Revederea cu Elvetienii

Andrei si Claudia au fost ultimele 2 saptamani in tara, 2 saptamani in care pe langa turul de forta pe la rude au stat cateva zile bune si in Brasov. Practic intr-un fel s-au simtit ca saptamanile de pe “vremuri”, din 2016-2021, in care ne vedeam cel putin odata pe saptamana si in care am impartit cam aceasi experienta de viata din acelasi colt de Europa. Acum poate am vazut si varianta extinsa, in care joaca copiilor le da timp de socializare adultilor.

In acelasi timp stau sa ma gandesc cat de greu e de pastrat legatura si viziunea asupra lucrurilor atunci cand drumurile prietenilor in viata se despart. Experienta de a emigra intr-o tara mi se pare ca seamana cu transplantarea unui copac. Intr-o oarecare masura trebuie sa tai radacini si sa lasi timp ca ele sa creasca in locul in care l-ai plantat.

In plus, in functie de alegerile pe care le faci in viata iti pui si o pereche de ochelari care iti coloreaza realitatea astfel incat sa-ti confirme ca ai facut deciziile bune. E perfect normal, si asta ne face sa functionam ca indivizi si prin extensie ca specie. Problema e ca in cazul emigrarii ochelarii pe care ii poarta fiecare au culori diferite: ochelarii celor care pleaca le spun ca nu mai e nici un fel de speranta de viitor pentru ei in Romania, ochelarii celor care raman Romania e ca orice colt din Europa de Est, cu bune si cu rele. In orice decizie luata de un om e si o judecata de valoare, iar din decizia de a emigra ajungi sa-ti aranjezi scara de valori diferit fata de cei care aleg sa-si construiasca viitorul aici. Asa ca cel mai bine atunci cand ajungi sa te revezi cel mai bine eviti orice discutie despre valorile respective. La prima vedere pare mai simplu sa vorbesti despre “non-subiecte”, dar astea nu duc niciodata la o reconectare veritabila.

E nevoie de timp pentru a te reconecta, dar daca il ai atunci cuvintele si ideile incep sa curga din nou usor. Prietenia e si despre usurinta asta in dialog si in exprimare, despre felul in care poti sa zici sincer ce crezi si ce gandesti fara sa te simti judecat.

Oricum legat de plecarea oamenilor mi se pare interesant cum a fost nevoie de aproximativ 2 ani de zile pentru ma reaseza cumva dupa golul pe are l-au lasat in spate. Au fost 2 ani de zile plini, in care a trebuit sa ne reasezam si in rolul de parinte. Si cumva, abia acum simti ca stai din nou solid pe picioare. “Timpul le rezolva pe toate” are o farama de adevar in ea. Si daca privesti lucrurile intr-un mod cinic si intinzi scara timpului, la un moment dat Timpul chiar o sa ne “rezolve” pe toti.

Inceput de primavara timpurie si un pic de sueta sub Tampa, timp in care ne-am vazut cu o multime de cunoscuti. Orice revedere are in ea un pic de lag si dureaza un pic pana cand limbile se dezmortesc si incepi sa vorbesti si despre lucruri ce nu sunt banale.
Seara, la paste, cu o portie de paste pragatite ad-hoc care a devenit in ultima vreme preferata noastra. Tagliatele cu un sos alb facut din usturoi, unt, smantana si parmezan. Daca timing-ul din timpul pregatirii e cel potrivit ies absolut geniale.
Intamplator sau nu, oamenii au prins cele 2 saptamani in care Brasovul si toata Romania arata absolut genial.
Cateva zile mai tarziu, o intalnire absolut intamplatoare cu Em prin Fagaras. Nu intra la categoria Elvetieni dar nici departe nu e.
Seara la o mica drumetie pe Tampa, drumetie care a mers incomparabil mai repede decat anul trecut. Maine poimaine nu o sa mai putem tine pasul cu copii.
La mijlocul saptamanii, cu trotele prin parcul central impreuna cu Paula, cu discutii despre toate cele (inclusiv despre toanele copiilor de 7 ani).
La plecare, inca o portie de paste si o seara de film, numai buna pentru a avea timp si oamenii mari sa vorbeasca intre ei. Singura dorinta dupa toate zilele astea e sa ne facem cumva timp si sa ne (re)vedem mai des.

Posted

in

,

Comments

One response to “Revederea cu Elvetienii”

  1. Claudia Avatar

    Asa e, e nevoie de multe portii de paste pentru reintrare în atmosfera 🙂
    Glumesc! doar pentru ca imi plac pastele voastre!
    Dar altfel, cred ca nu e nevoie de foarte multe, doar sa stea copiii cu ale lor sa po?i duce o fraza pana la capat, eventual sa apuci sa prime?ti si de la celalalt adult o replica – doar mie mie se pare ca au darul/placerea de a „intrerupe”?!?
    Ce-mi amintesc din copilarie legat de discutiile adultilor se incadra în doua ipostaze:
    1. evitam sa stam langa ei pentru a ne juca în voie = a face prostioare fara a fi observati/certati si
    2. daca curiozitatea era prea puternica, ne strecuram langa, dar fara sa ne semnalizam prea tare prezenta, pentru a putea trage cu urechea. Evident ca eram goniti la joaca de cum eram observati.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *