All posts by Diaconescu Radu

Jurnal de cantonament din Brasov


Nu se intampla in fiecare an sa ai parte de aproape 2 saptamani cu temperaturi calde in Februarie, ba chiar au fost ani in care Martie si Aprilie de multe ori mai friguroase. Media lunii probabil in schimb o sa fie in parametri caci dupa 2 saptamani de primavara o sa recuperam cu 2 saptamani de gerar. Dar cum in cele 2 saptamani am iesit aproape zi de zi si am avut parte de mai mult soare si de mai multi kilometri decat as fi putut spera (aproape 900) pot zice ca nu a fost rau deloc.

29 ianuarie, ultima zi cu iz de iarna adevarata.

Inca o iesire matinala in Ciucas in cautarea pulverului perfect impreuna cu Albert si cu Laurentiu. Singura problema e ca vantul si-a facut de cap ca niciodata prin Ciucas si pulverul l-am gasit ascuns doar pe valcelul lui Mateo pe care am si facut 2 coborari. In prima jumatate a zilei nu am luptat prea mult cu zapada, in partea a doua a zile in schimb da, mai ales la coborare.

In cautarea unui gram de pulver neatins in Ciucas.

Nu ajung bine acasa ca aud de la Fodori ca vor sa urce in Postavaru cu tot clanul. Dupa vantul si frigul din Ciucas nu am absolut nici un chef dar nici nu pot zice nu asa ca incerc sa-i sperii cu amenintari de frig si ceata sa nu urce nici ei. Nu reusesc din fericire, nu pot sa zic nu asa ca in 2 ore sunt din nou pe schiuri pe partiile din Poiana. Am zis din fericire pentru ca a fost probabil una din cele mai faine urcari pe schiuri de anul asta, cu cer senin, cu socializare, cu luminile orasului sub noi, fara vant si cu temperaturi suprinzator de calde. Uneori e bine sa nu ai putere de convingere.

Fodorii in formatia extinsa pana la cabana Postavaru. Cred ca au avut parte de cea mai calduroasa si faina urcare de seara din iarna aceasta.
Atmosfera de iarna veritabila de la cabana inainte de venirea primaverii din Februarie.

31 ianuarie, prima zi de cantonament

Zapada de pe sosea incepe sa se topeasca, temperaturile sunt de primavara, cerul e cat se poate de inchis si vantul e acelasi partener nelipsit. Legat de vant, desi e oras de munte asezat in depresiune Brasovul e prieten foarte bun cu vantul. Cred ca nu a fost tura din urmatoarele 2 saptamani in care vantul sa nu bata tare si suficient de haotic incat sa nu-ti dai seama daca te ajuta sau te incurca.

Plecarea de la Breakaway, loc bun si de intalnire inainte de tura si de socializare dupa tura. Ignoram complet ca in momentul asta incalcam cu brio regula mastii din oras. Macar distantati social eram.
Cele cateva minute de soare de pe ziua de azi pe drumul spre Crizbav.

1 februarie, rulajul sprinten pana la Sfantu Gheorghe si o urcare in Postavaru.

O tura mai sprintena impreuna cu Costi Iordan, ultima aparitie pe scena masochistilor carora le place sa se chinuie cu cursiera pe timp de iarna. Viteza mai mare, zapada mai putina si mai mult soare decat de obicei.

Zapada dispare pe zi ce trece, asfalt din ce in ce mai uscat, cer albastru si vitamina D. 70 de kilometri destul de munciti.

Cu cateva zile inainte ii ziceam Mihaelei ca nu o sa mai ies si la ski si la bicicleta in fiecare zi. Nu a durat mult pana cand am facut fix asta, respectiv fix luni la inceput de saptamana. De vina binenteles e binenteles Suca si telefonul venit la ora 5 legat de o urcare noctuna in Postavaru. Dar din nou, nu mi-a parut rau caci a fost din nou foarte placut. Cald, fara vant si cu vizibilitate pana in oras.

Suca in postura de subiect necooperant aproape de varf.
Cabana Jager si la 1000 de metri sub noi orasul.

2 februarie, 90 de kilometri gloriosi de primavara

Azi e singura zi fara vant puternic si in plus cu soare glorios. O zi care se simte ca un adevarat inceput de primavara, in care picioarele merg, rotile se invart usor pe asfaltul uscat si ciripitul pasarilor se aude in fundal. Partener de tura astazi e Albert iar plecare e binenteles tot de la Breakaway.

Drumul proaspat asfaltat spre Lisnau de care am aflat abia acum.
Momentul in care iti dai seama ca mai ai nisip din decembrie pe bocanci si ca poate ar fi bine sa mai ai grija si de ei.

3 februarie, vant si o bucla rapida impreuna cu Mihaela

Si astazi avem parte de soare glorios si de un vant la fel de glorios. E timp doar de o tura scurta prin jurul Brasovului impreuna cu Mihaela. Dupa ultimele zile a cazut chiar bine.

4 februarie, alergarea din Piatra Mare

Astazi bate vantul suficient de tare incat sa ma descurajeze chiar si pe mine de la bicicleta, asa ca pun din nou adidasii de alergare in picioare si urc in Piatra Mare dupa Fodori. In Piatra Mare e tot atmosfera de primavara, zapada incepe doar de la bifurcatia cu Drumul Tiganilor.

Fodorii in formatie completa.
Aparent gemenii au un fetis cu bancile intalnite in drum.

4 februarie, Sfantu Gheorghe in sens invers

Din nou impreuna cu Costi, de data asta un pic mai conversational. Cer cenusiu si la dus, si la intors. Din discutiile oamenilor care se dau mai mult cu MTB-ul dilema existentiala e cat de mult o sa mai invarti rotile cursierei dupa ce se usuca potecile in Postavaru. Raspunsul privind in spate la ultimii ani e putin spre deloc.

Intoarcerea spre Brasov si nelipsitele gunoaie de pe marginea drumului de langa Araci. Nici faptul ca e o statie de sortat gunoiul acolo nu ajuta

5 februarie, prima tura peste 100 de kilometri pe anul acesta, spre Baraolt

Am sperat la mult soare dar practic am avut parte de maxim o ora de vitamina D din cele 4 ore si ceva petrecute in sa. Am luptat cu vantul in formatie extinsa, cu Costi, Albert si Mihaela si tura a trecut suprinzator de repede. Singurul moment neplacut a fost intalnirea mea cu asfaltul pe drumul spre Baraolt, din fericire fara urmari grave.

Soare glorios si vant de spate la plecare. Lucrurile aveau sa se schimbe destul de repede totusi.
Acelasi drum Feldioara – Crizbav care a urcat destul de mult in preferintele noastre in ultimele luni.

Dupa tura de bicicleta activitatea de seara e reprezentata de un foc primaveratic la locul in care am tot revenit in ultimele 2 luni de zile, si de data asta in formatie extinsa. E ceva sa ai parte si de lemne uscate si de temperaturi placute de stat afara in mijlocul iernii. Parca masina de spalat haine pentru a scoate mirosul de fum dupa o astfel de seara e un sacrificiu in regula.

Cu focul si cu lemnele pregatite pentru o seara de socializare.
Uitatul la plasma, intotdeauna fascinant.
Portret de familie ­čÖé
Si sfarsitul serii, cu ceva mai mai multa liniste si fara teama de a vedea combustia spontana a gemenilor care se invarteau pe langa foc

7 februarie, clasica de duminica pana la Sfantu

Poate primavara asta o reusim sa readucem la viata obiceiul turelor de rulaj de duminica la care se strangea destul de multa lume acum cativa ani. De data aceasta suntem in schimb doar 3, respectiv eu, Suzi si Ovidiu. Afara la fel de cald ca zilele trecute, soarele in schimb se lasa asteptat. Ies 70 de kilometri si ceva socializare inainte si dupa tura, kilometri numai buni pentru o duminica altfel cat se poate de cenusie.

