All posts by Diaconescu Radu

TMB ziua 2, la poalele uriasilor

E ora 8 cand incepe sa se lumineze de ziua in camera de iarna a Refugiului Elisabeta. Afara o ceata laptoasa invalui refugiul, o ceata care se bate cap in cap cu prognoza de soare glorios pentru ziua de azi.

Ne apucam sa strangem sacii de dormit si sa indesam lucrurile in bagajele de bicicleta si incepem sa pregatim terciul de dimineata. Intre timp, ceata coboara putin sub refugiu si zarim la mai bine de 2000 de metri deasupra noastra culmile stancoase sau inzapezite ce tin de Grandes Jorasses si de Mont Dolent. E o priveliste ce merge numai bine cu clasica masa de dimineata, terciul cald cu fulgi de ovaz insotit de o mini cafea.

Legat de viata pe drum, inca imi vine un pic greu de crezut ca acum o luna de zile eram prin stepele nesfarsite ale Kyrgystanului, ca acum cateva zile pedalam speriati de ursi prin Calimani si acum pedalam in jurul Mont Blancului. Cu ocazia asta imi dau seama ca ar trebui sa ma apuc sa scriu cate ceva din fiecare din experientele astea, altfel parca simt ca le car in spate in rucsac si ca oricat de bine stai cu memoria, tot pierzi ceva din ele pe masura ce le tii prea mult in tolba.

Cand ne asezam in cele din urma pe saua bicicletei, ceata s-ar ridicat din nou,, iar noi coboram printr-o atmosfera bacoviana spre Val Ferret, loc in care in mod normal Tour de Mont Blanc urca din nou pe partea sudica a vaii. E un ocol pe care il faci doar pentru traseu si pentru priveliste, si pana la urma pentru asta suntem aici. Eu pariez in gand ca ceata se va ridica, Mihaela nu are chef sa faca nici un efort suplimentar astfel incat ne dam intalnire in Courmayeur la o pizza.

Pariul facut de mine pare pierzator in prima parte a ocolului. De la refugiul Bonatti incolo, in schimb, ceata se sparge in cateva minute, brusc si fara nici un avertisment, suficient incat sa iti cada putin fata atunci cand vezi ce se ascundea in spatele cetii.

E o zi perfecta de septembrie, cu un puf de zapada proaspata la peste 3000 de metri, fara nici un pic de vant si cu un cer ireal de albastru deasupra. Iar ghetarii si peretii Mont Blancului arata intr-un mare fel si iti atrag privirile din orice unghi.

E trecut de ora 12 atunci cand ajung in Courmayeur, Mihaela ma astepta la o pizza de la care aveam poate asteptari prea mari, facem cumparaturile la singurul supermarket deschis din zona si pornim din nou la deal spre Val Veny. De aici traseul nostru croseteaza din nou versantul din fata Mont Blancului, printre cabanute si partii de schi in prima parte, dupa care pe poteci pe curba de nivel. Poteca arata incredibil aici si am zabovi mult si bine la soare, in fata Innominatei pe unde pasii de cataratori ne-au purtat cu multi ani in urma.

Frigul in schimb ne face sa ne urnim din loc si sa coboram din nou in vale, in cautarea locului de bivuac din seara aceasta. Astazi nu am avem parte de o camera de iarna a unui refugiu ci de o cladire abandonata si usor lugubra, dar care e o pavaza cat se poate de buna pentru vantul de afara. Peste noapte, luna plina straluceste puternic printr-o fosta fereastra si ma trezeste cat sa ma intorc pe cealalta parte revenind la caldura sacului de dormit, simtind muschii obositi si imi dau seama ca a fost o zi plina. O zi buna de marcat in calendar, cum cred ca se vede si din poze.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/6014650356

Ce priveliste poate sa te scoata mai bine din sacul de dormit.
Dupa doua ore de pedalat prin ceata, soarele iese si pe poteca noastra. Si odata cu el, Mont Blancul incepe sa ne fure ochii.
Trail-ul cu privelistea perfecta?
Nici nu stii daca sa te uiti in fata sau la poteca.
Inainte de prima coborare a zilei.
Probabil cea mai fotogenica cismea intalnita pana acum
Nici push-bike-ul nu pare greu cu asa munti peste drum
Punta Innominata, Mont Blanc si Aquille Noire.
Oprirea pentru pauza de masa.
Ultima raza de lumina, sau momentul in care trecem de la tricou si pantaloni scurti la toate hainele pe care le avem in rucsac.
Coborarea spre Val Veny si ea cu o poteca de toata frumusetea.
Sunt curios cat va ramane din ghetarii acestia in 10-20 de ani.
Din categoria lifestyle pics, adapostul nostru pentru seara aceasta, pe tarp dar feriti de micul uragan ce s-a pornit pe seara.

TMB, de la Champex-Lac la Grand Col Ferret

Drumetii care se mai incumeta inca pe potecile din Tour du Mont Blanc au coborat aproape toti spre cazarile din vale. Doar noi pedalam in continuare la deal, pe un drum cu peste 10% panta, insa perfect ciclabil chiar si cu bicicletele noastre incarcate. La umarul drept se ridica Mont Dolent si gandurile imi zboara inevitabil la o tentativa de ascensiune de prin 2008. Au trecut 13 ani de atunci si nimic nu pare ca s-a schimbat. Radu vine cu cele mai crete idei, eu gasesc motive nesfarsite de a-i tempera avantul.

Suntem pe Tour du Mont Blanc, cu MTB-urile. E prima zi. Inca nu ma intreb ce cautam noi aici, dar in felul meu pesimsit de a vedea lucrurile sunt convinsa ca o sa ma intreb in curand. Am pornit din apropiere de Champex Lac, cumva bucurosi ca o sa scapam pentru cateva zile de teroarea parcarilor si perfectiunea Elvetiei vorbitoare de limba germana. De altfel, cum am trecut in partea franceza au inceput sa mai apara gropile, iarba de pe marginea drumului nu mai era tunsa la linie etc, de ne-a venit si noua inima la loc.

Nici nu ne asternem bine la drum ca ne si oprim pe o banca pe malul lacului si presimt ca opririle dese vor fi al 3-lea membru al turei.
Multitudinea de semne si poteci ma debusoleaza si la inceput am reale probleme cu navigatia. Prima portiune dintre Champex Lac si La Fouly are de toate. Putin asfalt, cateva catune cu strazi inguste, drumuri, poteci la deal, poteci pe curba de nivel, poteci la vale, ceva push bike, cateva izvoare, toalete curate si locuri de popas.

Partea care conteaza a zilei incepe practic in La Fouly, unde se si termina asfaltul si de unde incepe ascensiunea spre Col du Grand Ferret, primul din nenumaratele pasuri pe care le vom urca si cobori in circuitul nostru. Statiunea pare parasita, cu varfuri de 3500 veghiind obloanele trase si casele cuprinse de liniste. In Alpi e deja extra sezon si asta e cel mai bun moment pentru Tour du Mont Blanc, daca nu vrei sa faci baie de multime pe poteci. De altfel, in sezon, nici nu are sens sa mergi pe aici cu bicicleta.

Singurul varf pe care il recunoastem fara ajutorul hartii e Mont Dolent si in directia noastra urca si drumul taiat in serpentine scurte ce ne ajuta sa castigam inca vreo 300 m altitudine. Prin tufele de pe margine gasesc o zmeura pe care o gust si constat ca e lipsita de gust, asa ca decid ca e mai eficient sa continui sa invart la pedale. Drumul se termina la un gîtes (un fel de cazare mai spartana) unde auzim un neaos “Marie, adu-mi si mie ……”. De acolo incepe poteca. O poteca ciclabila in proportie de 90% pentru Radu si vreo 75% pentru mine. Pe masura ce noi urcam, in jur se stinge lumina. Din ce in ce mai putine varfuri raman scaldate in soare, umbra isi croieste drum peste tot.

In mod neasteptat, in pas nu bate deloc vantul si se poate sta doar in bluza de corp. Sunt atatia munti de admirat in toate zarile… Si ultimile pale mov-rozalii ale apusului se sting la orizont. Dupa o scurta dezbatere hotaram sa coboram spre Refugiul Elena. Poteca nu este imposibila daca nu ar fi stabilizata la fiecare 50 de metri cu niste mici busteni sau si mai rau, cu niste dale de piatra inalte si ascutite, de numai snake bite vad in fata ochilor. Asa ca ajungem sa mergem mult pe langa bicicleta, la frontala. Jos, la refugiul de sub noi nu pare a fi nicio miscare. Nicio lumina, nicio tipenie. Afisul de pe usa ne confirma. Refugiul s-a inchis pe 16 septembrie, bivuacul de iarna e insa deschis.

Din varful patului, bagata in sacul de dormit, cu burta plina contemplu acest happy-end al unei zile altfel, caci da, nu ajungi in fiecare saptamana sa pedalezi pe poteci de la 2500 m, din Alpi si sa ai noroc cu extra sezonul, sa nu te ploua, sa nu trebuiasca sa faci bivuac si sa dormi cu toate hainele pe tine, sa ai butelia plina si sa gatesti cat iti trebuie si altele.

Text: Mihaela

Track si date aici: https://www.strava.com/activities/6002925149

Deloc matinali la plecarea in tura, ceasul sa fi fost trecut bine de pranz. Noroc ca vremea buna ne asigura ca o sa ne facem damblaua pana diseara.
Perfectiunea elvetiana sub tutela steagului cu insemne de vaca.
Champex Lac si in departare Grand Combin, un alt masiv pe care aveam sa il inconjuram in mai putin de o saptamana.
Blana la vale pe un trail surpinzator de frumos spre Val Ferret
Un alt trail, de data aceasta in urcare.
Ultima raza de lumina sub Mont-Dolent.
Cu astel de munti e usor sa gresesti drumul. Tocmai ce faceam cale intoarsa pentru a prinde poteca cea buna.
De Mont Dolent ne leaga amintiri de la prima tura din Alpi e acum multa vreme.
Urcarea spre Grand Col Ferret, surpinzator de ciclabila.
Binenteles orice urcare ciclabila are si exceptii.
Ultima raza de lumina peste Grand Combin.
Degrade
Liniste, fara vant, cald si complet pustiu. Ce poti sa-ti doresti mai mult de la o seara e septembrie?
Sfarsit de zi, inaine de una din coborarile tehnice ale traseului, pe intuneric, la frontala.
Coborarea cu pricina.


De la mare pana pe Varful Omu

E ora 13:00 si soarele dogoritor al Baraganului troneaza necrutator deasupra noastra. Temperatura e de 36 de grade si in timp ce invarti pedalele ti se pare ca stai sa te rumenesti intr-un cuptor. Atunci cand incercam sa ne racorim turnand apa din bidoane pe noi senzatia perceputa e cea a unui dus cald.

Cam tot pe aici, respectiv momentul in care pedalam intre Urziceni si Ploiesti traim senzatia ca desi venim de departe si desi avem deja mai bine de 200 de kilometri in spatele nostru, mai e la fel de mult pana departe, respectiv inca 170 de kilometri pana pe Varful Omu si cam tot la fel de multi pana in Brasov. Si sa stai pe cursiera, in aceasi pozitie pe drumuri drepte, nesfarsite nu e treaba usoara.

Calculul mental al turei e destul de simplu. In intrecerea cu soarele avem 12 ore sa ajungem pana in Sinaia, 330 de kilometri relativ plati sau intr-o usoara urcare. Iese o medie de 27.5km/h cu tot cu pauze, sau de 30km/h fara pauze. Asa ca la fiecare oprire stam cu ochii pe ceas pentru a vedea cum scade media orara si totul se intampla pe fuga, intratul in benzinarie, mancatul, proviziile pentru urmatoare bucata, reumplerea bidoanelor. Totul ar trebui sa se intample pe bicicleta la fel ca si la Silk Road Mountain Race.

Constanta – Harsova, prin racoarea diminetii a mers bine, chiar daca am luptat cu un usor vant de fata. Harsova – Slobozia, vantul s-a schimbat si ne-a impins destul de serios spre sud-vest. Tot aici am trecut si la bidoane de 5L cumparate din benzinarii in loc de pet-uri de 2 litri. Constant incep sa ne faca cu ochii pepenii de pe marginea drumului, dar o astfel de pauza cu macelarirea unui pepene ar dura mult prea mult. In schimb orasele astea sunt puse la distante numai bune pentru a fi usor din punct de vedere mental, mai ales daca te misti cu o viteza decenta. 60km intre Slobozia si Urziceni, 60km intre Urziceni si Ploiesti, aproape 60 de km intre Ploiesti si Sinaia. In Urziceni luam si singura pauza mai lunga a zilei la un Lidl, cu super reci la borcan, cu banane, si binenteles regulamentarul bidon de 5 litri de apa.

