cand de nori e o caldura de nedescris, mai ales in portiunea initiala unde nu adie deloc vantul.

Dupa un urcus extrem de abrupt de aproape 1000m diferenta de nivel in schimb ajungem in acelasi peisaj selenar care caracterizeaza portiunea superioada a Wilder Kaiser-ului. Un fel de platou glaciar strajuit cam din toate partile de muchii stancoase, si cu poteci firave care infrunta in anumite locuri versantii abrupti.

In schimb din neatentie ratam locul din care pleca poteca spre varful pe care voiam sa ajungem astazi, dar ne bucuram in schimb de locurile salbatice si complet pustii, si ajungem la una din cabanutele izolate din Wilder Kaiser, Fritz-Pflaum Hutte. E deschisa doar in timpul weekendului, in schimb daca esti membru de club alpin si daca iei legatura cu filiala care o ingrijeste se poate face rost de cheie si in timpul saptamanii. Iar cabanuta e asezat absolut genial, fix in fata Predigstuhl-ului, privind catre un perete aproape vertical de peste 600m.

Cum tot am ratat poteca catre varf ne oprim pret de o ora pe langa cabana, caci locul e chiar frumos si merita o pauza mai lunga. In plus nici nu ne grabim nicaieri astazi, caci coborarea nu e foarte lunga si in seara asta avem in plan doar ceva cumparaturi pentru zilele urmatoare. In schimb indoiala e mare pentru ziua de maine, cand eu as fi vrut sa incercam sa intram in Via Classica, un traseul de V cu 600m si 15 lungimi de coarda, in care Mihaela era convinsa ca o sa murim. Bine poate nu neparat ca o sa murim, ci doar ca o sa ne prindem urechile pe acolo.

Dupa ce facem si cumparaturile, si dupa o furtuna pe cinste ne intoarcem din nou in parcarea Griesnar Alm, pe care o botezam in mod original parcarea aurolacilor cataratori, datorita populatiei pestrite care isi facea locul pe acolo. E putin ferita de parcarea principala, printre gramezi de pietris, cu pereti de stanca masivi fix in fundal.

In weekend e destul de plina de dubite VW de acum cateva zeci de ani, de zornait de carabiniere si de fete obosite si multumite dupa traseul din ziua respectiva. Sincer ma simt mult mai in largul meu aici decat in orice camping, unde ai parceluta clar delimitat intre motor-home-uri si oameni care isi beau tacticos cafeluta de dimineata.

Inceput noros de zi, si un la revedere de la cabana.

Momai peste momai.

Ajunsi in caldarile glaciare.

Fritz-Pflaum Huette.

Pe bolovanul fotogenic.

In parcarea aurolacilor cataratori.

Apus la Strisjochhaus

Wilder Kaiser – ziua 4, soclul din biserica mortilor

Jurnalul ceva mai detaliat al Mihaelei, aici.

Dimineata dormim pana tarziu, pentru ca vremea se anunta buna pentru urmatoarea saptamana si pentru ca pentru ziua de azi nu avem in plan nici un traseu epic. Astfel incat lancezim pana pe la 8 pe priciuri, dupa care iesim in cele din urma pe terasa din fata cabanei pentru a imbuca ceva si pentru a alege totusi un traseu pentru ziua de azi.

Trebuie spus ca in cele 3 zile petrecute la cabana ne-am simtit ca acasa, si desi eram cam singurii de pe acolo veniti cu destul de multa mancare in traista ne ne-am simtit deloc stingheri. Iar cabana chiar e asezata genial, cred ca e una din putinele cabane unde poti admira si rasaritul si apusul, iar cazarea la priciuri mi se pare ca e la preturi chiar modice (10e / persoana / noapte).

Pana la urma ma hotarasc sa intram intr-un alt traseu clasic din zona, traseul Fiechtl din Soclu, de 320m, 11 lungimi de coarda si 5+. Soclul acesta are avantajul ca incepe ceva mai de jos si la sfarsitul traseului nu ajungi chiar pe acoperisul Wilder Kaiserului (doar daca vrei, pentru ca poti continua in sus pe alte trasee), si in consecinta retragerea e ceva mai facila. Si in plus se anunta cu mai multe lungimi de catarat decat traseele din ziua anterioara.