Pregatirea si cafeaua de dimineata, la Breakaway.
Cer cenusiu si asfalt uscat si vant de spate la intoarcere. Pana la urma a fost chiar bine.
Socializarea de la sfarsit de tura.

8 februarie, prima Poiana pe anul acesta

Urcarea spre Poiana e un fel de test de fitness pe care il faci abia pe la mijlocul primaverii pentru a vedea cum stai cu watti si cu kilogramele. Doar ca dupa ultimele zile s-au simtit fix ca un mijloc de primavara asa ca am zis ca trebuie incercata si o Poiana. A fost foarte bine cu temperatura si la urcare si la coborare. Watti au fost la locul lor in schimb si kilogramele. De mult nu am avut 78 de kilograme la vremea asta din an, trebuie sa vad cum reusesc sa scap de 5 kilograme pana cand incepe primavara.

9 februarie, Tampa Morning Glory si inca o tura de peste 100 kilometri

Dimineata incepe cu o cafea, cu prajitura si cu socializare la locul stiut de pe Tampa. Din nou e mai cald dimineta decat in multe dimineti de primavara si poti sta linistit cu orele fara sa ingheti.

Cafeaua de dimineata in asteptarea primelor raze de soare.
Deasupra orasului

In tura de astazi ii am ca parteneri pe Adi Vaju si pe Iustin si incepem tura cu aceasi urcare spre Poiana, urcare pe care ma chinui suprinzator de mult dupa dupa tura de ieri. Pedala incepe sa mearga abia de la jumatatea turei incolo si din rulajul conversational din partea a doua cu Adi iese o medie de viteza chiar buna. Vantul ca de obiecei a batut din toate partile. Asa soare glorios si astfel de temperaturi in schimb nu cred ca o sa mai prindem prea curand….

Adi si Iustin, conversational.
Soare glorios si 130 de kilometri sub rotile cursierei astazi.

10 februarie, ultima Poiana cu pentru ceva vreme

20 de grade arata termometrul ceasului la ora 11 in Livada Postei. Cald si pe urcare pana in Poiana Brasov, pe partii se vede cum incepe sa apara pamantul si in jur se aud pasarile cum ciripesc. Coborarea spre Rasnov e in schimb umeda si coborarea e dubioasa, mazga asta mi se pare mult mai periculoasa decat orice ploaie torentiala. La intoarcerea spre Brasov calc pedala impreuna cu Iustin incercand sa ne dam cu toti banii in ultima zi ce se anunta cu temperaturi calde, ocazie cu care ne batem si un PR pe bucata dintre Rasnov si Cristian.

Recovery-ul de seara e tot cu foc, socializare si haine ce miros a fum. De data aceasta si cu un meniu gourmet format din cartofi copti, quark, o tentaiva de pulpe de pui facute la jar si prajitura. O sa fie clar ultimul foculet pentru destul de multa vreme de acum incolo.

Iustin inainte de coborarea spre Rasnov.
Ultima seara de caldura inainte de vortex.

11 februarie, sfarsit de cantonament

Ieri trebuia sa fie ultima zi pe bicicleta doar ca vortexul pare sa intarzie cateva ore fata de prognoza initiala asa ca incerc sa profit de ultimele ore calduroase cu Mihaela intr-o pauza de masa prelungita. Ies aproape 60 de kilometri in care chiar apas pedala, la fix pentru a ajunge inapoi acasa inainte sa inceapa o ploaie torentiala de toata frumusetea.

Un pic mai multe date despre ture aici:

https://www.strava.com/athletes/1097619

Tentativa Iezer-Oticu-Fagaras

Traversarea Iezer – Mezea – Oticu – Fagaras are in mintea mea, si cred ca nu doar a mea o alura de Haute Route de Romania. Celalalt Haute-Route, mult mai provocator, mai tehnic si cu mai putin timp petrecut pe schiuri ar fi creasta Fagarasului iarna. Provocarea la Iezer-Mezea-Oticu-Fagaras vine pe de o parte si din lungimea turei, 60 de kilometri cu 3000 de metri de urcare, lungime ce e cumva la limita a ceea ce e pretabil sa faci intr-o zi lunga daca ai un nivel de fitness mai de top si daca prinzi conditii bune. Aceasi tura, cu bagaje si cu dormit la refugii si stane merge facuta si la 2-3 zile, cum am incercat dealtfel cu Mihaela acum 2 ani dar efortul probabil e comparabil si placerea de a te misca liber prin munti nu e chiar la fel.

E ora 7:00 cand iesim in golul alpin pe muchia Dracsin. Peste crestele inzapezite ale Craiului norii incep sa se inroseasca cu lumina rasaritului, pe langa noi vantul nu bate deloc si zapada pare foarte buna pentru inaintat, un strat de 10-15cm pe o baza tare pe care focile tin foarte bine. Energia si entuziasmul sunt la cote maxime si lui Alin ii vine sa chiuie de bucurie. Avem o zi lunga in fata, cu 60 de kilometri de mers pe schiuri in care ar trebui sa legam Iezerul de Fagaras. La ora asta totul pare posibil si noi avem un pic de energie si de timp de irosit.

9:15, ajung in Spintecatura Papusii pe schiuri dupa un traverseu prin care reusesc sa ocolosesc varful. Cat timp Alin si Catalin vin de pe varf reusesc sa sap urme pentru a iesi din spitecatura si dau o estimare de 2 ore de a ajunge pana pe Varful Rosu.

Ora 10:15, urcarea spre varful Batrana. Zapada buna a fost inlocuita de scoici inghetate pe care complicat sa-ti tii echilibrul atunci cand impingi varful schiului in fata. La unul dintre pasi mi se rupe prinderea fata de la foca, asa ca stau 10 minute incercand sa improvizez ceva din cordelina, in vant, la 2000 de metri. Multumim Dynafit pentru un sistem cu un cauciuc care se autosaboteaza in timp. La nici 5 minute mi se desface si cealalta prindere si urmeaza alte 5 minute de facut noduri cu mainile inghetate. Alin si Cata au inceput deja coborarea de pe varful Batrana iar muchia pe care coboara cu Fagarasul invaluit de ceata in fundal arata intr-un mare fel. Din suprapunerea de planuri din care schiorii sunt mici puncte iti dai seama cat de intinsi sunt de fapt muntii astia.

Ora 12:15, Varful Rosu. Ultima ora am luptat cu un vant destul de naprasnic care pare ca s-a intetit din senin. Varful e invaluit de un nor lenticular asa ca suntem intr-un white-out aproape deplin atunci cand incepem coborarea. Muchia o nimerim destul de bine la inceput si in mod suprinzator cu tot uraganul si cu whiteout-ul chiar stam pe schiuri. Pe la mijloc reusim insa sa incurcam muchia principala cu una ce coboara spre Coltii Cremenii, noroc ca norii se ridica putin si ne dam seama destul de repede ca trebuie sa urcam inapoi in creasta. Dupa alte 20 de minute de efort suntem iar pe schiuri si coboram pe piciorul lung ce se scurge in Curmatura Oticului.

Ora 14:30, uraganul de pe varf a ramas in spate si noi o scurta pauza de masa in Curmatura Oticului. Un stol de pasari zboara deasupra noastra dar in rest e o liniste aproape deplina, liniste atenuata de zapada absolut imensa de pe aici. La orice incercare de a te da jos de pe schiuri descoperi ca te afunzi pana peste genunchi si chiar si pe schiuri inaintatul necesita destul de mult efort.