Cu adevarata ne supraincalzim in jurul Ploiestiului unde incepem sa vanam benzinarii cu aer conditionat si apa rece pentru a ne regla cat de cat termic. Mihaela deja s-a hotarat sa nu mai urce pana la Piatra Arsa si sa pedaleze direct spre Brasov, asa ca in Comarnic, dupa un sandwich si un pic de pepene plec inainte intr-un ritm un pic mai “sprinten”, daca se poate numi asa ritmul in care fac urcarea spre Sinaia dupa 300 de kilometri.

Daca ultima suta de kilometri pana aici a fost epuizanta din punct de vedere mental, in primul rand din cauza caldurii, din Comarnic lucrurile se schimba complet: munte, umbra, racoare, urcare. Dupa o pauza de cola, rosii si cirese in Sinaia zici ca picioarele s-au resetat dupa 330 de kilometri pe urcarea spre Dichiu care se scurge repede. Probabil ajuta si deshidratarea si kilogramele in minus carate la deal, cert e ca fac putin peste 1h30 din Sinaia pana la Piatra Arsa.

E 19:22 cand plec de la masina, ceata invaluie partea superioara a platoului iar fundul si picioarele mele sunt recunoscatoare pentru schimbarea de sa si de pozitie. Urcarea merge bine la inceput, dupa care pe la Babele intru in ceata si-mi dau seama ca drumul spre Omu e mai lung decat ma asteptam.

La cerdac ies din ceata si urmaresc cum Costila inca straluceste in razele soarelui. Imi fac repede un calcul mental si-mi dau seama ca sunt sanse sa prind apusul pe Omu. O ultima bucata de echilibristica in urcare pe panta finala, un pic de carat bicicleta in spate pentru a scurta timp si descopar cu uimire atunci cand ajung la Omu ca soarele e inca pe cer. A fost aproape, dar astazi am iesit marginal victorios in intrecerea cu soarele. Rasarit pe malul marii, apus pe Varful Omu, intr-o zi lunga si calduroasa de vara si pe un traseu prin Baragan pe care nu-mi doresc sa-l repet prea curand.

Legat de traseu el are o estetica implicita prin faptul ca pleci dimineata de pe malul marii si ajungi seara pe un varf de munte. Totul prin forta picioarelor. O nebunie de incercat intr-o zi lunga de vara, preferabil totusi fara canicula.

Nota:

Din logistica turei a facut parte si ziua de dinainte, cand am condus din Brasov pana la Piatra Arsa, am lasat masina cu mtb-urile inauntru, ne-am urcat pe cursiere, am coborat in Sinaia, am luat trenul pana in Constanta, am petrecut 3 ore pe faleza privind marea si ne-am dus la cazare.

Jurnalul Mihaelei aici.

Track si date aici:

In aseptarea rasaritului pe malul marii. Soarele in schimb s-a ascuns dupa pacla de nori din departare.
La iesirea din Constanta, cu soarele deja sus.
90 de kilometri mai incolo, trecerea peste Dunare de la Harsova. Ora 9:30.
Pauza din Slobozia, trecem la bidoane de 5L cu ocazia asta.
Asfaltul incins dintre Urziceni si Ploiesti si momentul in care am inceput serios sa ne supraincalzim.
Vanam benzinariile si aerul conditionat. Cea de fata era cu putin inainte de Comarnic.

2 ore mai tarziu, pe platoul Bucegilor cu doza goala de Cola la piept.
Momentul in care ceata incepe sa se ridice. Nisipu din poza ce s-a lipit de cleat-uri m-a facut sa aterizez pe o parte putin mai in fata
Costila inca scaldata in razele soarelui si intrecerea cu soarele pana pe Omu.
Ultima raza de lumina si o postura de ciclist obosit dupa 370 de kilometri in saua bicicletei.

Transfagarasan Challenge

Serpentinele Transfagarasanului din partea superioara a caldarii se ridica in fata noastra ca un zid in timp ce ceata se plimba prin crestele din jur. Pulsul e deja sus, plamanii incep sa tipe dupa oxigen din cauza altitudinii si plutonul incepe sa se rasfire atunci cand soseaua traverseaza de pe partea stanga pe partea dreapta a muntelui. Ricardo ataca in fata, eu ma lipesc de el cu Andrei Baban si cu Ciprian Ursuleac inchizand mai incet si ei distanta.

Ce imi place la cursele de sosea e ca trebuie tot timpul sa gandesti, sa vezi cum stau cei din jurul tau, sa fii atent la cum merg picioarele, la care sunt momentele in care se ataca, sa fii tot timpul pregatit sa inchizi un atac sau sa te desprinzi impreuna cu el daca e cazul. N-ai zice ca lucrurile astea sunt valabile si la o cursa in care urci 1500 de metri dar Transfagarasanul are suficient de multe portiuni de fals plat unde chiar conteaza daca stai la roata sau nu.


Vin si primele 2 serpentine de pe partea stanga, serpentine pe care poti sa le iei in viteza in urcare cu un pic mai multi watti si unde poti sa te desprinzi daca vrei. Ma trezesc in fata la prima serpentina, Ricardo inchide repede golul cu Ciprian si Andrei fix in spate. Regula numarul 1 la cursele de sosea e ca nu trebuie sa muncesti niciodata in fata pentru altii care nu sunt din aceasi echipa. Asa ca in urmatoare serpentina calc putin pedala, ma desprind la 10, 20 de metri si in vad pe Ricardo cum lasa ritmul putin mai moale. De aici incerc sa ma asez la un ritm pe care sa pot sa-l tin pentru urmatorii kilometri si sa sper ca cei 3 din spate nu vor munci impreuna pentru a ma prinde.

Vine si semnul de doi kilometri, ma uit in spate si in continuare ii vad pe cei 3 la o distanta nu foarte mare, picioare dau semne de oboseala, plamanii tipa si mai tare pentru aer, carcei stau la panda si eu incerc sa pastrez ritmul pana sus. Unul din partile bune e ca la ultimele serpentine sfoara invizbila care il leaga pe cel urmarit de urmaritori se rupe si nu mai ai contact vizual direct. Pe ultimii 500 de metri golesc complet ce aveam in picioare pentru a-l vedea pe Andrei cum vine la 10 secunde in spate. N-a fost deloc mare distanta si n-a lipsit mult ca pariul facut cu 5 kilometri in urma sa se naruie inainte de finish. Dar nu s-a naruit si din cursa asta a iesit probabil unul din cele mai productive antrenamente in urcare din ultima vreme.