Dibuim pana la urma intrarea in traseu, si intr-un ritm nu prea grabit descoperim pe rand lungimile de pe traseu. Astfel incat se insiruiesc una dupa alta o traversare expusa dar pe prize bune, o lungime cu o iesire putin surplombata, cateva lungimi nu prea interesante pe la mijlocul traseului, si cireasa de pe tort, tocmai cand ma gandeam ca traseul a trecut prea repede si ca nu am catarat prea mare lucru un horn epic de 60m.

Una peste alta ori am eu o problema cu hornurile si cu tehnica de a le parcurge, ori inaintasii nemti posedau o tehnica desavarsita, cert e ca am luptat ceva pentru a trece de lungimea respectiva. Pentru ca era oarecum lipsit de prize si putin surplombat, mai ales in portiunea finala, pentru ca asigurarile erau cam din 10 in 10, pentru ca nu prea imi venea sa intru in sprait pentru ca nu eram sigur ca voi gasi o continuare viabila mai in sus, pentru ca gandul de a aluneca si de a ma lua la smirghel pe tot hornul nu era deloc roz. Motive sunt destule, cert e ca mi s-a parut mult mai greu decat lungimea de 5+. Interesant a fost si finalul, hornul terminandu-se cu o surplomba serioasa si destul de inspaimantatoare care era evitata pe ultimii metri.

Una peste alta, desi am iesit jdrelit in ultimul hal (poate nu e chiar cea mai buna idee sa ramonezi in pantaloni scurti si tricou), traseul mi s-a parut foarte frumos si variat si chiar il recomand. Ca bonus e si o retragere curata care nu dureaza mai mult de o ora.

Ajunsi inapoi la cabana si cu ceva energie ramasa ma hotarasc sa fac un drum pana la masina pentru a lua DSLR-ul in speranta unui apus frumos. Dupa o coborare in fuga, si o urcare in forta ajung la timp pentru a prinde apusul, chiar de pe un varfulet de 1800m pe care e construit un mic foisor si de unde ai o privire de ansamblu catre Wilder Kaiser. Suntem singuri la foisor si nu bate nici o pala de vant, in schimb in departare se vad cum un front avanseaza dinspre vest si acopera soarele inainte ca acesta sa apuce sa apuna. Momente frumoase si linistite, pana cand in cele din urma racoarea serii ne alunga inapoi la cabana. Maine se anunta ceva ploi si dupa 3 zile de catarat simtim si noi nevoia de a lua o pauza.

La inaltime, pe soclu.

Eu cu siguranta nu eram atat de zambitor pe aici.

Si iesirea din horn.

Nu prea se vad zgarieturile, dar pentru mine experienta hornurilor clar e o experienta destul de fizica.

Cercuri, cerculete.

Inapoi la cabana, de data aceasta cu dslr-ul

In stanga peretele vestic din Fleischbank, pe care vom ajunge in zilele urmatoare.

Un apus precipiatat.

Wilder Kaiser.

De la fereastra.

Catarare la Strisenjochhaus

Wilder Kaiser – ziua 3, ziua hornurilor in biserica mortilor

Ne trezim dimineata la Stripsenjochhaus pe o vreme perfecta, si cu o priveliste incredibila in fata. Peretii de pe partea nordica a Wilder Kaiser-ului arata intr-un mare fel, si am ramas la aceeasi idee si dupa ce ne-am intors si din Dolomiti. Si fix in fata cabanei, ridicandu-se brusc de la 1500m pana la 2200m se inalta Totenkirchl, biserica mortilor. As zice ca e de-a dreptul o catedrala la dimensiunile pe care le are.

Dupa incercarea nereusita din ziua de dinainte, astazi ne hotaram sa ne cataram cat mai mult, pe trasee de grade ceva mai mici, intre 4+ si 5- , pentru a ne obisnui cu stanca si cu stilul de catarare din zona. Nu stiu cum se face dar in ultima perioada de fiecare data cand am iesit la catarat am iesit in zone cu stanca diferita, de la granitul din Harz la calcarul gaurit din Ith si la gresia din Elvetia Saxona. Si de fiecare am observat ca de obicei primele trasee sunt de reacomodare cu stanca, cu felul in care se formeaza prizele, cu aderenta diferita, cu stilul diferit de asigurare.