Ora 15:30 , varful Oticu. Dupa o ora de mers abia a inaintat 3 kilometri din cei 10 pe care ii avem pana in Curmatura Bratilei. Nu ajuta nici micile transee pe care le-am sapat prin zapada destul de mare nici faptul ca trebuie sa urcam cam toate varfuletele intermediare pentru a evita pantele incarcate. Cert e ca ne miscam mult mai incet decat ne asteptam pe aici si devine evident ca daca mergem inainte spre Fagaras o sa avem in fata o noapte de efort si de strans din dinti, si cumva nici unul din nou nu suntem dispusi sa facem alegere asta.

Ora 16:30, stana dinspre Pecineagu. Hotararea de retragere a fost luata
Asa ca incercand sa profitam de lumina prindem un picior ce coboara spre Pecineagu. Coborarea e chiar faina, prima parte a coborarii prin padure, cu schiurile in spate la fel. Ultimii 400 de metri liniari inainte de a ajunge in forestier sunt luati in schimb din cel mai groaznic cosmar al schiorilor. Valcel ingust si abrupt cu copaci cazuti in toate directiile, zapada ca la balamuc, un parau rece pe care il auzi toti timpul cum curge sub tine sub podurile inghetate de apa. Un vis.

Ora 20:30, dupa primul cosmar cu valcelulul suntem in mijlocul celui de-al doilea cosmar: forestierul de 21 de kilometri pe care il avem pana la masina. La momentul asta am facut mai bine de jumatate in putin peste 2 ore, suficient cat sa ne dam seama cat de mult efort e nevoie si pentru a doua jumatate. Suficient de zis ca sunt convins ca in iad exista si o sectiune inghetata unde schiorii sunt pusi sa dea la bete pe forestiere plate. Cred ca de acum inainte voi incerca sa calculez toate turele astfel incat sa nu ajung mai calc pe astfel de forestiere prea curand.

Ora 22:20, inapoi la masina dupa mai bine de 16 ore de efort, cu 56 de kilometri si 2700 de metri urcati. Distanta e aproape identica cu cea a turei initiale, efortul si timpul in schimb clar nu. Ce ar fi de schimbat pentru urmatoarea incercare: un echipament mai usor, o zi de februarie-marite cu mai multe ore de lumina, mai putine pauze de poze si poate cel mai important de pandit conditii cu mai putina zapada. Pana atunci, inapoi la antrenament si la optimizari.

Track si date aici:
https://www.strava.com/activities/4660562532

Ready, set, go!
La iesirea din padure de pe muchia Dracsin, inca la lumina frontalelor. In jur e o liniste deplina si conditiile de zapada par numai bune.
Peste Crai, prima geana de lumina.
Alin si entuziasmul inceputului de zi si de aventura.
Catalin la poze. In departare soarele a rasarit deja peste varful Papusa.
Dracsin Morning Glory.
Peste drum, dincolo de Pecineagu se vad muchiile sudice ale Fagarasului estic.
Pe creasta Iezerului, cu zapada buna si cu un inceput de whiteout.
Spre Fagarasul ascuns.
Platourile intinse din Iezer
Coborarea de pe varful Rosu, atunci cand whiteout-ul a inceput sa se domoleasca.
Inca putin pana in Curmatura Oticului.
Creste, muchii, si un tele de telefon care nu chiar atat de groaznic. In departare se vede Curmatura Zarnei.
Sapand mini-transee pe urcarea spre Oticu.
Stana de poveste de pe coborarea din Curmatura Oticului. Acum 2 ani chiar am petrecut o noapte acolo.
Si ultimele viraje ale zilei, cu Iezerul maiestuos in fata.

In cautarea pulverului rece in Ciucas

Atunci cand plecam pe skiuri din parcarea din pasul Bratocea pare sa se desfasoare un veritabil festival de ski de tura si de split-board. E cam la fel ca acum o luna, la Sinaia cand intr-o prima zi de iarna cu zapada proaspata si cu toate instalatiile oprite muntele parea sa fie luat cu asalt de oameni ce urcau prin forte proprii. E si asta unul din efectele pozitive ale pandemiei iar cozile de la instalatii din sezonul acesta sigur o sa dea un impuls cat se poate de binevenit miscarii. Zapada sa fie.

Vorbind despre zapada iarna aceasta nu a fost deloc generoasa cu oamenii ce stau in Brasov. Front dupa front toate au venit din sud si s-au oprit in Carpati si prea putin din fulgii multi asteptati au ajuns si in nord. Nu au ajutat deloc nici temperaturile si in decembrie si am iesit poate mai mult pe bicicleta decat in multe luni de primavara. Poate ar trebui sa fac un rezumat cu toate iesirile astea pentru ca au fost tare faine.

Revenind la festivalul impromptu de ski de tura din Ciucas chiar daca e fain si chiar daca ne intalnim cu o multime de cunoscuti treaba asta si cu unele neajunsuri, respectiv ca trebuie sa te misti repede pentru a prinde pulverul cat mai neatins. “There’s no waiting for friends on a powder day” de la instalatii se transforma in “Move fast and get the first descents on untouched snow”. Si de multe ori diferenta dintre zapada neatinsa si primele urme si o panta ce pare sa fi fost tocata de o hoarda de mongoli e de doar o jumatate de ora.

Radu si Bogdana in schimb se misca chiar bine si reusim sa coboram putin in spatele lui Laurentiu, Albert si Vali pe primele doua valcele. Ceata si vantul isi fac de cap pe creasta pana la jumatatea zilei dupa care cerul incepe sa se crape si noi pornim inainte sa facem cateva coborari si pe urmatoarele valcele.

Cu tot festivalul din pas pe valcele urmatoare nu a mai coborat nimeni asa ca avem parte de 3 coborari de nota 10, cu pulver rece, printre brazi incarcati de zapada si cu un cer incredibil de albastru deasupra noastra. Cu tot stilul deficitar de ski, deprins prost si aprofundat si mai prost trebuie sa recunosc ca mi se par absolut geniale cele cateva viraje prin zapada perfecta pe care le-am prins. De fapt as putea zice a fost o zi perfecta de ski de tura si as putea sa-mi doresc ca tot sezonul sa fie asa desi sunt convins ca nu se va intampla. O sa vina incalziri si raciri, o sa fie scoici si tabla, crusta si zapada grea, ore de carat schiurile in spate si tot asa. Dar macar ziua asta fost asa cum trebuie.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/4594620120

La plecarea din pasul Bratocea cu o prima raza de soare.
In sfarsit incepe sa arate a iarna.
Doua coborari prin pulver terminate si ne pragatim de a 3-a in timp ce deasupra incepem sa vedem din nou bucatele de cer senin.
Misiune indeplinita pe primele doua valcele, e timp sa ne mutam pe creasta la urmatoarele doua valcele.
In departare Bucegiul, in prim plan splitboarderii se pregatesc sa atace valcelul.
Inca o desfocire, de data aceasta la soare.
Jocul cu umbrele.
In departare, maiestuosi si cu spiratii de munti inalti, Bucegiul si Craiul.
Inca o panta cu pulver perfect si ultima urcare a zilei. In departare poianta Teslei.
E timpul sa facem cale intoarsa spre masina. din departare urmatoru frotn a acoperit deja soarele.
Un pic de caini de soare la apus.
Sfarsitul unei zile perfecte de ski de tura.

Moeciu freeride arena, varianta 2021

In timp ce scriu jurnalul de fata in Brasov ninge serios pentru prima data dupa mai bine de o luna. A fost o luna care s-a simtit mai degraba ca o luna de martie si nu ca o luna din mijlocul iernii. O luna in care puteai sa combini alternativ schiul prin muntii inalti cu bicicleta prin zonele joase la temperaturi cat se poate de primaveratice, lucru pe care l-am si facut de altfel.

