All posts by Diaconescu Radu

De la rasarit pana la apus

E ora sapte fara cateva minute cand in departare incepe sa se zareasca capatul partiei Sorica. In jur nici un suflet, spre est apare prima geana de lumina in timp ce luna plina apune peste norii ce acopera platoul Bucegilor. Aceiasi nori alearga si deasupra mea, manati de un vant puternic dinspre Transilvania.

Bucegiul se lumineaza magistral peste drum, in timp ce norii de deasupra Baiului isi schimba nuantele intre rosul aprins al primei gene de soare pana la rozul sters al rasaritului tarziu. Pulverul mult promis din Baiului in schimb nu prea se vede. In distanta, iarba, iarba si iar iarba. Vantul si-a facut de cap si pe aici.

Pe masura ce merg spre Cazacu in schimb promisiunelile lui Alin si ale lui Laurentiu se adeveresc si dau peste doua valcele flancate de pante de zapada perfecte pe amandoua partile. Scurta, cu doar 200 de metri diferenta de nivel, dar cu zapada si cu panta perfecta.

Imi ia in schimb cam doua coborari ca sa ma asez din nou pe schiuri prin zapada mare. Pe deasupra alearga aceiasi nori ca de dimineata, iar eu strang coborare dupa coborare si viraj dupa viraj pana cand nu se mai lipesc focile si pana cand se scurge si ultima picatura de energie. La ultimele 3 coborari totul face click si ajung jos cu un zambet larg cat toata fata. Or fi faine si coborarile pe partii perfecte in Postavatu, dar ce e aici e aproape de perfectiune. Asa ca boscoroditul iernii dispare cel putin momentan din spatele mintii mele, pur si simplu e mult prea misto.

In spate Bucegiul s-a curatat de nori si arata magistral, semnaturile mele din zapada fac cinste peisajului, zapada deja s-a inmuiat si e timpul sa fac cale intoarsa spre Brasov.

E doar ora 12 cand intrept schiurile spre Azuga si s-au strans deja 5 ore de tura si aproape 2000 de metri diferenta de nivel. Urmatoarea oprire e sauna, ca metoda de a lupta impotriva virusilor gripali si paragripali ce se invart prin jur. Trebuie sa recunosc in schimb ca merge foarte bine sauna dupa schi, mai ales atunci cand vii inghetat si cu muschii incordati. Vreme de o ora nu faci altceva decat sa inmagazinezi caldura si sa te reglezi termic, iar atunci cand pleci de la sauna pleci un alt om.

14:30, inca invaluit de aburul saunei incerc sa arunc cat mai repede haine la uscat la calorifer pentru tura de seara. Norii de dimineata au disparut complet si Brasovul e cuprins de o lumina faina ce promite un apus pe masura. O masa de pranz care intra incredibil de bine dupa tura de dimineata, pus pieile inca umede pe schiuri si sar la Andrei in masina pentru urcarea de seara in Postavaru.

16:00, in Poiana e aer de primavara iar zapada cazuta peste weekend a inceput sa se topeasca deja. Partiile sunt inca pline, desi au trecut minute bune de oprirea gondolei. Urcam pe un Sulinar destul de inghetat pe alocuri uitandu-ne la stilul dezlanat al majoritatii oamenilor. Circumstantele in schimb sunt extrem de atenuante, oboseala de dupa weekend si partiile destul de schimbatoare nu fac din ultima coborare a zilei o treaba neaparat placuta.

De la lac incolo e complet liniste in schimb, s-au scurs si ultimii schiuri, noi dam de brazi inca acoperiti de zapada, iar spre vest soarele incepe sa se apropie de linia orizontului. Cu un pic de munca de convingere reusesc sa-l momesc pe Andrei sa urce pana la balconasul cu privire spre Bucegi si spre apus, loc in care ne si oprim la poze, imbracat si la desfocit schiurile. Imi place locul asta, imi place poate mai mult ca varful din punct de vedere fotografic. Ai si brazi inzapeziti, ai si o deschidere faina spre Bucegi, se vede si apusul si rasaritul. Trebuie sa revin aici la urmatoarea mare de nori cu lentila mai wide pentru un cadru pe care il am in minte de ceva vreme in schimb.

Nu ne suim bine pe schiuri si nu apucam sa dam cateva viraje cand dinspre est isi face aparitia de la orizont luna plina. Sunt putine momentele in care lucrurile sunt atat de sincronizate, sa ai si apus de soare si rasarit de luna, si sa fii si in varf de munte cand se intampla asta. Schimb obiectivele, caut cadrul perfect si regret in timpul asta ca tele-obiectivul de 200 de roni pe care il am merge doar pana la 210mm. Jos in depresiunea Brasovului se aprind luminile in oras, pe munte totul e invaluit in lumina albastra a crepusculului in timp ce luna incepe si ea sa lumineze peisajul. Un pic de magie si un pic de recunostinta pentru ziua de azi, inceputa cu un rasarit, continuata cu viraje prin pulver, continuata cu sauna, un apus de soare si un rasarit de luna.

Incheierea consta in prajitura la cabana urmata de o coborare pe urme de ratrac pe Drumul Rosu, un sprint pana la autobuz si o plimbare in spate cu schiurile in spate prin oras.

In acelasi timp. la sfarsitul zilei, atunci cand ma prabusesc frant in pat ma gandesc ca e cam trist sa ai ziua de nastere iarna. Si ca e cam trist nevoia asta de a-ti sarbatori ziua de nastere fix intr-o data calendaristica. Bine, tot obiceiul de a iti serba faptul ca esti cu un an mai aproape de moarte mi se pare putin trist. Sau cine stie, poate ar trebui sa serbezi ca a mai trecut un an fara sa dai coltul.

In orice caz, macar pentru cei nascuti iarna ar trebui sa fie o regula care sa-ti permita sa o serbezi intr-un interval de doua saptamani in jurul zilei de nastere, respectiv atunci cand e soare,pulver si vreme buna afara. Cu alte cuvinte astazi.

Ora 7:30 dimineata, si Bucegii peste care alearga norii in lumina diminetii.
Semnaturi desenate aproape perfect, cel putin pentru nivelul meu de iscusinta (sau e lipsa a iscusintei)
Nici ca ai putea sa-ti doresti pante cu pulver si cu un view atat de frumos. In stanga iarba, in dreapta e stransa in schimb aparent aproape toata zapada din Baiului.
Cateva ore mai tarziu, dupa o sauna si o scurta pauza de uscat hainele apusul pe prinde in Postavaru, printre brazi impodobiti privind cum se stingea si ultima raza de lumina a zilei.
De la rasarit pana la apus.
Congelat, ieri, in acelasi loc erau -20 de grade. Astazi in schimb temperaturile sunt mult mai prietenoase cu noi.
La cateva minute dupa ce dispare soarele, luna plina ii ia locul pe bolta cereasca.
Sacele, la mai bine de 1000 de metri sub noi.
Ca in povesti, lipsesc doar urletele lupilor in fundal.
Inserarea peste Crai si peste Zarnesti.

Varful Omu Morning Glory

Un rasarit la Varful Omu, in mjlocul saptamanii, intre doua zile de munca, era pe lista scurta pentru iarna asta, oricat de putin prietena sunt eu cu frigul si cu zapada (vai cate vorbe de duh o sa imi aud dupa afirmatia asta). Oricum asta e o iarna buna pentru standardele mele, cu putina zapada, fara geruri prelungite si fara pericol de avalansa. De altfel, cum nu a mai nins de saptamani, toate potecile sunt bine batute, urme sunt cam peste tot pe unde se merge constant iarna, si asta ne garanteaza ca ne vom putea misca repejor. Impartim tura in doua. Duminica seara urcam la Malaesti, iar luni dimineata urcam pe varf, coboram la masina si apoi mergem la munca. O sa fie ceva alergatura pentru a ajunge la timp la job, dar ne mintim ca suntem in forma si o sa ne iasa. Stau mult si cumpanesc echipamentul, inca de dinainte de a ne decide sa mergem. Adidasi,snowline si o foita subtire de fas ar insemna usurinta si viteza buna la urcare si coborare (cu exceptia Hornului Mare), dar probabil si frig la picioare luni dimineata si morcov in fund pe horn. Bocanci, coltari si suprapantaloni ar insemna mai mult confort, mai multa siguranta, dar o viteza mai mica la deal si la vale.  Spiritul de conservare alege siguranta si confortul.

Cum nu am mai fost de ceva vreme la Malaesti, nu ne amintim foarte usor cum e cu locurile de parcare pe drumul forestier, asa ca lasam masina destul de jos si avem de facut la pas cam un kilometru si jumatate de drum. Insa avem spor la urcare si cabana ne primeste cu caldura in sala de mese, foc in soba din camera, 2 ceaiuri fierbinti intra pe nerasuflate, iar apoi ne umplem seara citind dintr-o interesanta monografie a primei societatii de schi a Brasovului.  V-ati putea intreba ce ar putea fi interesant la o adunatura de date si de nume, insa mie mi s-ar parut fascinant sa descifrez printre randuri cum arata viata in Brasov la finalul secolului 19 si inceputul secolului 20. Cu ce se ocupau locuitorii, care era distributia etnica, cum se mergea pe munte, care era geografia zonei, toponimele, cum se scria pe vremea aceea (desi fragmentele de jurnal au fost traduse din germana, modul de exprimare se poate intelege foarte bine). Bineinteles ca intr-o ora si putin nu am avut timp sa citesc prea mult, asa ca mi-am pus in minte sa continui lectura la biblioteca si eventual sa notez cateva idei interesante, caci ma identific din ce in ce mai mult cu orasul de sub Tampa si mi pare interesant sa ii descopar prin povesti, carti si istorisiri fragmente din trecut. Radem si o prajitura cu mere si ciocolata inainte de culcare si apoi ne bagam la somn, caci ceasul suna maine la 5.30.

Cerul senin si spuzit de stele lumineaza camera intunecata in care pana si focul din soba s-a stins. Ne echipam si cu ceva intarziere pornim pe poteca lata ce merge spre Hornul Mare. Ar fi intrat o cafea calda alaturi de ceva dulce, dar nu avem, asa ca ma multumesc cu aerul rece de afara si cu miscarea vioaie, care ne anima in 10-15 minute.  Dupa ce mi se incalzesc degetele de la maini, e chiar bine. Drumul pana la baza Hornului Mare e parca mai lung decat imi aduceam aminte. Poate si pentru ca ultima data cand am mers pe aici era totusi vara. Trecem de bifurcatia cu traseul de vara si imi pun in minte o alta tura faina de facut cu Claudia, in care sa combinam cateva locuri dragi noua din Bucegi, printre care si Valea Malaesti. La vara, in pantofi de alergare, in cateva ore. Oh, de idei nu duc mai niciodata lipsa….

Apropierea de horn ma aduce totusi inapoi cu picioarele pe pamant. Respectiv in zapada. Si cu mainile pe piolet. La urcare e usor, e cea mai buna zapada pe care am prins-o pana acum, urmele sunt generoase. Doar ca toate sunt la urcare, nu pare sa fi coborat nimeni pe aici. Sunt cateva zone mai abrupte unde deja imi pun probleme pentru coborarea ce va sa vina. Incep sa regret ca nu am gandit cum trebuie tura si nu am luat casca. Ma uit la cei 200 de metri de sub mine si imi dau seama ca nu vreau sa alunec pe aici. Fata de alti ani, la iesirea in platou nu e nici cornisa, nici gheata.
In intrecerea de astazi rasaritul a castigat detasat, iar noi am fost mult prea lenti. Primele clinuri ale Muchiei Tiganesti si apoi Bucsoiul de coloreaza brusc in rosu. Marea de nori de sub noi ii urmeaza, desi nuantele sunt ceva mai blande. Postavaru leviteaza parca, precum o Arca a lui Noe naufragiata printre valuri pufoase. Sub ea se ascunde depresiunea. Soarele se inalta rapid si arunca culoare peste tot ce este la peste 2400 de metri. In spatele nostru Craiul, Iezerul si Fagarasul se inalta compact, alpin, aproape ca un monolit. Daca nu le-am cunoaste scretele, am putea gandi ca e vorba de un singur masiv. Cand ajungem pe varf ne intampina si ceilalti munti mai mici, mai fara zapada, dar la fel de “plutitori”.

Stam ceva cam mult in vant pentru gustul meu, dar apoi o luam la vale si in 15 minute suntem din nou in buza Hornului Mare. De data asta ma uit in jos si il mai intreb o data pe Radu daca pe aici am urcat. Urmele sunt insa evidente si ma gandesc ca daca golul in stomac si-a facut aparitia aici, unde panta e relativ lina, presimt ca el va creste in mod accelerat cand ajung pe la mijlocul coborarii, in partea cea mai inclinata. Obiectiv vorbind nu e nimic greu. E insa o mare lipsa de exercitiu. Am coborat vai de abrupt la fel de inclinate, am coborat si pe aici de vreo doua ori, dar toate astea pe vremea in care iarna era sinonima cu coltari si piolet si nu cu pedalat pe trainer. Pasul imi e nesigur desi coltarii isi fac treaba. Doar eu nu am incredere in mine si in abilitatea mea de a-i manui. Radu dispare repede la vale descatarand cu spor cu fata la panta. Dupa momentul de panica si frustrare carcacterizat prin “ce naiba caut eu aici”, imi impun sa ma calmez si sa o iau sistematic, pas cu pas, indiferent cat de mult o dura. O (re)veni la un moment dat si increderea asta. In realitate coborarea totusi merge, dar usurata ma simt abia cand pot sa pun pioletul inapoi pe rucsac si sa scot betele. De aici sunt convinsa ca nu are ce sa mearga rau.

Intind pasul pana la cabana si apoi cobor in sub o ora pana in drumul forestier lasand picioarele sa curga la vale si molfaind din sandvișul cu unt de arahide preparat de acasa. Intru in ceata, intru in umezeala, ma intreb daca are sens sa revin pe aici intr-un alt weekend din iarna asta pentru o bucla care sa includa si Scara si Tiganesti. Negociez cu mine insami intre siguranta si bucuria bicicletei, atractia primaverii ce va incepe pentru mine la jumatatea lui februarie si momentele astea de uimire in fata unei naturi simple, in fata muntelui peste care se scurg milioane si miliarde de rasarituri si apusuri, unele mai frumoase, altele ascunse de nori, unele colorate, altele terne. Ca zilele noastre. Bucuria celor doua activitati e total diferita si de cele mai multe ori icongruenta. Bucuria de a fi pe munte este clar mai mare si mai intensa decat cea de pe asfalt sau de pe doua roti si mersul pe munte ramane in fond activitatea care ma face cu adevarat fericita. Stiu asta, nu trebuie sa mi-o spuna nimeni. Linistea, pacea si frumosul care ma umplu atunci cand merg pe munte, singura sau cu prietenii, nu se compara cu niciun alt hobby. Muntele imi poate fi muzica si cuvant, chiar si fara arcorduri ori fara carte. Si asta spune totul. Muntele imi este fericire, libertate si autenticitate.

Text: Mihaela.

Track si date aici:
https://www.strava.com/activities/3029620270

– 10 grade, zapada scartaie sub picioare iar deasupra e cel mai clar cer pe care l-am prins pana acum in Romania. E incredibil cat de multa poluare luminoasa avem si cat de mult inseamna o mare de nori pentru a o tine la sol.
Malaesti, in departare hornul mare si deasupra un cer incredibil de plin de stele.
Prima geana de lumina.
Inca putin si stingem frontalele. Sub noi se intinde patura de nori din depresiunea Transilvaniei. Doar Postavaru reuseste sa scoata putin capul din ceata.
Pe Hornul Mare castigand extrem de repede altitudine.
Facem cu mana simbolic “horei” de pe Postavaru in drum spre Varf. Alin Tanase si echipa au fost ca de obicei la datorie.
Postavaru, marea de nori, o telecabina suspendata peste vid si un obiectiv de 40 de ani ce inca isi face destul de bine treaba.
Zidul de munti: Craiul, Mezea-Oticu si Fagarasul.
Pe drumul spre Varf, rasaritul din pacate s-a miscat mai repede decat ne-am miscat noi la urcare. Parca nici plamanii nu mai trag la fel de bine peste 2000 de metri.
Piatra Mare si marea nesfarsita de nori.
Un pic de dramatism in jocul norilor spre Valea Prahovei si zapada aproape lipsa pe pantele sudice. Un mijloc de ianuarie care arata mai degraba ca un noiembrie din alti ani.
In departare Neamtului, Ciucas si varfuri din Carpatii de Curbura.
Facem cale intoarsa si gonim spre Malesti, spre Brasov si spre o zi cenusie petrecuta in oras la munca. Plafonul de nori avea sa ramana pe pozitii toata ziua.