Catre catedrala de stanca.

Astfel incat plecam de dimineata de la cabana spre Totenkirchl, cu cartea cu topo-uri in mana si cu o zi intreaga cu vreme buna in fata. Pentru inceput ne alegem un traseu de gradul 4+, numit Crist-Fick Kamin, care cica a fost pentru multa vreme un benchmark pentru gradul 4+. Avantajul e ca e si la umbra, usor de ajuns la el, si se poate cobora in rapel pe linia traseului. Acum poate ar trebui sa spun ceva si despre sistemul de cotatii si gradele de escalada din Wilder Kaiser si din Dolomiti (mi s-au parut oarecum echivalente, cu singura diferenta ca in Dolomiti in general prizele sunt ceva mai mari si traseele mai verticale). Practic, cel putin pe traseele clasice de la gradul 4 / 4+ incolo chiar incepi sa te cateri, poti sa ai si hornuri suprombate, si mici burti de trecut, sau fete cu prize ceva mai mici. Toate acestea combinate cu faptul ca nu exista portiuni cu iarba (fata de Romania unde pe lungimile usoare in care regula celor 30 de fire e de baza), face ca dincolo de gradul 4 catararea sa fie chiar placuta.

Revenind la traseul nostru, se dovedeste ca e intradevar foarte frumos si placut la catarat, si dupa 150m, 5 lungimi si 3 ore mai tarziu ne gasim din nou la baza traseului cu pofta pentru mai mult. Si uitandu-ma in carte, gasesc un alt traseu cu un nume interesant (Krafftkamin – un nume ce sun fix ca hornul fortei, desi are un f in plus), care promite sa ne aduca in jumatatea superioara a peretelui.

“Hornul fortei” se dovedeste ceva mai interactiv in schimb, cu un traverseu pe o fata spalata si cu un horn spectaculos surplombat care se trecea intr-un sprait aerian, dar totusi lungimile curg, astfel dupa inca 120m si inca 4 lungimi ne gasim la sfarsitul traseului pe prima terasa intermediara. De aici mai traversam inca 3 lungimi catre un ultim traseu pe ziua de azi care in mod deloc suprinzator e tot un horn (ce e drept avea si o fisura foarte frumoasa pe prima lungime, care mi-a adus aminte de diedrul din Lespezile Lirei), si dupa inca 100m si inca 4 lungimi ajungem in cele din urma pe terasa intermediara si decratam la unison ca ne-au ajuns hornurile pe ziua de azi. Problema e ca dupa 400m de urcat in inaltime suntem ca la cuca macaii si trebuie sa ne mai si dam jos de aici, astfel incat urmeaza o retragere destul de lunga si intortocheta, care se face pe cel mai simplu traseul care urca pe varf,Fuehrerweg sau traseul ghizilor, si care imbina putina descatarare cu ceva rapeluri.

In ultima parte a zilei am catarat mereu in soare si am avut ca insotitori tacuti un fel de ciori de munte cu ciocul galben, care se inaltau deasupra noastra folosind curenti termali ce se formau pe versantul stancos, dupa care plonjau cu o viteza uimitoare inapoi in vale (pot plonja cu viteze de pana la 200km/h). Uneori treceau extrem de razant fata de perete, si se intampla ca de multe ori sa ma gandesc ca e de fapt o piatra care venea de sus, asta cel putin primele dati pana in momentul in care a fost elucidata sursa zgomotului. Insotitori tacuti si prapastiosi ai bisericii mortilor.

Specificul stancii din zona.

Pe prima terasa.

Pe una din regruparile comode din ultimul traseu, cu cabana mult sub noi.

Odata ajunsi sus, trebuie sa si coboram.

Pe drumul ghizilor.

Catre cabana.

Privind catre Fleischbank, vom ajunge si acolo peste cateva zile.

Dimensiunea lucrurilor, e si Mike mica undeva in coltul din stanga jos.

Baia de soare de la apus, la cabana.