Partea buna fata de alti ani e ca totusi la peste 1500 de metri s-a format totusi o baza din zapada si chiciura cazuta in ultima luna asa ca macar nu ti-e frica ca o sa belesti schiurile. Partea proasta e ca tot procesul de inghet-dezghet din ultima perioada a transformat baza asta intr-o sticla lucioasa pe care nu ai cum sa-ti tii echilibrul fara o pereche de coltari sau de snowline-uri.

Planul pentru ziua de astazi e simplu: urcat cu schiurile in spate pana pe varful Bucsa, de aici cotit spre Padina Ski-Touring Arena, facut cateva coborari de pe Tataru, reintalnit cu Radu si Bogdana si coborat inapoi la masina. Planul a aratat bine primele 2 ore din tura, o ora de bocanit cu schiurile in spate si o ora de mers printr-o padure incarcata feeric. N-a mai aratat bine in momentul in care am iesit din padure si am inceput urcusul spre Bucsa. Combinatia de vant si gheata lucie ne -a facut sa uitam de Tataru si sa cotim catre cea mai domoala varianta de a cobori inapoi spre Moeciu, respectiv cea de pe traseul de la 4 Munti. Sa spunem ca nu mi s-a parut niciodata atat de interactiv coboratul pe o panta inghetata ce nu avea mai mult de 20 de grade.

In schimb la coborare am gasit poienile prin care ne-am jucat si acum 3 ani incarcate cu zapada numai buna de schi, asa ca intr-un fel varianta de a reconfigura tura nu a fost chiar nefericita. Trebuie sa recunosc ca tot arealul din partea superioara a vaii Barbuletului e foarte fain pentru schi de tura si ca poti sa te joci fara probleme pe aici o zi intreaga daca e zapada buna, iar orientarea de obicei iti asigura zapada buna. Priveliste faina spre Bucegi, stane, paduri de brazi, pante de 20-25 de grade, chiar nu pot sa vad ce ti-ai dori mai mult, mai ales atunci cand e pericol de avalansa prin alte parti. Bonus, daca e zapada poti cobori fara probleme pana putin deasupra vaii Bangaleasa pe schiuri, sau prin poieni chiar mai jos. Nu a fost cazul astazi, asa ca ultima ora am coborat-o tot cu schiurile in spate.

Track si date aici:
https://www.strava.com/activities/4585728030

Starea zapezii la plecare si moralul un pic la pamant in fata orei de carat in spate schiurile in clapari.
O ora si jumatate mai tarziu, pe schiuri la soare. In sfarsit incepe sa arate a iarna.
Vantul ne ia in primire atunci cand dam de pantele inghetate de pe varful Bucsa. Sa spunem ca aproape ca nu a mai ramas fir de zapada proaspata dupa ce vantul si-a facut de cap pe aici.
Spre varfuri.
Abruptul vestic al Bucegiului arata intr-un mare fel incarcat de zapada
In schimb vantul isi face de cap pana cand incepem coborarea spre Moeciu. Noroc ca temperaturile sunt cat de cat primaveratice afara.
Arena prin care ne-am dat dupamasa aceasta, cu zapada numai buna si un cadru idilic.
Un loc ce pare sa fie in alta tara, nu in Romania.
Sfarsit de zi, inapoi la primavara.

Valea Dorului mon-amour, prima zi de schi a sezonului

Inceputul acesta de sezon se anunta cat se poate de dezastruos in Postavaru si un jurul depresiunii Brasovului. Toate fronturile de precipitatii, ce au venit pana acum, au venit din sud si s-au oprit in Carpati, fix opusul anilor anteriori cand veneau de obicei din vest si se opreau si se scuturau in zona in care intoarce arcul carpatic.

Pe de o parte nu pot zice ca ma plang, am avut weekend-uri si zile in care ploua sau ningea in toata tara doar in Brasov nu, asa ca soselele au ramas momentan uscate si surpinzator de curate iar temperaturile au fost numai bune pentru iesit pe bicicleta. Trainerul e momentan abuzat doar de Mihaela si pentru mine adaptarea la frig e aproape completa si parca nu as vrea sa renunt la ea incepand sa transpir pe Zwift.

Sambata in timp ce invart pedala cursierei prin jurul Brasovului, strecurandu-ma printre stropi de ploaie la cateva grade peste 0 imi dau seama ca m-am dereglat complet. Zic asta pentru ca in cel mai dubios mod cu putinta pedala se simte chiar fain, kilometrii trec usor si ajung
inapoi acasa cu un nivel de endorfine ce sunt convins ca nu aveam cum sa-l culeg in fata watti-lor de pe Zwift. Sunt convins ca o parte din senzatie vine si de la confort, iarna asta e prima iarna cand am luat si eu haine serioase de ciclism de iarna. Varianta ieftina binenteles, respectiv Decathlon, dar hainele isi fac foarte bine treaba si schimba destul de mult experienta ciclismului pe timp de iarna.

Dar lasand rotile cursierei la o parte, ziua de duminica avea sa fie dedicata primelor viraje din sezon. Toate sursele (in care Dumitrel Marius e inevitabil implicat) spun ca la Sinaia e zapada suficienta si ca ninge in continuare. Webcamul de la cota 2000 arata o ceata pe care o tai cu cutitul in schimb.

La Busteni ploua de rupe, eu fac stocul de mancare pentru restul zilei si pornesc mai departe spre cota 1400. Zapada apare brusc pe la 1300 de metri si in interval de cateva curbe incepe sa arate neasteptat de bine. Urmeaza echiparea pe care am rafinat-o la Morning Glory si urcatul pe drumul de vara printr-o ceata numai buna de taiat cu cutitul. Zapada e grea si tasata, numai buna ca sa-ti aminteasca la primele viraje ca de fapt nu stii sa schiezi. Mai ales atunci cand nu vezi nimic si cand sus, jos, stanga, dreapta arata toate la fel de albe.

Asa ca fac ce ar face orice om cu capul pe umeri, raman sa invart foca printre braduti pe o bucata de 150 de metri diferenta de nivel pe care o am doar pentru mine si pe care reusesc sa ma asez cat de cat pe schiuri si sa-mi amintesc ca-mi place si sportul asta.

Numai bine intre timp spre Varful cu Dor pare sa se mai lumineze impingand focile la deal ajung aici fix in momentul in care ceata se crapa si incepe sa se vada marea de nori de sub noi. Spre sud padurea si brazii dinspre Vanturis arata genial complet incarcati de zapada, ceata alearga printre ei, si spre Furnica se vede un super halou. Totul arata ca in mijloc de iarna si Sinaia arata cum n-am mai vazut-o de multa vreme cu toate pantele complet acoperite de un strat indesat de zapada. Singura problema e ca inca nu e uniform si mai ai parte de denivelari si de suprinze dar talpile sunt ferite de pietrele ascunse sub zapada.

A doua parte a zilei a fost rupta din cu totul alt film, cu soare glorios, cu mare de nori sub noi, cu o multime de oameni iesiti la schi de tura pe toate pantele din jurul Vaii Dorului. Un paradis pentru schi de tura si pentru splitboard. Apusul a fost doar cireasa de pe tort.

In schimb e rost de intarit genunchii pentru a nu avea surpize sezonul ce urmeaza, nu de altceva dar miscarea rotunda si unidirectionala de la bicicleta nu prea pare sa ajute deloc la vale.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/4467765752

Prima urcare, printr-o ceata pe care puteai sa o tai cu cutitul.
Cateva ore mai tarziu, prima raza de soare vazuta de sub varful cu Dor.
Fiecare avem un pic de sfant in noi.
Glorie in stalp de teleschi, in halou. In departare se vede varful Furnica.
Urcare dupa urcare, marea de nori ramale la locul ei.
In departare Ciucasul iesind dintre nori.
Paradisul pentru ski de tura.
Spranceana si baietii de la bikeexpert tocand sistematic pulverul de pe Scandurar.
Stratila si baietii cu splitboard-ul. Un sport intr-o continua crestere.
#FaDragosteCuAparatul
Un zambet ce reflecta destul de bine cat de faina a fost dupamasa asta.
Ultima raza de lumina spre Baiului si spre Ciucas.
Apusul pentru care a meritat sa raman inca o jumatate de ora pe varf.

Deasupra norilor prin Bucegi

Tranzitia de la toamna la iarna, mie una, imi iese foarte greu. In noiembrie e nevoie de un mare efort de vointa sa ma extrag de la 18 -20 de grade si sa aterizez la 0 -2 grade cate sunt in fiecare dimineata afara. Am sperat si anul acesta la un noiembrie calduros, cum au fost ultimile doua, dar nu e cazul. In timpul iernii, la 0 grade imi e chiar cald, dar nu si in noiembrie cand intra in ecuatie ceata uda de Brasov ce acopera orasul pana pe la 13-14. Teoretic, cu putina vointa, daca urci pe Tampa sau in Postavaru, iesi la soare, dar in noiembrie, vointa aia e greu de gasit. Inca nu stiu cum am gasit-o sambata.

Ma mir si eu de mine, d-apoi Radu. Perspectiva de a pleca la 6 de acasa, sa conducem pana la Piatra Arsa, sa iesim deasupra plafonului inalt de nori, preferabil la rasarit si sa pealam o zi intreaba pe platou parea un plan bun pe hartie, dar mie imi parea ceva de neconceput caci asta insemna ca o sa fac frigul o zi intreaga. As fi mers la trekking, dar nu stiam cum e glezna, asa ca sunt atat de nehotarata incat imi e mai usor sa nu merg nicaieri. Radu insa e determinat sa ma scoata afara din casa, asa ca sambata la 5.30 dimineata este darnic in facut zgomot, aprins lumini si toate cele.

Evident ca imi sare somnul si articulez, cu jumatate de gura, ca merg si eu. Arunc in bagaj o groaza de haine, ce mancare gasesc prin frigider, o carte, o pereche de pantofi de trekking si ma instalez pe locul pasagerului din dreapta dand caldura la maxim. As putea sa sper ca vom ajunge la Piatra Arsa, vom fi tot in ceata si ne vom intoarce cuminti acasa, ca sa deschid sezonul pe trainer. Dar stiu ca sper degeaba. Globul de cristal, respectiv camera web de la Cota 2000 din Sinaia nu minte. Zice ca sus e senin. Se vad stelele. Noroc ca drumul pana la Piatra Arsa e lung si am timp sa imi adun tot curajul de care dispun ca sa fac fata zilei de astazi. Prognoza a avut dreptate si cam cu 2 kilometri inainte de Piatra Arsa iesim din nor.

E fascinanta tranzitia asta, desfurata pe repede inainte, cu ajutorul vitezei. In 30 de scunde si cam 500 m, ceata se coloreaza in galben pal, se subtiaza ca o esarfa veche de matase si se ridica precum o cortina, lasand in fata ochilor versanti pudrati cu chiciura si un cer impecabil de albastru. Radu se agita in sus si in jos, in stanga si in dreapta. Eu inca mai caut ceva curaj sa ies din masina. O fac cu toate hainele pe mine si chiar si cand plecam la drum nu intrevad vreo sansa sa dau ceva jos de pe mine prea curand. Totusi, la bariera ce marcheaza intrarea pe drumul spre Babele renunt la pufoaica si la pantalonii de fas. 100 m mai sus renunt si la hanorac.

La Babele deja imi suflec manecile de la bluza de lana si pot sa ma relaxez. Am destule haine in rucsac pentru coborare. E inca devreme si pe platou e pustiu. Tataru, Iezerul, Craiul ies usor din nor. Tot ce e sub 1900 m ramane sub plafon intreaga zi. Un alt mister al zilei este cum am reusit sa strangem 1300 m elevatie pe platou. Dar ne-a iesit si asta. Spre Omu e deja zapada, incepe la Cerdac. Alegem drumul de iarna, dar nu ajungem pana la Omu caci nu are sens. Ne oprim pentru o cura de vitamina D pe o movila cu iarba uscata ce strajuieste poteca ce merge spre Batrana.

De-a lungul zilei ceata a urcat constant si o vedeam cum isi croieste drum incet si sigur pe vaile de langa Omu. Asa ca ramanem cat mai mult timp la peste 2200 m unde parea sa fim in siguranta. Pe dupa-amiaza, lumina a inceput sa se schimbe si am pregetat pana la apus, vanand o glorie, pazind ceanul cu aburi din zona Caraimanului, ori asteptand cuminti nuantele rosiatice ale apusului. Ziua asta imi aduce aminte de zilele acelea glorioase de iarna- primavara, caldute, cu zapada firnuita, pe care canturile prind perfect, cu mare de nori la picioare si soare glorios deasupra capului. Nu stiu cate din acestea vor fi iarna asta, cate vom prinde pe munte, dar stim sigur ca o alta carantina nu ne mai prinde inchisi in casa.

Text si date aici:
https://www.strava.com/activities/4336760145

Text: Mihaela

Data 14 noiembrie 2020.

Prima raza de soare dupa o ora si jumatate de condus prin frig si ceata.
Pe platou e o atmosfera cat se poate de hivernala, polei pe drum, chiciura pe iarba si temperaturi pe masura
O ora mai tarziu incepem sa dam jos hainele cu care suntem infofoliti. In departare Leaota si in prim plan varful Tataru.
Inca putin pana la cruce, si un cer incredibil de senin deasupra noastra.
Primul golfulet la mare pe ziua de astazi, golfuletul Valea Alba.
Privind spre peretele Vaii Albe. Tare sunt curios cand vom ajunge din nou pe acolo…
Pe marginea prapastiei.
Incepe sezonul zadelor.
Urmatorul gofulet pe ziua de azi, mai degraba golful larg al Cerbului.
Omul si releul.
Una din bucatile uscate si fara zapada. Altfel era nevoie de destul de multa atentie pentru a ramane pe bicicleta pe aici.
Nenumaratele muchii ale Bucegiului iesind din ceata.
Acele Morarului in lumina calda a inserarii.
E timpul sa ne grabim sa gasim un loc fain pentru apus inainte de a lasa bicicletele sa curga la vale spre masina.
Reclamana nu foarte mascata, dar neintentionata, la Canyon.
Ultima raza de lumina

Muchiile Dracsin si Boteanu din partea neumblata a Iezerului

Partea estica a Iezerului este o descoperire relativ recenta si scanteia ii apartine lui Lucian Clinciu cu ai sai 4Munti. De nu era traverseul pe sub Papusa, orizontul nostru s-ar fi limitat la arealul dintre muchiile Vacarea si Gradisteanu. Si ar fi fost mare pacat, caci picioarele ce pleaca de sub Papusa si se pravalaesc spre Pecineagu ori Satic sunt pe inima noastra: foarte putin umblate, estetice prin forma, cu privelisti ample si neasteptate si mai aproape de Brasov din punct de vedere al timpului petrecut pe drum. 

Stiam Dracsinul, stiam Boteanu, singura piesa din trio ramasa lipsa era Cascoe. Asa ca ne hotaram ca i-a venit timpul, intr-o zi rece, dar insorita de noiembrie. Zona nu ofera prea multe ferestre pentru trekking, maxim 3 luni pe ani fara multa zapada si fara stane. Dar se preteaza bine la schi de tura in lunile de iarna si la MTB (Boteanu in coborare, Cacsoe exclus, Dracsin ramane de explorat anul urmator).

Accesul a fost facilitat substantial de asfaltarea drumului spre Saticul de Sus, astfel incat, de la capatul asfaltului, au ramas doar 3 km de drum rupta pana la intrarea spre Cascoe. Plecam tarziu la drum, caci frigul nu e deloc un bun motivant pentru a iesi de la caldura din masina. Primii 2 km se desfasoara pe un forestier ce urmeaza un fir de apa si nu stim cum sa grabim pasul mai mult, sa iesim din congelatorul asta,mai ales ca versantii din stanga si din dreapta sunt scaldati deja de un soare generos. Dupa ce parasim forestierul prindem un drum de taf cu suprafata buna (nu e ciclabil din cauza gradientului) pe care il vom urma pana la stana de la limita padurii. Stana are o panorama superba spre Piatra Craiului, izvor in apropiere si o ultima camera decent izolata, desi e destul de murdara.. De la stana parasim complet padurea si incepem sa urcam cu spor pe muchia ce ne va conduce sub varful Papusa. Sunt cam 800 m diferenta de nivel de acoperit, fara poteca buna, majoritar pe smocuri de iarba mai mici sau mai mari. Pe masura ce urcam, perspectivele se largesc, in spatele Craiului Bucegiul creste constant, iar caldarea estica a Papusii capteaza din ce in ce mai mult privirile, cu neasteptatul ei caracter alpin.

Apogeul va fi insa atins abia atunci cand vom ajunge sub Papusa si privirea va cuprinde Fagarasul, traversarea dintre Piatra Craiului si Fagaras, zona cu Varful Tamas, abruptul vestic din Piatra Craiului, Bucegii, Leota, Piatra Dragoslavelor, Piatra Mare, Magura Codlei si bineinteles, Iezerul, culmea Mezea-Oticu. O lectie nesperata de geografie. Sub varf, in directia sud (Gainatu Mare) se intinde un teren de fotbal ce ne- dat idei pentru o noapte linistita de vara, petrecuta la cort, sub Papusa, cu vedere spre apus si rasarit.

Daca am fi ajuns pe varf cu 30 de minute mai devreme (a se citi, daca Radu s-ar fi miscat mai cu talent la urcare) am fi prins si coborarea in soare. Asa, nu ne ramane decat sa ne imbracam cu toate hainele pe care le aveam la noi si sa ii dam incet la vale. Scriu incet, caci termenul de comparatie pe aici este MTBul. Stana din Boteanu este mai buna ca cea din Cascoe din punct de vedere al izolatiei, cu o ultima camera foarte buna. Lipseste insa usa principala de intrare in stana, deci la iarna va fi zapada in prima camera (cea cu vatra). Drumul ce coboara de la stana e lung la pas si fiecare il digera cum poate. Radu asculta o carte, eu imi ascult gandurile si amandoi intindem pasul caci o mana de prieteni ne asteapta cu mamaliga, friptura si prajituri. In vreme de pandemie, asemenea zile sunt balsam pentru suflet.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/4403067249

Traseu:

Drumul forestier Pecineagu-Satic -> Muchia Dracsin (triunghi galben) -> Varful Papusa -> Muchia Boteanu (nemarcat) -> Drumul forestier Pecineagu-Satic

Satul Pestera vazut de pe culoarul Rucar-Bran cu marea de nori din depresiunea Brasovului. Peste zi plafonul de nori nu s-a miscat.
Stana de pe Cascoe, probabil stana cu cea mai faina priveliste de la noi din tara.
Stana din Cascoe
Fereastra spre Crai. Cred ca si branza facuta cu astfel de priveliste in fundal are alt gust.
Muchia Cascoe
Castigand rapid inaltime pe Dracsin
Uite pe acolo am balaurit vara trecuta.
Varful Papusa cu o deschidere de 360 de grade spre Bucegi, Crai, Fagaras si Iezer
Si Leaota, uitasem de Leaota
Leota
Panoramic
Pauza de masa pe un soare cu dinti. Privelistea in schimb e de nota de 10.
Boteanu
Omul si Craiul.
Pe toata coborarea privirile noastre sunt prinse de peretii de calcar ai Craiului ce isi schimba treptat culorile pe masura ce soarele se apropie de linia orizontului
Muchia Boteanu
Munti si planuri.
Piatra Craiului
Ultima raza de lumina.

Grind Morning Glory, edita 2020

Zilele toamnei sunt numarate si imi pare ca am prins ultimul tren astazi, caci Piatra Craiului a ramas, in mod suprinzator neninsa. Minunea asta va fi deja istorie sambata dimineata, cand se anunta prima ninsoare a noului sezon, chiar si in Brasov. Asa ca ne gandim sa ne facem o bucurie si inainte de a pune pantofii de alergare in cui, sa facem o ultima tura pe uscat. Destinatia era implicita: La Om-ul cel inca lipsit de zapada. Musai asortat cu un rasarit. Cum intunericul vine de la 16.30, nu prea conteaza la ce ora pleci de acasa, caci tot pe intuneric o sa urci. La Casa Folea e frig si bate vantul. Ma zgribulesc in spatele pufoaicei si ma astern la drum cu mainile inmanusate ascunse bine in buzunare. Ma insotesc cu ceata densa ce ascunde orice detaliu, fie el om sau jivina. Insa atunci cand sunt pe munte mintea mea e de regula linistita. Poate picioarele alearga pe coclauri, insa mintea sta tihnita caci pe munte ma simt, intr-un fel acasa. In plus stiu serpurile potecii pe care am parcurs-o de atat de multe ori, incat nu imi fac griji legate de vreo posibila ratacire. Radu ma asteapta totusi de cateva ori si ne regrupam definitiv la izvorul de la Table. De acolo poteca devine mai sustinuta si castigam rapid altitudine, iesind din padure sub un cer plin de stele. Plafonul gros de ceata blocheaza orice poluare luminoaaa ce ar putea veni dinspre Bran/ Moeciu. Cerul e negru taciune, o spuza de stele il imbraca, iar Calea Lactee isi sprijina un umar peste creasta al carui contur se ridica in fata noastra. Refugiul ne primeste uscat si cu temperaturi pozitive, supa calda ne imbraca pe interior si sacul de dormit vine cu amintirea atator nopti petrecute acolo unde ne simtim noi in largul nostru- pe munte. 

Noaptea a fost rece si cum stateam facuta covrig in sacul de dormit eram aproape convinsa ca temperatura a scazut sub 0 grade. Dar ceasul spunea la 5.30 ca ar fi 2 grade cu plus, in refugiu. Ma gandesc ca as mai duce inca 2 grade in minus cu o pufoaica pe mine si o a doua pereche de pantaloni. Sau cu un sac pijama in care sa bag sacul de dormit cu totul. Fara indoiala, trebuie sa testez ambele variante.

Este una din acele rare dimineti in care Radu nu colaboreaza. Ma agit pe langa primus, fac o cafea, imi strang calabalacul si ii ofer un ultimatum lui Radu, daca vrea sa urce cu mine. Cum eu nu sunt persoana care sa se roage de nimeni, voi merge oricum in sus si ceasul se scurge in defavoarea noastra. Plecam pana la urma impreuna si dupa ce muschii se incalzesc, hike-ul acesta fortat, la ora 6.30 dimineata, nu mai pare atat de rau. Urcam cu spor si am fi ajuns fara probleme pe varf inainte de rasarit, daca nu ne-ar fi oprit vantul si ceata. Valuri mari de ceata se catara pe abruptul vestic si pravalesc la vale, catre noi. Norii se aduna din ce in ce mai compacti si ne dam repede seama ca de vom urca in creasta nu vom vedea nimic. Hotaram sa parasim poteca marcata si sa urcam pe la Coltii Gainii, pentru a avea mai multa deschidere. Peisajul se schimba in fiecare secunda in jurul nostru si exista doar doua constante: plafonul inalt dinspre nord si plafonul mai jos, dinspre sud. Intre ele domneste anarhia caci nordul scuipa valatuci de ceata in toate partile, aceasta se aduna si are tendinta sa se ridice, prinsa cumva in culoarul stramt dintre Bucegi si Leota, pe o parte, si Piatra Craiului pe alta, si sfarsete in final prin a gasi iesirea din stransoare si a se varsa lenesa in mare pufoasa dinspre sud. Catre nord e negura, catre sud e pufosenie, la mijloc e┬á spectacolul. Si noi am prins bilete in primul rand. Renuntam fara regrete la urcusul pe varf, ramanand pe la 2000 m, sub ceata de pe creasta, urmarind cu pasiune desfasurarea ostilitatilor ib Bucegi. Doar Costila, Omu si Bucsoiu rezista glorios. Tot ce nu depaseste 2400 m a fost deja inghitit de plafonul care urca, si urca. Si cand te gandesti ca la 6.30, cand am plecat, Craiul era senin lacrima si in vale se vedeau lumini….

