Category Archives: Alergat

IMG_20170318_110930 (1)

Contraatacul babelor, alergare si bicicleta intr-un weekend ploios

Anul acesta babele au fost blande cu noi la inceput de martie si am avut parte de doua saptamani cu vreme numai buna de biciclit si cu temperaturi de primavara iata ca dupa ce au rabdat ce au rabdat s-au razbunat din plin in weekendul ce tocmai a trecut, cu zile in care s-au sucess in ordine rapida soarele, lapovita, ploaia, vantul in cam toate combinatiile posibile.

Planul pentru weekend includea 2 nopti petrecute la Moeciu in compania unor vechi prieteni cu sperante de schi pe zapada proaspata. Singura problema ca atunci cand vine momentul in care trebuie sa-ti iei schiurile in spate, in fata unui forestier complet uscat si cu o prognoza care anunta ploaie din plin parca perspectiva unor viraje pe zapada proaspata nu mai e chiar asa de roz.

Asa ca privind cu jind la cerul senin ce inca zabovea deasupra Bucegiului sambata dimineata reconfiguram tura si schimbam claparii cu adidasii de alergare si pornim pe acelasi forestier ce urca din Simon catre saua Gaura. Avem cateva ore pana cand vremea se va strica si vrem sa profitam la maxim de ele. In schimb babele ne-au pus gand rau si pentru combinatia asta si dupa 4 kilometri de forestier incepe sa alergam pe zapada din ce in ce mai mare. Practic zapada noua incepe brusc de la 1200 de metri si pe masura ce urcam incepe sa treaca de glezne, de gabe si in cele din urma si de genunchi atunci cand iesim in poienile de sub Valea Gaura.

Aici in schimb avem parte de un moment in care cerul se deschide si in care putem admira in toata splendoarea sa amfiteatrul vaii Gaura. Cred ca sunt putine locuri mai spectaculoase in Bucegi mai ales pentru ca aici te simti cumva departe de civilizatie, nu se vede nici un oras in departare iar locurile sunt mult mai putin umblate in comparatie cu abruptul prahovean. La primavara cand se incalzeste si cand vor aparea brandusele trebuie sa venim sa petrecem aici o seara la foc, eventual intr-o mica aventura din timpul saptamanii.

Iar legat de alergat chiar daca mare parte din tura a fost alcatuita mai mult din inotat in zapada trebuie spus ca recunosc ca mi-a lipsit rapiditatea cu care poti acoperi distantele. Probabil cu schiurile in spate nu am fi ajuns aici in momentul potrivit. Pe de alta parte schiurile ne-ar fi ajutat cu siguranta pe traverseul catre Poiana Gutanu unde intram in unele locuri pana la brau in zapada.

Intre timp se strica si vremea, muntii sunt invaluiti de nori si incepe sa ninga, noi alergam la vale prin zapada spre Poiana Gutanu si de aici mai departe pe muchie pe Simon. Ninsoarea se transforma pe rand in lapovita si ninsoare, zapada de pe poteca incepe sa dispara si alergatul devine din nou placut iar eu imi amintesc ca ar fi fain sa mai fac si alte ture de genul acesta in primavara si in vara aceasta. Restul zilei il petrecem depanand amintiri cu prietenii si cu un pic de Milan-SanRemo.

Dimineata de duminica ne intampina cu aceasi ploaie marunta si cu vreme inchisa in vreme ce conducem spre Pasul Bratocea. Si astazi incercam sa fugim de ploaie si de vreme rea si implicit si de zapada si de schiuri. Planul e o tura in dealurile prahoveno-buzoiene cu plecare din Valenii de Munte, impreuna cu Suzi si cu Iustin.

Vremea rea si lapovita se termina fix dupa cheia si de aici ne ia in primire soarele, cerul albastru si vantul. In prima parte a turei il avem fie din laterala fie din spate si acesta e suficient de puternic incat sa avem momente in care mergem cu 40 la ora fara sa dam din pedale pe o panta usoara la vale. In acelasi timp toti stim ca o sa trebuiasca probabil sa platim la un moment dat pentru momentele astea, dar pana atunci ne bucuram de pedalatul pe terenul valurit din Buzau. Ca si in ultimele ture pe cursiera traficul fie lipseste aproape complet fie nu e nederanjant si nu putine sunt momentele in care putem pedala in voie in paralel stand de vorba in voie. Iar urcarea de la Ciolatu si drumul inapoi spre DN1A sunt poate unele din cele mai faine bucati pedalate in ultima vreme.

In schimb vine si momentul in care trebuie sa platim pentru soarele si pentru vantul din spate din timpul turei, respectiv fix la sfarsitul turei, dupa 120 de kilometri de pedalat. Au fost 45 de minute in care am pedalat din rasputeri pentru a tine o mirobolanta viteza de 20 de kilometri intr-o cursa cu lasarea intunericului. Dar asta e, momente de genul acesta iti calesc putin psihicul si mi-au adus aminte de zilele in care am avut parte de un vant similar in calatoria prin Asia Centrala. Vantul e clar cel mai mare inamic al ciclistului.

Date si track (inainte de a muri bateria) aici:

https://www.strava.com/activities/906772140

Alergam cu spor pe forestierul de pe valea Gaura.

Alergam cu spor pe forestierul de pe valea Gaura.

Zapada din plin la iesirea din padure.

Zapada din plin la iesirea din padure.

Undeva intre pantofari si trail-runneri.

Undeva intre pantofari si trail-runneri.

Momentul potrivit in locul potrivit.

Momentul potrivit in locul potrivit.

Ultimele momente de soare pe ziua de azi.

Ultimele momente de soare pe ziua de azi.

IMG_20170318_110958.jpg

Burzuluirea vremii si alergatori care isi intra din ce in ce mai bine in pielea de pantofari.

Burzuluirea vremii si alergatori care isi intra din ce in ce mai bine in pielea de pantofari.

Intalnirea cu runda a doua de alergareti nu foarte matinali.

Intalnirea cu runda a doua de alergareti nu foarte matinali.

Soare, vreme buna si catarari interesante pe dealurile prahovene.

Soare, vreme buna si catarari interesante pe dealurile prahovene.

Norul amenintator pe care am reusit sa-l fentam cu brio.

Norul amenintator pe care am reusit sa-l fentam cu brio.

La sfarsitul urcarii de la Ciolanu, una din cele mai faine din Buzau.

La sfarsitul urcarii de la Ciolanu, una din cele mai faine din Buzau.

Pauza de masa, cu tocana de legume, napolitane si binenteles cola.

Pauza de masa, cu tocana de legume, napolitane si binenteles cola.

Drum intins.

Drum intins.

Dezbandant ruta, varianta lunga vs varianta macetelor de la Sangeru.

Dezbandant ruta, varianta lunga vs varianta macetelor de la Sangeru.

Portret de ciclist la pauza de masa de birtul comunal. Poza facut cu un Huawei P9, un telefon care mi se pare ca isi face foarte bine treaba atunci nu vrei sa cari kilograme in spate.

Portret de ciclist la pauza de masa de birtul comunal. Poza facut cu un Huawei P9, un telefon care mi se pare ca isi face foarte bine treaba atunci nu vrei sa cari kilograme in spate.

DSC_0689

Semimaraton Gerar 2014

Pozele nesortate in care ar trebui sa se regaseasca toate lumea sunt aici. Sunt ce a iesit din aparat, multe mai merg indreptate si cropuite si puteti sa le luati linistiti cu mentionarea sursei daca va plac.

Dupa ce ani de-a randul am participat de la concursuri si am fost extrem de recunoscator oamenilor care stateau pe traseu si care faceau poze, de data aceasta s-a intors roata. Si paradoxal s-a intamplat la un concurs din Bucuresti, si nu la un maraton montan (si din pacate nici nu o sa se intample anul care urmeaza). Si totusi intre a participa la un concurs si a face poze la un concurs as alege intotdeauna varianta cu alergatul, dar de data aceasta tinand cont de circumstante chiar nu regret neparticiparea.

Despre concurs nu pot sa zic decat ca nu putea sa fie vreme mai faina pentru un concurs care se numeste Gerar. Nu a fost vorba de timpi record si a fost de muncit caci stiu si eu prea bine cum e sa framanti zapada sub talpile adidasilor. Dar conditiile sunt aceleasi pentru toti, si alergarea pe ninsoare chiar mi se pare o chestie extrem de placuta.

Revenind acum la experienta din spatele aparatului, dupa o compensare de supraexpunere din cauza zapezii si dupa ce m-am hotarat sa fac toate pozele jpeg in loc de raw (nu as avea unde sa stochez si cu ce sa prelucrez atat de multe raw-uri), am inceput scurta cariera de fotograf de concursuri. Si la cati concurenti si la cati cunoscuti au fost te simteai putin cu degetul pe tragaci, mai ales ca ajungeai sa vezi fiecare echipa de 6 ori. Si desi a nins cu super spor ingineria cu punga in jurul aparatului a functionat cu brio si obiectivul si aparatul au scapat complet uscate.

Singura problema extrem de enervanta era in schimb era aburitul vizorului, dar si asta s-a rezolvat cu un servetel folosit din timp in timp. Cursa in sine e faina, e prin campusul in care am facut facultatea, are si urcari si coborari si m-a bucurat sa vad ca au fost destul de multi oameni pe traseu (desi poate multi erau iesiti doar ca sa se bucure de zapada). Povestea din plutonul fruntas a fost si ea interesanta, si dupa 3 ture in care City Grill au dus tempo-ul Radu Milea, Florin Szomyu si Dani Florea au preluat conducerea, si cu un Radu Milea care a dus trena pana la sfarsit s-au distantat constant de urmaritori. Buna cursa si felicitari!

Cu Dani povestea e si mai interesanta, pentru ca atunci cand am iesit la alergare cu el miercuri nu avea concursul in plan si a fost convocat pe ultima suta de metri pentru ca un avion nu putea sa aterizeze in Bucuresti. Nu e rau deloc, sa iesi pe primul loc la un concurs la care nici nu iti propuneai sa participi…

In rest a fost multa voie buna (chiar am inceput sa ma intreb la un moment dat daca alergatorii nu petrec prea multa energie agitandu-se pentru fotografi), am revazut chiar daca doar pentru cateva momente oameni pe care nu i-am vazut de multa vreme, si sper sa fi dat ceva inapoi pentru toate momentele in care am fost si eu fotografiat in timpul curselor avand ce sa pun dupa aceea in jurnale.

Incalzire.

Incalzire.

La incalzire.

La incalzire.

Voie buna!

Voie buna!

The best climber(or runner) is the one having the most fun.

The best climber(or runner) is the one having the most fun.

Pluntonul fruntas

Pluntonul fruntas

Caldura Mare

Caldura Mare

Pustiu.

Pustiu.

Si din nou voie buna.

Si din nou voie buna.

Piratii din politehnica.

Piratii din politehnica.

Si ninge cu spor!

Si ninge cu spor!

Incurajari in varf de deal.

Incurajari in varf de deal.

Cu capul gol.

Cu capul gol.

Cu zambetul pe buze.

Cu zambetul pe buze.

Urmarire.

Urmarire.

Castigatorii.

Castigatorii.

Baby faced killer.

Baby faced killer.

Fotografi.

Fotografi.

Inghetat.

Inghetat.

Organizator privind cu incredere in viitor.

Organizator privind cu incredere in viitor.

Sasso Piatto

Trail running si via feratta in Sasso Piatto, Dolomiti ziua 12

Dupa ziua de dinainte, cand retragerea de pe Vinatzer s-a prelungit destul de mult in noapte am zis ca astazi luam pauza de catarat. Merge la fix sa imbini o zi la catarat cu o zi de drumetii sau de alergat, noi cel putin nu avem antrenamentul necesare de a ne catara zi dupa zi.

