All posts by Diaconescu Radu

De doua ori Saua Strunga

Ce-ti lipseste mai mult dupa 2 luni de carantina? Prietenii? Socializarea? Natura? Datul prin padure? Viteza cursierei? Familia cu care poate te-ai vazut prea rar sau deloc? Sau cate putin din fiecare. Si totusi daca ar fi le asezi intr-o ordine, care ar fi pe primul loc?

Mi se pare o intrebare cat se poate de buna la care ajungi sa-ti raspunzi atunci cand ai din nou parte de un gram de libertate. Pentru noi prima dimineata de dupa carantina ne-a gasit pe Tampa cu ochii pierduti in departari pe care nu le-am mai vazut de multa vreme. Iar prima noaptea ne-a gasit in mijlocul salbaticiei dintre Crai si Iezer, sub in cer plin de stele cu animale salbatice in jur. Iar revenind la titlul jurnalului in primele 2 weekenduri am ajuns de doua ori in Saua Strunga.

Prima data, in primul weekend dupa carantina, intr-o zi cu prea putin contrast si cu prea mult praf saharian si prea mult polen dar in care am reusit sa dam peste ultimele branduse ale primaverii. A doua oara weekendul ce tocmai a trecut cu o zi impecabila, cu verdele crud al primaverii si al padurilor de fag si primii muguri de rododendron de pe anul acesta.

Ce a fost la fel in amandoua turele a fost senzatia de libertate pe care o ai pe culmile din zona Rucar-Bran. Atunci cand in timp ce pedalezi, privirea e furata fie de Crai fie de Bucegi. Iar atunci cand nu e atrasa ca un magnet de cei doi munti, fuge libera in departari. Asta in timp ce rotile si pedalele se invart si potecile se deruleaza cu viteza sub bicicleta.

E la o lume distanta fata de tot timpul petrecut intre patru pereti in ultimele doua luni.

In acelasi timp, de-a lungul turei, in timp ce vorbim si ne amintim de alte momente petrecute pe aici, ne dam seama ca ele nu sunt deloc putine. Si ca intr-un fel povestea noastra e legata intr-un fel de muntii si de potecile acestea prin toate amintirile din ture si din concursuri. Iar ele nu sunt deloc putine.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/3500125705

https://www.strava.com/activities/3467091392


Potecile impecabile de pe traseul de la 4 Munti si o padure uscata de seceta.
Cateva ore mai tarziu, sub un cer plumburiu plin de praf cu putin sub varful Bucsa.
Ride free.
Ultimele branduse.
Gata de coborare.
O ora mai tarziu, momentul de pauza din Gutanu unde terminam ultimele resturi de mancare.
Metode de a creste moralul branenilor. Si dupa doua weekenduri in care toate pensiunile si magazinele erau complet pustii cred ca e nevoie de un pic de moral.
Trebuie sa recunosc ca echipamentul de la Merida fie se camufleaza fie se asorteaza foarte bine cu peisajul de primavara. In departare in Crai complet lipsit de zapada.
Libertate.
Fanarul cu cea mai frumoasa priveliste din Romania?
Cateva ore mai tarziu, dupa o cola, dupa ce impins de biciclete si dupa multa conversatie mai avem putin si ajungem la 1800 de metri.
Mini-Dolomitii de Bucegi.
Inca putin pana in Saua Strunga
De aici la vale pe o coborare pe care pe de o parte greu sa te plictisesti si care la fiecare inercare pastreaza o noua provocare sau o noua varianta de abordare.
Trailul perfect.
O zi de nota 10.

Inconjurul Pietrei Craiului

Am inceput si am abandonat jurnalul asta de vreo 2 ori, caci pe cat de mare mi-a fost bucuria libertatii dupa 15 mai, pe atat m-a lovit in moalele capului cine stie ce viermisor, indispozitie sau astenie de primavara, de m-am intrebat vreo 2 zile jumate ce e cu mine. Si cand zic viermisor, nu glumesc…Apa de vineri seara avea in ea niste mormoloci si abia astazi cred ca am scapat de toata familia lor si mi-a revenit cat de cat moralul. Si cheful de a scrie.

Dar sa o luam cu inceputul. Tura asta se putea face lejer la o zi, dar dupa doua luni de stat in casa, noi voiam exact opusul: sa petrecem timp pe munte, sa dormim la cort, sa pornim primusul dimineata si seara, sa schimbam patul pe salteaua si sacul de dormit care mai aveau putin si se pierdeau prin fundul sifonierului. Asa ca impartim ocolul Pietrei Craiului in doua zile.

Vineri era zi scurta si cuprindea doar o urcare la stana din Tamas. Am descoperit coltul asta de munti intr-o zi senina de februarie, cu zapada cam apoasa, cand ne propusesem o traversare Plaiul Foii- Iezer-Fagaras. Planul a ramas pentru o alta iarna, dar in weeendul petrecut prin munti am mutat de pe harta tiparita sub picioarele noastre, locuri noi precum Dracsin, Cascoe si de fapt o mare parte din arealul dintre Crai si Iezer. Stana din Tamas ne-a invitat inca de pe atunci la o revenire si i-am onorat invitatia acum. Stiam ca in zona nu se pasuneaza (oricum e putin cam devreme ca ciobanii sa fi urcat deja la stane), stiam si ca stana-i buna, asa ca am transformat-o intr-un Airbnb ferit de Covid, ca nu cred sa treaca prea multa lume pe acolo.

Urcarea din Plaiul Foii merge partial pe bicicleta, partial pe langa ea. Nu stiu ce as mai fi putut lasa acasa din ce am la mine, dar e clar ca turele din zona 3 si la 90 de rpm de pe Zwift nu au nimic de-a face cu pedalatul asta in forta pe drumurile reavene de inceput de primavara pe unde incercam acum sa urcam. Din tura de iarna folosita ca reper traiam cu impresia gresita ca din Saua Tamasului nu va fi decat un rulaj placut pana la stana. Doar ca iarna drumul pare ca in palma caci e acoperit de zapada. Vara, cu pietrele la vedere, lucrurile nu mai sunt asa rapide. Devin extrem de saltarete si ne luptam mult si bine cu bicicletele printre smocuri de iarna, sleauri, pietre, lemne si tot ce a mai lasat in urma ei iarna. Apa in schimb nu a prea lasat. Noi ne apropiem de stana si apa ne e pe sponci. Totusi drumul are grija de calator si ne scoate in cale un fel de izvor plapand de unde ne umplem bidoanele.

In poiana cu stana reusesc doar sa sperii o caprioara. In rest e o liniste desavarsita. Si mult “praf in aer” pe care il punem (in mod gresit) pe seama prafului saharian despre care citise Radu pe undeva. Constatam ca apa de izvor are ceva vietati prin ea, dar decid repede ca dupa ce o fierbem o sa omoram tot (acum nu mai sunt sigura de asta), ca doar suntem la noi acasa si nu in Anzi.

Vantul isi face de cap toata noaptea, salteaua mea cam pierde aer si nu pot sa ma intorc comod pe o parte ca imi infig coapsa in priciul tare al stanii, dar e totusi bine. E diferit fata de patul de acasa. Dimineata e si mai buna, caci incepe cu soare darnic, terci si cafea.

In sfarsit vedem indicatorul care ne arata continuarea corecta a traseului (ratat cu brio anul trecut) si la fata locului descoperim un drum ce ne coboara rapid in drumul mare, ce vine din Satic si merge la Pecineagu. Coboram in Satic, coboram in Podu Dambovitei, oprim la magazin, facem aprovizionare si ne pregatim pentru portia de aventura de sambata.
Urmatorul segment logic al ocolului presupunea sa ajungem la Brusturet si puteam face asta in doua moduri:  mergand pe asfalt spre Dambovicioara, Cheile Dambovicioarei si apoi cabana Brusturet, sau prinzand o culme initial impadurita si apoi presarata cu poieni, pe care o vedeam mereu din drumul national si care ne starnea curiozitatea. Radu alege culmea cu argumentul semi-aventurii, caci fusese pe acolo la Carpatian MTB Epic, doar ca in coborare. Asa ca debutam cu vreo 200 m diferenta de nivel de carry bike, dupa care lucrurile devin partial ciclabile. Sunt cateva poieni si catune faine pe aici. Poteca e in general buna in zonele cu iarba. Prin padure e haos cu frunzele uscate, conuri si crengi, dar ajutati de ziua lunga, suntem chiar relaxati. Coboram intr-un final la 1-2 km in aval de cabana Brusturet si cam pe aici ne incheiem si aventura, caci ce urmeaza e teren cunoscut. Urcarea in Poiana Grindului merge repede, portiunea spre Saua Joaca e mereu faina, iar coborarea rapida spre Gura Raului via Casa Folea e deja bine-cunoscuta.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/3458190600

Gata de drum pe drumul spre Plaiul Foii. Sincer sunt putin nostalgic pentru vremurile in care nu exista asfalt, iar pasunile din jur erau libere pentru toata lumea. Tare sunt curios cum o sa arate lucrurile pe aici peste cativa ani.
Impingem cu spor spre Curmatura Foii. Miros de primavara, miros de praf saharian si transpiratie ca in toi de vara.
Locul de popas inainte de a incepe sa inconjuram Tamasul.
Culorile apusului spre Crai. Pe aici eram convinsi ca vom face setea, eu binenteles cu bidoanele complet goale. In cateva minute ne-a aparut in cale in schimb izvorul “Viermisorul Vesel.”
Inca putin pana la hotelul nostru de 5 stele. Distantare sociala si masuri anti-covid incluse.
Ultima geana de lumina si in departare Fagarasul si Pecineagu.
Conditii de lux la care visam de mai bine de 2 luni.
Bidiviul cel usor, pregatit pentru epice si pentru sesiuni serioase de carat in spate.
Miros de benzina, cafea si un terci de dimineata care a iesit foarte bine.
Dimineti tihnite cu zile suficient de lungi care nu te grabesc deloc.
Pe-un picior de plai, pe-o gura de rai.
Detalii.
Gata de drum, a treia oara a fost cu noroc si de data asta chiar am nimerit drumul si marcajul care sa ne scoata in drumul de Satic. Asta dupa ce in ultimele doua incercari am avut parte de sesiuni serioase de salbaticie.
Verde crud.
Un armasar ce pare desprins din “Ma numesc rosu.” al lui Pamuk.
Catunele din Podul Dambovicioarei.
Incepe nebunia pe pajistile de munte, mai ales daca esti alergic la polen. In departare se vede Leaota cu surpinzator de putina zapada.
Inca putin pana la Brusturet si unul din cele 10 marcaje diferite pe care le-am intalnit astazi pe traseu.
Poiana Grindului, inca fara caini, oi si oameni.
Libertate.
Pauza de masa si din nou verde crud de fag.
Dor de poteci complet astamparat.