Duathlonul de iarna, ski-cursiera

“Faina primavara am avut iarna asta!” , vorba asta mi-a tot ramas in minte in ultima saptamana, mai ales dupa ce s-a dus si ultima bruma de zapada proaspata si dupa ce treaba prin jurul Brasovului a inceput sa semene mai degraba cu mijloc de martie nu cu mijloc de ianuarie. E clar o iarna ce pana acum contrasteaza puternic cu iarna trecuta, pe principiul una calda una rece, respectiv una cu zapada, una fara zapada.

Dar asta avem cu asta defilam iar planul pentru zilele de weekend il croim in concordanta cu vremea: dimineata Azuga Morning Glory cu rasarit peste Bucegi si dupa amiaza cursiera la 10 grade pe dealurile de langa Campina.

Ora 7:00, incepem sa urcam cu avant pionieresc pe partia Sorica cu gandul de a prinde un rasarit de pe Cazacu. Luna plina straluceste deasupra Bucegiului, iar cerul incepe deja sa se coloreze in nuantele crepusculului. Toate bune si frumoase pana la prima panta, loc in care ne dam seama ca partia e absolut bocna si orice pierdere a aderentei se soldeaza cu o cativa metri alunecati fara control la vale. Nu e deloc de gluma cu gheata asta, dar daca tot suntem aici ii dam cu spor la deal.

Rasaritul arata absolut genial peste Bucegi si norocul face ca fix atunci cand duceam lipsa de subiect apare Rares. Trebuie revenit neaparat aici intr-o zi cu mult mai multa zapada si ar trebui urcat pana pe Cazacu pentru a te intalni si cu primele raze de soare ale zilei. Cand urca si Mihaela si Claudia glumim ca am cam carat degeaba schiurile pana aici, nu de alt,a dar partia inghetata nu se anunta prea distractiva nici la vale. Probabil snowline-urile ar fi fost la fel de potrivite pentru o fuga aici.

Dupa ce facem un pic ca pisica pe gheata pe partie ajungem in cele din urma jos la masina, aruncam schiurile, scot bicicleta si cules de Iustin si de Suzi urmeaza partea a doua a zilei, o tura e cursiera primavaratica pe dealurile prahovene.

Prin Prahova ne-am facut veacul destul de mult atunci cand stateam din Bucuresti si desi in ultima vreme am ajuns mai rar, e indeajuns prima urcare a zilei pentru a ne reaminti ca uneori cele mai crancene urcari se gasesc la deal si nu la munte. La munte mai face si inginerul o serpentina, in timp ce la deal, de multe ori, soselele urmeaza vechi drumuri de care, drumuri ce au uneori gradienti de-a dreptul prohibitivi. Pentru mine lucrurile merg prost prima ora pana cand corpul se consoleaza cu faptul ca mai vreau ceva de la el pe ziua de azi. Dupa pedala merge chiar rotund, mai putin pe infama urcare de la Sultanu.

Sunt putine urcari pe la noi care iti dau impresia ca pot sa te biruie daca lasi un pic garda jos, iar Sultanu e clar una din ele, mai ales cu 36 / 28. Vorba unui prieten, cea mai buna comparatie e ca apesi la presa cu greutate aproape maximala vreme de cateva minute. Poate ajuta daca nu ai multe kilograme si daca nu esti in mijloc de sezon de iarna / ski, dar usor cred ca nu o sa fie niciodata.

Pana la urma a iesit un duathlon cu 600m de metri de urcare si de coborare pe schiuri si cu 70 de kilometri si 1300 de metri pe cursiera, deloc rau pentru o zi frumoasa de primavara in mijloc de iarna. Si inca nu-mi vine sa cred ca anul trecut pe vremea asta bifasem deja nenumarate ture faine de schi de tura si nenumarate coborari prin pulver.

Luna plina peste abruptul Bucegiului.
Ora violet.
Rares si Caraimanul.
In alergare.
Lectia de geografie pentru vaile de abrubt din Bucegi.
Mai bine nu caram schiurile pana aici, vora Mihaelei.
Fetele au infrant!
Vreme primaveratica si asfalt perfect prin satele prahovene.
Un pas cu un nume cat se poate de potrivit.
Spre Sultanu!
Unde esti tu iarna.
De aici doar la vale spre Campina.

Foculetul de Solstitiu

Sa zicem ca de multa vreme nu mai suntem atinsi de spiritul Craciunului si singura-i placere ramane timpul petrecut pe indelete cu cei dragi, insa si pentru asta e nevoie de exercitiu si putina planificare, pentru a evita capcana de a incerca sa inghesui prea multe vizite, aka forme fara fond, vizite ce sfarsesc de multa vreme in jurul unei mese plina de mancare, a se citi tentatii. E o mare diferenta intre o revedere scursa in tihna, in care se reinoada sau se aprofundeaza legaturi si o vizita de dragul conversatiei. Si cam toate sarbatorile din timpurile noastre poarta in ele aceasta capcana-tentatie. Vom da mereu cu inima deschisa beculetele de Craciun pe licaririle unui foc jucaus, masa imbelsugata pe mancarea carata in rucsac si vizitele scurte pe serile lungi de aproape iarna petrecute impreuna cu prietenii. Chiar si cu o mana de prieteni.

Natura ne este o a doua casa si desi nu traim hoinar suntem conectati la ciclurile ei, la anotimpuri, ne schimbam programul si orele de somn in functie de soare si tot asa. Astfel incat, pare mult mai natural sa serbam solstitiul de iarna care in fond poarta in el insusi promisiunea primaverii, decat data de 25 decembrie, impusa fortat de biserica, suprapusa in fond peste obiceiuri si practici ancestrale legate de acest important fenomen astronomic.

Solsitiul va aduce cu el si un val de frig si posibile ninsori, asa ca planific o ultima tura “varatica” in Piatra Craiului. Calculele mele nu au fost chiar cele mai reusite, caci desi nu este evident, partea vestica chiar poarta ceva zapada, in profunda contradictie cu creasta. Dar promisiunile mele de tura la adidasi il fac pe Cristi sa bata drumul pana la munte si in 5 ore jumate legam un traseu frumos prin locuri prin care nu am mai ajuns de mult: refugiul Sperantelor, Braul Cioranga Mare, Padina Popii. Pe Cioranga mare am gasit suprinzator de multa zapada, pe creasta era majoritar uscat insa portiunile in care poteca era bine batatorita si pe alocuri inghetata trebuiau abordate cu mare grija, iar pe coborarea pe Padina Popii ne facem singuri urme. Totusi ne-am miscat suprinzator de bine si ajungem in Plaiul Foiii cam in acelasi timp cu Radu care venea direct de la Brasov. Schimbam rucsacul mic pe cel mare in care isi gasesc loc mancarea, apa si echipamentul de dormit si il initiem pe Cristi in tainele muntilor Taga, incepand cu o baie de namol pe forestierul pe care s-au tras recent busteni.

Fosta stana din Gaoaza ne intampina linistita. Vantul ce ne-a insotit constant in ultimile 3-4 ore nici nu se simte aici, padurea geme de lemne uscate si in cateva minute focul incepe sa trosneasca vesel. Ca sa intram in spiritul sarbatorii pagane renuntam la dansuri ritualice in jurul focului ori vanatoarea unui mamifer, dar ne facem de lucru cu doua bucati de carne de vita cumparate de la magazin pe care incercam sa le gatin pe o piatra incinsa. Experimentele culinare mai includ si ardei si ciuperci coapte pe aceasi piatra si ne tin in priza ore bune. Noaptea linistita si calda ajuta, focul functioneaza ca un magnet si privirile hoinaresc libere prin depresiunea ce ne sta la picioare din care se identifica cu usurinta Zarnestiul si Rasnovul. 