Sunt perfect constient ca nu as putea sa trag la fel de mult de mine la nici un antrenament si sunt la fel de constient ca mersul la curse e cea mai buna forma de antrenament pentru mine. La final a fost un loc 2 la general, cu mult in spatele lui Florea Marius, dar primul din plutonul cu care m-am insotit toata urcarea, si asta e cam tot ce conteaza ca sa stii daca ti-ai dozat cum trebuie efortul. Cu ocazia asta le multumesc baietilor pentru intrecere, mi-a super placut. Tot din categoria datelor au iesit 304w pe 1h20 la 76 de kilograme de vita furajata, si cu 306w pe portiunea superioara unde m-am alergat de la distanta cu urmaritorii.

Lasand cursa la o parte dupa concurs a urmat foarte multa socializare, cu omuleti din Brasov sau din alte parti ale tarii care au venit la concursul asta, socializare de care am ajuns la concluzia ca sunt destul de dependent.

Track si date:

https://www.strava.com/activities/5577760462

In asteptarea unui start destul de intarziat. In schimb s-a mers foarte civilizat si fara incidente pana la startul tehnic din fericire.
Poza si povestile de razboi de la finish, dupa ce pulsul a reusit sa revina in limite normale.
Cica a venit vara. Balea Cascada nu a primit memoriul in schimb.
Ciclism pentru toate varstele.
Impreuna cu brasovenii la finish.
Omuletii din Brasov, partea a doua.
Podiumul si urmaritorii cu care m-am alergat in ultima parte a ucarii.

Transfagarasa, the most spectacular road in the world.
Turul ciclist al Sibiului si profesionistii care trec ca trenul pe langa tine.
Una peste alta faina atmosfera si ca spectator la astfel de tururi, pot sa-i inteleg pe oamenii care fac treaba asta aproape zi de zi la turul Frantei.

Vampire Trails si Epicele Movile ale Blajelului

Red Bull Vampire Trails e unul din cele mai inedite concursuri de MTB de la noi: o stafeta de MTB de seara pana dimineata pe potecile tehnice din jurul traseul Bran. Am mai participat impreuna cu Mihaela la intoarcerea din America de Sud de acum doi ani si ne-a placut destul de mult amandora asa ca am zis sa incerc si anul sa o conving pe Mihaela sa facem echipa impreuna.

Singura si cea mai mare problema au fost ploile deluviene care s-au abatut asupra Brasovului in ultima luna. Padurea din Postavaru s-a transformat intr-o veritabila padure tropicala, potecile in adevarate mlastini iar MTB-urile au ramas nefolosite in casa si cu asta s-au evaporat (sau inecat) si sansele mele de a o convinge pe Mihaela.

Asa ca pana la urma varianta de backup era sa ma duc la Vampire Trails pentru poze si pentru o doza de socializare, iar duminica sa merg la Movilele Blajelului la prima etapa din Campionatul National de Maraton in speranta ca ploile se vor fi oprit in mod magic dincolo de Brasov.

Legat de ploi, sambata de inainte de Vampire Trails nu s-a dezmintit nici ea, cu regulamentarele 5 dusuri pe zi la Bran, ultimul binenteles cu o ora inainte de start. Potecile, oricat de bine au fost protejate de voluntari erau acoperite de noroiul-ciocolata in diferite consistente si eu in sinea mea ma bucur ca sunt aici in postura de fotograf si nu in cea de concurent (si ca nu am reusit sa o conving pe Mihaela).

Din punct de vedere al pozelor, in schimb, fara blitz, variantele au fost destul de limitate, dar au fost cateva momente faine prinse in culme atunci cand a inceput sa se ridice ceata de dupa ploaie. Atmosfera de la concurs si organizarea au fost in schimb de nota 10+, ca de obicei.

Ajuns acasa la 12 noaptea, aleg cateva poze, incerc sa dorm dar dupa orele petrecute in picioare la concurs somnul nu vine prea usor si dupa o noapte agitata ma trezesc la 6 pentru a face bagajele pentru Blajel. Din fericire George ne-a luat kit-urile de concurs cu o seara inainte, drumul merge bine si ajungem destul de entuziasmati in zona de start cu suficient timp pentru pregatiri.

Concursul de astazi e si primul concurs sub culorile Nomazilor doar ca la probarea echipamentului descopar ca tricoul M e mai degraba un L-XL cu riscul de a-ti pierde toate gel-urile la primul drop mai mare. Si chiar daca stiu de anul trecut ca nu sunt drop-uri pe traseu, raman pentru timpul concursului in echipamentul cunoscut si rulat de la Tibiscus.

In mod suprinzator, in schimb, desi la Brasov traim in mlastina de cateva saptamani, la Blajel lucrurile par cat se poate de aride si eu ma intreb daca nu era bine sa schimb cauciucurile cu unele mai de fuga.

Incerc sa-mi fac stretching si incalzirea regulamentara, cafeaua facuta la primus intra destul de bine pana cand o varsa Mihaela pe jos, bicicletele par sa nu se planga de nimic si in sfarsit avem parte de o zi cu soare si caldura. A meritat drumul pana aici doar pentru soarele asta glorios…

Se da si startul, descopar ca picioarele merg destul de bine astazi chiar si dupa cele 2 ore pe MTB de ieri si dupa toate orele petrecute in picioare la vampiri si pe prima urcare incerc sa ma tin de al doilea pluton impreuna cu Grec, Comisan si Mura.

De plutonul elitelor nu aveam nici o sansa sa ne tinem, eu cel putin in nici un caz la kilogramele pe care le am in vara asta. Pentru comparatie, anul trecut in iulie watii erau cam aceasi dar kilogramele erau cu 5% mai putine. Partea buna e ca fata de anul trecut sunt incomparabil mai bine asezat pe bicicleta si dupa un an de zile Canyon-ul a devenit bicicleta de mancat poteci pe paine, si la deal, si la vale. Si inca merge impecabil dupa un an de abuz.

Jumatate de cursa mergem in formatie de 3, fie de aproape fie de la distanta, cu Comisan si Mura, incercand sa imblanzesc crampele care tot dau semne ca incep sa se puna si incercand sa nu murim de sete. Formatia se rupe in momentul in care ma opresc la un punct de alimentare pentru a umple amandoua bidoanele, pierd mai bine de 1 minut si ceva si pana la sfarsitul cursei aveam sa-i vad pe cei doi de la distanta in momentul in care incepea o urcare mai mare. Pe ultima parte a maratonului ma insotesc cu colegul Lucian Bendea, el urcand incomparabil mai bine eu coborand considerabil mai bine. Ajuta clar si full-ul aici si exercitiul din jurul Brasovului, asta nu ca ar fi fost vorba de coborari tehnice pe epicele movile ale Blajelului.