Sierra de Lujar, intre mare si munte.

Masina noastra cu garda inalta urca cu greu in spatele unui 4×4 ce se strecoara printre trestie si sere, pe un drum ingust, taiat in serpentine scurte, ce se infunda intr-un catun numit El Ferrer. Acolo avem noi ultima cazare din concediul nostru din Spania. Concediu care a fost epic fail la capitolul deconectare, deoarece modul in care s-au precipitat lucrurile in ultimile 2 spatamani ne-a determinat sa stam cu ochii pe stiri si sa fim inerent bombardati cu o multime de informatii pe care trebuia apoi sa le decantezi pentru a afla adevarul. Ce bine era daca la vremea asta eram prin America de Sud, in pustiul de la 4000 m unde nu ajung nici stirile si nici oameni nu prea sunt… (privind retrospectiv pe 6 mai in momentul publicarii jurnalului nu era nici asta bine, ca ramanem blocati pe acolo). Bine, nici in catunul unde stam noi nu prea sunt oameni. Si ultimile 3 cazari numai asa au fost. De fapt mai bune la capitolul infrastructura, caci macar aveau un drum decent de acces care iti permitea sa pleci de acasa pe bicicleta. Locul spre care conducem nici macar asta nu are. Insa casuta e faina, incredibil de luminoasa datorita celor 5 ferestre cu care e dotata pentru cei 20 mp ai sai.

Avem in masina cam tot ce ne trebuie pentru urmatoarele zile, desi nu a fost deloc treaba simpla sa facem cumparaturile, caci schimbarea cazarii si momentul aprovizionarii s-au suprapus peste anuntul guvernului spaniol legat de activarea starii de urgenta in zilele urmatoare. Asa ca spanioli au inteles din asta fix ce au inteles si romanii – sa dea iama in supermarketuri – lasand in urma lor doar rafturi goale. Intr-unul din magazinele Lidl de langa Granada parea ca trecusera temitele. Asa ca ne continuam drumul spre sud, cu speranta ca in oraselele mici de pe coasta sa avem mai mult noroc. Rezolvam problema mancarii in Castell de Ferro (Castelul de fier) si cu asta, putem deci sa ne retragem in munti. Un fel de autoizolare e si asta. Noi doi, cu bicicletele noastre.

Cam de cate ai nevoie pentru un mic cantonament sau o auto-izolare: 20 de metri patrati, o bucatarie, un pat, si geamuri cu priveliste- fara numar

Sambata – Siera de Lujar

Dimineata incepe slow, privind cum undurile domoale ale muchiilor sunt imbratisate rand pe rand de soare. Zona dintre Mediterana si partea sudica a Sierrei Nevada se mai numeste si Alpujara baja si e caracterizata de prezenta a doua masive mai mici Sierra de Lujar si Sierra de Contraviesa (cu altitudini maxime de 1600-1800 m, respectiv 1200 m in zona de platou), munti ce isi trimit cateva muchii puternice spre mare. Pe aceste muchii si in vaile dintre ele stau scaldate in soare cateva sate si mai multe catune. Orientarea sudica inseamna lumina, migdale, masline si vita de vie. Iar mai nou, in primii 5-6 km de langa mare inseamna sere.. Astfel incat peisajul nu e chiar cel mai idilic cu putiinta, dar daca te departezi de sere si incepi sa urci pe dealuri, lucrurile nu par mult schimbate fata de acum 50 de ani. Doar drumurile asfaltate (unele din ele ca in palma) amintesc de modernitate. Zona are cateva urcari foarte frumoase si iti poti umple lejer doua zile pe aici, cu destul de multa diferenta de nivel. Cam toate urcarile pleaca de pe malul marii si ajung pe un platou la 1200 m. Lungimile difera, de la 12 la 26 de kilometri, asa ca fiecare poate alege dupa cum ii doreste inima si dupa cum ii dicteaza picioarele. Caci poate inima vrea, dar picioarele au alta parere.

Noi ne incepem explorarea cu o pauza pe malul marii (si o baie pentru Radu), caci drumul ce merge pe coasta ne-a scos in cale o plaja faina, mica si pustie. Apoi ne punem pe pedalat, caci in fata ne sta o urcare de 12 km si aproape 1200 m diferenta de nivel, urcare ce incepe hotarat, dar se mai imblanzeste pe parcurs. Desi e miezul zilei, e chiar racoare, marea generand destul de multa umiditate, care la 800-900 m se strange intr-o racoroasa mare de nori. La 1200 m e insa soare, asa ca ne acordam o pauza la resturantul pe care il stiam deja dintr-o tura anterioara. Coboram apoi pe valea ce separa Sierra de Contraviesa de Sierra Nevada, asta doar pentru a explora o alta urcare recomandata in zona. 5.5 km cu 453 m diferenta de nivel, cam asta e chintesenta urcarii. 8.2% medie nu e chiar usor si in prima parte nu ai prea mult timp sa te gandesti la nimic. E mai mult supravietuire, pedala dupa pedala. Dar efortul asta intens si sustintut face bine. Imi spala creierii. Azi am hotarat sa fac pauza de Facebook si stiri despre Coronavirus si urcarea asta mi-a scos si ultimile ganduri din cap. Imi place senzatia de imersiune, de prezent pe care mi-o da efortul. Si din fericire, aici nu e doar despre efort, caci si locurile sunt frumoase. Dupa ce drumul castiga altitudine in primele serpentine, se inscrie pe o muchie secundara a Sierrei de Contraviesa si merge sub sau de multe ori chiar pe muchie. Fara case, fara masini, cu asfalt perfect. Doar migdalii si ocazional maslini iti tin companie. Timp suficient sa analizezi verdele murdar al frunzelor de maslini si sa te umpli de primavara ce razbate din culoarea cruda a migdalilor ce au inceput deja sa lege rod. In goacea verde, acoperita de puf creste ceva. Iar de veneam cu o luna mai devreme, urcarea asta ar fi fost de revista, cu migdalii in floare si cu clinurile inca inzapezite ale Sierrei Nevada in planul indepartat.

1400 de metri dintr-ul singur foc, pe asfalt perfect si fara nici un pic de trafic.

Cu inima bucuroasa si mintea linistita ajungem din nou sus si coboram spre mare prospectand cu ocazia asta o noua posibila urcare (prin Rubite) ce nu indeplineste insa criteriile din cauza drumului prost cu care este dotata. Locuri noi, zile pline, soare din belsug, cam despre asta a fost vorba in Andaluzia, daca scoatem din ecuatie coronavirusul. Maine e ultima zi de pedalat. Poate chiar ultima zi de pedalat inainte de doua saptamani de izolare (update 6 mai: ultima zi de pedalat afara, inainte de 8 saptamani de izolare). Sa ne bucuram de ea, zic.

Duminica – In Spania nu e mereu soare

Pentru ultima zi a vacantei noastre, aflate de altfel sub semnul coronavirusului, desenasem o tura pe cinste, cu 120 de km si 3000 m diferenta de nivel care sa ne permita sa exploram si ultimile drumuri cu asfalt, inca neparcurse de noi, in Sierra de Lujar si Sierra de Contraviesa. Doar ca vremea a avut un alt plan si ne-a determinat sa scurtam tura la jumatate, dintre care primii 20 de kilometri pe malul marii au fost probabil cel mai reusiti. Un drum national cu asfalt bun si gradiente placute, pustiit prematur de anuntul instituirii starii de urgenta ce incepe si in Spania de luni de la ora 8.  Marea are astazi o culoare gri-petrol si plajele generoase sunt si ele goale. Urcarea principala a zilei este lunga si domoala. 26 de kilometri care devin destul de repede plictisitori caci cu fiecare pedala intram intr-o ceata din ce in ce mai groasa. Nu se vede nimic in jur si asta face ca distanta sa se scurga greu. Ma gandesc daca atunci cand voi pedala pe trainer o sa prefer ziua de azi sau Zwiftul. Nu pot sa iau o decizie (update pe 6 mai: inca nu stiu ce sa aleg, caci Zwiftul mi-a fost totusi cel mai bun partener de antrenament in saptamanile astea cand nu bifam nimic altceva notabil la categoria sport). Scurtam tura si coboram pe primul drum ce ne duce inapoi spre coasta. Aici avem parte si de ploaie, ca sa fie meniul complet si dupa o astfel de tura cel mai bine merge un dus cald. Am fi preferat ca aceasta ultima zi de dat in Spania sa fie altfel, sa fim scaldati in soare si sa o incheiem la ora 19 cu picioarele goale de energie, cat sa ne tina doua saptamani de izolare la domiciliu si alte doua saptamani de stare de urgenta. Dar nu a fost sa fie si noi putem doar merge mai departe si privi inainte, la ceea ce va aduce cu el viitorul.