Focul e magie, e conexiune cu toata istoria noastra, e poveste si utilitate in aceasi timp. Orice mana de oameni stransa in jurul focului se vede din exterior ca orice grup de acum mii de ani, de oriunde de pe glob. Noapte ascunde hainele moderne si trasaturile europene si oamenii grupati roata par rupti din alte timpuri despre care acum citim doar in enciclopedii. Departe de foc frigul musca, iar printre stinghiile adapostului suiera vantul. Rasaritul de a doua zi ramane ascuns in nori, dar locul pare sa aiba orientarea potrivita pe timp de vara. Asa ca strangem in tihna toate catrafusele, gatim un terci si o cafea calda si pornim apoi la vale, integrand in coborarea noastra si putina aventura, cat sa nu se scurga monotona pe acelasi drum parcurs la urcare. Muntii Taga inca ascund poteci, drumuri si locuri necunocute noua si invita la explorare si in anul care vine.

Text: Mihaela.

Priviri fericite cand aflam ca mai avem putin pana la stana din Gaoaza.
Pornim palalaia si profitam de vantul care s-a oprit
Nori cenusii peste depresiunea Brasovului.
Stana din Gaoaza si Craiul peste care alearga nori apocaliptici.
Pudra peste creasta Craiului.
Foculetul de solstitiu arzand cat se poate de frumos.
Ultima geana de lumina.
Ritualuri de ardere a grasimii inainte de Craciun.
Cafeaua si porridge-ul de dupamasa.
Soarele glorios de dimineata inainte de a lua doza de salbaticie pe dimineata asta, incercand o varianta cat se poate de virgina de coborare pe muchie.

Varful La Om morning glory

Trebuie sa recunosc ca zilele astea de iarna sunt pe sufletul meu, asa caldute si uscate, senine, zile ce invita la plimbare prin locuri dragi, locuri ce vor cadea curand prada zapezii intarziate de decembrie. Si cand orele de lumina sunt putine, redefinim aventura si pe intuneric si facem din noapte zi, daca e nevoie. Nu tot timpul, doar cat sa pregatim un Morning Glory. Din punctul nostru de vedere, inceputul si sfarsitul de zi sunt momentele cele mai estetice. Alaturi de Radu am invatat sa anticipez frumusetea apusului si rasaritului in functie de cum stau norii aninati la orizont, caci cer senin si fara pata exista doar arareori pe munte. Si tot alaturi de el am invatat putina perseverenta (desi aici mai am de aprofundat). Cand urci doar cu speranta ca vei iesi deasupra plafonului sau ca soarele se va iti totusi prin fanta celor doi nori lunguieti blocati fix la est (de Eden?). Un proces de trial and error pe care il repetam constant caci natura ne vrajeste pe amandoi, de 13 ani de cand suntem impreuna. Libera si fara griji ma simt cu adevarat abia cand muntii se nasc in jurul meu din unduirile ancestrale ale pamantului, cand eu imi plimb pasii pe poteci si imi conduc ochii uimiti si calzi prin iarba inalta, ori prin negrul padurilor tacute de brad.

Piatra Craiului traieste intr-o bula de vreme buna. In toti muntii din jur in saptamana trecuta s-a asezat ceva zapada, cat sa semene a iarna. Pana si pe creasta am vazut ca in weekend s-a mers la coltari si piolet. Totusi noi urcam lejer, in adidasi si cu snowline-urile in rucsac spre refugiul Grind. Am incredere ca pe pantele de iarba de pe Coltii Gainii nu s-a asezat prea mult omat si mai stiu ca zilele calde ce vor veni vor duce la topirea sa aproape integrala, astfel ca in weekend Craiul ma va momi din nou cu promisiunea unei toamne tarzii in prag de iarna.

Am urcat aceeasi panta plina de braduti de 10 ani alaturi de Claudia, acum doua saptamani. Si timpul scurt scurs de atunci nu ma indispune. Noaptea cu formele ei reduse de conul de umbra al frontalei nu ma plictiseste. Refugiul ne asteapta tacut. Mirosul de tabla si lemn imi staruie inca in nari de la ultima vizita. Nu e deranjant dar il doresc parca mai proaspat si Radu lasa deschisa usa de afara cat timp ne organizam pe priciuri. Nu sunt multe de scos din rucsac si rutina atator impachetari si despachetari au creat obisnuinte si o organizare stricta a bagajului (cel putin in cazul meu) . Sacul de dormit imi aduce aminte instantaneu de toate noptie calde si reci, dar mai ales instelate, petrecute in caldura lui in calatoria noastra din America de Sud. Nici acum nu ne va fi frig, sunt convinsa de asta caci aerul rece, pacla si umezeala sunt captive in depresiune. Muntele este curat, respira liber si priveste spre stele.

Alarma care suna putin inainte de 6 nu deranjeaza. Cafeaua ne trezeste si picioarele se pun in miscare. La deal, evident. Stingem frontala destul de repede, caci lumina creste si se implineste in urma noastra. Ne oprim des sa aruncam o privire la ce se intampla in spate, sa admiram culorile ce preced rasaritul, rozul pal ce devine din ce in ce mai plin, rosul ce se preschimba in portocaliu, movul de la colturile indepartate ale norilor. Cu doar 1-2 minute inainte de a ajunge in creasta zapada luceste dintr-o data si astfel o noua zi a inceput. Perfect timing.

Creasta nordica si-a pierdut mare parte din zapada de peste weekend si planuri pentru urmatorul final de saptamana se urzesc din nou in jurul Craiului, cu trasee vechi si noi, cu soare si vant, solitar sau alaturi de prieteni, traind frumos pe munte, pentru sufletul nostru putin hoinar,putin nehotarat, dar mereu cautator al frumosului natural. 

Text: Mihaela.

Prima geana de lumina in timp ce urcam la lumina frontalei spre Varful La Om.
Nuante peste Bucegi.
Inca putin si stingem frontalele.
Dam in sfarsit de zapada in zona superioara a coltilor Gainii.
Creasta Nordica in primele raze ale soarelui, creasta ce arata momentan destul de hivernal.
In departare Iezerul si Fagarasul cu ceva mai multa zapada. Si totusi lucrurile se simt ca la un mijloc de Noiembrie, nu ca la sfarsit de Decembrie din punct de vedere al zapezii.
La nord Transilvania, la sud Tara Romaneasca, asta daca mai aveati dubii.
Ultima privire spre nordica inainte de a da drumul la picioare la vale spre Refugiu, spre masina, spre Brasov si spre munca.
Caprele negre de sub varf ce ne-au urmarit impasibile periplul.

Varful Pietrica si sudica Sudicii.

Cam toti cei care au parcurs creasta Pietrei Craiului, odata ajunsi in Saua Funduri, si-au plimbat privirea, poate obosita, poate curioasa, peste scheletul stancos, de un verde inchis, la Pietricicai- sudica sudicii cum zicea Andrei. Nici eu nu fac exceptie de la regula si am asteptat cuminte sa vina si randul ei. Initial vizam un inceput de primavara sau un final de toamna, pentru ca o anticipam cumva napadita de vegetatie si greu de razbit, dar in fond si un decembrie fara zapada este la fel de bun ca un octombrie tarziu. O mana de prieteni buni pornim asadar sambata dimineata, pe un pui de ger de – 6 grade, pe forestierul ce pleaca de la Brusturet si urca spre Cabana Pietricica.

Ne incalzim repede vorbind despre vrute si nevrute, depasim cabana, drumul se schimba in poteca lata, strabatem o padure rara presarata cu luminisuri si iesim in final in Poiana Stanii din Pietricica. Aici inspectam stana si manati de frigul de inceput de iarna ne punem si noi in miscare, schimband doar marcajul triunghi albastru pe punctul rosu al crestei principale. Un motiv la fel de bun pentru a grabi pasul este si aproape certitudinea ca ceata si umezeala au ramas in valea de la picioarele noastre si ziua ne va fi luminoasa si senina. Astfel incat mai lasam sub talpi o bucata buna de padure garnisita cu ceva cazaturi mergand intins spre varful Pietricica, varf ce ne momeste cu promisiunea unor deschideri generoase spre Bucegi, Iezer si Leota. Bineinteles ca flerul nu ne-a inselat. Descoperim un varf fain ce va merita din plin o seara la cort in sezonul urmator de aventuri din timpul saptamanii.

Plafonul de nori sta cuminte si compact in depresiunea Brasovului, strans ca intr-o menghina de muntii cei mari, usor inclinat, mai inalt spre Postavaru si Piatra Mare pe care le acopera in intregime, urcat usor pe versantii nordici si vestici ai Bucegiului ridicandu-si marginea pana putin sub limita padurii si scurgand zdrente transparente de nor spre culoarul Rucar-Bran.

Din toti muntii din jur, Craiul pare ca sta cel mai bine. Am carat degeaba bocancii in picioare. Adidasii erau la fel de buni si iarba galbena spune o poveste de toamna intarziata, iar nu de inceput de iarna, asa cum se intampla pe culmile Iezerului, considerabil mai alb.

Varful este urmat de o serie de poieni inalte ce se preling cumva domol si lung spre est. Cum poteca merge majoritar pe sub creasta, nu avem prea multa interactiune cu stanca in tura asta. Totusi profilul varfului Funduri ce se zareste printre trunchiurile subtiri de pin ne face sa grabim pasul, cu promisiunea unei pauze la intrarea pe Valea Urzicii. Pregetam cat sa mancam un sandwish si pornim apoi la vale pe marcajul BA ce ne va conduce rapid si placut inapoi la masini. Iata ca in felul acesta, total spontan si poate tocmai de aceea reusit, Craiul are acum o continuare cunoscuta la ambele extreme ale crestei principale si o parcurgere integrala la o zi, din Botorog via Piatra Mica- Saua Crapaturii- Turnu- Ascutit-La Om-Pietricica- Brusturet devine deja un plan bun pentru anul urmator. Si mai stiu si impreuna cu cine as vrea sa il duc indeplinire. Se aude pana acolo in  capatul Racadaului?

Text: Mihaela.

Zgribuliti la plecarea de la cabana Brusturet si in pas rapid pentru a pune sangele in miscare.
Calendarul Muntomanii si Tractorul 2020.
Ajunsi la stana din poiana Pietricica, o stana in stare surpinzator de buna.
Cristi si photo-shooting-ul de la stana.
Terra incognita si doua ore si ceva pana in Saua Funduri.
Pauza de masa si de sporovait, asta nu ca ne-ar fi stat un pic gura tot timpul drumetiei.
Pe varful Pietricica, cu Iezerul inzapezit peste drum.
Uniforma Decathlon.
Vertical
Plafonul de nori ce avanseaza din nordul Transilvaniei si ce se risipeste in mod misterios imediat cum ajunge pe culoarul Rucar-Bran.
Bucegiul plutind deasupra norilor.
Si acolo in departare e Leaota.
Locul perfect pentru inca o pauza de masa.
De aici la vale, inapoi spre Brusturet.
Sfarsit de tura la vizuina ursilor din Racadau.

Iesirea de seara in oras, la Curmatura

Decembrie a fost pana acum suprinzator de uscat astfel incat patinoarul ce se formeaza de obicei pe urcusul de la Fantana lui Botorog spre Poiana Zanoaga e complet inexistent. Poteca se deruleaza cu spor sub talpile bocancilor, noi palavragim vrute si nevrute si ne gandim ca la cat de uscat e, parca n-ar fi stricat sa luam si bicicletele dupa noi. Cand iesim in cele din urma in Poiana Zanoaga incepe sa se zareasca in departare creasta inzapezita a Craiului luminata de o luna aproape plina.

De trei ani si ceva de cand stam in Brasov cred ca putem sa numaram pe degetele de la doua maini momentele in care am iesit la socializat la o dugheana din oras. Socializarea se intampla inevitabil ori pe munte, ori in vizite in care incercam experimente culinare mai mult sa mai putin reusite, sau pe Tampa sau pe Postavaru la o cafea, in functie de moment. Iar dupa umila mea parere asa si trebuie sa fie, iar vorbele si ideile curg mult mai bine fara muzica de fundal, pe o poteca, decat intre patru pereti. Sau daca e sa fie patru pereti macar sa fie cei ai unei cabane de munte.

Cam asta se intampla si in seara asta pe drumul spre Curmatura si cum nu reusim sa terminam subiectele de discutie pana la cabana, le continuam la masa de seara, cu o ciorba si cu o prajitura ce au intrat extrem de bine dupa urcus.

Dupa un noapte in care am murit de cald urmeaza trezirea la 6:30 si “atacul” varfului Piatra Mica. Ora albastra ne prinde in drum spre varf si e absolut fascinant cum arata culorile spre depresiunea Brasovului ce la ora asta inca e sub o plapuma groasa de ceata. Soarele in schimb se lasa asteptat si privim zgribuliti la felul in care se coloreaza dealurile de sub Magura Codlei in timp ce fierbe apa pentru cafea. Cafea ce iese si de data asta, la fel ca si acum cateva zile pe Postavaru, suprinzator de buna. Cred ca ajuta ori altitudinea, ori faptul ca punem oala pe zapada pentru a se aseza zatul mai usor. In orice caz trebuie sa definitivam tehnica si pentru turele urmatoare de iarna.

Soarele rasare binenteles in cele din urma fix din spatele Bucegiului iar noi ne strangem catrafusele si ii dam in semi-alergare la vale, spre masina, spre Zarnesti, spre Brasov si spre munca unde ajungem la 10 si ceva dupa o aventura cat se poate de reusita in Crai. Trebuie repetat, pe lista din aceasi categorie sunt si Piatra Mare si Malaiestiul, sa vedem in schimb cum cum va fi iarna si daca o sa vina si un moment in care sa putem scoate schiurile afara din casa…

In poiana Zanoaga, sub lumina lunii.
Inre fantome, serpisori si spermatozoizi.
Base camp Curmatura, cu ciorba de fasole cu ceapa si prajitura cu mere.
Urcand cu spor spre Piatra Mica in timp ce isi face aparitia si prima geana de lumina.
Ora albastra si depresiunea inca adormita a Brasovului, in parte acoperita de ceata.
Pufuletii inainte de toate. Desi in cazul asta pufuletii au fost plimbati putin cam inutil pana pe varf.
Amorsam primusul de incredere si dam drumul la cafeaua de dimineata.
Zarnestiul la 1000 de metri sub noi.
Programul cornul si laptele in varf de munte.
De la stanga la dreapta, Postavaru, Piatra Mare, Ciucas si Neamtului.
Primele raze de soare peste dealurile si catunele dintre Poiana Marului si Magura Codlei.
Dupa ce terminam de baut cafeaua apare in cele din urma soarele si la noi din spatele Bucsoiului. De aici fuga la vale spre masina si spre munca.

Tampa morning glory, cafeaua, clatita, salamul de biscuiti si socializarea de dinainte de munca

2.10 Tampa Morning Glory cu Brasov Adventures

Cum ne-a placut mult shotul de energie dat de urcarea de ieri in Postavaru, am zis sa repetam experienta si ziua urmatoare, de data asta mai aproape de casa, respectiv pe Tampa. Un asemenea loc vine cu trei avantaje: o ora mai blanda de sculare (5.40 vs 4.40 pentru Postavaru), un acces facil din oras si o retragere scurta, ceea ce pe de-o parte ne ofera mai mult timp de petrecut cu cafeaua in mana si creeaza premizele unei prezente mai numeroase. Si trebuie spus ca ne-am strans ceva oameni, jumate veniti pe bicicleta via Saua Tampei, jumate veniti pe jos, via Gabony. Soarele a fost darnic cu noi, temperatura placuta, astfel incat toata lumea s-a aratat gata de o noua iteratie si saptamana urmatoare.

Prima iteratie de Tampa Morning Glory de pe toamna asta.
Arsenal serios pentru o treaba cat se poate de serioasa, cafeaua de dimineata.

16.10 Tampa slow morning  sau rasaritul biciclistilor

Astazi nu ne strangem decat 5 oameni pentru rasaritul pe Tampa, toti biciclisti. Insa un grup mai mic isi are avantajele sale, caci e mult mai simplu sa discuti, experienta se simte cumva mai intima.

In iteratia din dimineata asta, porridge cu banane si cu ciocolata.
Deasupra orasului ce se trezeste in timpul acesta la viata.

23.10 Tampa Morning Glory cu oamenii de pe Brasov Adventures

Diminetile pe Tampa sunt doar un substitut pentru adevaratul morning glory din Postavaru sau dintr-un alt munte mai mare apropiat de Brasov. Insa data fiind usurinta cu care ajungi sus, ele sunt garantia unei socializari faine in natura. Daca la primele iteratii eram doar 4-5 oameni ce urcam cu bicicleta ocolit prin Saua Tampei, acum am dat bicicleta pentru o urcare mai lenta sau mai rapida, dupa dorinta si putiinta fiecaruia, care sa ne scoata la masutele de pe Treptele lui Gabony, locul din care se vede cel mai bine rasaritul.