Gasim in mod miraculos un loc de cort ferit destul de aproape de pas, cu o priveliste geniala catre Marmolada si ascuns intre doua coturi ale soselei. Avea sa devina micul nostru coltisor pentru urmatoarele 3 nopti.  Era de 1000 de ori mai bine decat in campingul din fundul vaii, din Canazei.

Revenind in schimb acum la povestea zilei, dimineata ne urnim destul de greu catre Sasso Piatto, fratele mai mic al lui Sasso Lungo, cele doua masive stancoase intre care se gaseste pasul Sella. Dupa ce folosim drept uscator masina pentru lucrurile care nu apucasera se se usuce, pornim pe sub o instalatie ce urca catre un refugiu ce se cheama T. Demetz.

Privind catre Sasso Piatto.

Privind catre Sasso Piatto.

Installatii cu design italian.

Installatii cu design italian.

In pasul Sella iarna e o statiune de schi, si pasul efectiv arata destul de antropizat, cu installatii peste instalatii si cu urmele partiilor de schi, iar unele installatii arata destul de hilar, un fel de cabine telefonice cu un design rupt din anii 60. Dupa ce ajunge in cele din urma la refugiul T. Demetz, imediat cum coboram spre o alta cabana situata la o ora mai jos dam de un mic puhoi de oameni.

Amestecati, italieni si nemti coboara cu grija pe o poteca destul de rupta, astfel incat ne asteptam si noi randul o perioada, incercand sa gasim portite prin care sa depasim puhoiul. Valea arata in schimb extrem de spectaculos, cu un peisaj selenar strajuit si pe stanga si pe dreapta de pereti inalti de stanca.

La urmatorul refugiu luam o mica pauza, si studiind harta vedem ca sunt doua variante, una ocolitoare dar fara diferenta de nivel si una mai directa, care urca pe varf si care are si o mica via feratta. Noi suntem in echipamentul de trail running, cu un mic setup minimalist de autoasigurare ce nu se poate numi kit de via feratta, astfel incat Mihaela nu prea e incantata de varianta directa.

Printre pereti masivi de stanca.

Printre pereti masivi de stanca.

La capatul vestic al dolomitilor.

La capatul vestic al dolomitilor.

Incercarea de a ajunge la via feratta.

Incercarea de a ajunge la via feratta.

Albastru de dolomiti.

Albastru de dolomiti.

De fapt marea parte a turistilor nu sunt incantati de varianta aceasta, si doar 4 oameni se indreapta spre via feratta in timp ce puhoiul se scurge pe la poalele muntelui. Dupa ce urcam putin catre via feratta care binenteles ca arata destul de inspaimantatoare de jos, pana la urma Mihaela se hotaraeste sa o ia pe varianta ocolita si mai pitoreasca, in vreme ce eu continui pentru a vedea cum se poate aborda o via feratta in echipament de trail running.

Trebuie spus ca nu recomand nimanui asa ceva, pentru din punct de vedere al sigurantei o casca si un kit de via feratta chiar pot sa faca diferenta. Totusi trebuie spus ca nu eram singurul mai flower power pe acolo, si m-am intalnit cu un mos italian care era cam la fel de echipat ca mine. Si intr-o oarecare masura siguranta e o stare de spirit, si tu poti sa te simti in siguranta in locuri ce par periculoase pentru altii, sau invers.

Via feratta in sine nu a fost cu nimic deosebita ca dificultate fata de o retragere mai expusa de pe un traseu de catarat, singura problema putand aparea de la pietrele ce pot cadea de la oamenii care sunt mai sus. Astfel incat urc cu repeziciune depasind o multime de grupuri pe traseu, si chiar imi place gimnastica aceasta aeroba pe verticala.

Via feratta se termina chiar pe varf, si privelistea e superba in toate directiile. In toate cele 3 zile petrecute in Sella am avut parte de o atmosfera extrem de clara si de o vizibilitate incredibila. Toate astea desi in vale temperaturile au urcat cu mult peste 30 de grade.