Catarat in Wilder Kaiser

Wilder Kaiser – ziua 2, incarcand marea cu degetul la catarat

Instinctul si ratiunea, oare care dintre ele are dreptate, si inca pe mana careia dintre ele ar trebui sa ne incredintam hotararile si deciziile. O regula si o desparire clara e greu daca nu imposibil de gasit, in schimb sunt convins ca sunt momente in care instinctul incearca sa-si spuna parerea mai mult decat de obicei. Si in general atunci ar trebui sa-i dam ascultare, mai mult decat orice ar gandi ratiunea in momentul respectiv.

Englezii ii spun si “gut feeling”, sentimentul din stomac, si mi s-a intamplat de mai multe ori pana acum sa am sentimentul visceral ca ceva nu e in regula. Paradoxal sunt situatii care vazute prin ochii ratiunii par extrem de riscante, si totusi instinctul nu se alarmeaza, si te simti in siguranta. Si exista si situatiile de la polul opus, cand desi ratiunea incearca sa te convinga ca totul e in regula, instinctul urla cu toata forta ca nu e asa. Petrecand suficient de mult timp pe munte ajungi sa ciulesti urechile si sa-i dai ascultare, si sunt convins ca in momentele respective instinctul are intotdeauna dreptate. Sau poate e doar ingerul pazitor care te roaga sa-i dai totusi si lui o sansa sa-si faca treaba.

Suntem in primul nostru traseu de catarat in Wilder Kaiser, un traseu deschis relativ recent, nu foarte dificil dupa schita (5+), dar intr-un stil ceva mai liber. Poate ar fi trebuit sa se aprinda putin beculetul in momentul in care am gasit primul piton in ce-a dea doua regrupare, dupa cam 60m de traseu si dupa o lungime de 5- care a parut clar mai dificila si pe care am avut ceva dificultati in a pune ceva mobile relevante.

Acum ar trebui sa fie pasul traseului, fix la plecarea din regruparea cu un piton, un friend intepenit pentru eternitate de cineva inaintea mea, si la un tanc care nu suna complet a plin. Urmeaza un piton de factor, care te ghideaza in schimb aiurea catre o supromba la care nu am prize de iesire. Ma enervez si dupa cateva incercari da a inainte frontal imi spun in gand ca nu are cum sa fie pe aici, consult putin schita si cautand alternativele gasesc o varianta care pare abordabila pe undeva prin stanga. Da, pe aici pare sa fie intr-adevar, si dupa cateva miscari ies undeva in stanga pragului, unde mai pun un anou dupa un mic tanculet de stanca iesit cam 1.5 cm din perete. Incerc sa-l intepesc si sa-l asigur cu o nuca, si un folosesc ulterior si ca priza fiind cam singura varianta de a inainta mai sus. Cuvantul dubios ar fi potrivit pentru a descrie increderea mea in ingineria respectiva.

Norocul vine cand mai urc inca 1 metru si jumatate si dau de pitonul salvator din schita, unul din cele 3 de pe traseul de 110m. E la fix pus ca sa-ti dea ceva siguranta, cam la 6 metri de regrupare si la 5 de primul piton. Doar ca nici de aici nu pare prea usor, si ar trebui facuta din o traversare in stanga peste o mica burta, fara prize foarte evidente. Din nou nu pare banal si dupa ceva incercari si cateva momente de odihna in pitonul respectiv incep sa se aprinda beculetele care spun ca ceva nu e in regula. Nu era nici greu nici usor, si ratiunea spunea ca uite ce piton bun avem aici. Poate ca din cauza putinului timp petrecut pe munte in ultima perioada vocea instinctului nu a fost chiar asa de usor de auzit, asa ca adunand ceva curaj mai incerca inca odata, de data aceasta cu o secvente de prize putin diferite.

Nu, nu merge nici asa din pacate, si incep sa descatar pana inapoi sub piton pentru o alta incercare, doar ca de data aceasta cand pun pana pe bucla ca sa ma pun in zelb aud un Ding, si raman cu el in mana. Pitonul in care era toata increderea mea. Nu e nici prima si sunt mai mult ca sigur nici ultima cazatura la alpinism (cele de la escalada in principiu nu prea se pun), dar a fost prima in care in vreme ce zburam prin aer am apucat sa-mi zic in gand “Oh, shit!”. In general pana acum se rupea o priza, sau un piton sau oricum erau suficiente asigurari si prea putin timp pentru a contientiza ce se intampla pana in momentul in care ma oprea coarda.