Am upgradat si iesirea la un eveniment social si culinar si in meniul de azi am avut o gasca faina de biciclisti sia alergatori, un rasarit tarziu la ora 8, cafea si clatite americane cu dulceata de zmeura. Modul ideal de a-ti incepe ziua.

Ora albastra, la iesirea de pe treptele lui Gabony.
Iteratia de astazi, pancackes cu gem de mure facut in casa.
Prima geana de lumina.

28.10 Don’t stop me now + Tampa morning glory cu carry bike pe Gabony

Tampa morning glory incepe sa devina o traditie de toamna. Pentru noi este pe de-o parte un motiv excelent pentru a ne mobiliza dis-de-dimineata  si a incepe ziua in forta. In mod cert nu suntem cei mai matinali oameni de pe lumea asta (desi ne-am dori), insa la nehotarare si la lipsa de disciplina ajuta mult sa iti fixezi un punct si o ora de intalnire, sa iti iei un angajament etc. Sau cel putin pentru noi functioneaza. Partea faina este ca in nehotararea noastra reusim sa ii mobilizam si pe altii si una din micile placeri ale Brasovului este faptul ca poti sa evadezi cu usurinta in natura, sa simti padurea cum se trezeste la viata, sa privesti orasul de sus si modul in care i se anima strazile. A fi afara este sinonim cu a te tine departe de social media si a petrece timp de calitate alaturi de alti oameni cu care imparti aceleasi pasiuni. E bine sa incepi ziua in fata unei cani de cafea (chiar daca aproape mereu cafeaua noastra este esuata) si a unei prajituri,e bine sa faci miscare si toate astea te incarca cu energie si cu endorfine.

Astazi e prima editie a Morning Glory-ul dupa schimbarea orei, ceea ce vine cu plusuri si minusuri. Minusul e evident: trebuie sa ne trezim devreme, caci acum soarele rasare la 7. Plusul e ca fie ar fi mai mult timp de petrecut la bancutele de pe Gabony, sau precum in cazul zilei de azi, niste ore pentru a mai fura putin mtb in toamna asta.

Inca o dimineata, inca un rasarit. Mi se pare interesant cat de mult variaza lumina si nuantele de la dimineata la dimineata.
Continuarea turei dupa cafeaua de pe Tampa.

5 noiembrie- Tampa slow morning romantic

Cum aseara a plouat, am lasat bicicletele acasa si am urcat per pedes, pe Gabony. Am fost singuri, dar asta nu a insemnat ca nu am putut sa ne bucuram de un porridge cald cu ciocolata si banane si de o cafea reusita.

Inca o iteratie cu poridgeul de dimineata.

19 noiembrie- Tampa slow morning, gourmet, cu cafea si friganele

Cum intr-o dimineata Radu a pregatit o portie generoasa de friganele pentru colegii de munca, am hotarat sa repetam experienta si pe Tampa, caci sunt usor de facut si bune mai ales calde. Asa ca luam la pachet cele necesare si pornim spre Dobrogeanu Gherea. O ceata umeda si deasa incinge muntele si aproape ca ma consolez cu ideea ca nu vom reusi sa iesim deasupra ei, avand in vedere ca nu avem decat 150 m de urcare. Noroc ca raman friganelele un punct de interes suficient de atragator. Asa ca ajunsi la destinatie incingem tigaia si dam drumul cu spor la pregatit paine cu lapte, ou si zahar. Totusi soarele ne face o mare supriza, caci ceata s-a lasat cativa metri mai jos si astfel avem parte de cel mai spectaculos inceput de zi din toamna asta, cu valuri aburii colorate in auriu, cu umbre si lumini sidefii ce ascund sub ele orasul si ne arunca deasupra norilor. Iar cand soarele dispare inghitit de orizontul compact, continuam starea de bine cu portii generoase de friganele garnisite cu mult gem si zahar si udate cu cafea. Daca ai soare, ceva dulce si putina cafeina, nici nu are cum sa nu inceapa bine ziua.

Probabil unul din cele mai spectaculoase rasarituri de pana acum.
In iteratia de astazi, Friganele!
Deasupra norilor.

27 noiembrie- Tampa morning glory. Asta chiar e ultima pe toamna asta
Nu zic ca e ultima pe anul asta, caci nu se stie niciodata ce vitejii ne mai cuprind in decembrie si echipati corespunzator ignoram frigul pentru o ultima iteratie pe 2019. Dar toamna se termina oricum in 3 zile, asa ca profit de soarele glorios anuntat in prognoza si postez o ultima chemare la morning glory pentru aceasta toamna. Cum doar vreo 4 oameni au anuntat ca vin (si de regula la fata locului apar jumatate din cei anuntati) nu imi faceam prea multe iluzii  legate de prezenta. Inca de la plecare mi-am pus castile in urechi ca sa nu imi mai aud gafaitul, am dat play la un audiobook si cu ochii aninati de cerul ce prevestea un rasarit spectaculos am lasat picioarele sa ma poarte pe poteca deja stiuta, convinsa ca voi fi prima la intalnire, asa cum se intampla mai mereu.

Asa ca nu mica mi-a fost mirarea sa constat ca masa era plina de bunatati aduse la pachet, un primus sfaraia vesel si prevestea cafeaua regulamentara, iar bancile erau deja ocupate cu omuleti veseli. Rasaritul s-a consumat in spatele unui plafon jos de nori si a durat ceva pana cand soarele a ajuns si la noi si ne-a incalzit fetele. Sufletele ne erau oricum calde, caci eram acolo vreo doua maini de oameni care gandim si traim asemanator, bucurandu-ne de compania celorlati, de timpul petrecut in natura, vorbind despre viitor si povestind despre cum arata Brasovul acum 20-30 de ani

Focul din cer
Un salam de biscuiti de nota 10. Multumim Paula!
Formatia extinsa la ultimul Tampa Morning Glory al toamnei.

Fagaras, Mezea-Oticu, Iezer – epica de toamna

Scriu randurile astea intr-o stana dintre Iezer si Fagaras, pe culmea Mezea-Oticu, culme pe care ne chinuim de cativa ani sa ajungem. Vantul suiera usor printre peretii subrezi ai stanei iar lumina lunii se strecoara prin ferestre si prin gaurile din acoperis. In rest e uimitor de liniste si de cald. Vara indienilor, asa ii zic americanii si nemtii, cele cateva saptamani cu vreme calda si stabila din octombrie. Acum o ora si ceva, in timp ce ma indreptam spre stana am speriat o turma de mistreti. S-au oprit la 100 de metri pentru a vedea ce vietate le tulbura linistea, dupa care au trecut agale peste muchie. E incredibil ce salbaticie e aici, fara semnal, cu iarba crescuta mai mare ca un stat de om si cu poteci ce incep sa dispara.

Am trecut prin Curmatura Oticului prima data acum aproape 10 ani, intr-o mica aventura cu pinguinii ce ne-a ramas destul de bine intiparita in memorie. De atunci am mai trecut in 2015 cu Doru si Dani cand am fost siliti sa dormim o noapte in plus pentru ca nu ma gasit o poteca. Acum sunt singur, si aceleasi poteci si locuri pe care le am clar in minte au inceput sa fie recucerite de natura. Inca zece ani si doar ramasitele stanelor o sa ramana ca amintire ca la un moment dat si-au facut si oamenii veacul pe aici.

Traseul pe care l-am desenat pentru cele doua zile e in egala masura salbatic si oarecum cam fara sens de facut cu bicicleta. Ziua a inceput in Fagaras o bucata care a avut totusi sens, 50 de kilometri in urcare din oras pana la capatul drumului forestier ce pleca din Dejani. In Tara Fagarasului e o atmosfera de toamna tarzie, prin satele prin care trec lumea fie e in drum spre munca, fie e la birtul local pentru cafeaua, berea sau barfa de dimineata, dupa posibilitati. Dupa o oprire pentru aprovizionare unde reusesc performanta sa termin un borcan de gem la cafeaua de dimineata incepe urcusul pe valea Dejanilor spre Fagaras. Drumul s-a mai stricat de la ultima tura facuta pe aici si ceva imi spune ca fara un 4×4 mai serios nu mai e treaba chiar asa de usoara sa ajungi pana sus.

