31 de tunele si Canon de Pato

Pentru astazi am planificat o zi lunga, caci ne doream sa ajungem intr-un orasel de la poalele Cordilierei Blanca si sa luam o zi de pauza dupa zece zile continue de pedalat. In plus, cum drumul avea sa ne coboare la 1200 m in valea accidentata a unui rau, nu erau sanse prea mari sa gasim un loc de cort intermediar. Cu asemenea ganduri in minte plecam in jur de ora 8 si ne incepem ziua cu o coborare accidentata, de 600 m diferenta de nivel, pe post de mic-dejun.

Prima masa a zilei o luam sub forma unui ceviche combinat (pastrav marinat cu paste si cartofi) servit pe marginea drumului intr-o localitate numita Noua Speranta. Tot aici intalnim doi francezi pe un tandem tipla ce se pregateau sa atace coborarea pe care am venit noi (urcare in sensul lor). Salmonella sau ce bacterie o fi ea incepe sa se manifeste si la mine, asa ca nu am niciun chef sa fac pe translatorul pentru Radu care incearca sa ii convinga pe francezi sa ia calea asfaltului, caci combinatia dintre drumul prost si tandem va fi dificila. Oamenii par insa hotarati sa mearga pe planul de acasa, asa ca nu imi mai bat capul cu ei, ca oricum nu are rost si prefer sa imi vad de grijile mele.

Punctul de interes al zilei avea sa fie Canon del Pato, un drum sapat in versant, deasupra unui rau involburat, numit Rio Santa, rau ce desparte doua masive muntoase: Cordiliera Blanca si Cordiliera Negra. Drumul mai are si cateva zeci de tunele mai lungi sau mai scurte, asa ca ne echipam cu frontale si lumini si pornim numaratoarea. Avantajul tunelelor este acela ca drumul urca lin, castigand diferenta de nivel fara un efort prea mare. In plus, mai mult de jumatate din canion e in umbra, ceea ce ne usureaza considerabil viata, avand in vedere ca afara sunt putin sub 30 de grade.

Dupa aproximativ 20 de kilometri, raul iese din stransoarea muntilor, valea se largeste si noi incepem sa invartim cu spor pedalele, ajutati de un vant prielnic din spate. Timp suficient de reflectie. Cochetez cu ideea de a-mi pune muzica pentru a face sa treaca timpul mai usor, dar pastrez resursa asta pentru urcarile de 2000 m diferenta de nivel ce ma asteapta in Cordiliera Blanca. Asa ca las gandurile sa hoinareasca prin cotloanele mintii. Pe bicicleta indiferent ca pedalezi singur sau in grup, petreci timp majoritar cu tine insuti. Ma gandesc ca imi e dor de pedalatul rotund de pe cursiera, mai ales cand ai de-a face cu drumuri libere si asfaltate atat de bine ca cel pe care merg acum. Ma gandesc la ce as manca si ajung la concluzia ca ar intra ceva tort cu crema si un suc dulce-acrisor. Poate si un capucino. Ma intreb cat o sa mai tina povestea asta cu bacteria din apa de paramo, nu de alta, dar desi sunt buna la mers exclusiv pe arderea grasimilor, asta nu merge zile la rand. Ma gandesc la pasurile de 4800 m care ne stau in fata si la cum ne vom continua drumul dupa Cordiliere. Astfel trec kilometrii, schimband trena cu Radu si apropiindu-ne de Caraz, care ma asteapta cu o cofetarie de unde imi satisfac pofta de tort si suc. Oraselul pare ingrijit si dupa ce scanam vreo 3 variante de cazare, o alegem pe cea mai convenabila pentru noi si bicicletele noastre . Cand gazda ma intreaba ce planuri avem pentru maine, aproape ca imi dau ochii peste cap, dar gasesc diplomatia sa ii explic ca vom lua o zi de pauza, caci suntem pe drumuri / in miscare de 10 zile neintrerupt (practic de cand am intrat in Peru). Eu am impresia ca asta se vede atat pe bicicletele si bagajele noastre prafuite cat se si simte din hainele noastre, care cer urgent sa fie spalate. Ma mir insa in fiecare dimineata ca picioarele functioneaza mereu si mereu, atata timp cat le dai timp muschilor sa se incalzeasca. Picioare odihnite nu am mai avut de cand am plecat de acasa, imi dau seama de asta insa doar cand urc scari. In rest, pe bicicleta, parca s-au unit cu pedalele, tot ele dicteaza si ritmul respiratiei si urcarile se scurg metodic, sutele de metri urcati scotand mereu la iveala peisaje din ce in ce mai faine cu munti inzapeziti.

Pentru prima data dupa multa vreme chiar reusim sa ne trezim si sa plecam de dimineata cu gandul principal de a prinde macar o bruma din racoarea diminetii la 1200 de metri.

Inca 1000 de metri de coborare pentru ziua de astazi, din pacate pe un drum destul de rupt si cu destul de mult praf

Intalnire de gradul 3

Ceviche, mancarea emblematica pentru Peru si pentru multe alte tari din America de Sud

Valea pe care vom inainta pentru urmatoarele ore

Tunel in tunel in tunel.

Aprindem frontalele si pornim la atac

Locul in care Cordilierele se intalnesc, in stanga e Cordiliera Negra, in dreapta e Cordiliera Blanca, iar noi suntem in maruntaiele muntilor.

Franta-Ushuaia si mai departe spre nord cu inconjurul lumii.

Caraz, un loc in care pravalitul muntelui peste tine are un cu totul alt inteles..

Pentru noutati din calatorii si pentru idei de aventuri mail-ul ramane cea mai sigura varianta.

Postari similare

Lungul drum spre capatul lumii

” Două zile de călătorie îndepărtează omul de universul său cotidian, de tot ceea ce el numea datorii, interese, griji, speranţe. Spaţiul care, rotindu-se şi gonind, se interpune între el şi locul său de baştină, desfăşoară forţe pe care, de obicei, le credem rezervate duratei timpului; din oră în oră el determină prefaceri interioare, foarte asemănătoare […]

Prima zi de pedalat in Columbia

Atunci cand facem dreapta de pe Panamericana pentru a scapa de trafic dam de o urcare cat se poate de cranncena. Sau poate dar pare crancena datorita bicicletelor incarcate si datorita faptului ca suntem deja la 2700 de metri. Ma linistesc in schimb atunci cand ma uit in spate si cand o vad pe Mihaela […]

O zi pe Panamericana

Panamericana e cam singura sosea pricipala ce traverseaza America de la nord la sud si mare parte din traficul dintre tarile continentului se scurge pe aici. E un fel de mini autostrada pe care isi traiesc a doua tinerete toate camioanele retrase din uz din America de Nord. Iar atunci cand zic toate nu glumesc, […]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *