All posts by Diaconescu Radu

Grind Morning Glory, edita 2020

Zilele toamnei sunt numarate si imi pare ca am prins ultimul tren astazi, caci Piatra Craiului a ramas, in mod suprinzator neninsa. Minunea asta va fi deja istorie sambata dimineata, cand se anunta prima ninsoare a noului sezon, chiar si in Brasov. Asa ca ne gandim sa ne facem o bucurie si inainte de a pune pantofii de alergare in cui, sa facem o ultima tura pe uscat. Destinatia era implicita: La Om-ul cel inca lipsit de zapada. Musai asortat cu un rasarit. Cum intunericul vine de la 16.30, nu prea conteaza la ce ora pleci de acasa, caci tot pe intuneric o sa urci. La Casa Folea e frig si bate vantul. Ma zgribulesc in spatele pufoaicei si ma astern la drum cu mainile inmanusate ascunse bine in buzunare. Ma insotesc cu ceata densa ce ascunde orice detaliu, fie el om sau jivina. Insa atunci cand sunt pe munte mintea mea e de regula linistita. Poate picioarele alearga pe coclauri, insa mintea sta tihnita caci pe munte ma simt, intr-un fel acasa. In plus stiu serpurile potecii pe care am parcurs-o de atat de multe ori, incat nu imi fac griji legate de vreo posibila ratacire. Radu ma asteapta totusi de cateva ori si ne regrupam definitiv la izvorul de la Table. De acolo poteca devine mai sustinuta si castigam rapid altitudine, iesind din padure sub un cer plin de stele. Plafonul gros de ceata blocheaza orice poluare luminoaaa ce ar putea veni dinspre Bran/ Moeciu. Cerul e negru taciune, o spuza de stele il imbraca, iar Calea Lactee isi sprijina un umar peste creasta al carui contur se ridica in fata noastra. Refugiul ne primeste uscat si cu temperaturi pozitive, supa calda ne imbraca pe interior si sacul de dormit vine cu amintirea atator nopti petrecute acolo unde ne simtim noi in largul nostru- pe munte. 

Noaptea a fost rece si cum stateam facuta covrig in sacul de dormit eram aproape convinsa ca temperatura a scazut sub 0 grade. Dar ceasul spunea la 5.30 ca ar fi 2 grade cu plus, in refugiu. Ma gandesc ca as mai duce inca 2 grade in minus cu o pufoaica pe mine si o a doua pereche de pantaloni. Sau cu un sac pijama in care sa bag sacul de dormit cu totul. Fara indoiala, trebuie sa testez ambele variante.

Este una din acele rare dimineti in care Radu nu colaboreaza. Ma agit pe langa primus, fac o cafea, imi strang calabalacul si ii ofer un ultimatum lui Radu, daca vrea sa urce cu mine. Cum eu nu sunt persoana care sa se roage de nimeni, voi merge oricum in sus si ceasul se scurge in defavoarea noastra. Plecam pana la urma impreuna si dupa ce muschii se incalzesc, hike-ul acesta fortat, la ora 6.30 dimineata, nu mai pare atat de rau. Urcam cu spor si am fi ajuns fara probleme pe varf inainte de rasarit, daca nu ne-ar fi oprit vantul si ceata. Valuri mari de ceata se catara pe abruptul vestic si pravalesc la vale, catre noi. Norii se aduna din ce in ce mai compacti si ne dam repede seama ca de vom urca in creasta nu vom vedea nimic. Hotaram sa parasim poteca marcata si sa urcam pe la Coltii Gainii, pentru a avea mai multa deschidere. Peisajul se schimba in fiecare secunda in jurul nostru si exista doar doua constante: plafonul inalt dinspre nord si plafonul mai jos, dinspre sud. Intre ele domneste anarhia caci nordul scuipa valatuci de ceata in toate partile, aceasta se aduna si are tendinta sa se ridice, prinsa cumva in culoarul stramt dintre Bucegi si Leota, pe o parte, si Piatra Craiului pe alta, si sfarsete in final prin a gasi iesirea din stransoare si a se varsa lenesa in mare pufoasa dinspre sud. Catre nord e negura, catre sud e pufosenie, la mijloc e  spectacolul. Si noi am prins bilete in primul rand. Renuntam fara regrete la urcusul pe varf, ramanand pe la 2000 m, sub ceata de pe creasta, urmarind cu pasiune desfasurarea ostilitatilor ib Bucegi. Doar Costila, Omu si Bucsoiu rezista glorios. Tot ce nu depaseste 2400 m a fost deja inghitit de plafonul care urca, si urca. Si cand te gandesti ca la 6.30, cand am plecat, Craiul era senin lacrima si in vale se vedeau lumini….

Incepem sa ne intrebam serios daca va exista un rasarit, caci ceata s-ar putea sa fie mai rapida ca soarele. Varful Leota a cedat deja batalia. Urmarim cu maxima atentie cum linia superioara a norilor se coloreaza in rosu-auriu. Apoi ii urmeaza ceata ce se scurge pe clinurile estice ale Craiului, ce devine rozalie. Iar la final, intr-o valtoare de neguri si vant, soarele se iveste puternic si autoritar din spatele Bucegilor promitand parca linistea unei ultime zile de toamna tarzie. Mi se pare ca momentului i se potriveste un fragment din Rapsodia romana si profit de 4Gul din Crai pentru a imbina frumosul sunetelor cu frumosul imaginilor de afara. Soarele aduce cu adevarat liniste. Plafonul de ceata de pe Bucegi se retrage constant si muntii mai mici ies usor, usor la lumina… Si cand ma gandesc ca prognoza anunta soare glorios pentru astazi la rasarit. A si fost, insa doar in muntii mari. Postavaru, de exemplu, a fost mereu in ceata.
Incepem coborarea spre refugiu in tihna, caci pantele cu iarba galbene sunt acum ferite de vant (ne bate din spate) si mangaiate de soare. La refugiu e cald si adapost si daca nu ar trebui sa ajung la munca, as sta aici cu o carte in mana.

Padurea are si ea frumusetea ei si asortez la gandurile vesele putina muzica buna in casti. Ma scurg la vale printre copaci acoperiti doar pe jumatate cu chiciura ori prin poieni brumate, unde doar pasul si respiratia mea meu tulbura linistea deplina a diminetii. Picaturile de apa au ramas suspendate de acele de brad, intr-o prabusire amanata. Vremelnic caci prima raza de soare le va da o clipa de lucire, garantandu-le in acelasi timp descompunerea.

In Saua Joaca privesc pentru ultima data in urma la silueta crestei. Imaginea se amesteca cu acordurile lui Eugen Doga, si chem in casti Tandra si gingasa mea fiara. Cocoasa balaurului adormit, Craiasa mereu nehotarata, relatia mea cu muntele, eu insami…

Text: Mihael

Track si date:

https://www.strava.com/activities/4361520037

https://www.strava.com/activities/4364662392

Ajunsi la Grind, cu patura de nori si de ceata sub noi cu cu un Bucegi. In departare cred ca se vede poluarea luminoasa din Sinaia / Campina.
Mihaela inauntru pregateste supa de seara in timp ce eu ma invart in jurul refugiului incercand sa improvizez un trepied din ce am la indemana. Peste creasta la fel de multe stele ca intr-o noapte geroasa de iarna.
Orion the Hunter, releul de la Costila si Bucegiul.
Prima geana de lumina spre Bran, inainte de a se ridica zidul compact de ceata dinspre campie.
Totul albastru inainte de a aparea soarele.
Soare ce astazi a intarziat destul de mult, aproape 7:30 fata de ora cu care eram in mod normal obisnuiti pe Tampa. Bucegiul si norii din imagine au avut si ei un cuvant de spus.
Sa fie culoare!
Chiciura din poienile de sub saua joaca, cu o paleta de culori complet diferita fata de cea in care e invaluit peisajul pe langa noi.
Ceata alergand cu viteza pe langa noi pe coborarea spre refugiu
Cald si soare la Refugiul Grind in timp ce creasta e inca acoperita de ceata spumoasa ce s-a jucat in dimineata aceasta cu noi
In curand se vor sterge si ultimele pete de culoare pentru urmatoarele luni, respectiv mestecenii si zadele
Simplonul scos de la naftalina pentru sezonul rece dupa ce a stat aproape tot sezonul dezmembrat. Brazii sunt complet imbracati de chiciura dupa ceata din noaptea trecuta.


Poiana Muierii si ultima zi din epica din Parang-Lotrului

Ultima zi a epicii noastre planteaza deja samanta pentru alte aventuri si alte explorari. Pentru ca o intoarcere in Petrosani integral pe asfalt ar fi fost plictisitoare, Radu desenase track-ul pe o culme ce merge o perioada deasupra DN7A, cu intrare din Pasul Tartarau. Un forestier bun ne conduce cu usurinta in Poiana Muierii. De aici harta ne arata ca drumurile se bifurca, unul plecand spre nord, spre varfurile inalte din Sureanu, si altul spre sud. Al nostru e cel din sud, insa ochii descopera deja drumul ce incinge varful lui Patru si mintea imagineaza o continuare spre Sureanu. Poiana asta a Muierii m-a intrigat si printre planuri pentru ture viitoare ma intreb si ce povesti stau in spatele acestui toponim. Care muiere, a cui si ce a facut de a ajuns inspiratie pentru un nume de poiana ?

Acasa, internetul ma lamureste putin, dar fiind totusi o singura sursa de informare (http://valeajiuluipress.com/?p=15696), povestea trebuie privita cu un ochi critic. Pe scurt, o poveste de dragoste terminata cu sange si puscarie. Prin 1947 niste ciobani se bat pentru o femeie. Au rezultat doi morți, bătăușii au înfundat pușcăria… femeia a ajuns toponim. Pe langa telenovela asta tipic romaneasca, din punct de vedere georgafic, locul se gaseste, la granita dintre 4 judete (Gorj, Sibiu, Alba si Hunedoara) si tocmai de aceea aici se strangeau ciobanii inca din timpuri vechi.

Apoi s-au organizat nedei, mereu de Sfantul Ilie. cronicile mentionand reuniuni inca de pe la 1490. “”Această nedeie din Poiana Muierii face parte din zestrea culturală a orașului Petrila și este unul dintre obiceiurile cele mai vechi, respectate cu sfințenie de momârlanii noștri. Istoria locală consemnează faptul că, încă de demult, în duminica din apropierea sărbătorii Sfântului Ilie, locuitorii din satele învecinate luau drumul plaiurilor pentru a ajunge la timp la nedeia pe care o așteptau an de an, cu toate pregătitile necesare unui asemenea eveniment. Bărbați și femei, copii și vârstnici deopotrivă, care pe jos, care călare, urmau aceleași meandre ale potecilor și plaiurilor care duceau, în această zi, în același loc: la Poiana Muierii. Urmând tradiția, așa am făcut și noi astăzi, la frumoasa întâlnire a momârlanilor care s-au întâlnit la stâna din Poiana Muierii. Tuturor celor care au fost alături de noi, le mulțumesc” (din discursul primarului orasului Petrila, la nedia din 2018, referinta aici: https://www.avantulliber.ro/2018/07/23/momarlanii-petrileni-au-incins-nedeia-in-plaiurile-montane-de-la-poiana-muierii/).

Tot Google ne lamureste ca in Poiana Muierii se gaseste si una din cele mai moderne stane din zona Vaii Jiului, modernizata prin fonduri de la APIA, cu panouri solare, frigider etc. Noi nu ne mai obosim sa intrebam de branza, caci astazi e oricum ultima zi pe munte, asa ca incepem sa mai urcam cateva dealuri. Ultimile dealuri. Urcusuri abrupte, coborari la fel de abrupte, dupa fiecare deal vine un altul si totusi pe masura ce progresam Parangul creste si creste in fata noastra. Vedem fix partea cea mai spectaculoasa, cu Calcescu, Rosiile si Mandra, un fel de promisiune a reintoarcerii, data urmatoare, fara biciclete, la pas asezat, prin imparatia de piatra a muntilor mari, printre lespezi in dezordine si lacuri albastre si nemiscate. Acolo unde este linsite si poteca slab conturata tradeaza pustietatea, distantarea, izolarea, regasirea.

Trezirea de dimineata, cu locul de bivuac dintre brazi.
Pana acolo trebuie as mergem!
De dimineata, cu o lumina aproape perfecta si cu culmile ce merge spre Parang din Poiana Muierii.

Plaiuri libre.
Si caldarile glaciare ale Parangului in departare.
In departare, coada vestica a lacului Vidra
Cristi, Parangul si 29er-ul…


Epica Godeanu – Cernei, prima parte

Manifest impotriva comoditatii

Motto “Iesi lene din trupul asta vrednic.”

Ziua 1 Godeanu (Brazi – Gura Apei- Saua Iepii- Saua Suculetului) 

Societatea in care traim intretine confortul. Cautam un produs pentru “ca ne face viata mai usoara” si nu e nimic rau in asta, mai ales daca aceste facilitati ne lasa mai mult timp pentru noi, pentri cei dragi, pentru activitatile noastre preferate. Nu voi sustine niciodata ca e mai bine sa ne intoarcem la spalatul rufelor la rau si ca trebuie sa abolim masina de spalat. Lucrurile devin insa cu adevarat delicate atunci cand confortul se impleteste cu rutina si cele doua se strang in jurul nostru ca niste lanturi, imobilizandu-ne intr-o carapace nevazuta. 

Mersul pe munte este fara indoiala un mod (relativ simplu) de a iesi din zona de confort, pentru ca exista mereu mai greu, mai lung, mai tehnic, mai aventuros. 

La fel de sigur, mersul zile la rand pe munte, cu rucsacul in spate, innoptand pe unde ajungi, refolosind aceleasi haine, strangand o oarecare doza de jeg sau multumindu-te cu o baie rece la rau, din nou, nu sunt pentru oricine. Insa cred ca tocmai asemenea zile, cand esti imersat 100% in locurile pe care le strabati, cand mergi tihnit, fara graba pensiunii, dusului, restaurantului, trenului de prins, orelor de condus spre casa, tocmai asemenea zile se sedimenteaza ca amintiri valoroase, caci ele sunt cumva sinonime cu calatorii mai lungi, care, eventual, contin si o doza de necunoscut. Ele sparg carapacea rutinei si pe cea a confortului si fac sa simti cum viata iti pulseaza in vene. 

Noi (eu si Radu) speram sa pastram mereu o disponibilitate la aventuri, la explorari, la o oarecare doza de disconfort (termen care este oricum foarte relativ) si sa ne bucuram si peste 10 sau 20 de ani de nopti petrecute sub cerul liber, la 2000 m, de descoperirea unui munte ori a unui traseu nou, de tricoul curat, pe care il imbraci dupa 3-4 zile de mers. 

Initial, weekendul asta trebuia sa fie o pasnica tura de trekking in Retezat, dar cum nimeni din cei putini interesati nu a dat un raspuns 100% sigur, hotaram, joi seara, sa profitam de vremea buna pentru o tura de bikepacking in Godeanu. Munte nou, despre care nu stiam mare lucru, devenit totusi destul de accesibil de cand ne-am imprietenit cu drumul Brasov- Hateg. 

Ziua de pedalat incepe tarziu, trecut fiind de ora 12. Cei 24 de kilometri pana la Barajul Gura Apei se scurg lent. Ii stiam de la ProPark si nu aveam asteptari. Hotarasem sa intram in munte prin Saua Iepii, asa ca inainte de a intra in poteca, facem o pauza de masa cat pentru o salata generoasa. 
Intrarea in traseu este brutala, fara indicator si usor de ratat fara track GPS sau repere. Totusi, progresiv poteca se domoleste. Se vede ca este folosita intens de oamenii care se dau cu motoarele de enduro.  Daca la inceput nu razbim decat carand bicicleta in spate, usor, usor trecem la push bike si gasim chiar si zone in care putem sta pe ea. La iesirea din padure gasim un parau sanatos si scheletul unei stane. 

Sa tot fie trecut de 16.30 cand ajungem in Saua Iepii. De aici, imaginatia noastra promitea ca o sa pedalam. Realitatea din teren ne arata cat se poate de clar ca  o sa continuam sa caram bicicleta in spate. Nu avem prea mult spor azi si sarim doar doua varfuri- Baicu si Nedeia. Ne oprim chiar inainte de a cobori in saua Suculetului, in cel mai ferit loc pe care l-am putut gasi, deasupra Lacului Pietrele Albe. Ne pregatim pentru un bivuac sub cerul liber. Experienta Americii de Sud ne ajuta sa fim destul de eficienti in amenajarea culcusului si sa intram repede in sacii de dormit, pentru a pastra cat mai mult din rezervele de caldura. Mancarea calda ajuta si ea, si intinsi, cu burta plina, in caldura sacului de dormit, privim Calea Lactee. Pacat ca aranjamentul nostru cu folia de supravietuire pusa peste sacii de dormit nu a fost cel mai fericit, caci eu ma scol pe la ora 1 si constat ca sacul meu are condens sau roua la exterior. Daca n-ar avea umplutura de puf nu mi-as face prea multe griji, dar pana acum a vazut mai mult frigul uscat al Anzilor si habar nu am cum face fata la umiditate. Se pare ca o sa aflu noaptea asta…Renuntam amandoi la folie si e la fel de bine din punct de vedere termic. Un fasait in minus. Fara indoiala, varianta ideala pentru bivuacul asta ca si pentru alte ture in care planifici un bivuac in creasta ar fi fost un tarp fixat cu ajutorul celor doua biciclete. El ne-ar fi ferit si de vant, asigurand si ventilatia necesara. Doar ca trebuia sa renuntam la Calea Lactee.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/4051562244

La plecare, cu lacul de la Gura apei pe care alerga vantul cald de vara.
“Iesi lene din trupul asta vrednic” , varianta de cu un carry-bike de aproape 600 de metri
Ajunsi in Saua Iepii, fara semnal, in mijlocul muntilor. Respectiv fix acolo unde trebuia sa fim.
Spre vest, un apus inca ascuns de nori.
Un push-bike numit speranta.
O alta varianta de a urca in Godeanu, de data aceasta dinspre vest.
Aici se termina brusc muntii. Spre vest, undeva in departare incepe sa se intinda Banatul…
Ultima geana de lumina, moment dupa care trebuie sa vedem si care va fi locul in care ne vom petrece noaptea…
Respectiv sub cerul liber si plin de stele, oarecum adapostiti de vant si cu o masa de seara pe cinste.

Malaiesti, varful Omu si valea Cerbului in ziua de vot.

Sunt departe de a fi un exemplu de implicare civica, dar mai cred si ca daca ai ocazia sa iti exprimi opinia si nu o faci, atunci nu ai niciun drept sa te plangi. Imi petrec o parte din timp oferind feedback, iar votul e si el un fel de feedback. Cred in tine, iti dau o sansa sau din contra, m-ai dezamagit (chiar daca nu te-am ales nici acum 4 ani), ia-ti jucariile si pleaca. Mi-ar fi placut sa votez pentru Brasov, orasul unde locuiesc in prezent, dar cum nu m-am mobilizat din timp pentru o viza de flotant, nu mi s-a parut nimic greu nici sa merg la Bucuresti si as fi mers si la Oradea, daca trebuia. O data la patru ani chiar nu e un efort atat de mare.

La 7 dimineata deschidem usa sectiei de votare, o preluam pe Muha si plecam spre munte. Dupa ploile de ieri, aerul este curat si toamna isi arata deja primele semne. Cativa copaci razleti au dat deja tonul schimbarii si stim cu totii ca urmeaza o luna de vis in natura. Nu trebuie sa mergeti pe munte. E suficient sa iesiti in parc, e suficienta o plimbare prin una din padurile din jurul orasului in care stati. Urmariti cum se instaleaza toamna, cum cuprinde copacul, frunza cu frunza si padurea, copac cu copac. Cum urzicile se inmoaie dupa primele brume, cum macesele isi transfoma rosul aprins intr-un sangeriu de noiembrie, cum iarba, atinsa si ea de primele temperaturi negative se ingalbeneste. Sunt infinite detalii, e o poveste cu nori, ceturi, ploi, cer albastru, vizibilitate pana hat departe, frig si umezeala dimineata contrastand cu un soare glorios la pranz si din nou frig muscator dupa apus. Bucurati-va inca de lumina si caldura, lasati-le sa se stranga in voi ca rezerve pentru lunile ce vor urma. Traiti clipa, alungati din minte pentru o luna cenusiul de noiembrie si luati-va bilete in primele randuri ale spectacolului. Cu alte cuvinte, petreceti timp afara.

Cam asta planuisem si pentru azi. O tura lunga si tihnita in Bucegi, alaturi de o mana de prieteni. Suntem usor analfabeti cand vine vorba de plante si animale, dar stam binisor la capitolul vreme si lumina. In fond nici nu e greu. O zi cu ploaie, insotita de o scadere a temperaturilor, nu poate sa insemne decat un singur lucru. Cer albastru, nori spectaculosi, lumina frumoasa, aer proaspat. Vantul a luat cu sine umiditatea din aer si plimba norii de altitudine de colo colo.

Urcusul serios ce incepe fix la masini ne determina sa ramanem repejor la tricou. Poteca larga ce merge spre Poiana Izvoarelor ne da ragazul sa admiram padurea. Sus e (inca) verde, jos e mereu covoul de frunze galbene ce nu dispare niciodata de aici. La mijloc sunt trunchiurile drepte si frumoase ale fagilor, luminate sporadic, cu pete albe ce se multiplica parca la infinit.

La Poiana Izvoarelor pregetam cat pentru 2-3 poze si o scurta baie de soare. Poteca spre La Prepleac este linistita. Dubios de linistita pentru o zi de weekend. La fel si la cabana. Cativa oameni in sala de mese, cativa afara. Liniste nu e, caci vantul coboara pe Valea Malaesti si nu iti da prea multe optiuni unde sa te ascunzi. Asa ca il combatem cu un ceai cald si o prajitura dulce . Am sta mai mult, caci e una din putinele ore ale zilei in care Malaestiul e scaldat in soare, dar plecam goniti de vant.

Totusi urcusul spre baza hornurilor e calm, caci suntem feriti de pragurile naturale ale vaii. Serpentinele finale ne vor oferi un preview al situatiei din creasta, care nu se arata asa dramatica. De fapt, pe varful Omu se putea sta fara probleme, cu ajutorul soarelui. Si cand ne-am saturat de stat si de vant, am pornit la vale. Pe Cerb. Cea mai cea vale. O proba pentru genunchii oricui. Dar cu vorbe mestesugite, impletind vanatoarea de balene cu povestile cu munti, o dovedim si pe aceasta si ajungem, inca pe lumina, la masini.

O tura s-a incheiat, dar gandurile zboara rapid spre altele caci atat eu, cat si Radu, suntem determinati sa nu lasam toamna cea de-o frumusete vremelnica, sa ne scape printre degete.

Text: Mihaela

Track si date aici:
https://www.strava.com/activities/4120332968

releul costila
Ora 10 dimineata si o parcare suprinzator de goala la Gura Diham.
poiana izvoarelor
Vreme de tricou, in ciuda prognozei cu vant si frig. Ce e drept, acolo unde e soare sau atunci cand ii dai cu spor la deal…
Pe Tache, cel mai frumos traseu spre Malaiesti.
Postavaru
In departare: Postavaru si primele semne ca padurea incepe sa se schimbe in tinuta de toamna.
vot 2020
Macar un metru de autostrada ca premiu de fidelitate de la statul roman.
In imparatia de stanca.
imparatie de stanca
In departare, Turnul Malaiesti cu cele cateva trasee extrem de putin frecventate…
Castigam rapid inaltime, sub noi, in depresiunea Brasovului soarele straluceste din plin.
bulgare de zapada
Primul bulgare de zapada pe anul asta.
Zabrele inghetate si in departare releul de la Costila.
releul costila
Infofoliti luam pauza de masa la 2500 de metri cu una din cele mai faine privelisti din Bucegi
varful omu
Cei 4 muschetari, cu fotograful 5.
valea cerbului
Coborarea pe valea Cerbului. De fiecare data cand vin pe aici si ma uit in jos mi se pare ca trebuie sa ajung in strafundurile pamantului.
valea cerbului
In departare Azuga si Neamtului si o vizibilitate cum nu mi-a mai fost dat sa prind din primavara. E buna si vremea rece si toamna la capitolul atmosfera clara…

Ultima noapte de vara, in Piatra Mare

Ultima noapte de vara (calendaristica) cerea sa fie sarbatorita in felul ei. Nu le prea avem noi cu sarbatorile din calendar, dar suntem mult mai conectati la vremea de afara, la zilele de iarna cu soare, la zilele lungi de vara, la primavara cea verde ori la toamna cea colorata. Gasim cu usurinta un pretext pentru a sta afara. Ceva de marcat , ceva de sarbatorit, ceva de impartit cu cei care iubesc combinatia de natura si miscare. Cat mai mult din ambele. Si daca nu vine nimeni, mergem oricum, caci nimic nu se compara cu a fi pe munte.

Orice ora petrecuta afara e de 10 ori mai castigata comparativ cu una petrecuta in casa. Cam asta a fost rationamentul si pentru ziua asta, de luni. Veneam deja dupa un weekend plin, cu doua ture de trekking. Piatra Mare insemna o alta seara si o alta dimineata pe munte. La orizont nu mai sunt prea multe zile cu vreme buna si lumina suficienta, cat sa poti pleca de acasa dupa munca si urca pe lumina pana sub varf. Asa ca trebuia profitat. Cele doua luni de primavara petrecute in casa ne-au reamintit sa nu lasam pe maine ce putem face azi.

Asa ca la ora 17.45 o pornim la drum. Eu pe jos, Radu pe bicicleta. Aleg sa urc pe Poteca Tiganilor si apoi pe Drumul Familiar. Muntele e linistit. Sunt doar eu, cu copacii , cu panta si cu muzica din casti. Urc cu spor si imi place mersul asta intins. Nu se compara cu ritmul de la alergare, dar nici nu as putea spune ca ma lenevesc. In Poiana Baciului ma intalnesc cu Radu care impingea (fara spor) bicicleta cea grea la deal. Ne mai regrupam o data la cabana si ajungem cam in acelasi timp la locul de cort.

Platforma ne era cunoscuta de anul trecut, cand am facut o tura similara, doar ca in iunie. E un loc micut, pentru 2 corturi, insa nu ii lipseste nimic. Are deschidere spre depresiunea Brasovului, astfel incat, noaptea, toate luminile orasului iti sunt la picioare. Poti vedea rasaritul chiar din gura cortului. De regula e ferit de vant, la nivelul padurii (deci ai lemne), relativ aproape de izvorul de la cabana. Toate ingredientele…Stiam ca vom avea parte de o noapte fara vant, dar cu luna plina, asa ca pregetam pana pe la 10 pe afara, gatind in tihna.

Nici dimineata nu ne grabim din cale afara. Cafeaua si clatitele cu gem ne pun repede pe picioare si o luam amandoi din loc, folosind mijloace diferite de deplasare. Radu goneste la vale pe MTB. Eu merg cat de rapid pot. Gandurile o iau insa mereu in fata si ma insotesc doar cu ele in dimineata asta, fara muzica. Nu vreau sa tulbur nicio o particula din linistea din interior si din exterior. Padurea e nemiscata, calda, mangaietoare. Inainte de a iesi la Dambul Morii ma intalnesc cu un domn in varsta. Se mira ca umblu singura pe munte si ma intreaba daca nu am teama. De oameni, ori de animale. Uneori am teama, dar nu si in dimineata asta. Teama e ceva ce vine din interior. Uneori e buna, alteori nu. Astazi a fost doar liniste. Si o zi inceputa asa nu are cum sa fie decat o zi buna. Chiar si cand ea e prima zi de toamna. 

Text: Mihaela/

Track si date mai jos:

https://www.strava.com/activities/3994340627

Apusul de la Cabana Piatra Mare, complet pustie in seara de luni.
Probabil unul din cele mai fotogenice indicatoare de la noi din tara
O ora mai tarziu, dupa un apus de soare urmeaza un rasarit de luna. O luna aproape plina in seara asta.
Ritualul amorsarii primusului, un arzator care si-a facut banii cu varf si indesat in ultimii 6 ani.
Ultima geana de lumina si luminile Brasovului in departare.
Rasaritul diminetii urmatoare, un rasarit ce merge vazut direct de la gura cortului.
Atmosfera si culori ce ne duc cu gandul la dunele desertului, chiar daca suntem la 1800 de metri.
In departare, in lumina diminetii: Ciucasul.
Micul dejun din dimineata asta, cu clatite, un gem bun si o cafea pe masura.

Valcelul cu fereastra, dupa mai bine de 10 ani

In 2006, dupa prima parcurgere a Valcelului cu Fereastra, imi incepeam jurnalul cu urmatoarele cuvinte.”Deja esti prizonier voit intr-o cetate milenara, care a strans in ea dorinte, comori, bucurii, reusite si esecuri. Te gandesti la toti cei care au trecut pe acolo in fata ta, la alpinistii ale caror harti si materiale le ai in mana,si te simti mai aproape de acest univers. Da…bati la portile lor, caci Craiul este portalul spre iubirea de stanca. “

La momentul respectiv, Valcelul cu Fereastra a fost, literalmente, primul traseu nemarcat parcurs in Piatra Craiului, ce ne-a deschis in egala masura apetitul spre alte brane si vai din abruptul vestic. Anilor de ucenicie  petrecuti printre grohotisuri, saritori, calcare si conglomerate le-au urmat alti ani petrecuti mai mult pe verticala in trasee de catarare, mai grele sau mai usoare. Insa la un moment dat, firul s-a rupt cumva, si destul de repede am pierdut usurinta si naturaletea miscarii, precum si rutina manevrelor de coarda si a asigurarilor. Au trecut ani de zile fara nimic mai mult de o Valea Morarului sau o Valea Alba. Si acelea, o singura data pe an.

Asa ca propunerea lui Andrei, de a merge pe Valcelul cu Fereastra nu se integra in preocuparile noastre uzuale de weekend. Dar cum era una din acele putine dati in care puteam iesi alaturi de ambii nostri prieteni, nu am stat prea mult pe ganduri. Eu si Claudia am adus vorba de ceva materiale de asigurare, dar ni s-a explicat ca nu e nevoie. Claudia a fost mai constiincioasa decat mine si a citit macar descrierea. Eu am ramas cu amintirea celor 4 saritori si a insiruirii Vacelul cu Fereastra, Valcelul cu Smirdar si Canionul Cioranga Mare.

Cum sambata se anunta o zi caniculara pentru standardele Brasovului, incercam sa pornim devreme, inainte de 8.30. Nu suntem singurii cu asemenea ganduri caci poteca ce merge spre izvorul  capitanului Orlovski e destul de animata. La urcare abordam varianta mai veche, lasand poteca marcata pentru coborare. O ora si jumatate pana la refugiul Sperantelor si ganduri de a reveni in zona.

Valcelul cu Fereastra ne iese repede in cale si incepem sa lucram metodic la cele 4 saritori. Ele nu sunt grele, din punct de vedere tehnic. Mai greu e mersul ca pe oua dintre ele, caci mai avem in spate o echipa si am vrea sa minimizam pe cat posibil pietrele ce se rostogolesc, fara voia noastra, la vale.

E total diferit ritmul de azi, asezat si cumpatat, de alergatura cu care sunt obisnuita. Cautat prize, cautat linia, cautat momaia urmatoare si printre toate acestea, momente de admirat, caci suntem doar in imparatia stancii.

Iesim pe nesimtite in creasta. Lumea care se perinda pe la Ascutit ma scoate putin din zona de comfort, mai ales ca in ultimile weekenduri am mers doar pe coclauri, pe unde nu ne-am intanit cu nimeni. Dar  cotim repede pe Braul Cioranga Ramura de Sus si ne incepem lunga coborare. 
Grohotisul se transforma in poteca de pamant, dar panta ramane sustinuta si cere mereu atentie.

E miezul zilei, e cald, ma dor picioarele de la reintalnirea cu incaltamintea pe  care nu am mai folosit-o de ani buni, dar imi e inima plina de frumos. Simt ca am regasit ceva. Bucuria unei ture intre prieteni, cotrobaitul prin cotloanele Craiesei, cotloane prin care stanca se vede parca mai alba si se simte mai aspra, provocarea unui pas sau a unei saritori, dar si amintirea unei toamne calde si lungi in care am descoperit nemarcatele din Crai.

Text: Mihaela

Descriere traseu: https://www.climbromania.com/Ruta.aspx?ID_Ruta=718

Dimineata la plecare, aproape de plaiul Foii. A fost si ultima data cand am vazut soarele pentru urmatoarele 3 ore.
Intrarea in cetate, drumul spre refugiul Sperantelor.
Prima bariera, o scurta bucatica de catarat pe una din variantele ce urca la refugiu.
refugiul sperantelor
Aglomeratie mare la refugiu, cu toate astea am gasit si un coltisor in care era putin mai liniste…
valcelul cu fereastra
Prima intalnire mai adevarata cu stanca si primul horn.
valcelul cu fereastra
Claudia in actiune.
valcelul cu fereastra
Fereastra de la capatul valcelului cu fereastra.
Fereastra ce seamana mai degraba cu o mica arcada…
Reintalnirea cu soarele dupa ore bune la umbra.
Momentan, pe un mic tanc cu prize bune. Poate anii urmatori si din nou si in pereti.
Pauza de masa.
bocanci munte
O zi petrecuta integral in bocanci, pana la urma nu a fost chiar asa de rau…
A doua fereastra cu dimensiuni mai de fereastra.
refugiul ascutit
La refugiu si pe creasta aglomeratie mare, chiar daca nu se vede din putinele poze facute pe aici.
In departare, vazut de la 2000m, Brasovul.
braul cioranga mare
Partea frumoasa se termina aici, urmeaza 1600 de coborare cat se poate de abrupta.
canionul cioranga mare
Soarele, Andrei si canionul Cioranga Mare.
Uite!, acolo se vede mai bine peretele Lirei.
Norisorul ratacit la sfarsit de zi

Berevoescu, Comisu si o baie in Pecineagu

Weekendul trecut a fost unul al extremelor. 

Daca ar fi sa rezum ziua de smabata intr-o singura fraza, as spune cam asa: am emparizat cu cozonacii secuiesti invartind pedala pe sub soarele naucitor din secuime si facand slalom printre masini. Planul pe hartie parea bun: doua zile pe cursiera prin secuime. Sigur gasim noi ce sa facem. Ne aduceam cu placere aminte de o tura similara in 2018, dar de data asta, nu a fost sa fie “cu tronc”, pentru ca am murit de cald, ne-am fofilat pe drumuri inguste si lipsite de vizibilitate si am facut baie de multime, pardon de masini, caci parca toti secuii iesisera la plimbare. Dupa 140 de kilometri si dupa ce am zis pas urcarii de la Madaras, ne-am gasit in final linistea in fata unei fripturi pregatite de prietenii nostri. 

Dar linistea aceea adevarata am gasit-o duminica, in salbaticia Fagarasului. Tura nu este o premiera. Am rafinat, de altfel, putin, o tura facuta in 2018 alaturi de Doru si Florin. 

Radu are un fix cu baia anuala, regulamentara, de la Pecineagu. Asa ca acolo mergem. Doar ca evident ca nu prin Satic. Pecineagu e doar un bun pretext pentru o tura in Fagaras. Una a contrastelor. Ai forestiere rulabile si lipsite de deschidere, ai push si carry bike din belsug, ai single trail pe creasta Fagarasului, acolo unde intalnesti mai multi drumeti decat bicilisti si ai si una din cele mai faine perspective asupra Pietrei Craiului. Tura nu este nici una usoara, caci jumatate din diferenta de nivel e stransa impingand sau carand bicicleta. Dar efortul depus se merita. Tocmai pentru ca el, efortul, va mijloci ca tu sa ajungi in creasta dupa-amiaza, cand s-a inmuiat lumina, cand umbrele se alungesc, temperaturile coboara incet stimuland formarea si transformarea cetii ce urca de pe nord si se destrama cand intalneste soarele. Si cand se face loc pentru putina magie. 

Pana acolo insa ai de muncit..Incepi cu saritul muchiei intre Rudarita si Pecineagu. Forestierul placut nu te pregateste pentru carry bike-ul ce incepe de cum intrii pe poteca. Nici nu vad de ce i te-ai opune. Curand, foarte curand o sa iti dai seama ca e cel mai eficient mod de deplasare pe serpentinele scurte ale potecii. Apoi, al doilea risc e sa nu te impiedici in jungla ce precede iesirea din padure. Multe tufe de zmeura bine coapta la vremea asta, rugi ce se agata de tine, urzici sub acoperire, urci in stransa comuniune cu natura. 

Comuniunea continua si pe coborarea spre Pecineagu, pe o combinatie de drumuri si poteci aflate mereu intr-o stare incerta in care primeaza degradarea. Pe versantii de deasupra lacului se duce o lupta acerba intre ierburi si pasii ocazionali ce mai mentin inca poteca “in picioare”. Si acum, pe buna dreptate ca nu ai prea multe motive pentru a calca pe aici, cand la lac poti ajunge comod cu masina, din Satic. Si nici prea multe drumetii nu sunt de facut in zona. 

Ajunsi la lac, exista o optiuni. Faci dreapta pe ramura drumului care e inchisa in mod natural in urma unor caderi de pietre sau alegi ramura din stanga cu minim trafic auto. In 2018 am ales varianta linistita, dar deja incepea sa creasca jungla pe acolo. De data asta, am mers spre baraj si am prina drumul mai mare. Navigam cu talent printre balti si noroaie pana la unul din putinele locuri cu acces facil la luciul apei. E liniste. 2 corturi, 2 barci gonflabile la care se vor adauga in curand si doi ciclisti. Asta e loc de distantare fizica. Pui bagajele pe bicicleta, costumul de neopren, buoy-ul, si daca te cheama Radu si caiacul gonflabil pe care planuiesti sa il cumperi, si sezi tihnit 2 zile pe malul lacului. Eventual la vremea perseidelor. Nici retea nu ai, deci musai pune in bagaj si 2 carti.  Si nu are cum sa nu iti placa locul, linistea, padurea, cerul albastru, apa curata. Si rece, doar am pus neoprenul pe lista. Eu sunt o finuta si zic pas la baia din lac. Cineva trebuie sa stea si pe mal sa produca material pentru story-urile lui Radu de pe Facebook si postarile de pe Instagram. 

Bun, acum daca am bifat baia, ramane sa rezolvam si partea cu ajunsul in creasta Fagarasului cu bicicleta, caci inca nu am descoperit portalul prin care de la Pecineagu ne-am putea teleporta la Berevoescu. Desi zau daca nu l-am cautat atat pe un mal, cat si pe celalalt al lacului. Mi-e teama sa nu fie scufundat… Fara portal trebuie sa pedalam. 

Acum doi ani, forestierul ce pleaca de la coada lacului si urca la Berevoescu fusese luat de ape. Acum a fost reparat si e perfect ciclabil. 

Bucuria se termina insa odata cu forestierul caci stana din fundul vaii e parasita. Si experientele anterioare prin munti ne-au invatat ca daca in zona nu se mai pasuneaza si potecile ciobanesti nu mai sunt folosite, in 2-3 ani ele sunt de nerecunoscut si curand, de nestrabatut. 

La cat de mare e iarba si la cat de suculente sunt urzicile, aici nu s-a mai urcat din 2018.Traversam cu pasi mici intinderea de ierburi galbene si inalte de un stat de om si reintram pentru putin timp in padure. Apoi vin jnepenii si in final, pe la 1800 m iesim intr-o caldare glaciara unde poteca se observa inca cu usurinta cum urca din cateva linii frante pe versantul din dreapta (cum urcam). Franti urcam si noi spre cota 2200. Inalt a mai crescut domne Berevoescu asta! Amintirile spun ca in 2018 a fost mai usor. Acasa cifrele m-au contrazis. 

Cert este ca nu se zgarcim cu pauzele caci locurile sunt faine. Salbaticia e la ea acasa pe aici, apele culg tumultos la valea, verantii se scurg si ei in tonuri nesfarsite de verde, afinele sunt gata, mari si suculente, iar soarele fierbinte cere si el odihna. 

Sa tot fie aproape ora 17 cand am ajuns sus. Partea buna este ca de aici locurile sunt 95% ciclabile. Daca ne-am da si dusi. Dar nu ne dam. Imi pun in minte sa vin neaparat cu Claudia pe aici. Nu stiu cum si cand, dar trebuie sa ii arat si ei Craiul inainte de apus. Si cu Radu vorbeam sa urcam intr-o sambata sau intr-o duminica la Comisul. Nu e nevoie de mai mult de atat pentru o seara tihnita intr-un loc frumos. Trec ele si concediile, dispar mustele, vine toamna. Muntele ramane tot acolo si ne cheama pasii. Si nu suntem noi oamenii care sa se impotriveasca chemarii. Mai problematic e cand sunt mai multe chemari si nu stii ce sa alegi. 

Pana una alta ne continuam coborarea pe care o gasim intr-o stare chiar bunicica. Apusul ne prinde pe ultimii kilometri inainte de Plaiul Foii si abruptul purpuriu al Craiului ma duce cu gandul la apusurile din Wilder Kaiser. Usor alte dimensiuni, experiente diferite, dar dragostea de munte e mereu aceeasi si mereu acolo, indiferent ce activitate facem si unde ne gasim.

Track , date si descriere, pe Strava, respectiv pe Ride with GPS. De pe Ride with GPS puteti descarca track-ul si acolo gasiti si toate detaliile tehnice.

https://www.strava.com/activities/3956184213

Incepem dimineata cu socilizare si cu intalniri neasteptate la Plaiul Foii, dupa care atacam forestierul de Rudarita, unul din locurile in care iti scoti parleala daca ai o bicicleta dupa tine.
Rasplata dupa 300 de metri de carat bicicleta in spate pana in muchia ce leaga Tamasul de Fagaras.
Deasupra barajului. Natura se regenereaza pe aici, mult mai repede decat ne-am imagina. Spre exemplu acum 4 ani pe aici era un forestier lat de 3 metri pe unde e facuta poza asta.
Pecineagu, dupa parerea mea cel mai frumos lac de munte de la noi. Sunt tare curios cum arata in schimb toata zona asta inainte de construirea barajului.
Pauza regulamentara de baie. Un lucru ce trebuie facut cel putin odata pe an. Sa inoti prin apa rece si curata de munte, pana in mijlocul lacului, cu munti si cu padure in jur, cu metri buni de apa sub tine. De repetat.
Verde crud de primavara prin zonele umede din jurul paraului pe malul caruia urcam spre Fagaras.
Nu ai zice ca mai sunt cateva zile si vine toamna.
Urcam pe forestier pana la 1600 de metri. Aici in schimb supriza, stana de acum 2 ani nu mai exista si poteca ce urca de aici in creasta a inceput sa se degradeze in mod accelerat.
O ora si ceva mai tarziu si 500 de metri diferenta de nivel cu bicicletele in spate. Caldarile maiestuoase ale Bratilei in schimb ne fac sa ne simtim in mijlocul pustietatii si sa uitam de oboseala.
Prima intalnire cu Craiului, aproape de varful Berevoiescu.
Momentul de magie al zilei, intre lumina si intuneric
In lipsa de alti subiecti ce se odihneau la 200 metri mai in fata in iarba, improvizam….
A inceput sezonul umbrelor lungi.
Unul cele mai frumoase locuri in care poti sa cobori pe bicicleta din Romania.
Epic Fagaras.
Ride on!
Golim rucsacii de ultimele ramasite de mancare si terminam cutia de cola carata timp de o zi pana aici.
O zi perfecta.

O zi prin pustietatea din Lotrului

E ora 18 si imping bicicleta cot la cot cu Cristi spre Varful Pietrele Albe. Arsura soarelui parca s-a mai inmuiat putin si e bine asa, caci apa ne e pe terminate. Avem deja 50 de kilometri si peste 2000 m urcati azi, ceea ce, daca adaugam factorul bagaje, inseama ca am muncit ceva. Il intreb pe Cristi daca tura de fata e un bun inlocuitor de ProPark si mi se raspunde ca ProPark-ul e Pokemon pe langa epica noastra. Nu stiu inca daca ar trebui sa intrepretez asta ca pe o lauda, probabil ca nu, caci in ritmul asta, nu o sa mai mearga nimeni cu noi in ture. Cum spunea si Cristi, statistic vorbind, majoritatea oamenilor isi doresc ture placute, urcari ciclabile si cu deschidere, poteci faine de coborare dar nu prea tehnice, distante potrivite si confortul unui pat si al unui dus. Abordarea asta spartana cu impins bicicleta, carat bagaje, spalat la rau si ferit de atacul tantarilor nu e pentru oricine.

Muntii Lotrului au fost probabil revelatia verii in materie de bikepacking. Potrivit de ciclabili, potrivit de lungi, suprinzator de inalti, departe de aglomeratia din muntii celebri dar si feriti de stane si caini agresivi. Inca de la prima parcurgere, acum o luna, ne-am pus in minte sa revenim. Eu una, nu ma asteptam sa se intample chiar atat de repede si ma gandeam mai repede la o tura de iarna, pe schiuri de tura, dar Radu insista cu ei si de data asta vom parcuge toata partea lor vestica, din Curmatura Bucegi si pana in Transalpina.

Stiam ca in fata ne sta o zi lunga, ciclabila, dar lunga, in care vom strange peste 2000 m diferenta de nivel, asa ca eu una, nu ma grabesc in Voineasa. Cumpar mancare cat sa ne ajunga pentru doua zile pline de efort, caci eu si Radu nu functionam cu jumatati de portie, cum mananca Cristi. El, din 2 bucatele de cascaval si 2 felii de salam s-a saturat. Noua asta abia ne ajunge pe o masea. Ce e drept, si pantele alea pe care ma incapatanez sa stau in sa pedaland in forta cu foaia de 34 isi cer tributul sub forma de calorii.
Prima mie de metri ar trebui sa fie usoara, caci din Voineasa avem un forestier 100% ciclabil pana in Curmatura Bucegi. Hai sa il numim Trans-Lotrului, caci drumul uneste practic sudul (Voineasa), cu nordul (Sibiu), trecand prin punctul cel mai de jos al crestei Lotrului- Curmatura Bucegi 1610 m, impartind practic creasta in doua parti aproape egale (partea de est si cea de vest). Planul nostru e ca o data ajunsi in Curmatura Bucegi, sa cotim spre vest si sa ne mai oprim in Transalpina. Urcarea pe forestier e lunga, dar nu e nimic de speriat, cu exceptia caldurii. E o caldura afara, ceva de speriat. De fapt o zapuseala care genereaza valuri de transpiratie ce definitiveaza stratul de jeg si piele lipicioasa capatat din zilele anterioare.

Se impune o baie si cautam cu ochii locul perfect: o bulboana, cu mal accessibil si scaldata in soare. Il si gasim, dar doar Radu e suficient de curajos sa intre cu totul in apa rece de munte. Eu si Cristi ne multumim sa ne spalam temeinic, dar de pe mal. Acum imi pare o ocazie potrivita sa imi schimb si base-layerul. As schimba si tricoul, care e ud fleasca pe spate, dar asta e singurul pe care il am, asa ca il agat pe rucsac sa se mai zvante. Dupa ce am rafinat, in America de Sud, uniforma perfecta pentru bikepacking, nici nu imi mai bat capul sa mai incerc alte combinatii…Doar ca umezela din Romania e diferita de uscaciunea din America de Sud, si desi tricoul de lana nu pute, prinde un aer jilav care impune uscarea lui, mai ales dupa ce tu te speli si mirosi a deodorant.

Asa ca, racorita, cu tricoul fluturand pe rucsac, continui urcarea dar ma poticnesc in niste tufe de zmeura de care ma smulg cu mare greutate. Sa tot fie ora 12 cand terminam cu forestierul si facem stanga spre Lotrului. Inainte de atacul Negovanului, atacam proviziile carate in rucsac si la umbra ultimului brad de pe marginea drumului facem o pauza de masa cu salata si fructe, cat sa imi usurez bagajul. Ce e drept, ceva proaspat si racoritor merge numai bine pe caldura asta. Definitivam masa cu multi biscuiti (pentru calorii) si o luam din nou la deal.

Imi era putin tarsa de urcarea pe Negovanul Mare, caci varianta pe care o stiam noi mergea prin niste santuri adanci, pline de iarba mare si nu aveam niciun chef de sauna aferenta. Insa de data asta suntem mai inspirati, caci tinem un drum partial ciclabil, dar totusi o urma de drum, curat, ce ne ajuta sa urcam cu mai mare usurinta pe Negovanul Mare. De aici si pana pe Steflesti suntem in teren cunoscut si cumva, in mod eronat, in mintea mea, calculele spuneau ca de indata ce ajungem pe Steflesti (adica in cam 2 ore) creasta Lotrului e ca si incheiata.Pe Steflesti am ajuns la timp, dar de acolo, am mai mers o dupa-amiaza intreaga pe creasta. Intre cele 4 varfuri ramase sunt distante destul de mari, drumul urcand pe fiecare dintre ele.

In zona Muntele Larg tragem la o stana sa intrebam de apa si de branza, rezolvam doar apa. De acum incolo e cazul sa ne cautam loc de innoptat. Alesul va fi un luminis pe coborarea spre Transalpina, la limita padurii, loc numit si “La tantarul feroce”. Rezolvam tantarii cu un foc de lemn de brad si ne pregatim pentru ultima noapte dormita afara, sub un cer atat de negru si atat de plin de stele cum numai in locurile aflate la zeci de kilometri de orice asezare omeneasca mai poti sa gasesti. Imi aduce aminte de cerul din America de Sud, Calea Lactee se reliefeaza si ea cat se poate de clar si da, sunt recunoascatoare pentru simplitatea noptilor de vara, securitatea pe care ti-o da o mana de prieteni si leganatul domol al hamacului, intins perfect. Si azi a fost o zi buna.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/3893380369

Hamacul care nu a rezistat noptii.
Prima pedala de dimineata, prin locuri cat se poate de idilice.
Dupa o pauza de realimentare in Voineasa cu multe cafele (2 lei bucata) vine momentul sa atacam lungul forestier ce urca spre pasul Bucegi.

Dupa doua zile si jumatate de traspiratie vine momentul primului “dus” inghetat din tura asta.
Meniul “Gourmet” de la pranz. Asta daca se intreaba lumea ce mancam prin epice. Trebuie sa recunosc ca a fost o salata surpinzator de reusita.
Cu puterile reinnoite atacam urcusul spre Negovanu mare.
Urme de drum si un urcus destulde aprig dupa toate standardele
On Za Big Negovanu
Distractia pe single-trail-urile din Lotrului.
In mod surpinzator prin marea de jnepeni care se vede in fata chiar exista o poteca.
Chiar daca de multe ori nu-ti vine a crede.
Pietrele Albe, mai degraba spre gri decat albe.
Sus jos, si iar sus si iar jos vreme de mai bine de 15 kilometri pana in Transalpina. Rezervele de apa erau deja usor pe terminate in momentul acesta.
Mihaela si cumulonibusul din Latoritei.
La 135mm. Chiar daca dintr-o letinla comprimata a telefonului tot e mai bine decat nimic.
Coloanele din Parang.
Sfarsit de zi, inainte de a cobora spre Transalpina pentru a gasi un loc de bivuac pentru seara asta.
Spectacolul norilor peste Parang. Din nou la 135mm.
Apusul din seara asta, de data aceasta printre brazii tineri din jurul poienii ce ne-a servit drept adapost pentru seara asta.
Foculetul regulamentar, numai bun pentru a definitiva mirosul de fum din seara asta.

Setea Mare, Setea Mica si strategica din Latoritei

Sincer, pentru astazi nu visam decat sa mancam kilometri pe paine pe Drumul Strategic si cum el va compensa tot trekkingul din Parang. Doar ca pana acolo mai avem ceva redute de cucerit: Piatra Taiata, Setea Mica, Plescoaia, Mohorul. Ce e drept, locurile devin din ce in ce mai primitoare pentru mersul pe doua roti, sau in orice caz procentul in care pedalam e din ce in ce mai mare. Totusi, abia pe la 13 am ajuns in Transalpina dupa cateva sesiuni neasteptate de push si carry bike. Acolo haos mare, dar ne oprim totusi pentru o mancare calda, caci ajunsul si reaprovizionarea din Voineasa nu mai pareau asa de sigure. Eu si Radu cumparam si ceva provizii, caci ne era teama ca cei 40 de kilometri ce ne stau in fata nu ne vor umple stomacul. Tot in Transalpina ne despartim si de Alvin, care alege sa se intoarca pe asfalt la masina. Ramanem deci in 3, insa cu partea cea mai grea lasata in urma.