In departare, plajele libere ale Mediteranei si Castelul de Fier
Mare nostrum
Nu puteam trece de ocazie fara o baie in mare. Mai complicat cu nisipul la plecare, in schimb.
Asfalt impecabil si o urcare de 1000 de metri dintr-o bucata
Intrand cu capul in nori.
Cola & Tapas.
Sierra de Lujar la 1800 de metri deasupra norilor
Pini, pini si iar pini. Si din nou un asfalt impecabil.
Pauza de masa la benzinaria “La Primitiva” si penultima zi inainte de carantina.
A doua zi, cu un cer plumburiu si cu o mare cu nuante cu totul diferite fata de ziua anterioara.
60 de kilometri de plat si prima ploaie in 2 saptamani si jumatate.
Sfarsit de concediu.
Avionul de intoarcere spre casa. Uitandu-ne in spate au avut sens emotiile din ultimele zile inainte de plecare. Am prins in schimb cam ultimul zbor de intoarcere spre casa.


Update pe 6 mai. 
Acum stiu ce a adus viitorul pe termen scurt. Dar tot speram ca anul urmator, intr-un martie cu soare, sa ne reintoarcem in Andaluzia. 

Transalpina – Transfagarasan, pe biciclete, la o zi.

Se da una bucata provocare: sa pedalezi Transalpina si Transfagarasanul la o zi, doar in saua bicicletelor. Probabil e cea mai de referinta provocare legata de ciclismul de anduranta de sosea de la noi, mai ales atunci cand o legi de timp. Initial a fost 24 de ore, dupa care a fost cel mai bun timp, dupa care probabil la un moment dat o sa vina si provocarea de a face tot traseul la o zi lumina. Se dau si ceva restrangeri pentru a face lucrurile mai interesante: fara ajutor din exterior. Cu alte cuvinte te urci pe bicicleta cu cele necesare dupa tine, mananci ce gasesti la magazinele de pe drum, iei apa de la izvoare sau de la benzinarii si te descurci cu ceea ce ai, iar 440 de kilometri mai incolo te intorci de unde ai plecat. Haiduceste si barbateste, caci asa e frumos. Nivelul urmator ar fi solo, dar asta va ramane probabil tema pentru data viitoare, la fel si partea cu zi-lumina.

Si acum vine intrebarea: de ce? Raspunsul simplist ar fi pentru ca e acolo, pentru ca e provocarea cu care vrei sa-ti masori puterile si pe care au facut-o si altii inainte, pentru ca e un traseu cat se poate estetic si pentru ca o sa iasa cu siguranta una din cele mai pline zile din viata ta. Si pentru ca e o mica provocare si din punct de vedere logistic: de unde pleci, de unde cumperi de mancare, ce cumperi de mancare, cum faci sa pierzi cat mai putin timp. Un fel de regim de concurs si improvizare ce iti aduce aminte de concursurile de aventura, dar intins (doar???) pe o zi intreaga.

Preludiul

Bun, planul il aveam in minte de ceva luni bune, doar ca vremea, prognoza si concursurile nu s-au aliniat pentru provocare. Ziua a inceput sa scada si pana la urma dupa suficient de mult timp petrecut in harti ale vantului pe meteoblue stabilim si plecarea. Echipa: eu si Dani, caci nu se gaseste prea multa lume suficient de nebuna pentru a incerca asa ceva.

Binenteles de pe o zi pe alta, pentru ca doar asa poti sa fii sigur de o prognoza cat de cat buna, cu cate o zi libera luata de la munca, cu plecat seara dupa munca cu masina spre Sibiu si cu 3 ore dormite iepureste la o iesire de sat de pe langa marginimea Sibiului. Ar fi putin spus ca am dormit putin si prost. Trezirea e la 2 noaptea. Bagam un pic de cofeina in sange, luam ceva ce e intre mic-dejun si cina tarzie si pne asezam la drum la 3 noaptea, cu luminile la intensitate maxima, cu drumuri libere.

Doua si jumatate dimineata, ochii umflati de nesomn, farurile pe bicicleta si luminile pornite.

Sibiul si Transfagarasanul

Am ales sa plecam asa pentru a prinde urcarea si coborarea de pe Transfagarasan odata cu primele raze de lumina si pentru a prinde Sibiul si toata aglomerarea urbana din jur libera, chestie care s-a si intamplat. Stelele stralucesc deasupra, avem un usor vant de spate si incercam sa ne temperam energia si entuziasmul. Farurile lumineaza drumul ca in palma, traficul de pe national lipseste cu desavarsire si kilometri se scurg repede si fara evenimente. 60 de kilometri mai incolo vine si momentul primei pauze si locul primului punct de alimentare, Lukoil-ul de la Cartisoara.

De aici ne asteapta o urcare de aproape 2000 de metri si aproape 90 de kilometri fara nici un loc de cumparat mancare sau de facut pauza, sau cel putin nu la ora asta. E 4 si jumatate dimineata, vanzatorul somnoros de la benzinarie se intreaba ce e cu noi la ora asta pe acolo iar noi incercam sa ne facem resurse pentru urmatoarea bucata. Mancam la masutele cu umbrelute de langa benzinarie, spre est incepe sa apara prima geana de lumina si noi ne asezam la drum.

Transfagarasul e complet pustiu la ora asta, pe toata urcarea ne depasesc 3 masini. Pana aici planul pare sa functioneze cum trebuie. Bicicletele merg bine, mai putin roata mea spate care sufera de un scartait cronic de spite si pe care incerc sa o ignor. In rest urcarea “se simte bine”. Chiar daca e racoare muschii sunt incalziti dupa cele doua ore de plat si trebuie sa ne temperam pentru kilometrii ce urmeaza.

Patruzeci de kilometri si 2000 de metri de urcare mai tarziu ajungem la Balea, inainte de a deschide orice tarabagiu pravalia. Ne imbracam cu toate hainele pe care le avem la noi, aprindem din nou luminile pentru tunel si ne pregatim de lunga coborare spre Vidraru. Spre sud soarele incepe sa se ridice peste muchii, iar noi ne impartim intre admirarea peisajului si pauze de clatanit din dinti pe coborare. In plus mai e si zdruncinatul asfaltului care e intr-o stare destul de deplorabila, asa ca ajungem jos la lac dardaind de frig, cu degetele inghetate dupa un vibromasaj de toata frumusetea. Face parte din sacrificiile de a fi light, caci fiecare haine luata dupa noi ar fi trebuit sa o ducem in spate pentru urmatorii 300 de kilometri.

Pedala dupa pedala, ora 6 dimineata, aer curat, trafic inexistent si linistea muntelui.

Sus-jos-ul de pe langa lac e si el cat se poate de chinuitor. Acelasi drum rupt, frig si cu suisuri si coborasuri mai multe decat ti-ai dori. Dam si peste un urs ce merge tacticos pe marginea drumului pe care eu probabil nici nu l-as fi vazut daca nu mi l-ar fi aratat Dani. In rest golim rezervele de mancare, se golesc partial si rezervele de energie si ne dam seama ca mai e mult pana departe. Abia au trecut 150 de kilometri si deja ne simtim destul de zdruncinati, si mai avem 300 de kilometri de aici.

Caldura Subcarpatilor.

Urmeaza pauza numarul doi, la 150 de kilometri de la plecare, la un magazin comunal fara nume pe drumul spre Curtea de Arges. Saua mea a alunecat putin in jos. La cumparaturi imi folosesc flerul din epice si luam obisnuitele: tocana de legume, paine, compot de piersici, sucuri si dulciuri. Trebuie sa iei ceva in mod egal divers, digerabil si de care sa-ti fie pofta. Si parca nimic nu intra mai bine ca un compot de piersici super dulce.

Zdruncinaturile in schimb continua intre Curtea de Arges si Ramnicu Valcea. De notat pentru urmatoarea incercare: musai cauciucuri tubeless de 25 si presiune putin mai mica. Cu presiunea de fapt ma joc un pic, dar parca tot incep sa te dor talpile si umerii de la drumul prost.

Pauza urmatoare o facem dupa doar 40 de kilometri la Ramnicu Valcea, cu lux si opulenta la OMV-ul din intersectie. Sandwich, suc, mancare adevarata, putin timp petrecut cu alimentarea si plecam mai departe mestecand din mers. Pana aici avem o medie de 29km/h dar sunt convins ca lucrurile o sa se schimbe dramatic in a doua jumatate.

Caldura ne loveste in cap pe drumul spre Horezu. Avem deja 250 de kilometri in picioare si e mijlocul zilei. Vantul de spate anuntat lipseste aproape cu desavarsire, e mai mult trafic decat ne-ar face placere si toropeala din mijlocul zilei ne loveste si pe noi. Un plafon de nori ne mai salveaza cat de cat, dar cu toate astea atat energia cat si entuziasmul sunt la cote minime.

Arsita necesita masuri de urgenta, un pepene, un cutit imprumutat de la nenica cu taraba cu pricina si 3 litri de suc.

Pauza numarul patru vine dupa doar 50 de kilometri, mai mult din motive de abandon du travaille si de lipsa de chef. Deshidratarea isi spune cuvantul si dintr-un pepene de 5 kilograme si 3 litri de suc nu ramane nimic dupa ce plecam de aici. Aerul se mai racoreste, spre munte pare sa tune si sa se stranga nori de ploaie, iar noi plecam cu bateriile (partial) reumplute spre Transalpina.

Macelul de pe Transalpina

Realitatea situatiei ne loveste ca un ciocan in moalele capului atunci cand zarim releul de la Ranca 1000 de metri deasupra noastra si atunci cand ne dam seama ca probabil gradientul nu o sa scada sub 9% pana acolo. Si daca planul de acasa parea cat de cat bun pana aici, acum incepem sa ne indoim cat se poate de serios daca a fost o idee buna sa urcam Transalpina dinspre sud dupa 300 de kilometri. Cu 36-28 pentru mine. Dani are noroc de rapoarte ceva mai generoase, dar usor tot nu e. Serpentina dupa serpentina, cu o cadenta de metronom incercam sa cucerim urcarea pana la Ranca.

A fost probabil atat pentru mine, cat si pentru Dani punctul minim la turei. Urcarea asta, mai ales daca esti mai corpolent (ca sa nu zic gras) si daca n-ai rapoarte, e destul de inumana. Nu mai zic cum e dupa alti 300 de kilometri.