Pe varf iau o mica pauza, dupa care pornesc in alergare la vale catre refugiul unde trebuie sa ma intalnesc cu Mihaela. Si poteca nu e neaparat potrivita pentru alergat ajung repede la refugiul Sasso Piatto, asezat genial la 2300 de metri cu privelisti atat catre Marmolada, cat si catre Rosengarten si spre val d’Adige.

Si cum nu ne grabim nicaeri si cum ziua e lunga lenevim la refugiu, dupa care pornim pe una din cele mai pitoresti poteci pe care am fost pana acum, numita Friedrich August Weg. Incercam sa scapam de soarele arzator al amiezii tarzii cu o pauza prelungita, dupa care contiuam in ritm domol inapoi catre pasul Sella. Si nu pot sa nu zic inca odata ca poteca si locuri sunt extrem, extrem de pitoresti si de fotogenice, cu singurul dezavantaj ca pot fi si destul de aglomerate.

Ajungem la masina odata cu ultimele raze de soare, si ne retragem la fel ca in noaptea de dinainte la locul nostru de cort de sub pasul Sella. Maine e din nou in plan catarat in al doilea turn din Sella.

Jurnalul Mihaelei aici.

Zi de cristal.

Zi de cristal.

Obraznicele ciori de stanca.

Obraznicele ciori de stanca.

Va prezint, Marmolada.

Va prezint, Marmolada.

Pitoresc e putin spus pentru cum arata poteca.

Pitoresc e putin spus pentru cum arata poteca.

Poteca din povesti.

Poteca din povesti.

La umbra.

La umbra.

Marmolada.

Marmolada.

Poteca transformata pe alocuri intr-o mica autostrada.

Poteca transformata pe alocuri intr-o mica autostrada.

Aproape de pasul Sella.

Aproape de pasul Sella.

Orice ai face privirea e furata de Marmolada si de al ei ghetar.

Orice ai face privirea e furata de Marmolada si de al ei ghetar.

Casute.

Casute.

Multumesc si la revedere!

Multumesc si la revedere!

Tegel Crosslauf

Despre cum poti sa-ti castigi painea din alergat, RCT Tegel Lauf

Anul acesta am fost la fix doua concursuri pana acum, maratonul de scari si Zugspitze Ultratrail. Si dupa Zugspitze, mi-am dat seama ca la concursurile de munte nu prea are nici un sens sa merg, sa conduc sute de kilometri, pentru a-mi parea ulterior rau ca nu am avut unde sa ma antrenez pentru concursuri de genul acesta.

Astfel incat dupa 3 luni in care ne-am ocupat fie cu cataratul, fie cu ceva cicloturism, in toamna am reinceput sa alerg ceva mai constant prin padurea care e aproape de locul in care stam si pe stadion. Initial aveam un plan sa incerc sa vad cat de rapid pot sa fiu pe 10 kilometri, si poate daca as fi participat la o cursa potrivita as fi avut poate sperante la un 38 – 38:30. Dar aproape a trecut toamna, si fiind ocupat cu planificarea expeditiei si rearanjarea site-ul nu am ajuns la nici un concurs, pana la cel din titlu.

RCT Lauf cred ca e una din putinele curse din Berlin care chiar seamana mult cu o cursa de trail-running, cu multa poteca prin padure si cu multe mici urcusuri si coborasuri. Am participat la ea amandoi si anul trecut, ne-a placut, si anul acesta cu o zi inainte cand nu aveam nici un plan pentru un weekend gri si intunecat, ne-am hotarat sa participam din nou.

Astfel incat iata-ne dimineata la start, Mihalea la cursa de 10 kilometri, eu si Stefan la cea de 20 de kilometri (pe principiul more pain for the same money, taxa de inscriere fiind aceasi pentru toate cursele). Eu eram intr-un fel curios sa vad cum o sa evolueze timpul la final dupa ce a trecut un an petrecut prin campiile berlineze, fara un teren de joaca propice. Si dupa ce anul trecut m-am taiat destul de tare pe a doua jumatate, m-am hotarat ca anul acesta sa alerg mai nemteste, cu un ritm in minte si pastrand ceva energie de rezerva.