Urmeaza finish-ul pe un onorabil loc 12 la general in conditiile in care majoritatea elitelor (Duca excluded) dormeau dupa Vampiri si un loc 2 la 30-39, la ani lumina de Ureche Iosif. Asta e forma, asta avem, cu asta defilam, acum oricum e prea tarziu sa fac ceva, mai ales ca in curand o sa urmeze ceva ture de pregatire pentru Silk Road Mountain Race care are un profil complet diferit. Pana atunci, Vidraru, CN de XCO / XCE si ce alte concursuri s-or mai ivi prin iulie. Si ca sa nu uit, pentru mine, clar, cel mai bun antrenament pentru concursuri e mersul la concursuri, trebuie sa notez treaba asta si pentru sezoanele / anii viitori.

Photos credits: Mihai Jeler, Vlad Ionescu, Condor Media

Prima tura de recunoastere la Vampire Trails.
Trebuie spus ca 80% din concurenti nu mai aveau zambetul pe fata dupa ce au terminat tura de recunoastere. Miruna in schimb il avea la purtator.
Ede in frunte prin ceata de pe culmea de deasupra Branului.
Urmaritorii.
Momente in care iso-ul aparatului si temperatura de culoare sunt impinse la maxim.
Castelul Bran si linia de finish inainte de a se schimba stafeta
In prima jumatate a cursei impreuna cu Mura si cu Comisan, toti la 3 categorii diferite.
Una din putinele portiuni cu noroi in care simteai ca bicicleta “danseaza” un pic sub tine.
“Epicele” coborari de la Blajel inainte de epicele coborari de la Vidraru
Atmosfera de la finish cu soare, socializare si o doza sanatoasa de normalitate.
Podiumul la 30-39
Mihaela pe podium la amatori feminim, cu jurnalul ei aici:
https://amintiridinmunti.blogspot.com/2021/06/movilele-blajelului.html?fbclid=IwAR06yzZYQNrYrz822oVGCLhRPwk-0M7mU3L_xPy3mE1UMlpuLdiHIJlzqng

Microaventura de vara, in muntii Taga

Sa definesti aventura nu-i un lucru simplu, si la fel de putin simplu e sa definesti o microaventura. Termenul a fost popularizat pentru prima data la scara mai larga de Alastair Humphreys si in principiu se refera la orice activitate ce te scoate din rutina si din aria de confort, care se petrece intr-un cadru natural si care e de scurta sau de foarte scurta durata.

Uneori nu e nevoie de sa mergi pana la capatul lumii pentru a trai momente care sa se simta cat se poate de aventuros. De cele mai multe ori e suficienta o provocare, o idee un pic transita, un grup de prieteni si un deal sau un munte. De cand ne-am mutat in Brasov am tot incercat strecuram in timpul saptamanii astfel de microaventuri. Rasarituri sau apusuri in varf de munte, clatite in mijlocul noptii, seri la foc in locuri faine, nopti la cabane sau la refugiu sau de cafele de dimineata norilor le-am incercat pe toate si nu ne-am intors niciodata dezamagiti.

Ajuta si faptul ca din Brasov sunt o multime de locuri in care ajungi in interval de o jumatate de ora, ajuta si programul flexibil din ultimii ani si ajuta si faptul ca momentan putem sa ne rupem timpul acesta cu destul de multa usurinta, dar imi e greu sa-mi imaginez ca vom renunta sa facem astfel de lucruri pe masura ce trec anii.

Din aceasi categorie intra si aceasta prima microaventura de vara pe care am strecurat-o printre ploile aproape zilnice, o seara la foc in muntii Taga dintr-un loc cu o priveliste incredibila de aproape 360 de grade spre Crai, Bucegi, Fagaras, Iezer si binenteles catre depresiunea Brasovului.

O seara petrecuta petrecuta cu oameni cu care nu ne-am mai vazut de multa vreme desi am ajuns sa aglomeram cu totii acelasi Brasov (si sa ne plangem impreuna ca Brasovul se aglomereaza), cu carnati de vita-oaie facuti la un gratar cat se poate de profesionist, cu concert de greieri in fundal si cu un rasarit pe masura. Cam toate ingredientele pentru o “microaventura” reusita.

Soimaru si urcul spre locul de foc
In departare, la cateva sute de metri sub noi, Zarnestiul.
Deasupra noastra se ridica Ascutitul si peretii de stanca ai Craiului.
Verde crud de primavara si o prima seara calda la foc.
Asteptandu-l pe Matei si pregatind jarul pentru cartofi.
Ultima geana de lumina.
Baietii au dormit peste noapte la foc, cu spray-ul de urs la cap si cu un foc intretinut peste noapte.
Prima raza de soare.
Inapoi in stana, la somn pentru inca o ora, inainte de a strange lucrurile si a cobori inapoi spre oras pentru a incepe ziua de munca

Transilvania Bike Trails ~ 50 shades of green

Lumina zilei ma trezeste spontan si fara efort. Totusi mai preget 5 minute cu ochii inchisi, ascultand padurea care prinde si ea viata cu primele gene de lumina. Spectacolul este exclusiv auditiv, caci lumina a trezit si pasarile padurii care se intrec in vocalize. Alarma noastra la telefon este o imitatie ieftina a ceea ce se aude, acum, la fata locului. Aproape de noi se curteaza 2 cuci si fara indoiala, ei au prim-planul. Apoi urmeaza o pleiada de pasari mici si frumos cantatoare, care isi fac si ele incalzirea matinala. Din cand in cand, o pala de vant scutura copacii si arunca pe cort cativa stropi grei. Padurea traieste si noi suntem parte din ea pentru cateva ore.