Pauza numarul sase o facem la Ranca, de aici urmeaza din nou o bucata destul de lunga fara nici o posibilitate de realimentare asa ca umplem din nou atat bateriile cat si buzunarele. Deja a inceput sa ni se ia si de dulciuri, si de suc, si de covrigi.

Exista viata (si zambete) si dupa macel. 350 de kilometri sub picioare in momentul acesta si inca o ora si ceva de lumina.

Transalpina in schimb arata intr-un mare fel. Norii se ridica atunci cand ne apropiem de pasul Urdele, cerul e curat dupa ploaia de vara si in departare se mai zaresc urme de ceata si de nori. Locuri cat se poate de magice care o sa faca in continuare din traseul acesta probabil cel mai frumos traseul din Romania.

Brazii de la Oasa

Asfaltul e inca ud atunci incepem urcarea de la Obarsia Lotrului spre Oasa. Paduri de brazi strajuiesc drumul recent reparat si daca ai inchide ochii ai putea sa juri ca esti de fapt pe undeva prin Canada acum. Suntem intr-o intrecere cu lumina pentru a pune cati mai multi kilometri sub pedale inainte de a reveni la frontale. Picioarele s-au umflat, fundul s-a tabacit si nu stim cum sa alternam pozitia pentru a face kilometrii mai confortabili.

Tot la fel, ca nota pentru sine pentru alte incercari, o pereche de incaltaminte comoda si lasata un pic mai larga poate sa faca diferenta la capitolul confort. Oasa in schimb arata intr-un mare fel, soarele tocmai a apus, deasupra noastra cerul are inca putin din culorile amurgului. Noi aprindem luminile spate si pornim in continuare spre Sebes. Ultima pauza o facem inainte de urcarea de la Jina, la un ultim magazin comunal gasit deschis la ora asta, cu saratele la punga, napolitane si binenteles cu Cola. Avem 400 de kilometri pana aici si o ultima urcare mai serioasa in fata, urcarea de la Jina. Dupa macelul de pe Transalpina pare in schimb floare la ureche.

Un lac, un apus si o intrecere cu ultimele raze de lumina.

E deja noapte si ne dam seama ca dupa urcarea asta s-a cam terminat. Prin satele dintre Jina si Poiana Sibiului e complet pustiu, doar doi nebuni care invart pedalele bicicletelor. Lui Dani ii moare frontala pe ultima coborare, noroc ca mai sunt doar 10 kilometri pana in Saliste si ca ne descurcam cu o singura frontala. Si la 21 de ore de la plecare, dupa ceea ce pare ca o jumatate de tara traversata ne gasim din nou in locul din care am plecat.

Sosirea

Daca a fost greu si daca a fost o provocare? Cu siguranta. A fost poate una din putinele ture de la noi in fata careia ne-am intrebat daca putem sa o ducem la sfarsit, mai ales ca nici unul dintre noi nu suntem obisnuiti cu ore interminabile petrecute in saua cursierei. La fel, intrecerea cu timpul a facut lucrurile si mai interesante si sunt convins ca sunt multe lucruri de imbunatatit. Dar pentru prima incercare atat s-a putut: 21 de ore, 18 ore in miscare pentru unul din cele mai frumoase trasee de la noi:

Incheierea a fost si ea cat se poate de epica, condus inapoi pana la Brasov, cu un ultim efort de concentrare pentru a ramane treaz si in continuare binenteles inca o zi la munca. Noroc ca in weekend-ul ce a urmat nu a venit nici un concurs.

Prima urcare serioasa, Transfagarasanul. Pe aici cea mai mare problema era sa ne temperam ritmul.
Inca putin pana la Balea
Pregatiti sa dardaim de frig la coborare.
Doua ore mai tarziu ajungem si la Vidraru, moment in care devin si temperaturile ceva mai normale.
Mancarea haiducului de la magazinul comunal. Covrigi, tocana de legume, Tedi si conserva de piersici.
Spre Ramnicu-Valcea!
Lux, opulenta si opulenta la OMV-ul din Ploiesti. Mai degraba suc, cafea si haribo!
Arsita de la Horezu si momentul in care atingem cei 250 de kilometri de la plecare.
Picioare umflate, pepeni si pauze la umbra.
Cu bateriile partial reumplute spre Transalpina.
Nori de ploaie peste Parang si un non-sens de statiune intr-un loc de altfel foarte foarte frumos: Ranca.
Cu capul in nori.
Am supravietuit si Transalpinei, si chiar mai avem inca puterea sa zambim.
Brazii de la oasa.
Sfarsit de tura. Sa vedem ce se poate imbunatati data urmatoare.


Alhambra si inca o zi in Sierra Nevada

Miercuri

O noua urcare pana la 2700 m. De data asta incepand de jos, din Cennes de la Vega, de la 1000 de metri,fix pe drumul national, rulabil si cu trafic decent. Urcam separat, fiecare in ritmul sau, apoi facem o pauza la sfanta benzinarie si mai dam o urcare scurta stand la povesti. Ultimii 300 de metri diferenta de nivel pe care ii avem de dovedit pana acasa sunt grei, dar nici nu e de mirare dupa doua zile cu cate 3000 m pe zi.

Joi

Coronavirusul a facut posibil improbabilul fapt de a mai gasi bilete pentru Alhambra. Luni seara nu era nimic. Marti seara deja erau cu zecile, in diverse intervale orare (cel mai probabil anulate de agentii pentru grupuri care nu au mai venit). Asa ca le alegem pe cele mai matinale si pe jumatate neincrezatori, pornim totusi spre Alhambra. Spun neincrezatori pentru ca avem deja in spate experienta Alcazarului din Sevilia si cumva ne indoim ca Alhambra cea laudata in toate ghidurile de turism va putea sa ne suprinda. Dar ne-am inselat caci Palatul Nazari este cu adevarat frumos. Pentru cineva care ia contact pentru prima data cu arhitectura maura este fara indoiala o experienta memorabila, dar oricine, indiferent cat de versat sau de novice este in ceea ce priveste vizitele culturale, indiferent cat de mult a citit sau cate monumente si palate a vazut, ce spirit sensibil sau rational are, nu poate sa nu fie miscat de coloanele gratioase de marmura, de lucratura in filigran a decoratiunilor din gips, de simetria curtilor interioare, de spiritul atins de frumos al sultanilor care au ordonat acest complex si de talentul arhitectilor, sculptorilor si mesterilor care i-au dat viata. Ahlambra este in fond un apogeu al culturii maure in Spania, mai ales daca e sa ne gandim ca Andalusia a adunat de-a lungul secolelor o seama de oameni de stiinta, artisti si invatati,si e cumva de asteptat ca intreaga cultura si civilizatie araba din Europa sa se reflecte in locul care a rezistat cel mai mult in fata recuceririi spaniole.

Vineri. 

Neajunsul Sierrei Nevada este ca nu are chiar asa de multe combinatii de drumuri, ca sa legi in fiecare zi ceva nou cu 100 de km si 2000 m diferenta de nivel. In 3-4 zile epuizezi cam toate drumurile asfaltate si ori treci la MTB, ori la drumetie, ori schimbi zona. Cea mai “de rulaj” tura din zona este cea spre Tocon de Quentar, un fel de mecca pentru ciclistii din zona, caci drumul nu are trafic si e destul de placut pentru picioarele obosite dupa urcarile lungi ori abrupte din Sierra Nevada. Cu tura asta de plaisir ne incheiem si noi sederea in partea nordica a Sierrei Nevada si ne indreptam privirile din nou spre sud- Alpujara baja- acolo unde avem de explorat locuri noi si niste urcari promitatoare

Un mic dejun slow, cu ciripit de pasarele, cu lonely planetul despre Spania, o tara in care sunt convins ca vom reveni in fiecare primavara de acum incolo.
Spain!
La inceputul unei urcari de 2000 de metri e bine sa ne aducem amitne ca suntem doar praf de stele.
Doua ora mai tarziu, dupa o urcare de la 700 la 2700 de metri. Un pic de goneta si nici o pauza de poze.
Cerul albastru al Andalusiei.
Bicileta si altarul muntelui.
Pauza de masa de la benzinarie cu deja obisnuitele paine, cascaval, salam si cola. Sau pauza de masa a ciclistului boschetar.
Inca odata pana la 2500 de metri.
Din nou Sierra Nevada, Sol y Nieve.
O jumatate de ora mai tarziu si 2000 de metri mai jos.
Bicicleta bulgareasca si bicicleta spaniola.
Dupa 2 zile cu 3000 de metri de urcare urmeaza o zi de pauza in Alhambra.
1000 si una de nopti.
Ascultand despre o alta lume.
Nu exista nici un alt dumnezeu in afara de Allah, iar Mohamed este profetul sau. Repetat de nspe mii de ori pe orice suprafata existenta.
Femeile, indiferente la dramele si stradaniile barbatilor din timpuri imemoriale.
Ucizi leul? Nu suntem deloc impresionate….
Bolte, arcuri, alte bolte si alte arcuri.
Coloane, Coloane si alte coloane in unul din cele mai frumoase exemplare ale artei islamice din Peninsula.
Atmosfera cu cateva zile inainte de a se institui starea de urgenta. Privind in spate s-ar putea sa nu fi fost cea mai buna idee.
Primavara! Si asa am ratat-o pe cea din Romania.
Antrenament pentru distantare sociala?

Sierra Nevada, Sol y Nieve

Cand ne-am planificat revenirea in Andaluzia, Sierra Nevada a fost  cap de lista. Parcuri naturale, orase interesante, plaje toate merg asortate cu cateva zile de pedalat in zona inalta din Sierra Nevada (respectiv nordul masivului). Acolo unde drumurile pleaca din Granada si urca continuu pana la 2500 de metri, acolo unde mergi la tricou cu zapada in jurul tau, acolo unde soarele e cel care dicteaza mersul lucrurilor. Statiunea de schi se numeste Sol y Nieve (soare si zapada) si cam astea sunt si ingredientele principale. Pentru clicsti se mai adauga cateva drumuri faine, cu trafic minim, unele provocatoare, altele rulabile. Insa diferenta de nivel este mereu prezenta si zona va fi pe placul cataratorilor din voi. Plat oricum nu exista pe aici.  Desi stiam cam toate drumurile (pe partea nordica chiar nu sunt multe), nu ne deranjeaza sa ne dam pe aici o data pe an.