De cazut de acolo nu aveam cum sa cad, dar daca as fi cazut in pitonul de deasupra regrupari m-as fi lovit destul de frumos in pilonul pe care era si regruparea din cauza pendularii. Nici o brana care era cam 15 metri sub mine nu arata foarte bine. Deci zbor, in timp ce zbor imi dau seama ca nu e prea roz situatia, strig un “Mike!” speriat, trec pe langa anou si nuca, ding sare si nuca care avea rolul de a tine anoul pe loc, dar anoul ramane pe loc (un anou mai special care are proprietatea de a ramane ceva mai lipit de stanca, destul de iubit in Elvetia Saxona), si ma opresc in mod neasteptat dar fericit cam la nivelul regruparii, harscaind cu genunchii in schimb destul de bine stanca aderenta. Revin in regrupare, putin speriat refac in gand ce s-a intamplat, imi dau seama ca fara ciocan nu prea am cum sa bag pitonul la loc (desi nici pana astazi nu stiu daca a iesit doar pitonul, sau daca si piatra desprinsa care il tinea a plecat la vale), si cum nu voiam sa testez inca odata cat de bine sta anoul acolo sunam retragere si cu moralul la pamant si cu toate corabiile inecate rapelam spre baza traseului si plecam cu coada intre picioare inapoi la masina.

In zilele urmatoare aveam sa descoperim ca pe traseele umbate dracul nu e nici de departe atat de negru, dar ca e destul de important sa fii atent la schita si la descrierea traseului pentru a-ti da seama de specificul lui.

Morala ar fi de pe de o parte ca in momentul in care poti sa pui asigurari mobile e bine sa o faci, chiar daca ar trebui sa urmeze un piton sanatos. Asta nu inseamna sa pui pe fiecare lungime toate mobilele pe care le ai, si din nou experienta si instinctul iti spun in momentul in care s-ar putea sa ai nevoie de ele. Celalata morala ar fi ca e de preferat sa asculti de “sentimentul din stomac” atunci cand iti spune ca ceva ne e in regula, in general din proprie experiente are dreptate.

Acum la revenind la restul zilei, traseul fiind la cuca macai a venit si Em pentru o tura de trekking, si urcarea a trecut extrem de repede sporovaind despre vrute si nevrute, iar seara dupa ce l-am lasat pe Em in gara in Kufstein, am plecat catre “Costila” Wilder Kaiserului, cabana Strinsenjoch, situata genial la baza marilor pereti nordici din masiv.

Desi am urcat cu ultimele raze de lumina, din momentul in care urcam pe vale eram cu gatul sucit dupa varfuri si pereti. Arata intr-un mare fel Wilder Kaiser-ul vazut de pe valea Kaiserbach, pereti verticali de 600-700 metri, varfuri semete cu nume putin amuzante ce par sa se ridice direct din vale (Scaunul de predica, Banca de carne, Biserica Mortilor). Aici au catarat Dulfer si Buhl, si multi alti nenumari din istoria alpinismului. Aici era baza de pregatire pentru mari pereti din Alpi. O si ce baza de pregatire este… Astfel incat usor usor inima a inceput sa se entuziasmeze usor si am inceput sa recuperez corabiile scufundate in anticiparea zilelor urmatoare.

Catre traseel de catarat, sunt doar 1000m de urcat din sud, deci trekiing-catarat-trekking

Caldura mare, mon cher..

In regruparea cu pricina.

Poate alta data.

Piele versus Smirgel

Scaunul de predica.

Urmele apusului de la Stripsenjoch.

La alergat in Wilder Kaiser

Wilder Kaiser – ziua 1, explorand muntii salbatici ai craiului (in varianta germana).

Urmeaza o serie de jurnale mai mult sau mai putin scurte ce vor detalia in parte concediu nostru din vara aceasta. Nu am de gand sa fac aceasi greseala ca dupa primul concediu din Mont Blanc si din Dolomiti, cand desi mi-am propus sa fac acelasi lucru am reusit sa-l aman suficient de mult pentru a nu le mai scrie nici pana in ziua de astazi.

Astfel inca desi s-ar putea sa para multe si plictisitoare, am de gand sa scriu cateva randuri macar despre fiecare zi in parte.