Pe motiv de umezeala si frig strangem si o luam din loc, cu promisiunea unui mic-dejun sub un copac cu flori. Daca nu a fost sa fie ca loc de cort, macar sa ne luam masa sub ninsoarea de petale albe. Pana la copacul cu flori mult-dorit avem insa de navigat pe potecile semi-noroioase din padure si progresam lent. Suntem singurii care cu zgomotul rotilor si al vocilor tulburam linistea diminetii si speriem caprioarele. Ne ia cam 6 km sa intersectam Via Transilvanica ce venea din Aurel Vlaicu (un sat limitrof al Sighisoarei), dar vom parasi repede T-ul cel portocaliu, care continua spre Saschiz, preferand potecile de pietris ale TBTului. Adevarul e ca dupa ploaia de ieri dupa-amiaza si ieri noapte, drumurile de tara pe care merge Via Transilvanica, croite prin lutul cel rau framantat extra de copitele animalelor, trebuie evitate cu orice pret. De dragul bicicletei si a zenului personal, caci nu ai tu atat ulei cat sa compensezi noroiul cel rau ce se lipeste de absolut orice…Asa ca ne tinem cat putem de mult pe iarba ori prin padure, pana cand parasim definitiv Via Transilvanica (ce coboara spre Saschiz), noi urmand marcajul Banda Rosie ce merge spre Mesendorf si Viscri.

Pe potecile de la TBT am mai fost o singura data, in 2017 si mi se pare ca acum, chiar si cu bicicleta incarcata, se simt mult mai fain, le simt mai bine flow-ul. In fapt, tocmai asta e frumusetea unui echipament adecvat de bikepacking: bicicleta se simte in continuare bicicleta, nimic nu troncane, nimic nu agata, poti sa o strunesti la vale prin absolut orice locuri ai merge si daca nu ai avea bagaj. Asa ca rotile se scurg spre est, cot la cot cu poteca ce urca si coboara usor.

Coboram in Mesendorf, pentru branza si cola, dar ne alegem doar cu branza. Apoi revenim pe marcaj pentru ultimii 10 km pana la Viscri si incheiem tura cu un rulaj placut pe asfaltul spre Dacia, cu vant de spate.
Fotografiile postate pe Facebook dupa weekendul de Pasti ne releva faptul ca primavara nu a ajuns inca in orice colt de tara si Trascaul inca o astepta. Sa fie aceasta urmatoare noastra destinatie pentru bikepacking sau vom astepta 1 iunie pentru munti mai mari ?

Text: Mihaela.

Zile anterioare:

http://www.diaconescuradu.com/colinele-transilvaniei-sau-peste-drum-de-fagaras

http://www.diaconescuradu.com/via-transilvanica-de-la-medias-la-biertan

http://www.diaconescuradu.com/o-zi-pe-via-transilvanica-de-la-biertan-la-sighisoara

Track si date (strava):

https://www.strava.com/activities/5237040389

Track gpx + alte informatii utile:

Fagarasul vazut de la locul de cort din dimineata asta.
Gata de plecare.
Transilvania Bike Trails, 50 de kilometri de astfel de poteci pana la Viscri.
Paduri de fag / paduri de stejar
Noroiul si moartea angrenajelor.
Locul nostru de mic dejun, sub un copac inflorit ce se scutura in bataia vantului.
Din nou in saua bicicletei, de data aceasta spre un scurt detour spre Messendorf
Dupa o pauza de cumparat branza printr-un Messendorf complet pustiu.
O ultima privire spre Fagarasul inzapezit.
50 shades of green and 50 layers of mud.
Sfarsit de trail, in fata bisericii fortificate din Viscri.
Norii spectaculosi pe care i-am prins la intoarcerea in Brasov, nori ce parea rupti din picturile renascentiste

O zi pe Via Transilvanica, de la Biertan la Sighisoara

Dimineata satul “suna” mult mai natural animat de zgomotele uzuale, caci animalele cer atentie si nu au cum sa stie ca e sarbatoare au ba. Peste noapte am ramas fara apa, asa ca hotaram sa coboram in Copsa Mare unde, la micul dejun, in loc de pasca si cozonac avem clatite cu gem, carate o zi intreaga in rucsac. Cu glicemia la cote normale ne asternem in sfarsit la drum. Dimineata prevesteste o zi glorioasa, cu soare darnic, care va lasa probabil primele urme de bronz ale anului. Prin locurile de azi, Via Transilvanica are un profil “de fierastrau”, sarind fiecare muchie si coborand in sate. Uneori urcarile sunt abrupte, alteori, drumul ne poarta in linii frante ce indulcesc panta.

Prin zonele deschise, soarele face legea si cand nu adie nici vantul, se simte aproape ca o zi de vara. Prin padure sunt destul de multe portiuni cu noroi, cel putin pana deasupra Malancravului si asta ma face sa ma gandesc ca alegerea perioadei ideale pentru a parcurge Terra Saxonum din Via Transilvanica trebuie facuta cu mare atentie si cu un gram de inspiratie. Prea devreme inseamna noroi, vreme instabila. Prea tarziu inseamna prea cald, prea uscat…

Adevarul e ca primii 30 km merg destul de incet. Recuperam insa in partea a doua a zilei cand avem super spor si ajungem destul de devreme in Sighisoara, astfel incat avem timp atat pentru o vizita scurta prin cetate, cat si pentru cateva aspecte administrative, precum incarcat electronice si facut cateva cumparaturi la un magazin pe care l-am gasit in mod inexplicabil deschis in prima zi de Pasti. Dar cum la bikepacking nu se rateaza nicio ocazie de realimentare, ne conformam si noi si ne refacem proviziile.

Cat timp ne-am invartit prin oras, am depasit si ploaia regulamentara a zilei, asa ca putem porni linistiti sa cautam loc de cort. Lasam pentru o perioada Via Transilvanica si prindem o poteca ce aparea ca fiind extrem de frecventata pe Strava heatmap, nimerind cam fara voia noastra, dar cu bucurie, in bike parkul orasului. Urcarea ne vrajeste. O poteca in serpentine, perfect ciclabila, cu sol pietros, neafectat de ploaia recenta, strecurandu-se lin prin padurea de fag ce musteste de apa.

Ploaia de acum o ora a aprins si mai tare verdele crud al fagilor si a dat padurii o tenta luxurianta, transformand-o in versiunea europeana a junglei. Umiditatea din aer mi-a deschis toti porii si simt cum transpir instant. O transpiratie lipicioasa pe care imi vine sa o ostoiesc cu toata apa ce se scurge de pe frunze. Duc cateva ramurele tinere la buze si le sorb apa din causul abia format. Apa de mai, apa cu viata, apa cu verde. Liziera padurii spre care mergem nu ne ofera niciun loc propice de cort, asa ca ne vedem obligati sa il punem pur si simplu intr-un loc mai uscat, cu putina iarba, ceva frunze si speram noi, cu cat mai putin jir. In seara asta duc boschetarismul bikepackingului la extrema, caci din lipsa de izvoare si nevrand sa irosesc in apa din bidoane, ajung sa dau jos noroiul de pe picioare cu gel dezinfectant… Macar sa stiu de ce l-am carat dupa mine atatea zile. La finalul procesului sunt convinsa ca au murit toti virusii, nu doar de pe maini, ci si de pe picioare.