E timp suficient sa uiti serpentinele drumului, gradientul pantei, caldura inabusitoare de miez de zi, iar daca nu le uiti, poti sa iti faci curaj cu o cafea si ceva dulce, cat sa usurezi perceptia greului. Noi asa procedam. Prima cafea intra dimineata si cu zvacul din ea dovedim primul “gat” al zilei, un segment de 5 km cu 500 m diferenta de nivel, care a facut parte din turul Spaniei. Il stiam de anul trecut si parca anul asta, cu mai mult antrenament si mai putine kilograme e mai usor. Cum de aici ar fi prea usor sa urcam direct spre statiunea de schi, dam o coborare lunga spre Monachil, un sat aflat in campie, de unde incepe o alta urcare redutabila. 600 m diferenta de nivel pe 6 km. Si pe asta am ajutat-o cu o cafea (a doua si ultima a zilei), dar aici a intrat in ecuatie si soarele si caldura de miez de zi. Totusi, daca nu vrei sa cari prea multe haine cu tine, dar nici sa ingheti la coborare in foita, ar fi bine sa iti faci calculul sa prinzi pe sus soarele dupa-amiezii. In Sierra Nevada nu pleci devreme daca vrei sa te bucuri de coborare, ci iti savurezi mai intai o dimineata tihnita si abia apoi te asterni la drum.Tihna am gasit-o de data asta intr-o cabana situata in capatul superior al unui sat aflat pe versantul opus fata de Veleta si statiunea de schi. Satul se numeste Guejar Sierra si il stiam de anul trecut.

Cazarea, pe care v-o si recomandam https://casa-rural-alba-montis.business.site/  vine la pachet cu curte generoasa, iarba verde, liniste completa, apususuri, vederi ample peste munte si casute de 2 sau 3 persoane dotate cu toate utilitatile. Dupa cateva cazari in Spania ne-am cam dat seama care este tiparul pe care il cautam si acum stim sa mergem la sigur.Revenind la pedalat, constat cu tristete ca tendinta din Tenerife se mentine si cum trec de 2100-2200 de metri altitudine, wattii scad in mod dramatic. Noroc caci compenseaza peisajul. Spre suprinderea noastra, drumul este anul asta dezapezit pana la 2650 de metri, asa ca nu ratam ocazia sa urcam tot ce se poate, mai ales ca gradientul e rulabil si drumul e pustiu. Vom reveni si maine caci se anunta la orizont o alta zi cu vreme impecabila de care trebuie profitat.

Cazarea de ciclisti sportivi de la poalele Sierrei Nevada. Spatiu verde si auto-gospodarire.
Si varfuri inzapezite ce se vad chiar din curtea cazarii.
Sa tot pedalezi cu astfel de privelisiti.
Chiar daca uneori gradientul drumului e cel putin prohibitiv.
Dupa cum se poate vedea si din poza de mai sus.
Chiar daca nu sunt multe drumuri si multe variante de urcari cele care sunt clar sunt de pus in calendar.
1000 de metri la vale, pana in Monachil, doar pentru a bea o cafea si pentru a avea parte de o urcare pe cinste inapoi.
Drum intins.
Spiritul de turma nu duce intotdeauna la un sfarsit fericit.
Cola noastra cea de toate zilele, si o benzinarie pusa absolut providential la jumatatea urcarii.
Inca putin pana la 2700 de metri
La sfarsitul unei urcari pe cinste, aproape 2000 de metri dintr-o singura bucata.
Iar de la iarna si de la statiuni de schi.
La primavara din jurul cazarii in mai putin de o jumatate de ora.

Jaen, masline, orase de piatra si parcuri naturale

Centrul Andaluziei era in mintea mea o insiruire de dealuri aride imblanzite de culturi de maslini, un peisaj monoton, ce se repeta la nesfarsit. Jaen, centrul provinciei nu promitea nici el nimic deosebit la capitolul turism, sau este in orice caz umbrit de orase mai mari si mai aratoase precum Sevilla, Granada ori Cordoba. Deci ce e de facut aici si de ce am schimbat Sierra Nevada pe maslini? Pe de-o parte, pentru diversitate. Si daca e sa retinem una din lectiile de care am avut parte in Andaluzia, aceasta este ca zona aceasta a Spaniei e suprinzator de diversa. Este a doua vizita si cel mai probabil vor mai urma si altele si in alte formate. Are neasteptat de multi munti. Da, nu sunt toti la fel de inalti si intinsi precum Sierra Nevada, dar sunt multe masive si multe parcuri naturale (cam fiecare munte e un parc natural), decorate cu sate cu case albe si conectate intre ele cu drumuri cu asfalt bun si fara trafic. Pe langa munti mai sunt si alte lucruri de facut, mai ales ca Spania sta foarte bine la capitolul istorie si cultura si cam peste tot ai ceva de vazut.

Noi ne incepem explorarea provinciei Jaen cu o zi de pauza de ciclism, fortati mai mult de un val de aer rece ce a coborat temperaturile la niste valori mai apropiate de cele din Brasov decat de asteptarile pe care le-am avea de la sudul Spaniei. 11 grade, semi-uragan si 0 ore de soare cer vizite culturale. Pentru asta conducem o ora spre Baeza si Ubeda, doua orase mici, aflate insa in Patrimoniul Unesco datorita unui centru istoric in stil renascentist foarte bine prezervat. Povestea e simpla: 2 familii bogate  (Molina in Ubeda si Benavide in Baeza), relatii din ce in ce mai stranse cu Italia unde renasterea era in plin avant si un arhitect local interesat de o schimbare a stilului (Andres de Vandelvira) au dat nastere catorva catedrale, biserici si palate construite in noul stil. In ambele orase, centrul istoric a supravietuit relativ intact tavalugului istoriei (in special razboaielor) si constituie acum o punte peste secole. Majoritatea palatelor sunt inca in uz, dar au fost transformate in primarii, universitati etc, accesul in interior fiind liber. Ubeda este ceva mai mare, cu mai multe edificii in stil renascentist si permite o vizualizare mai buna a evolutiei stilulului, de la faza primara, in care arhitectii spanioli incercau doar sa se desprinda de gotic si inteleaga noul stil (iar lucrarile erau de fapt vechi constructii gotice “infrumusetate” cu decoratiuni) , trecand prin maturitatea sau apogeul renascentismului si  terminand cu perioada finala, in care formele erau reduse la esenta, decoratiunile la minim, geometria si simetria primau (manierismul). Mai multe info despre stilul arhitectonic (aici). Baeza e ceva mai mic, toate cladirile de interes fiind cumva stranse in zona centrala, intre peretii vechi cetati.

Orase de piatra, asemanatoare cu cele din Italia si totusi fara sa dezumanizeze, caci constructiile nu sunt inalte, piatetele interioare dau o oarecare senzatie de spatiu, cladirile vopsite in alb iti dau senzatia de curat si cel mai important, datorita strazilor inguste, traficul este cvasi-imposibil si de aceea locurile au parte de foarte multa liniste. In Ubeda, pe langa centrul istoric se poate vizita si un centru de informare dedicat uleiului de masline si desi locul nu duce lipsa de interactivitate, spatiul fiind structurat tematic cu multe accente moderniste, la nivel de informatii nu merge foarte mult in detaliu. Totusi un asemeneaza muzeu/ centru cultural era necesar in zona, avand in vedere ca Jaen produce aproximativ 40% din uleiul de masline comercializat in Spania si 17% la nivel mondial. Si da, este o diferenta mare intre uleiul de masline normal, cel virgin si cel extra-virgin. Diferenta de culoare, dar mai ales de gust si miros. Iarba verde, fructe, migdale, soare, caldura, toate stau parca ascunse in lichidul gros galben-verzui ce se etaleaza in castronase mici pentru mirosit si degustat. Gustul usor amar ce ramane in urma si umple cumva palatul bucal, generand cumva senzatia de satietate specifica grasimilor de calitate. Evident ca nu rezistam nici noi si plecam de acolo cu o sticla de 250 ml.

Din mijlocul oraselor de piatra ale Jaen-ului.
In patria maslinelor nu se putea sa nu gasim un muzeu al maslinelor. Muzeu ce la final avea si o sectiune de degustare. Inutil de zis ca ulei de masline extra virgin de calitate nu are nimic de a face cu ce se gaseste pe la noi prin magazine si e numit tot extra virgin.

Jaenul este de altfel o localitate linistita, un oras din care putine edificii ies in evidenta (catedrala si un castel-fortareata construit pe un varf de deal deasupra orasului actual), dar spune totusi o poveste despre cum arata viata intr-un oras suficient de mare, insa departat de rutele turistice din Spania. Cafenelele sunt pentru localnici, la fel si patiseriile-cofetariile cu cozi destul de lungi duminica dimineata. Si orasul tot al localnicilor este. Batrani iesiti in piata catedralei pentru bai de soare, alergatori matinali, ciclisti care se intalnesc inainte de a pleca in tura. Doar un ghid ratacit cu o umbrela roz se agita intr-un colt. Un alt loc in care poposim vreo doua ore este un complex de mici muzee, cu intrare libera, ce adapostesc niste bai arabe restaurate, un muzeu de arta populara si un muzeu de arta naiva. E un amestesc cam fara cap si fara coada daca alegi sa dai un tur complet, insa ceea ce ne-a marcat a fost cumva contrastul dintre austeritatea si cromatica redusa din subsolul in care se afla acum fostele bai arabe si explozia de culoare ce razbate din tablourile expuse in muzeul de arta naiva aflat 2 etaje mai sus.

Cam asta a fost cu cultura, caci bicicletele isi cer si ele parte din timpul nostru si combinatia de miscare si descoperire de locuri noi din goana pedalelor ne aduc si ele o bucurie mai mare chiar decat vizitatul de muzee, palate si biserici.  Astfel incat desenam in zona doua ture, in doua parcuri naturale din apropiere.