DSC_0259.jpg

E ceva mai mult noroi prin padure anul acesta in schimb, nu deranjant, dar sunt cateva momente in care framanti podeaua cu picioarele. Se da si startul si ma incadrez in plutonul 2, la 10 metri de tipul care a condus constant prima tura. Cu tipul respectiv m-am intalnit si la maratonul de scari in aprilie, unde eu am fost aproape de a abandona, iar el a iesit in cele din urma pe 2. De data aceasta in schimb urmez planul, incercand sa tin un ritm constant si ramanand in expectativa in prima jumatate..

Se termina si prima tura, si la inceputul celei de-a doua ture ma simt bine si incep sa accelerez putin, depasindu-l pe tipul care condusese pana atunci. Mi se pare fascinant cat de usor iti dai seama daca persoanei care alearga langa tine ii e greu sau usor, dupa felul in care respira. Preiau conducerea pentru 2 kilometri, pana cand vine din spate cel care avea sa castige cursa, un neamt inalt cu un fizic filiform de alergator.

La fel ca si la depasirea anterioara, imi dau seama destul de repede ca e mai in forma si nu are sens sa tin ritmul lui. Astfel incat il urmez la 20 de metri in spate, incercand sa nu ma indepartez prea tare. Totul merge ok pana la kilometul 14 cand reusesc sa ma imprastii cat sunt de lat in unul din putinele locuri in care era suficient namol ca sa te mozolesti pana la gat.

Ma duc ca o sanie aterizand pe burta si desi cazatura in sine e fara alte urmari, cand incerc sa ma ridic mi se pun crampe la gambe si dureaza putin pana cand reusesc sa ma conving ca trebuie sa ma ridic si sa continui. Intre timp ma depaseste si tipul care avea sa iasa pe locul 2, care ma intreaba daca totul e ok si care ma depaseste cat timp eu lupt cu crampele de la picioare. In acelasi timp a fost bine pentru ca am avut de cine sa ma tin pentru ultimii 5 kilometri, chiar daca mi-am dat seama ca nu mai am energie sa-l depasesc. Dar fara el ca si iepure ar fi fost foarte tentant sa o las mai moale.

La final ajung pe locul 3, in 1h:23m:24s pentru 20 de kilometri, cu 20 de secunde mai mult ca anul trecut dar daca as scadea cazatura din ecuatie, timpul ar fi fost probabil identic. Cu alte cuvinte dupa aproape un an fara munte nici nu am avansat nici nu am retrogradat la capitolul timp. Daca e bine sau daca e rau e greu de spus, pe de o parte probabil am castigat un pic de viteza pe plat, in detrimentul fortei la urcare si a tehnicii la coborare.

La finish in schimb atmosfera e expeditiva, la fel ca si la celelalte concursuri la care am fost pana acum. Premierile se petrec in paralel cu finalul altor curse, si oamenii organizeaza totul intr-un interval de 3-4 ore de la datul numerelor pana la premiere, astfel incat la ora 12:00 din nou totul e pustiu in zona.

Atmosfera cred ca e oarecum similara la toate concusurile mai mici (chiar daca in cazul acesta “mic” inseamna cam 500 de participanti in total la toate probele). Oricum e la o lume distanta de atmosfera din Romania, dar chestia asta nu are neaparat de-a face cu concursurile sau cu organizarea, ci cu modul nemtilor de a fi. Totusi intre concursurile organizate de comunitati si mega cursele cu 5000-10000 de participanti le-as alege intotdeauna pe primele.

RCT Tegel

Strangerea de mana de final, uneori atipica pentru nemti.