Asa cum ne-am asteptat, Strategica se scurge placut sub roti. Avem spor, avem deschidere, avem afine, mergem legat, kilometrii se aduna fara prea mare efort. Proportional cu distanta scursa, rezolvam si mancarea cumparata suplimentar si chiar o completam cu afine si mai apoi cu corcoduse gasite pe culmea lunga ce se lasa spre Valea Macesului.
Gasitul unui loc de bivuac pentru seara asta nu e treaba asa de simpla cum ne-am asteptat. Ai spune ca pe piciorul lung ce coboara din Latoritei e imposibil sa nu gasesti ceva, dar nu si cand fiecare vine cu cate o pretentie. Sa nu fie iarba mare, sa fie copaci pentru hamac, sa fie lemne pentru foc, apa de baut si de spalat etc.

Ce e drept, pe dupa-amiaza s-a lasat asa o zapuseala in aer, de ne-am asudat cu totii instantaneu. Cristi e surpinzator de cooperant cu nazurile noastre, chiar si cand ii ignoram sugestia unei pensiuni in Voineasa. Ba ca e weekend si cazarile faine sunt ocupate, ba ca noi nu am carat saci de dormit, saltelute, hamac etc ca sa stam la pensiune…Insa argumentul cel mai puternic si greu de contrazis este ca e in sfarsit vara, fara ploi, fara pufoaica. Acel anotimp, care la Brasov (si la munte in general) tine fix 2-3 saptamani pe an.

La capitolul dezavantaje mentionam tantarii, insa foculetul regulamentar, de data asta cu lemn de prun ii rezolva. Cu totii ne simtim destul de obositi, asa ca nu prelungim foarte tare seara culturala si ne refugiem fiecare in hamacul sau. Al meu e cel mai bine dotat, caci are si plasa, baietii se cam lupta cu zburatoarele, dar per total, am avut parte de o noapte linistita. Doar eu. Baietii au avut treaba pe timpul noptii caci dimineata pe Cristi il gasesc pe jos, in locul lui Radu care pare disparut in misiune. In realitate lui Cristi i s-a rupt hamacul, s-a pus in iarba langa Radu, care deranjat fiind de sforaituri si-a luat jucariile si a plecat unde a vazut cu ochii somnambuli . Stiu eu de ce tin mereu antifoanele in sacul de dormit. Ele si plasa de la hamac sunt singura garantie a unei nopti linistite.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/3885787221

In asteptarea soarelui pentru a incalzi un pic atmosfera la 2000 de metri.

4 metri patrati, numai bun ca adapost de vant.
Putin mai tarziu cu un pic de soare, la garsoniera vesela fara acoperis.
Incepem dimineata cu un push-bike cinstit pana in Saua Piatra Taiata
Dimineata pe racoare. Cam in momentul acesta incep si hoardele de turisti plecati din Pasul Urdele.
Planuri, munti si ciclisti.
Single trail-uri perfecte, asezonate cu bucati de push-bike atat la deal cat si la vale.
Dupa ce trecem de Transalpina prindem in sfarsit un pic de viteza si parca dam de un teren pe care chiar are sens sa fii cu bicicleta.
E in desfasurare sezonul afinelor, pentru o luna si ceva de acum incolo.
La taurasul intaratat.
Pauza de pranz, cu lacul Vidra la picioare.
Sa sara praful!
Inca o pauza de supa la singurul izvor intalnit in drum, izvor acompaniat de o troita cu multe icoane.
Ultima parte a strategicei, ce coboara spre Valea Macesului arata absolut genial.
Nu, nu sunt cirese, sunt cele mai gustoase corcoduse mancate pe anul acesta.
Cu toate pajistile din jur nu a fost deloc usor sa gasim un loc de bivuac.
Locul de bivuac “La cei 3 pruni batrani”.
Plasma regulamentara.
Sfarsit de seara.

Perseidele la Tiganesti, intre doua zile de munca

Perseidele din vara covidului au fost de fapt doar un motiv pentru a strange mai multi oameni faini pentru o seara de august petrecuta pe sus. Vara se apropie de sfarsit, chiar daca zilele calde cu care e binecuvantat Brasovul nu par sa anunte asta. Dar din experienta altor ani stim ca ele nu tin mult si mai ales combinatia de zi lunga si zi calda e pasare rara pe munte. Asa ca strangem o mana de prieteni cat sa indulcim cu o vorba lunga abruptul urcus al Ciubotei si plecam in sus cu tinta Tiganesti, unul din putinele refugii din Bucegi de unde se vad fain si apusul si rasaritul.

Forestierul se scurge repede sub talpi si panta de desupra refugiului Salvamont ne regleaza rapid ritmul. Atat cel de deplasare cat si cel de vorba. Padurea imi pare lunga, mai lunga decat mi-o aminteam probabil si datorita faptului ca mereu am mers pe aici in (aproape) alergare. Urcusul abrupt nu m-a inspirat sa calc prea des prin locurile astea, cu exceptia concursurilor de alergare la care am participat cu ani in urma. Dar totusi iesim la un moment dat si la lumina, iar deschiderea vaii, coltanii abrupti care o strajuiesc, verdele pantelor de iarba si cerul albastru spala amintirea padurii neinteresante.

Prag dupa prag, idei pentru noi ture, locuri faine de cort, pe toate le bifam in gand. Cat noi avansam in sus, soarele o ia in jos si ne intalnim undeva sub varful Scara unde pregetam putin pentru a admira apusul. Culori blande, culori calde ce se topesc unele in altele, o alta zi ce se incheie frumos. Ajungem la refugiu fix cu ultima geana de lumina si pentru un sfert de ora cochetez cu ideea de a dormi afara. E cam singura sansa de a vedea Perseidele, altfel stiu ca o sa intru in refugiu, o sa imi intind salteaua si o sa adorm cat ai zice stea. Ceea ce s-a si intamplat, ajutata fiind de o pereche de antifoane care nu imi lipsesc din rucsac.

Daca stele cazatoare nu am vazut, macar ma mobilizez pentru rasarit. Cat asteptam sa se iteasca soarele, pun repede de o cafea si scot din bagaj resursele de dulciuri , cat sa ne incepem ziua cu dreptul, mai ales ca in fata ne sta o lunga coborare pana in Bran. Cum eu am facut traseul, am lasat pentru coborare varianta cea mai domoala- Clincea. Plec cu Suzi inainte si cum ne merg picioarele, asa ne merge si gura, si in 1h40 suntem la masini, gata sa ajungem la munca la timp, cu plinul de munte facut.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/3908532697

https://www.strava.com/activities/3910204571

La plecare, intimidati putin de cei 1500 de metri de urcare.
Lumina faina deja la iesirea din padure.
Jocuri de nori si lumina atunci cand iesim din caldarea superioara.
Speram ca soarele sa mai iasa odata din spatele norilor in seara asta.
Norocul pare sa ne surada.
Pozitia perfecta pentru a poza in fata apusului.
Ultima geana de lumina.
Contre-Jour si culori
Ajuns la refugiu, cu luminile din tara Barsei deja aprinse.
Asteptand Perseidele. Trebuie sa mentionez ca nu trebuia asteptat prea mult pentru a vedea meteoritii. Iar unii dintre ei chiar ofereau un adevarat spectacol. Din pacate era mult complicat sa le si prinzi in memoria aparatului foto. O sa ramana totusi in memoria noastra.
A doua zi, o dimineata calda, cafeaua de dimineata si prima geana de lumina.
Tic-tac.
Picture in picture
Aproape ca la mare. Doar ai munti in loc de mare.