Incepem sa ne intrebam serios daca va exista un rasarit, caci ceata s-ar putea sa fie mai rapida ca soarele. Varful Leota a cedat deja batalia. Urmarim cu maxima atentie cum linia superioara a norilor se coloreaza in rosu-auriu. Apoi ii urmeaza ceata ce se scurge pe clinurile estice ale Craiului, ce devine rozalie. Iar la final, intr-o valtoare de neguri si vant, soarele se iveste puternic si autoritar din spatele Bucegilor promitand parca linistea unei ultime zile de toamna tarzie. Mi se pare ca momentului i se potriveste un fragment din Rapsodia romana si profit de 4Gul din Crai pentru a imbina frumosul sunetelor cu frumosul imaginilor de afara. Soarele aduce cu adevarat liniste. Plafonul de ceata de pe Bucegi se retrage constant si muntii mai mici ies usor, usor la lumina… Si cand ma gandesc ca prognoza anunta soare glorios pentru astazi la rasarit. A si fost, insa doar in muntii mari. Postavaru, de exemplu, a fost mereu in ceata.
Incepem coborarea spre refugiu in tihna, caci pantele cu iarba galbene sunt acum ferite de vant (ne bate din spate) si mangaiate de soare. La refugiu e cald si adapost si daca nu ar trebui sa ajung la munca, as sta aici cu o carte in mana.

Padurea are si ea frumusetea ei si asortez la gandurile vesele putina muzica buna in casti. Ma scurg la vale printre copaci acoperiti doar pe jumatate cu chiciura ori prin poieni brumate, unde doar pasul si respiratia mea meu tulbura linistea deplina a diminetii. Picaturile de apa au ramas suspendate de acele de brad, intr-o prabusire amanata. Vremelnic caci prima raza de soare le va da o clipa de lucire, garantandu-le in acelasi timp descompunerea.

In Saua Joaca privesc pentru ultima data in urma la silueta crestei. Imaginea se amesteca cu acordurile lui Eugen Doga, si chem in casti Tandra si gingasa mea fiara. Cocoasa balaurului adormit, Craiasa mereu nehotarata, relatia mea cu muntele, eu insami…

Text: Mihael

Track si date:

https://www.strava.com/activities/4361520037

https://www.strava.com/activities/4364662392

Ajunsi la Grind, cu patura de nori si de ceata sub noi cu cu un Bucegi. In departare cred ca se vede poluarea luminoasa din Sinaia / Campina.
Mihaela inauntru pregateste supa de seara in timp ce eu ma invart in jurul refugiului incercand sa improvizez un trepied din ce am la indemana. Peste creasta la fel de multe stele ca intr-o noapte geroasa de iarna.
Orion the Hunter, releul de la Costila si Bucegiul.
Prima geana de lumina spre Bran, inainte de a se ridica zidul compact de ceata dinspre campie.
Totul albastru inainte de a aparea soarele.
Soare ce astazi a intarziat destul de mult, aproape 7:30 fata de ora cu care eram in mod normal obisnuiti pe Tampa. Bucegiul si norii din imagine au avut si ei un cuvant de spus.
Sa fie culoare!
Chiciura din poienile de sub saua joaca, cu o paleta de culori complet diferita fata de cea in care e invaluit peisajul pe langa noi.
Ceata alergand cu viteza pe langa noi pe coborarea spre refugiu
Cald si soare la Refugiul Grind in timp ce creasta e inca acoperita de ceata spumoasa ce s-a jucat in dimineata aceasta cu noi
In curand se vor sterge si ultimele pete de culoare pentru urmatoarele luni, respectiv mestecenii si zadele
Simplonul scos de la naftalina pentru sezonul rece dupa ce a stat aproape tot sezonul dezmembrat. Brazii sunt complet imbracati de chiciura dupa ceata din noaptea trecuta.


Poiana Muierii si ultima zi din epica din Parang-Lotrului

Ultima zi a epicii noastre planteaza deja samanta pentru alte aventuri si alte explorari. Pentru ca o intoarcere in Petrosani integral pe asfalt ar fi fost plictisitoare, Radu desenase track-ul pe o culme ce merge o perioada deasupra DN7A, cu intrare din Pasul Tartarau. Un forestier bun ne conduce cu usurinta in Poiana Muierii. De aici harta ne arata ca drumurile se bifurca, unul plecand spre nord, spre varfurile inalte din Sureanu, si altul spre sud. Al nostru e cel din sud, insa ochii descopera deja drumul ce incinge varful lui Patru si mintea imagineaza o continuare spre Sureanu. Poiana asta a Muierii m-a intrigat si printre planuri pentru ture viitoare ma intreb si ce povesti stau in spatele acestui toponim. Care muiere, a cui si ce a facut de a ajuns inspiratie pentru un nume de poiana ?

Acasa, internetul ma lamureste putin, dar fiind totusi o singura sursa de informare (http://valeajiuluipress.com/?p=15696), povestea trebuie privita cu un ochi critic. Pe scurt, o poveste de dragoste terminata cu sange si puscarie. Prin 1947 niste ciobani se bat pentru o femeie. Au rezultat doi mor╚Ťi, b─ât─âu╚Öii au ├«nfundat pu╚Öc─âriaÔÇŽ femeia a ajuns toponim. Pe langa telenovela asta tipic romaneasca, din punct de vedere georgafic, locul se gaseste, la granita dintre 4 judete (Gorj, Sibiu, Alba si Hunedoara) si tocmai de aceea aici se strangeau ciobanii inca din timpuri vechi.

Apoi s-au organizat nedei, mereu de Sfantul Ilie. cronicile mentionand reuniuni inca de pe la 1490. “ÔÇŁAceast─â nedeie din Poiana Muierii face parte din zestrea cultural─â a ora╚Öului Petrila ╚Öi este unul dintre obiceiurile cele mai vechi, respectate cu sfin╚Ťenie de mom├órlanii no╚Ötri. Istoria local─â consemneaz─â faptul c─â, ├«nc─â de demult, ├«n duminica din apropierea s─ârb─âtorii Sf├óntului Ilie, locuitorii din satele ├«nvecinate luau drumul plaiurilor pentru a ajunge la timp la nedeia pe care o a╚Öteptau an de an, cu toate preg─âtitile necesare unui asemenea eveniment. B─ârba╚Ťi ╚Öi femei, copii ╚Öi v├órstnici deopotriv─â, care pe jos, care c─âlare, urmau acelea╚Öi meandre ale potecilor ╚Öi plaiurilor care duceau, ├«n aceast─â zi, ├«n acela╚Öi loc: la Poiana Muierii. Urm├ónd tradi╚Ťia, a╚Öa am f─âcut ╚Öi noi ast─âzi, la frumoasa ├«nt├ólnire a mom├órlanilor care s-au ├«nt├ólnit la st├óna din Poiana Muierii. Tuturor celor care au fost al─âturi de noi, le mul╚Ťumesc” (din discursul primarului orasului Petrila, la nedia din 2018, referinta aici: https://www.avantulliber.ro/2018/07/23/momarlanii-petrileni-au-incins-nedeia-in-plaiurile-montane-de-la-poiana-muierii/).