Mai departe incepe partea mai fara sens a turei, carry-bike-ul de 600 de metri pana in Curmatura Bratilei. Tot bagajul greu intra in rucsac astfel incat tot ce ramane de facut e sa pun bicicleta cu totul pe rucsac si sa-i dau cu spor la deal. Nici o pala de vant nu adie in caldarile superioare iar eu incerc sa fac slalom printre ramasitele zapezii de acum o saptamana. Din Dejani nu am intalnit pe nimeni si sunt destul de convins ca sunt mici sanse sa dau peste cineva pe Mezea-Oticu. Sunt putini care ajung pe aici, iar atunci cand faci asta partea logistica e un mic cosmar. Aici intervine avantajul bicicletei. Daca i-as da bice probabil as putea ajunge pe seara / noapte la refugiul Iezer.

Doar ca ziua e prea frumoasa pentru a te grabi. Craiul si Bucegiul se vad in departare intr-o ipostaza inedita iar bucatile de pe Mezea-Oticu pe care poti sa stai pe bicicleta sunt chiar surpinzator de frumoase. Pacat ca alterneaza foarte des cu bucati napadite de iarba sau de pietre in care nu ai ce cauta pe bicicleta. Un fel de disonanta cognitiva pentru biciclit. Cu toate astea kilometrii se scurg mai repede decat speram si ajung cu o ora inainte de apus in Curmatura Oticului. Aici e momentul alegerii, ori merg inainte spre Varful Rosu, spre refugiul de la Iezer sau spre un bivuac fortat, ori fac dreapta spre stana “La urzica vesela” unde am mai facut un bivuac fortat in urma cu 4 ani ori fac stanga pentru a cobori la o stana de pe piciorul ce coboara spre Pecineagu, o stana abandonata de cativa ani pe langa care am trecut cu Dani in timpul unei alte ture epice. Decizii, decizii. Pana la urma dupa putina deliberare interioara aleg calea stiuta si plec spre stana “La urzica vesela” doar pentru a face cale intoarsa dupa 45 de minute de croit drum pe o poteca aproape inexistenta. Iau bicicleta inapoi in spate, urc inapoi in Curmatura, sperii o turma de mistreti si cu ultima geana de lumina cobor spre Pecineagu pe varianta numarul doi. Poteca e la fel de rupta si de inexistenta. Stana in schimb e in stare cat de cat decenta, cu un prici functional si cu 3 ferestre pe unde poate intra fara probleme ursul astfel incat inainte de a ma baga la somn incerc sa le baricadez cu bucati de lemn si cuie ca macar sa aud daca vine mos-martin sa ma verifice la noapte. Afara e luna plina, vantul adie usor printre branele stanei iar eu cad in cele din urma rapus de somn si de oboseala de peste zi.

Urcusul spre Varful Rosu si in departare Malita si culmile Fagarasului pana la Valea Oltului.

Dimineata urmatoare incepe cu acelasi biciclit fara sens, respectiv un carry-bike de 600 de metri printre pietre pana pe Varful Rosu. Aceasi zi senina si fara vant, aceeasi pustietate ca si ieri pana cand termin creasta Iezerului si incep urcusul spre Papusa, binenteles cu un alt carry-bike de toata frumusetea. De aici in schimb urmeaza coborarea lui Luci de la 4 Munti, coborare ce e in stare inca foarte buna, chiar daca nu cred ca mai ajunge foarte multa lume pana aici. De la stana de pe picior in schimb iau azimut Curmatura Foii urcare pe care sper sa o dibuiesc de data aceasta si pentru care incerc sa incarc toate drumegele din zona de pe google maps. Zona marginita Papusa si Tamas mi se pare un veritabil triughi al Bermudelor din punct de vedere al marcajelor si al potecilor. Cel putin versantii dinspre Tamas, complet defrisati in urma cu 10-20 de ani dar acum recuceriti de padurea tanara sunt deosebit de interactivi. Si binenteles fara semnal, ca sa fie lucrurile si mai interesante. Sunt curios daca s-ar tine un ProPark pe aici cata lume ar reusi sa iasa cu bine pe aici.

Cu google-maps-ul in mana si cu banda albastra pierduta incerc sa urmez un drum de exploatare pana la stana de sub Tamas. Doar ca realitatea din teren nu se potriveste deloc cu cea de pe harta si dau int-o padure deasa si tanara pe care urmez o poteca firava de animale. Buna si asta, pana cand se infunda. Intre timp se lasa si noaptea, eu dibuiesc o alta serie de drumuri de exploatare si ma apropii destul de mult de poiana in care e stana. Sunt maxim 150 de metri in linie dreapta, singura problema e in schimb ca sunt 150 de metri prin cel mai des hatis prin care am ajuns pana acum asa ca sunt nevoit sa fac cale intoarsa si sa-mi incerc norocul pe alte drumuri de exploatare, pana cand gasesc o alta poteca de animale ce ma scoate in poiana. De aici drumul e stiut iar luna plina ce se zareste peste varfurile brazilor imi lumineaza drumul prin noaptea linistita. Din curmatura Foii e doar o formalitate sa cobor spre Plai, spre Zarnesti si mai departe spre Brasov unde ma prabusesc in pat la 12 noaptea dupa adevarata aventura de doua zile. Doua zile in care am intalnit un singur drumet inainte de Papusa, doua zile prin cele mai salbatice locuri din jurul Brasovului, doua zile fara nici un fel de graba in care doar gandurile mele mi-au tinut de urat. Doua zile in care mi-am reamintit ca nu trebuie sa mergi pe alte continente pentru a face ture ce se simt ca adevarate aventuri..

Dimineata, in gara din Fagaras cu bicicleta dezasamblata in modul bagaj de mana.
Micul dejun in Recea, cu gem de caise si cafea. Gemul a fost biruit dintr-o singura lovitura.
Drum intins spre satul de vacana de la Dejani.
Toamna in desfasurare in padurile de la poalele Fagarasului.
Zapada de octombrie.
Am infrant! dupa cum ar zice generalul Barza, fin cunoscator al tuturor coclaurilor din jurul Brasovului.
Albastru de octombrie si un refugiu ce pare sa se tina inca bine, cel putin din exterior.
In loc de incurajare.
I believe I can fly!
Pranzul campionilor, cu rosii ce au avut mai mult gust decat tot ce am gasit in America de Sud.
Coborarea din Fagaras.
Spre stana “La urzica vesela” sau din categoria a fost odata o poteca pe aici.
Ultima geana de lumina dupa ce am facut cale intoarsa spre Curmatura Oticului.
Culcusul de peste noapte.
Ciobanul s-a nascut poet.
Stana “La Urzica Vesela” si Coltii Cremenii vazuti de la inaltime.
Inca putin pana pe Varful Rosu.
Pregatit de atacul Papusii.
Culorile de toamna in Iezer-Papusa.
De aici tot la vale.
Craiul imperial in culori de toamna.

Creasta Baiului si creasta Neamtului, cu foculet la stana, prieteni si sube inmiresmate

La alegerile prezidentiale de acum 5 ani tot in Brasov am votat. Pare ca timpul a stat in loc daca e sa judec asa, mai ales ca buletinul tot de Bucuresti a ramas. Insa pe cand ne aflam pe ultimul varf mai proeminent din Neamtului (Tigai) si ne lasam ochii sa hoinareasca intr-un tur de orizont, privirea nu se mai plimba nestuitoare. Acolo unde nu parea nimic altceva decat padurea neagra de conifere, memoria pasilor stia ca este o poteca ce pleaca din punctul A si ajunge in punctul B. O poteca pe care am fost de x ori. Seile au nume. Poienile la fel. Culmile, muchiile. De ele se leaga anotimpuri, parcurgeri de vara sau de iarna, ture faine sau ture de explorare. In 5 ani locurile nu ne mai sunt straine, ci familiare. Si totusi coborarea spre Rentea avea sa fie o premiera. Dar avea sa ne duca direct acasa.

De pornit am pornit domol, sambata dimineata, din Comarnic, alaturi de Muha, Vali si George. Aveam pe lista lucruri simple: socializare, traseu fain, foculet, povesti, rasete, voie buna,soare. La fata locului a mai intrat si ceva vant, ceva frig punctual, ceva noroaie, dar nimic suficient de deranjant cat sa ne strice zenul.