Parcul Natural Sierra de Cazorla, Segura si Villas a fost o supriza neasteptata caci a adus cu sine un peisaj suprinzator de variat si drumuri libere, unele cu suprafata impecabila. In mod suprinzator este cel mai intins parc natural din Spania si reuneste lacuri, rauri, canioane, paduri de foioase si conifere, dar si plantatii de maslini in zonele joase. Nord -sud este strabatut de un drum lipsit de trafic, dar cu asfalt impecabil, ce se mentine la o altitudine aproape constanta de 700 m, pedalatul fiind o placere pe acolo.

Al doilea parc natural de care am aflat abia acum este Sierra Magina, mult mai mic, cu mult mai putina varietate peisagistica, mai arid, cu doua pasuri la 1200 de metri si cateva sate pitoresti dezvoltate pe versantii inclinati.
Sierra de Cazorla se preteaza la o revenire in zona, eventual cu mtb-ul, in regim de bikepacking, insa asta cere ceva mai multa documentatie, caci in toate parcurile naturale din Spania accesul pe bicicleta este restrictionat la anumite trasee si nu se pot folosi potecile turistice, astfel incat rutele vor trebui alese si desenate cu grija, pentru a tine cont de toate necesitatile (urcari faine, coborari si mai faine, locuri de campare amenajate (wild campingul este interezis), dar si posibilitati de aprovizionare in satele din zona. Dar cum spaniola ne devine din ce in ce mai familiara, cu ceva efort si interes, am putea sa o scoatem la capat.

Fresce medievale de la 1500, momentul in care aristoctratii zonei se intreceau in lucrari arhitectonice care de care mai inovative si maiestuoase.
In universitatea din Ubeda. Sa tot studiezi prin astfel de curti interioare.
Detalii medievale.
Apusul zilei, de langa un satuc cocotat pe un varf de deal, cu Sierra de Magina si cu Sierra Nevada in departare.
Pedaland cu spor spre Sierra de Cazorla prin patria plantatiilor de maslini.
Cel mai mare rezervor de apa al zonei si un baraj ce pare desprins din filmele din cel de-al doilea razboi mondial.
Lacul abastru lung de mai bine de 30 de kilometri.
Pe drumul de intoarcere, printre paduri de pini, pe un drum fara absolut nici un fel de trafic si un fel de Piatra Altarului locala ridicandu-se deasupra noastra
Inca o dimineata, inca o zi, de data aceasta Jaen-ul, centrul administrativ al intregii provincii.
Trecem de la renastere la baroc.
Si de la baroc la bai arabe
De la bai arabe la expozitii de arta naiva.
Si de la arta naiva la balcoane cu deschidere spre Sierra de Magina
Masiv al carui inconjur aveam sa-l si facem urmatoarele ore. In imagine unul din orasele albe tipice pentru Andaluzia.
Spre munte!
Chiar daca munte in cazul acesta inseamna doar un pas de 1250 de metri.
Intre arid si stancos si cu toate acestea cu o plantatie de maslini pe fiecare terasa roditoare.
De aici tot la vale pana la urmatoare urcare.
Drum intins.

Alpujarra, partea ascunsa a Sierrei Nevada.

Farurile masinii sparg intunericul in care este invaluit drumul pe care urcam. E aproape ora 22 si putinele sate prin care trecem sunt reduse la tacere. In 20 de kilometri am urcat de la nivelul marii pana la 1100 de metri, pe un drum cu asfalt bun si plin de serpentine, ce va face deliciul unei ture pe cursiera, suntem convinsi de asta. Conducem spre un catun din sudul Sierrei Nevada, numit Atalbeitar. Si cand zic catun, chiar nu e un diminutiv gratuit. Asezarea in care avem urmatoarea cazare nu are decat 30 de locuitori si probabil tot cam atatea case. In spate ii sta o poveste extrem de interesanta. Numele satului vine din araba si inseamna “asezarea medicului veterinar” . Pe vremuri satul era mare si inchegat, infloritor din cauza comertului, caci se afla pe o ruta comerciala ce lega coasta de clinurile sudice ale Sierrei Nevada. Pe un vechi drum roman (peste un pod ce inca mai exista), se aducea spre munte peste si se coborau animale si produse conexe rezultate din cresterea animalelor.

Asezarea a decazut insa odata cu construirea  unui drum asfaltat aflat doi kilometri mai la nord de sat, oamenii s-au mutat incet, incet si acum casele albe separate de strazi inguste de inspiratie araba isi traiesc in tihna anii. Cuvantul de ordine aici este linistea. Una desavarsita, caci in asezare nu exista acces auto. Strazile inguste fac acest lucru imposibil si nu doar aici, ci in majoritatea localitatilor de pe clinurile sudice ale Sierrei Nevada. Masina ramane in parcarea de langa drum, prin sat mergi la picior. In locul unde stam noi nu exista nici magazin, nici farmacie, nici bancomat. Pentru orice fel de servicii, iesi in drumul principal si mai mergi 1-2 km in oricare din directii sau folosesti una din vechile poteci ce legau satele inainte sa apara drumul asfaltat. Apartamentul in care stam are si el o poveste interesanta, fiind amenajat intr-un vechi granar renovat. Structura tip vagon cu bucatarie, living si dormitor, accesul pe terasa, orientarea spre sud, sobele care dau caldura ferestre scaldate in lumina o mare parte din zi si atentia la mici detalii cum ar fi lenjeria brodata de pe pat, presul traditional de la baie, combinate cu prezenta tuturor utilitatilor, explica cu usurinta numeroasele recenzii pozitive.

Iar faptul ca nu exista televizor, dar exista suficiente carti pe teme diverse (in engleza) ne arata cumva ca cei care vin aici sunt cam toti pe aceeasi lungime de unda. Cuvantul potrivit pentru a descrie locul este “cozy” si inca dupa prima noapte verificam disponibilitatea cazarii si ne mai prelungim sederea pana joi. 

Acum, daca tot am fost castigati de atmosfera, ar merge si putina actiune, respectiv sa ne dam seama ce se poate pedala in zona, caci doar (si) pentru asta am venit in Andaluzia. In prima zi in Aplujara suntem intampinati cu ploaie si vant, asa ca o decretam zi de pauza si legam doar o mica plimbare pe potecile din jur, plimbare in care descoperim cum arata migdalele inainte de a ajunge in punga din supermarket, precum si ceva izvoare cu apa bogata in fier si carbogazificata in mod natural.


Marti e insa zi de pedalat in ciuda vantului care se anunta a fi la cote maxime. Un fel de uragan cu rafale de pana la 100 km/h. Desi desenasem de acasa o ruta faina, ne simtim mereu grabiti, haituiti, vantul dandu-ne o senzatie permanenta de agitatie. Decretez pentru mine ca nu e doar neplacut, ci si periculos, caci nu stii niciodata cum te umfla si pe tine si bicicleta si te trimite pe sensul opus, asa ca scurtam tura cu sperante de mai bine pentru ziua de miercuri, ce se anunta o zi linistita si cu 10 ore de soare, conform prognozei. Ziua perfecta, cum s-ar spune. 

Miercuri.

In fata ferestrei de la bucatarie am o girueta si un copac cu frunze fosnitoare, asa ca primul lucru pe care il fac cand ma trezesc este sa consult prin observatii live viteza vantului. Girueta se invarte anemica, copacul e nemiscat. Pare o zi buna de pedat. Radu deseneaza o tura de 140 km cu 4000 m diferenta de nivel, eu desenez o varianta mai scurta, cat sa imblanzesc metrii aceia verticali. Raman oricum in carti 3 masive independente: sudul Sierrei Nevada,  Sierra de Lujar si Sierra de Contraviesa. Desi altutudinile maxime la care ajung drumurile pe aici nu sunt de speriat (1500 m), din fundul vaii aflata la 300 m se strange totusi o urcare cinstita. Marele atuu al zonei este altul: o retea suficient de mare de drumuri, pentru a umple vreo 4-5 zile de pedalat, asfalt bun, trafic minim spre inexistent (depinde de ora si de drum), vreme buna (soare darnic, vantul poate fi o problema). Gradientul cu care sunt croite majoritatea drumurilor pe aici nu e nici el ce a de speriat, de regula cu o medie de 5-7%, insa exista si variante mai provocatoare. Prima urcare a zilei este spre Capileira, un sat aflat la 1400 m, pe pantele sudice ale Sierrei Nevada. Varfurile aflate la peste 2500 m mai tin inca putina zapada, asa ca peisajul arata chiar bine cu combinatia de sate cu case albe si acoperisuri terasate (numite terraos) versanti galbeni-verzi, zapada pe sus si cer albastru. Numele localitatii vine de la latinescul “capillaris”= locul cel mai inalt si pozitia geografica a facut ca satul sa ramana pentru mult timp (pana in 1568) o enclava musulmana. 