Tot Google ne lamureste ca in Poiana Muierii se gaseste si una din cele mai moderne stane din zona Vaii Jiului, modernizata prin fonduri de la APIA, cu panouri solare, frigider etc. Noi nu ne mai obosim sa intrebam de branza, caci astazi e oricum ultima zi pe munte, asa ca incepem sa mai urcam cateva dealuri. Ultimile dealuri. Urcusuri abrupte, coborari la fel de abrupte, dupa fiecare deal vine un altul si totusi pe masura ce progresam Parangul creste si creste in fata noastra. Vedem fix partea cea mai spectaculoasa, cu Calcescu, Rosiile si Mandra, un fel de promisiune a reintoarcerii, data urmatoare, fara biciclete, la pas asezat, prin imparatia de piatra a muntilor mari, printre lespezi in dezordine si lacuri albastre si nemiscate. Acolo unde este linsite si poteca slab conturata tradeaza pustietatea, distantarea, izolarea, regasirea.

Trezirea de dimineata, cu locul de bivuac dintre brazi.
Pana acolo trebuie as mergem!
De dimineata, cu o lumina aproape perfecta si cu culmile ce merge spre Parang din Poiana Muierii.

Plaiuri libre.
Si caldarile glaciare ale Parangului in departare.
In departare, coada vestica a lacului Vidra
Cristi, Parangul si 29er-ul…


Epica Godeanu – Cernei, prima parte

Manifest impotriva comoditatii

Motto “Iesi lene din trupul asta vrednic.”

Ziua 1 Godeanu (Brazi – Gura Apei- Saua Iepii- Saua Suculetului) 

Societatea in care traim intretine confortul. Cautam un produs pentru “ca ne face viata mai usoara” si nu e nimic rau in asta, mai ales daca aceste facilitati ne lasa mai mult timp pentru noi, pentri cei dragi, pentru activitatile noastre preferate. Nu voi sustine niciodata ca e mai bine sa ne intoarcem la spalatul rufelor la rau si ca trebuie sa abolim masina de spalat. Lucrurile devin insa cu adevarat delicate atunci cand confortul se impleteste cu rutina si cele doua se strang in jurul nostru ca niste lanturi, imobilizandu-ne intr-o carapace nevazuta. 

Mersul pe munte este fara indoiala un mod (relativ simplu) de a iesi din zona de confort, pentru ca exista mereu mai greu, mai lung, mai tehnic, mai aventuros. 

La fel de sigur, mersul zile la rand pe munte, cu rucsacul in spate, innoptand pe unde ajungi, refolosind aceleasi haine, strangand o oarecare doza de jeg sau multumindu-te cu o baie rece la rau, din nou, nu sunt pentru oricine. Insa cred ca tocmai asemenea zile, cand esti imersat 100% in locurile pe care le strabati, cand mergi tihnit, fara graba pensiunii, dusului, restaurantului, trenului de prins, orelor de condus spre casa, tocmai asemenea zile se sedimenteaza ca amintiri valoroase, caci ele sunt cumva sinonime cu calatorii mai lungi, care, eventual, contin si o doza de necunoscut. Ele sparg carapacea rutinei si pe cea a confortului si fac sa simti cum viata iti pulseaza in vene. 

Noi (eu si Radu) speram sa pastram mereu o disponibilitate la aventuri, la explorari, la o oarecare doza de disconfort (termen care este oricum foarte relativ) si sa ne bucuram si peste 10 sau 20 de ani de nopti petrecute sub cerul liber, la 2000 m, de descoperirea unui munte ori a unui traseu nou, de tricoul curat, pe care il imbraci dupa 3-4 zile de mers. 

Initial, weekendul asta trebuia sa fie o pasnica tura de trekking in Retezat, dar cum nimeni din cei putini interesati nu a dat un raspuns 100% sigur, hotaram, joi seara, sa profitam de vremea buna pentru o tura de bikepacking in Godeanu. Munte nou, despre care nu stiam mare lucru, devenit totusi destul de accesibil de cand ne-am imprietenit cu drumul Brasov- Hateg. 

Ziua de pedalat incepe tarziu, trecut fiind de ora 12. Cei 24 de kilometri pana la Barajul Gura Apei se scurg lent. Ii stiam de la ProPark si nu aveam asteptari. Hotarasem sa intram in munte prin Saua Iepii, asa ca inainte de a intra in poteca, facem o pauza de masa cat pentru o salata generoasa. 
Intrarea in traseu este brutala, fara indicator si usor de ratat fara track GPS sau repere. Totusi, progresiv poteca se domoleste. Se vede ca este folosita intens de oamenii care se dau cu motoarele de enduro.  Daca la inceput nu razbim decat carand bicicleta in spate, usor, usor trecem la push bike si gasim chiar si zone in care putem sta pe ea. La iesirea din padure gasim un parau sanatos si scheletul unei stane. 

Sa tot fie trecut de 16.30 cand ajungem in Saua Iepii. De aici, imaginatia noastra promitea ca o sa pedalam. Realitatea din teren ne arata cat se poate de clar ca┬á o sa continuam sa caram bicicleta in spate. Nu avem prea mult spor azi si sarim doar doua varfuri- Baicu si Nedeia. Ne oprim chiar inainte de a cobori in saua Suculetului, in cel mai ferit loc pe care l-am putut gasi, deasupra Lacului Pietrele Albe. Ne pregatim pentru un bivuac sub cerul liber. Experienta Americii de Sud ne ajuta sa fim destul de eficienti in amenajarea culcusului si sa intram repede in sacii de dormit, pentru a pastra cat mai mult din rezervele de caldura. Mancarea calda ajuta si ea, si intinsi, cu burta plina, in caldura sacului de dormit, privim Calea Lactee. Pacat ca aranjamentul nostru cu folia de supravietuire pusa peste sacii de dormit nu a fost cel mai fericit, caci eu ma scol pe la ora 1 si constat ca sacul meu are condens sau roua la exterior. Daca n-ar avea umplutura de puf nu mi-as face prea multe griji, dar pana acum a vazut mai mult frigul uscat al Anzilor si habar nu am cum face fata la umiditate. Se pare ca o sa aflu noaptea asta…Renuntam amandoi la folie si e la fel de bine din punct de vedere termic. Un fasait in minus. Fara indoiala, varianta ideala pentru bivuacul asta ca si pentru alte ture in care planifici un bivuac in creasta ar fi fost un tarp fixat cu ajutorul celor doua biciclete. El ne-ar fi ferit si de vant, asigurand si ventilatia necesara. Doar ca trebuia sa renuntam la Calea Lactee.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/4051562244

La plecare, cu lacul de la Gura apei pe care alerga vantul cald de vara.
“Iesi lene din trupul asta vrednic” , varianta de cu un carry-bike de aproape 600 de metri
Ajunsi in Saua Iepii, fara semnal, in mijlocul muntilor. Respectiv fix acolo unde trebuia sa fim.
Spre vest, un apus inca ascuns de nori.
Un push-bike numit speranta.
O alta varianta de a urca in Godeanu, de data aceasta dinspre vest.
Aici se termina brusc muntii. Spre vest, undeva in departare incepe sa se intinda Banatul…
Ultima geana de lumina, moment dupa care trebuie sa vedem si care va fi locul in care ne vom petrece noaptea…
Respectiv sub cerul liber si plin de stele, oarecum adapostiti de vant si cu o masa de seara pe cinste.