DSC_8079.jpg

Si acum revenind la titlu blogului, mi se pare foarte amuzant in ce constau premiile simbolice la aceste curse mai micute, in cazul acesta intr-o punga cu tot felul de alimente de la un supermarket care sponsoriza concursul. Cu alte cuvinte banane, iaurt si binenteles si o paine mare si neagra, astfel incat am ajuns sa-mi castig macar pentru o saptamana, painea din alergat. Dupa amiaza am petrecut-o intr-un tur al tunelelor folosite de oameni pentru a fugi din Germania de Est, despre care a povestit Mihaela mai pe larg aici.

Winterstein

La alergat prin Saechsische Schweiz, si boofen pe Winterstein

Dupa un weekend petrecut in Barcelona si dupa ce am ramas in urma in ultimul hal cu jurnalele, am zis sa aduc din nou blogul la zi incepand cu cele mai recente ture. Dupa doua weekenduri petrecute prin orase, eu chiar simteam nevoia unei iesiri prin locuri mai salbatice.

Si cum unul din cele mai salbatice locuri aproape de Berlin e Elvetia Saxona, iata-ne sambata dimineata in drum spre Dresda impreuna cu Monica si cu Stefan, cu speranta de a prinde un ultim weekend de toamna. Si vremea chiar se anunta anormal de calda pentru perioada aceasta, astfel incat vrem sa combinam drumetia cu un bivuac sub cerul liber si cu alergatul.

Pentru jumatatea de zi de sambata avem in plan sa ajungem la Bastei, o fosta fortareata cocotata pe stanca ce are un pod arcuit extrem de fotogenic. Alegem o varianta care pare sa ne duca mai pe ocolite catre Bastei in speranta ca va fi mai pustie, dar din pacate gandul cu ultimul weekend de toamna cred ca l-au mai avut si o groaza de nemti, astfel incat, pe masura ce ne apropiem de Bastei, ne cufundam intr-o mare de turisti.

Tura e totusi frumoasa, desi ceva cam domoala pentru gusturile mele, astfel incat inainte de a ajunge la masina o condimentam cu o balaureala care sa compenseze potecile extrem de bine ingrijite pe care am mers de-a lungul zilei. Pe langa multimea de turisti de la Bastei erau si extrem de multi cataratori, veniti si ei sa profite de ultimul weekend cu vreme calda.

Si dupa ce au inceput sa ma manance degetele dupa dorul de stanca, si de dorul unei zile de catarat intr-o zi calda de toamna, mi-am dat seama ca ultima data cand am fost la catarat a fost acum aproape 3 luni de zile cand ne-am intors din Alpi. De atunci planificarea si pregatirea unor proiecte ce necesita ceva timp m-au facut sa tai cataratul de pe lista de activitati pentru toamna aceasta. Nu-i nimic n-au intrat zilele in sac, vor fi si alti ani si alte toamne.

Ajungem la masina odata cu apusul timpuriu, si dupa o scurta stramutare in apropierea Pietrei Iernii incepem sa ne pregatim pentru urcusul de 30 de minute catre locul de bivuac. Si de data aceasta, la fel ca si in primavara, vrem sa dormim in unul din cele mai frumoase locuri de boofen din Elvetia Saxona, un cort de piatra pe o platforma suspendata. Partea cea mai interesanta e ca trebuie sa te si cateri putin inainte pentru a ajunge la platforma, astfel incat locul are o tenta usor exclusivista.

Ajungem la el pe intuneric, si dupa un scurt exercitiu de catarat la frontala si dupa tragerea rucsacilor iata-ne la locul de bivuac de pe Winterstein. Ce e foarte interesant e ca desi in jurul stancii vantul vuia destul de puternic, partea pe care era locul de bivuac era destul de ferita, astfel incat am avut parte de o noapte linistita si calduroasa. Mai complicat in schimb cu teama de ganganii cu care aparent Mihaela si Stefan au o reala problema.

A lipsit in schimb de data aceasta cerul plin de stele si rasaritul spectaculos pe care l-am prins ultimele doua dati cand am fost aici. Ramane totusi frumusetea dormitului in mijlocul naturii, sub cerul liber, o experienta care a inceput sa-mi placa din ce in ce mai mult de cand am ajuns in Germania si prin Elvetia Saxona.