Din Capileira ne asteapta o coborare de 1000 m pana in fundul vaii in Orgiva, cea mai mare localitate din Alpujara si un punct de access nu doar pentru Sierra Nevada, ci si pentru alte doua masive mai mici, aflate peste drum- Sierra de Lujar si Sierra de la Contraviesa. Despre ele nu stiam nimic, prea mici pentru a ne sari in ochi pe harta, insa in sumara noastra munca de documentare pentru concediul din Andaluzia am dat peste un site (https://www.sierranevada.cc/theclimbs/) care prezenta o selectie a urcarilor din zona si asa am aflat despre cei doi muntisori in care vom pedala azi. Numele de localitati pe care le citeam in descrieri nu imi spuneau nimic, dar desenam constiincios rutele pe Strava si ma uitam cu jind la pozele ce infatisau serii intregi de serpentine, bucurandu-ma ca voi pedala pe acolo. Azi se pare ca le-a venit randul si punctele de interes ce acasa nu imi spuneau nimic, vor capata astazi o realitate geografica si pentru mintea mea. Ne incepem explorarea cu o urcare lunga spre Sierra de Lujar si pe masura ce ne ridicam din fundul vaii, in saptele nostru se deschid perspectivele ample spre Sierra Nevada. Pe la 1000 m altitudine ne inscriem pe o culme valurita ce ne duce in Sierra de la Contraviesa. Pe partea stanga avem varfurile de peste 3000 m ale Sierrei Nevada, pe partea dreapta se intinde marea. Pe fiecare muchie apare cate un drum ce coboara furtunos, in serpentine estetice spre coasta. Facem o scurta pauza la un restaurant plasat strategic la o intersectie a doua urcari ce vin dinspre mare, moment numai bun pentru a regasi cu placere cafeaua buna din Andaluzia. Urmatoarea parte e chiar placuta, drumul urmand muchia si kilometrii strangandu-se cu usurinta. Urmatoare pauza mare o facem in Cadiar unde ajungem insa la ora nepotrivita a siestei, asa ca trebuie sa ne multumim cu niste hamburgeri si o shaorma cumparate de la unul din putinele localuri deschise. Ultimul hop al turei este o noua urcare lunga, de 800 m spre Trevelez care merge insa decent, chiar daca vine la final de zi. O zi lunga, prin locuri noi ce ne-au deschis noi persective si au cimentat inca putin ideea de a reveni in zona.

Joi.

Asta este ultima zi a sederii noastre in Alpujara si desi trebuie sa ne mutam spre Jaen, decidem sa mai legam cateva drumuri faine din zona. Totusi vantul e de alta parere si conform prognozei, la vreo ora si jumatate de la plecare, dupa ce am iesit de la adapostul muntilor, suntem luati in primire. Asa ca facem un dus-intors frumos, cat sa stam cat mai feriti posibil de vant si sa nu ne risipim energia degeaba. Zilele de pedalat nu au intrat in sac si in curand vom schimba sudul pe nordul Sierrei Nevada si vom avea parte de urcarile ei lungi ce ne vor duce pana la limita zapezii de martie.

Piateta centrala din Atalbeitar, satucul fara masini, cu 30 de oameni si cu poteci stravechi ce merg spre toate satele din jur.
Iz de primavara, cu 2 luni inainte ca ea sa vina si in Brasov. Privind in spate s-ar putea sa fie si singurul iz de primavara pe anul acesta.
Detalii intalnite la izvoarele cu apa minerala intalnite pe drum.
Migdale, culese direct de pe jos, sparte pe piatra, asezati in fund in iarba verde.
Ne plimbam dar mai si pedalam, aici pe langa unul din lacurile turcoaz din jurul Sierei Nevada.
Asfalt perfect si miros de pin incins de caldura primaverii.
Catedrale si portocali.
Probabil singurul cadru pentru care chiar am folosit zoom-ul pe care l-am carat dupa mine in excursia asta. In el satele pitoresti din Alpujarra.
Dupa fiecare tura: astamparat stomacul, facut dus, citit, ales poze si bucurat de liniste si de soarele dupa-amiezii la cazare, nu neaparat in ordinea asta.
Inca o zi perfecta de pedalat, de data aceasta fara uraganul ce ne-a gonit cu o zi inainte.
In departare, Sierra Nevada cea inzapezita pe o urcare pana la 2000 de metri.
Asfalt proaspat la coborare.
O ora si ceva mai tarziu si dupa o pauza la supermarket schimbam masivul si incepem urcarea spre Sierra de Lujar.
Haza de Lino si cea mai buna cafea din muntii astia.
Inca o zi petrecuta in saua bicicletei, inainte de a pleca spre Jaen. De data asta mergem spre patria Jambonului.
Nici nu ai zice ca se inalta pana la 3000 de metri culmile din fata.
Satucul plin de unitati de uscare a jambonului. Aparent aerul uscat de munte ii prieste tare bine.
Jambon, jambom si iar jambon.
Pe langa Jambon oamenii au inventat si cel mai bun baton pentru ciclisti: painea de smochine. Pacat ca mirosul de borhot gata sa fie distilat poate sa-i descurajeze pe cei mai sensibili.

Inca trail, varianta de MTB de langa Cusco.

In ultima saptamana am tot cochetat cu ideea de a merge la Machu Picchu, dar pur si simplu nu am reusit sa ne convingem si sa ne mobilizam. Motivele sunt numeroase si mai ales personale. Pe de-o parte nu aveam de gand sa dam o gramada de bani doar ca sa ne calcam pe picioare cu alte mii de turisti (varianta in care alegeam sa mergem cu trenul). Pe de alta parte nici sa stam o zi pe drum, sa schimbam 3 mijloace de transport si sa mai mergem 4h pe jos, pentru a sfarsi in aceeasi mare de oameni, nu ne suradea. Asa ca pana la urma am inlocuit Machu Picchu cu ruinele incase de pe langa Cusco (si sunt din plin), pe multe dintre ele vazandu-le din saua bicicletei in cateva dupa-amiezi.

Totusi am dedicat o zi intreaga unei traversari est-vest (Chinchero-Pisac), explorata de Radu cu cateva zile inainte, traversare ce promitea un echilibru numai bun intre o urcare provocatoare, o coborare pe un drum incas, bineinteles niste ruine incase si nu in ultimul rand ceva single trail de calitate. Ausangate ne-a redeschis pofta pentru single trail si cum mai e putin si ne intoarcem acasa, ar fi cazul sa ne intram putin in mana. Tura de astazi incepe traversand periferia de nord-vest a Cusco-ului si supravietuind traficului infernal. De abia asteptam sa iesim de pe asfalt si sa avem putina liniste. Cusco, si cu atat mai mult zonele turistice din oras, cu siguranta nu inseamna Peru, insa adevaratul Peru andin devine tangibil (din nou) in 10-15 kilometri, de indata ce iesi din raza de acoperire a marelui oras. In satele prafuite, unde cauti singurul magazin cu lumanarea, unde oamenii inca se spala la lighean, pari atat de departe de hotelurile de 5 stele din centrul istoric… Dupa o serie de asemenea sate prafuite drumul nostru se tot micsoreaza pana cand se transforma, pe alocuri, intr-o poteca.

Este insa evident ca pe aici a fost odata un drum ce a deservit probabil montarea unor stalpi de curent de inalta tensiune ce sar o sa de 4200 de metri, sa spre care urcam si noi cu considerabil de mult spor. Poteca e croita in serpentine si are gradientul potrivit raportat la obstacolele cu care e garnisita (pietre mai mari sau mai mici si mai ales tufe de maracini cu ace fine ce abia asteapta sa se infiga in cauciucurile noastre non-tubless. Toate aceste fac poteca sa fie suficient de interactiva cat sa nu ne dam seama cand scurge diferenta de nivel si saua spre care tinteam acum 45 de minute si care parea a fi atat de departe si deservita de 0 drum/ poteca se apropie vazand cu ochii. Urcarea nu se termina la 4200 de metri, ci continua pana la 4350, insa pe un teren infinit mai usor pe un drum de iarba, la altitudine. Ne “intrecem” cu niste pastori de lame care isi mana animalele in aceeasi directie in care mergem si noi si care au un ritm de invidiat (un fel de power walking). Cu acelasi pas hotarat (a se citi ritm nebun) urca un deal o batrana fara varsta, de un metru si 40 inaltime care ne tot face semne disperate. Ne oprim sa o intampinam, doar ca sa isi desfsca in fata noastra patura-boccea pe care o tinea innodata la spate si sa scoata la iveala caciuli, manusi, brelocuri, bratari, dar si niste cartofi anemici.

Nu stiu care e povesta cartofilor, dar cu objectele de lana e simplu: femeile peruane practica cu succes multi-taskingul purtand mereu dupa ele o ghem de lana si niste andrele si oricand pazesc animalele,vad de copii sau pur si simplu merg pe strada ori in autobuz, dau din maini. Tricotatul in autobuz, stand in picioare, intre scaune, totul in timp ce autobuzul se zgaltaie in toate partile scuturat de talentele de pilot de formula unu nedescoperit ale oricarui sofer peruan pentru care drumurile de munte cu zeci de serpentine sunt doar un circuit (eu suspectez ca astia au un sistem de KOMuri la sofat) mi se pare maximul de abilitate. Cred ca ajuta insa si constitutia miniona, ce le permite sa isi tina centrul de greutate jos si sa se propteasca cumva intre scaune. Pana la urma, desi nu ne trebuie nimic (si cu atat mai putin cartofi cruzi), dar impresionati de determinarea batranei, cumparam singurul nostru suvenir din calatoria in Anzi- o pereche de manusi care par chiar faine. Cum in Brasov ai nevoie de manusi 6 luni pe an, suntem convinsi ca le vom gasi o utilitate. La aceasta poveste trebuie adaugat si faptul ca multe din femeile in varsta care ne intreaba de sanatate vorbesc doar Quechua (fapt care face imposibila conversatia) si par efectiv rupte de lumea de azi.

In punctul in care se termina urcarea urmam exemplul pastorilor de lame si facem o pauza in singurul loc adapostit de vant. Apoi lasam saua jos, maxim jos si pornim la vale pe o portiune de drum incas garnisit cu nenumarate trepte si santuri. Cand treptele devin prea apropiate, trecem la carry bike la vale, activitate prelungita de un canion in gust prin care drumul incas a fost construit vizibil cu dificultate. Portiunile usoare de flow, alterneaza cu altele pline de trepte, un regal al scarilor mici si mari, late sau inguste, scari pentru toti cunoscutii mei. La templul de dessupra orasului Lamay facem o scurta pauza de masa si apoi ne continuam coborarea pe un single track in serpentine scurte care imi scoate aerele din cap. Cat timp poteca e garnisita cu iarba coborarea merge bine si e placuta, dar atunci cand iarba lasa loc pietrelor si nisipului, locurile necesita un maxim de atentie pentru ca nu am niciun chef sa imi rup ceva, fix acum, la sfarsitul celor 3 luni de pedalat prin Anzi. Cum ajungem la o ora decenta in fundul vaii si cum Cuscob e oricum prea departe pentru a ajunge acolo pe bicicleta, luam un taxi care sa ne urce din fundul vaii pana in pasul de deasupra orasului imperial si ne dam apoi drumul pe o coborare usoars de enduro, prima cu care ne-am inceput explorarea in jurul Cusco-ului (Yacupamba enduro), poteca ce se simte mult mai bine acum, cu ceva diferenta de nivel stransa in ultimile zile pe trail si care ne face sa ne terminam ziua cu zambetul pe buze, fix in fata hotelului. La final merita sa vorbesc putin despre alternativele la Machu Picchu. In primul rand, aici LINK aveti descrisa cea mai ieftina varianta de a ajunge la Machu Picchu, plecand din Cusco.