Text: Mihaela.

Zile anterioare:

http://www.diaconescuradu.com/colinele-transilvaniei-sau-peste-drum-de-fagaras

http://www.diaconescuradu.com/via-transilvanica-de-la-medias-la-biertan

Track si date (strava):
https://www.strava.com/activities/5231706023

Track gpx + alte informatii utile:

Dimineata, prima geana de lumina deasupra Biertanului. Zgomotul petrecerilor din seara anterioara a fost inlocuit de cantecul pasarilor si al animalelor de ograda din sat.
Pauza de mic dejun in Copsa Mare. Sunt curios daca intr-un moment al istoriei Copsa Mare chiar era mai mare decat Copsa Mica.
Un punct de popas de 5 stele pe drumul spre Sighisoara.
Loc echipat si cu cuier.
Soarecele si cascavalul, noi si bicicleta.
Fatade vechi, fatade restaurate. Fiecare cu farmecul ei.
Fractali si primavara.
Biserica fortificata din Malancrav, printre papadii si livezi de pruni.
Fiecare sat are cel putin o cismea sau o fantana cu apa rece si buna de baut.
O lunca de parau in curs de revenire la viata.
Gasca numeroasa a grupului din Odorheiul Secuiesc cu care ne-am intalnit si in ziua anterioara.
O Sighisoara destul de lipsita de turisti, mai ales daca ne gandim la weekend-ul prelungit de 1 mai.
Dupa o ploaie torentiala, cu tot cu tunete si cu fulgere, care ne-a prins din fericire in oras, e timpul si pentru un curcubeu
Potecile de urca din Sighisoara in directia Viscri, o placere si la urcare si la coborare, chiar daca avem casa in spate.
Verde crud.
Locul de cort iesit in cale pentru seara asta.

Via Transilvanica, de la Medias la Biertan

In Dealul Frumos, dupa ce am trecut de centrul tarii am lasat muntii albi definitiv in spate. In urmatoarele zile, in Terra Saxonum din Via Transilvanica, se poarta verde. Majoritar verdele de fag, la nevoie in amestec cu stejar.

“Viata secreta a copacilor” m-a facut sa privesc cu alti ochi ecosistemul padurilor, iar in perioada asta a anului, locul cel mai bun in care te poti gasi pe bicicleta sunt padurile de foioase care ofera un adevarat spectacol. Cum Europa temperata este de fapt arealul fagului, majoritatea padurilor vor fi de fag, sau in cel mai bun caz, amestec. Iar verdele crud si suculent se implineste repede, fereastra ingusta de 2-3 saptamani meritand a fi exploatata la maxim, iar pentru asta, trebuie mers in zona de dealuri. Brasovul isi are microclimatul sau in care predomina totusi coniferele. Acum doi ani  am fost in Almajului, Cernei, Mehedinti. Anul asta ramanem mai aproape de casa, dar Via Transilvanica promite locuri noi, prin care nu am mai ajuns pana acum.

De cum parasim asfaltul ce intra/ iese in/din Medias (depinde din ce sens veniti), prindem un drum de pamant ce urca spre cateva iazuri pentru a intra relativ rapid in padure. O padure cum nu am mai vazut de doi ani de zile, caci primavara lui 2020 a trecut pe langa noi si pe langa intreaga Euorpa inghetata in lockdown. Poate din cauza asta suntem asa de entuziasmati si nerabdatori legat de primavara lui 2021. Nu numai ca a intarziat de ne luasera sperietii ca ne  scapa si anul asta printre degete, dar avem si o primavara restanta de recuperat.

Revenind, la povestea turei noastre, Via Transilvanica si Medias Bike Marathon impart in aceasta zona aceleasi drumuri si poteci. Si vorbim in general fie de drumuri de iarba, ce se preling lenese pe dealuri, ori de bucati faine de padure, cu poteca ingusta, ce se strecoara printre trunchiurile gri si netede ale padurii. Sectiunea Medias-Biertan are cam 30 km si pana la bifurcatia spre Richis mergem cu spor. Apoi, din firul vaii, urcam abrupt din nou in culme, o culme lunga, cu mici galme, in general cu padure pe stanga si deschidere pe dreapta. Un loc,  de altfel, chiar placut pentru MTB, doar ca noi avem totusi aproape 90 km astazi sub roti, pe biciclete incarcate cu bagaje, asa ca rabdarea s-a cam terminat.

Culmea se tot incovoaie si increteste, inaintea si in urma noastra. Ne bucura coborarea scurta in asfalt. Spre suprinderea noastra, magazinul din Biertan e inca deschis, asa ca intru pentru niste ultime mici cumparaturi, cat sa avem ce sa punem pe masa de Pasti. Pardon, cat sa avem ce sa punem in oala, pe primus. Radu viseaza frumos la niste oua rosii. Eu il aduc cu picioarele pe Pamant si ii explic ca asa ceva nu vei gasi intr-un magazin satesc, chiar si intr-un sat asa “emancipat” cum se vrea a fi Biertanul. Asta ai gasi cel mult la Mega, in capitala, unde orasanul ocupat nu are timp si dispozitie sa inroseasca oua, dar ar pune si el ceva produse traditionale pe masa de Pasti.

Acum, pentru mamele noastre care vor citi la un moment dat jurnalul, Radu nu are vreo pasiune pentru oua rosii, ci si le dorea doar pentru ca visa la un cadru cu oua colorate in iarba si biserica fortificata in plan indepartat. De data asta, partea vizuala era mai importanta ca cea culinara.Bref, cu promisiunea unui cuscus romanesc (adica prost) cu legume, urcam pe unul din dealurile de deasupra satului, pentru a cauta loc de cort. Gasim vreo 3, chiar decente, cu iarba buna, liziera padurii aproape, biserica si satul fix sub noi. Locatia ar fi de vis, daca nu ne-ar deranja… manelele. O singura casa si un singur playlist pot sa strice nu doar o seara intreaga, ci si sa puna o eticheta nefericita asupra unui intreg loc. Dar asa e in viata, trebuie sa existe un echilibru. Opera pe care o ascultam ieri la foc trebuia sa se echilibreze cu ceva. Noroc cu doapele de urechi care trimit “petrecerea” in fundal.