Dupa 600 de kilometri de condus si o noapte petrecuta la Em plecam in formatie de 3 catre Wilder Kaiser, un masiv pe cat de mic, pe atat de spectaculos. Un fel de Costila a alpinismului german si austriac, cu extrem de multe trasee de toate tipurile, cu pereti de pana la 700 metri inaltime, si cu un relief ce nu se preteaza neaparat la alergat.

Daca ar fi sa aleg doar cateva cuvinte despre concediul nostru i-as zice “Concediu in imparatia pietrei”, pentru ca senzatia ne-a insotit aproape continuu de la inceputul pana la sfarsitul concediului.

Dar acum revenind la prima zi, dupa o plecare nu prea matinala din Augsburg, si un drum de aglomerat pana in Kufstein, dupa gasirea unui camping si dupa ceva cumparaturi ne gasim in sfarsit la ora 2 la poalele muntelui, din partea sudica, si cu timp suficient pentru a ne consuma energia alergand pe munte.

In vale e caldura destul de mare, astfel incat pana la prima cabana, Gaudeamushuette (o cabana cu ceva istorie academica) transpiram din greu sub soarele ce bate inca in mod necrutator. E prima tura de “alergat” pe munte in care am si D600-le dupa mine, in rucsac, intr-o husa in care sta destul de bine si in care nu-mi rupe nici o coasta in momentul in care alerg cu el in spate. Cine spune ca nu poti sa alergi cu un dslr in spate? Poti chiar foarte bine atunci cand telul principal nu e scoaterea unui timp foarte bun. Dezavantajul in schimb e ca de fiecare data cand vrei sa faci o poza trebuie sa umbli la rucsac si in felul acesta numarul pozelor realizate pe parcursul unei zile a scazut, dar probabil procentul pozelor care se merita pastrate a crescut putin.

Revenind acum la alergat si la munte, dupa cateva luni bune in care cea mai inalta denivelare pe care am vazut-o poate fi asemuita cu destul de mare usurinta cu un deal, faptul ca acum suntem pe munte si ca urcam cam fara nici un plan stabilit catre o sa de la 2100 de metri se simte genial. La fel de faina si senzatia ca avem un concediu de 16 zile in fata, cu vreme buna anuntata pentru urmatoarea perioada.

Iar muntele chiar e genial si din tura de alergat cu destul de multe pauze mai identific trasee pe care le vazusem si in ghidul de catarat pe care il avem dupa noi. Si e incredibil ca de multi pereti sunt in zona, cat de putina iarba este, cat de curati sunt si cat de sanatoasa pare stanca. Dar astazi e zi de alergat si de facut poze, o sa fie timp suficient zilele urmatoarea si pentru catarat.

Plecand tarziu, gasim muntele destul de liber si in partea a doua a zilei suntem intr-un complet contratimp fata de restul turistilor care se indreapta ori catre cabane, ori inapoi catre masina. Uneori e foarte faina senzatia sa ai muntele doar pentru tine, sa fi undeva sus de tot atunci cand apune soarele, stiind ca daca dai drumul la picioare poti sa ajungi in mai putin de o ora la masina.

Traseul zilei nu a fost foarte lung, in schimb destul de denivelat, cu o urcare frumoasa intr-o sa la 2000 de metri, cu ceva portiuni de via feratta (abordate binenteles in adidasi si in echipament de trail-running) si cu o senzatia foarte placuta de a fi din nou pe munte dupa atata vreme. Seara s-a terminat la povesti intr-un camping intr-o atmosfera extrem de placuta de vara, cu greierii cantand si cu muntele pe care tocmai urcasem in departare. Si cu o portie de paste devenite necomestibile dupa ce au fost invaluite de un sos arrabiata mult prea picant chiar si pentru gusturile lui Em. Masuri de urgenta au trebuit sa fie luate, pastele au fost spalate si un alt sos a fost sacrificat pe altarul burtilor infometate.

Cortul nostru intins pe un generos loc in camping, si Wilder Kaiser-ul in spate

Cu gandul la 7500 si la oamenii de acolo.

Cautand rasuflarea.

Catre peretii de piatra.

Si catre Gruetenhuette.

O floare din imparatia de piatra.

Decupaj.

Apune soarele, si ce daca…

Poteci pitoresti.

Tara Milka.