Ar fi fost referinta noastra daca am fi mers. Pe langa Mach Picchu mai sunt insa si alte sit-uri care pot constitui o alternativa si care sunt mult mai putin turistice, spre exemplu…..Link aici. In zona Cusco exista deasememea o serie de situri (unele la o distanta de mai putin de 8 km de oras), cele mai importante fiind localizate pe Valea Sacra//Valle Sagrado si accesibile cu o combinatie de colectivos si taxi. Sau daca aveti timp, merita facut un circuit pe bicicleta (de 3-4 zile) in care sa combinati cateva ore de vizitat dimineata devreme (cand e mai liber) cu cateva ore de pedalat. Ceva Link. Mai mult ca sigur ele va vor ajuta sa va faceti o parere destul de buna despre imperiul incas, chiar daca le lipseste faima de care beneficiaza Machu Picchu.

Orice tura de mtb pe cinste nu are cum sa inceapa altfel decat cu ceva portiuni de push-bike.
Ajuns in platoul de la 4000 de metri, pe urmele vechilor drumuri incase.
Single trail, asa cum ne place.
La 4000 de metri.
Picaturile de ploaie regulamentare pe ziua de azi.
Intre Tomb Raider si Mtb Rider
O fereastra inapoi in timp, cu catune ca de pe vremea incasilor si cu oameni ce vorbesc aceeasi limba
Mai o treapta, mai o scara.
Ambuteiaj
Poteci suspendate. La 1000 de metri sub noi valea sacra a incasilor.
Terasat si suspendat in acelasi timp. Poteca noastra avea sa serpuiasca pe iarba uscata a uneia din terasele din stanga.
Tehnologie moderna (nu prea) si zidarie maiastra.
Ferestre din alte timpuri.
Revenim la Tomb Raider.
Lumina perfecta a dupa-amiezii si poteci absolut pustii.
Sfarsit de zi.

Andalucia, Sierra de las Nieves

Prima impresie conteaza foarte mult, atat in relatiile cu oamenii, cat si in relatiile cu locurile prin care ajungi. Cam asa e si sudul Spaniei si Andaluzia. Daca ai ghinionul sa alegi Costa de Sol in speranta ca vei avea parte de mare, soare si plaje goale in extra-sezon  s-ar putea sa ramai cu o impresie trista despre Spania, cea aglomerata, acaparata de industria turismului. Cum noi insa nu avem mai nimic de-a face cu marea, inca de la prima vizita in Spania (fix anul trecut pe vremea asta), ne-am indreptat privirile spre munti. Si Andalusia nu duce lipsa de munti, deoarece pe langa cunoscutul masiv Sierra Nevada, mai sunt si alti munti mai putin inalti si mai redusi ca suprafata, insa numai buni pentru pedalat: Sierra de Grazalema, Sierra de las Nieves,  Sierra de Arconocales. Pentru ca ne-am invatat lectia de anul trecut si am inteles ca o combinatie de Spania + boschetarela +cursiera nu fac casa buna (din cauza faptului ca este foarte greu sa gasesti locuri de cort ferite pe marginea drumurilor asfaltate), de data asta am ales sa mergem la confort: masina, cazare, mancare buna, stretching, odihna cu picioarele in sus, toate pentru a lega niste ture faine, cu multa diferenta de nivel. Cele doua saptamani ne vor fi suficiente pentru a explora parti noi din Andaluzia si tare imi e teama ca pe cat o vom cunoaste mai bine, pe atat ne vor veni idei noi. 

Rezervarile pentru cazare le-am facut pe Airbnb si cum primele doua zile nu erau acoperite si se si suprapuneau peste un weekend prelungit datorat zilei provinciei Andaluzia, a gasi cazare pe langa Malaga nu a fost treaba simpla. Am nimerit in Mijas, un sat pitoresc aflat la vreo 20 de kilometri de coasta, in casa unui fost ciclist semi-profesionist, aflat acum pe bara in urma unui accident de motor ce s-a lasat cu 10 coaste si 3 vertebre rupte. Concluzia e clara: motorul dauneaza grav sanatatii, infinit mai grav decat ciclismul, de orice forma ar fi el.

Patul din camera unde stateam avea vedere spre est, asa ca sambata dimineata admir rasaritul de la orizontala. Astea seamana a concediu :). Continuam cu o plimbare matinala prin satul inca adormit si dupa o minima aprovizionare cu esentialele pentru micul dejun, ne pornim si noi pe la 12 in tura. Incerc sa il temperez pe Radu, caci in prima zi din vacanta-cantonament nu e momentul pentru rupt muntii in doua. Nu am cu cine, noroc ca il sperie aglomeratia din Costa del Sol si decidem sa ne intoarcem partial pe acelasi drum, cat sa avem sanse sa ajungem la cazare inapoi pe lumina. Shopping salbatic pe coasta in supermarketuri si Decathlon si apoi somn adanc, asa cum ne caracterizeaza.

Ziua de duminica este dedicata unei ture in jurul unui masiv numit Sierra de las Nieves (Muntele zapezilor). Acum, eu cred ca muntii astia vad maxim un puf care tine o zi si probabil pe aici o fi fost zapada la ultima glaciatiune. Noi am fost de doua ori si i-am gasit mereu uscati si stancosi.  Ne incepem ziua cu o coborare si cu 20 de kilometri cu vant de fata pe Costa del Sol, suficienti cat sa nu stim cum sa facem mai repede dreapta catre munte. In fata ne stau 1000 de metri de urcare pana in pasul Madrono, drum relativ rulabil, pe care poti merge frumos in cadenta. Vantul are insa usor o alta parere, sau se gandeste probabil ca am deja antrenamentul facut din Tenerife si ne sacaie o mare parte din drum. Lui i se adauga si un cer imbufnat, destul de mult trafic si foarte mult zgomot cauzat de motoarele ce se vanturau in sus si in jos pe drumul cu pricina. Traficul asta acerb pe doua roti avea probabil doua explicatii: era duminica si drumul pe care ne gaseam e cea mai directa legatura intre coasta si un oras cochet dintre dealuri, numit Ronda. Desi am doi prieteni buni care se dau cu motorul, nu mi-a fost niciodata greu sa spun raspicat ca urasc motoarele. Ma deranjeaza nu doar ca bicilist, dar si ca sofer, pasager sau participant la trafic. Subiecte precum securitatea in trafic, riscul de accidente etc imi sunt total indiferente. Fiecare om major poate sa aleaga pentru el. Pe mine ma enerveaza zgomotul pe care il aud din fundul padurii si cand pe un drum ai sute de motociclisti, se pune de un fel de infern al decibelilor. Cu mine mai vorbiti doar cand vor exista exclusiv motoare electrice cu 0 decibeli. Bun, deci alergati de niste picaturi de ploaie, haituiti de vant, poluati de zgomotul motoarelor sarim intr-un final muchia si soarta ne scoate in cale o benzinarie unde ne oprim sa ne recuperam zenul cu cola si ceva dulce. Soarele ne face o supriza placuta si prognoza ne confirma ca in partea a doua a zilei vremea urmeaza sa se indrepte. Exact ceea ce ne trebuia, caci partea estetica de abia acum incepe.

Drumul ne poarta acum spre inima Sierrei de las Nieves, spre un pas numit sugestiv Puerto del Viento. Totusi de data asta am avut noroc, caci am avut vant de spate si urcarea a mers chiar bine. Coboram placut in El Burgo unde benzinaria din centrul localitatii a ramas la fel de prost aprovizionata ca si anul trecut si la capitolul mamcare vinde maxim chipsuri pentru babele care mananca pufuleti pe banca din statia de autobuz. E duminica, totul e inchis, asa ca amanam pofta de Cola si mai bagam o urcare de 200 de metri, cat sa tina loc de cofeina. Ultimii 10 kilometrii ai turei sunt durerosi caci sunt punctati din nou cu urcari scurte care datorita picioarelor noastre obosite ne trimit repede in granny gear. Dar maine e zi de pauza caci sudul Sierrei Nevada se afla sub cod de vant puternic si ceva ploi razlete in prima parte a zilei.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/3142650876

https://www.strava.com/activities/3145940479

La plimbare pe strazile din Mijas, complet lipsite de turisti la ora aceasta din dimineata.
In departare Costa del Sol si turismul industrial de masa.
Sus pe deal, Mijas, devenit peste noapte unul din cele mai bogate satuce din zona.
Nici un satuc fara stadionas pentru coride, la fel ca in America de Sud.
Gata de drum si de absorbit vitamina D
Inconjorul spre castelul din varful dealului.
Satucele albe ale Andalusiei, fermecatoare ca intotdeauna
Doza de mare pe concediul asta, inainte de a urca inapoi la deal.
Miros de primavara, serpentine si asfalt perfect.
A doua zi de dimineata, luptand impotriva vantului pe autovia de pe Costa del Sol
Inapoi spre munti, de la 0m la 1200 intr-o singura urcare.
Cer albastru si asfalt perfect pe drumul dintre Ronda si El Burgo.
Am gasit si aici o poarta a vanturilor.
Drum intins.
Spre canion.
In departare, Sierra de las Nieves cu cei 2000 de metri ai sai.
El Burgo!
Primavara, copaci inverziti si miros de iarba proaspata. E ca si cum ai trisa anotimpul din Brasov cu 2 luni de zile.