Text: Mihaela

Track si date (strava):
https://www.strava.com/activities/5225652862

Traseu cu GPX descarcabil si cu puncte relevante de pe traseu:

Mic dejunul campionilor. Invariabi in 80 la suta din dimineti fulgii de ovaz, nucile, bananele si ciocolata sunt amestecul ce ne da energie.
Mic dejun cu Fagarasul inzapezit in departare.
Printre papadii, pe coborarea spre Rotbav.
Un televizor bun e un televizor inchis. Un televizor si mai bun e unul stricat.
Decrepitudine in centrul tarii.
Via Transilvanica la inceput de primavara
Soarele si luna.
Poteci ce iti pun invariabil zambetul pe buze, mai ales in perioada aceasta a anului.
Din paduri de fag in paduri de stejar, amandoua la fel de aerisite la vremea aceasta din an.
Pe colinele ce merg spre Biertan, aparent la un moment dat chiar se facea vin pe terasele astea.
Deasupra Biertanului dupa o bucata de single trail de 5 kilometri de toata frumusetea
Locul nostru de cort din seara asta. De-a dreptul idilic daca nu ar fi fost petrecerile de jos din sat.

Colinele Transilvaniei, sau peste drum de Fagaras

In tura asta am reflectat mult la a gasi un raspuns complet la intrebarea :”De ce nu vine lumea cu noi in turele de bikepacking?”. Si cred ca am si gasit o explicatie. Cand cauti intersectia a doua multimi (matematice) mici, nu poate sa iasa decat ceva si mai mic. Prima multime e cea formata din oameni carora le place sa mearga la ture de bicicleta de mai multe zile. Apoi ai multimea de oameni care accepta sa mearga zile la rand dormind la cort, avand doar hainele de pe ei si hainele de dormit, care nu au o problema sa se spele la rau sau chiar sa se culce nespalati, care isi permit un echipament usor, caci la bikepacking nu prea poti merge cu rucsacul de 80 l. Din intersectia acestor doua multimi ramane o mana de oameni, care e si mai greu de mobilizat de sarbatori, cand lumea alege de regula sa se stranga in familie. Daca de Craciun urmam si noi tiparele, de Pasti, chemarea primaverii e prea puternica. Anul asta am dezbatut indelung unde sa mergem sa o cautam, caci ne saturasem de ritmul ardelenesc in care a venit primavara la Brasov. Lista scurta cuprindea Cernei/ Mehedinti, Poiana Rusca si Via Transilvanica. Nu ma intrebati prin ce algoritm a castigat ultima. Probabil a fost un cumul de factori: apropierea de Brasov, promisiunea Fagarasului inzapezit, dar si a verdelui hipnotizant al padurilor de fag.

Dacia, locul in care lasam masina, ne intampina cu caldura. La propriu. Nu avem niciun gand sa i ne opunem. Din contra. Ne plictisisem noi asteptand-o, de ajunsesem sa credem, asa pe jumatate, ca ne-a uitat anul asta. O primim deci cum se cuvine, la tricou si pantaloni scurti. Trebuia poate sa ne gandim ca soarele acela dogoritor de aprilie nu e semn bun, dar ne-am lasat mintiti frumos vreo 30 de minute. Pana a inceput ploaia. O ploaie din aceea de vara inceputa pe nesteptate. Un singur nor era pe cer, si noi ne-am nimerit fix sub el. Radu e frustrat de tradarea pe care ne-a pregatit-o prognoza. Eu primesc stropii calzi si grei pe mainile si picioarele goale, ca o promisiune a verii ce va veni.

Cand ajungem in Cobor si reusim intr-un final sa ne adapostim putin, suntem uzi din cap pana in picioare. Ma rog, doar picioarele au scapat. Clar nu e un inceput bun de tura, cand ai la tine un singur rand de haine. Insa moralul isi revine usor, usor, in ritm cu soarele si vantul care ne usuca, si pe scurta urcare de dupa Cobor ne e din nou (mai) bine. Inca nu reusim sa ne dam seama cum au ajuns Hoinarii din Timisoara, fix aici, dar clar e un loc sigur pentru orice lockdown.

Ziua de astazi are 90% drum (asfalt sau drum de tara) si iesim de pe el, doar ca sa gasim un loc de cort, pe muchia ce merge deasupra drumului Rotbav-Baile Rotbav. Ne mai desparte o singur lant de culmi de Fagarasul cel mare, ce din cauza iernii tarzii se vede parca mai alb ca niciodata. In fond, asta este motivul pentru care am facut ocolul prin sud si vom avea maine de pedalat 60 km pe asfalt. Locul de cort pe care il gasim nu dezamageste. Iarba proaspata, intreaga creasta ce se desfasoara in fata noastra, cu focus pe Valea Sambetei si caldarea omonima, un apus care se scalda in nuante de rosu la mana noastra dreapta si un foc “la groapa”.


Dimineata zilei de sambata ne gaseste gonind la vale pe pajisti pline de papadii. Diente de leon sau Löwenzahn in doua din limbile pe care le vorbesc/ studiez. Nu am idee pe ce filiera a ajuns cuvantul papadie la noi in romana. In orice caz, este timpul lor, caci se ivesc mari si carnoase oriunde este putina iarba.

Cu exceptia portiunii Rotbav-Cincu care merge pe un drum prost de tara (DJ50A), in rest avem parte de asfalt bun si foarte bun pana la intrarea in Medias, unde vom prinde Via Transilvanica. 

Text: Mihaela

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/5219515273

Sau in format din care se poate descarca si gpx-ul pentru toata tura:

No more Dacia! Peste 20 de grade. Nici nu puteam gandi ca in 30 de minute o sa ploua torential.
O ora mai tarziu, udati si deja partial uscati, in drum spre sudul colinelor
Locul mult cautat. Pentru cort, pentru poze, pentru foc. Pentru o prima noapte de primavara petrecuta afara.
Ghiciti caldarile.
Pregatirile pentru seara.
A se observa elementul cel mai important de decor. Sosetele puse la uscat /aerisit.
Primavara prin Tara Fagrasului
Ultima raza de soare
Cu focul in poala si cu mirosul de fum in nari
Aprins
Ora albastra
Sa tot avem parte de astfel de seri si de nopti sezonul acesta…