Urcarea spre culmea Baiului mi-o amintesc lunga si sisifica, cu pietre mari si mult push bike. Asa ca in primele ore ale diminetii, dupa ce ne trezim in fata unei cesti de un portocaliu vesel plina cu lichidul negru datator de energie si entuziasm, ii cam zoresc pe oameni la deal. Inceputul de zi se scurge sub mantra vorbim, vorbim, dar mai si pedalam. Toamna e aproape consumata prin padurile de foioase prin care trecem si doar cativa copacei pitici ii mai rezista inca. Entuziasmul tineretii, ai spune. Soarele e insa darnic si ii primim cu drag caldura. Acceptatea aceea animalica, inscrisa in genele noastre de culegatori-vanatori pentru care iarna nu avea cum sa fie un anotimp usor. Invart pedalele calculat, cautand cu privirea trasa ideala si conducandu-mi bicicleta pe aceasta. Ultima data am fost pe aici acum 5 ani si urcarea mi s-a parut imposibila. Mintea asa si-o aminteste. Picioarele o gasesc astazi provocatoare, dar posibila. Ne regrupam in portiunile plate si orice oprire se face la firul ierbii, caci vantul isi face deja simtita prezenta.

Pe la 13.45 facem o pauza de masa in primul loc cu deschidere peste Bucegi. De aici ma relaxez, caci nu are cum sa ne mai prinda noaptea.
Culmea Baiului ondulata asa cum o stiu ne poarta ori pe la umbra si feriti de vant, ori pe la soare dar in vant, de nici nu mai stii ce sa alegi. Sub Baiul Mare facem din nou pauza de regrupare. 

Petru Orgojoaia nu ne aduce alinarea de care speram in lupta cu vantul, insa macar merge repede, fiind majoritar la vale. Si in orice caz, stana la care planuiam sa inoptam functioneaza ca un magnet, caci ea va insemna o pauza de la vant si finalul unei zi pline. Bine finalul va fi abia cand vom ajunge in sacul de dormit, insa activitatile din batatura stanii constituie o placuta varietate pentru pedalatul de peste zi. Cu eficienta oamenilor ce au calcat multe praguri de stane si refugii in cei 15 ani de mers pe munte ne gospodarim organizat, eu cu Vali gasim izvorul, Radu cu George pornesc focul, Muha aseaza bicicletele si ora 18 ne gaseste stransi deja in jurul vetrei, cu o mana de lemne uscate aruncate peste foc si cu primusul arzand pe partea opusa. Piureul imi aduce mereu in amintire prima parcurgere a Crestei Fagarasului, 10 zile in care nu cred ca am mancat altceva in afara de piureu la masa de seara. Acum mancam rar si cred ca tocmai din cauza asta pare bun.

Plasma ne vrajeste vreo 3 ore si ceva, dar pana la urma frigul noptii de noiembrie ne convinge sa schimbam mirosul de fum pe cel de branza, dupa calitatea caruia concluzionam ca aici se face branza buna peste vara.
Duminica dimineata cochetez cu ideea sa ma trezesc mai deveme, sa ma duc dupa apa si sa pornesc primusul, dar e un gand de o secunda, pana cand somnul dulce de dupa rasarit ma imbratiseaza din nou. Ce e drept, obiectiv vorbind nu e graba. Muha, Vali si George vor cobori in Azuga, noi mergem spre Neamtului si din turele anterioare pe schiuri avem in minte cel putin 2 retrageri (de pe varfurile Stevia spre Valea Azugii si respectiv de pe Turcu spre refugiul Retivoi). Asa ca ne luam timp pentru un mic dejun servit in tihna, tot indemnand soarele sa ne incalzeasca mai cu spor. Daca cu soarele nu ne intelegem, eu si Muha plecam dupa apa, reteta sigura pentru a tura putin motorasele inainte de a ne urca pe biciclete. La intoarcere insa suntem intampinate de rasetul sanatos al lui Radu, caci intre timp baietii iesisera la o sesiune foto pentru colectia sezonului de nunti primavara-toamna 2020. Ce a iesit se vede mai jos. Comentariile sunt de prisos.

Dupa ce ne dor in sfarsit obrajii de la atata hahaiala o luam si noi din loc. La lac ne despartim si oamenii pleaca inapoi pe Petru Orgojoaia spre Azuga, noi ne continuam drumul spre Neamtului, pastrand undeva intr-un cotlon al mintii sa incercam sa ajungem spre Rentea ca de acolo sa mergem direct in Brasov, fara sa ne mai complicam cu trenul din Azuga ori Predeal.
Rusu si Stevia sunt doua varfuri ce isi cer portia de determinare, caci pantele sunt destul de abrupte si sfasim sa facem de multe ori push bike, biciuiti din laterala de vantul nebun. Tot el insa plimba norii si Bucegiul se dezveleste usor, usor. Suntem pe culme la ora potrivita, cand soarele cade cum trebuie peste muntii din jur si sub scuza efortului ne oprim des, mai ales ca avem ce privi. Dupa Stevia scapam de urcusuri lungi si abrupte, dar lupta cu vantul ramane, caci o pala mai serioasa la momentul nepotrivit te scoate usor de pe trasa. Paltinul ramane in dreapta si curba de nivel spre Turcu se scurge frumos. Trackul de acasa e desenat in coborare spre Retivoi, insa cum e abia ora 14 hotaram sa mergem inainte spre ultimile varfuri ale Neamtului si apoi pe coborarea spre Rentea.

Marcajele sunt din ce in ce mai proaste si o aplicatie cu harta si localizare GPS e o necesitate in zona, chiar si pe vreme buna. Locurile prin care ajungem sa pedalam nu sunt ouau, dar se simt interesant, fiind noi. Astfel mai stergem de pe harta o bucatica necunoscuta noua. De la Rentea evitam forestierul clasic si prindem o poteca ce ne va scoate fix in valea Garcinului, foarte aproape de urcarea spre Piatra Neteda care e in fond o formalitate, cat sa iesim elegant in Sacele. Intram in Brasov cu ultimile gene de lumina si oprim in ordine la spalatorie, la vot si apoi la o felie de tort in Racadau. Pana la urma a fost un weekend cu de toate, din care am stors tot ce am putut din ziua scurta de noiembrie. Iar cand s-a stins lumina afara, am aprins-o pe cea din suflet stand de vorba si razand sanatos alaturi de prieteni buni.

Text: Mihaela

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/2857057121

https://www.strava.com/activities/2856694665

Cafeaua de dimineata, in Comarnic, menita sa faca mai roz si mai usoara urcarea spre Baiului.
Echipa vesela pe drumul spre Secaria, locuri prin care frunzele galbene inca nu au fost complet spulberate de vant.
Tot inainte, spre creasta!
Toamna asta am ajuns la concluzia ca dintre toate bicicletele pe care le am probabil Simplonul vechi de 13 ani imi place cel mai mult. Motiv pentru care a primit si ceva upgrade-uri, respectiv roti faine si cauciucuri pe masura.
Pauza de masa si de vorba in locul in care ai cea mai frumoasa priveliste spre Bucegi.
Mongolia.
Ultimele raze de soare pe Petru Orgojoaia si goana dupa o stana care sa ne fie adapost peste noapte.
George, suba si fesul ce e din alt film.
Luna plina si nopti calde de noiembrie.
E un pic de magie in uitatul in plasma si trebuie sa recunosc ca de cand ne-am intors din America de Sud visam la un astfel de foculet.
Pregatirea micului dejun din dimineata urmatoare, cu porridge si cafea.
Ce se intampla sub suba ramane sub suba. (a fost nevoie de nenumarate duble pentru ca era absolut imposibil sa ne abtinem din ras)
Atitudinea conteaza.
Ciobanusul bikepacker sau bikepackerul ciobanas
Direct din inima Armeniei si a Georgiei in inima muntilor nostrii.
Aparent totusi suba nu mirosea chiar atat de rau.
Norii se crapa iar eu si Mihaela pornim spre Neamtului.
Inca putin pana pe varful Rusu.
Din nou, Mongolia.
Single-trail de Neamtului.
Coborarea neasteptat de frumoasa de la Rentea.
Rasaritul de luna cu cateva clipe inainte de intrarea in Sacele.