Pentru ziua de duminica avem in plan o alergare ceva cam lunga pentru lipsa noastra de antrenament, in partea estica din Elvetia Saxona. Si desi prognozele anuntau ploaie de la jumatatea zilei, aceasta a intarziat sa apara pana la urma. Greseala pe care am facut-o in schimb a fost ca am pleca mult prea gros imbracati pentru cat de cald era afara si cu mult prea putina apa dupa noi, astfel incat dupa primii 14 kilometri am inceput sa suferim destul de serios de sete.

Cu toate acestea tura a fost foarte frumoasa, cu o lumina perfecta de toamna, cu ploi de frunze si un soare bland care te lasa sa faci pauze in toate locurile frumoase pe care le intalneai. Iar locurile au fost mult mai salbatice si mai putin populate de turisti in comparatie cu Bastei. Punctul terminus a fost granita cu Cehia, la un fost punct de graniceri cu un pod peste un mic rau uitat de lume.

A fost genial si momentul in care am dat de prima cabana dupa 10 kilometri de rabdat de sete, pentru a descoperi ca avem la noi doar 4 euro si un card cu care nu se poate plati. Astfel incat dupa o sticla de apa primita pe ochi frumosi, am primit si super oferta unei sticle de cola de 1 litru la 3 euro, pe care nu am refuzat-o. Si cu ocazia asta am descoperit si gustul unei Cola revolutionare, Caribba Cola, care semana izbitor cu gustul sucurilor la TEC de dupa revolutie. Oricum a mers la fix si ne-a propulsat pe ultimii kilometri ai alergarii de 24 de kilometri.

DSC_7747.jpg

Cautand poteca catre Bastei

DSC_7752.jpg

Capitanii toamnei

DSC_7754.jpg

Mai stricam din greseala si putin din decor

DSC_7764.jpg

Rama in rama

DSC_7774.jpg

Privind cutezatoare in viitor

DSC_7810.jpg

Zbor de toamna

DSC_7846.jpg

Cataratul tipic din Elvetia Saxona

DSC_7854.jpg

Inca putin pana pe varf

DSC_7864.jpg

Exercitii de bouldering

DSC_7886.jpg

Apusul zilei

DSC_7914.jpg

Locul de bivuac

DSC_7945.jpg

Mesecenii solitari

DSC_7949.jpg

Buna dimineata

DSC_7978.jpg

Trei frati

DSC_7987.jpg

Alergarea de dimineata

DSC_8015.jpg

Ce poti sa iti doresti mai mult

DSC_8044.jpg

Pe taram cehesc

DSC_8050.jpg

Poteci de vis

DSC_8053.jpg

Deschide si simte gustul de dozator TEC

DSC_8055.jpg

Cola revolutionara, Hasta la victoria Siempre !

Privind catre Cadini di Misurina

Dolomiti – ziua 9, in pas alergator in jurul Cimelor

E a noua zi pe munte, a noua zi cu vreme buna. Si toate au fost zile atat de pline incat ai zice ca ar trebui sa ajungem la o suprasaturatie. Au trecut si cateva zile bune de cand am dormit in camping, si ultimele nopti le-am petrecut fie in refugii la inaltime, fie campand prin salbaticie.

E fascinant cat de repede se schimba corpul in momentul in care petreci mult timp la munte. Muntele caleste si intareste. Nici nu trebuie sa faci ceva deosebit, de multe ori e suficient efortul de a urca pana pe un varf. Daca mai si alergi si daca te mai si cateri efectul e cu atat mai amplificat. Si pe zi ce trece, incet, incet, devii din ce in ce mai adaptat la mediul in care iti petreci timpul.

Nu zic ca nu poti sa te calesti si la campie, doar ca la munte efectul e mai mult sau mai putin gratuit, si efortul pe care trebuie sa il depui e ca si inexistent. Pentru ca in timp ce alergi pe poteca, sau in timp ce stai in regrupare, sau atunci cand ajungi pe varf privirea si sufletul sunt libere sa goneasca in voie.

Totusi vom lua si noi o pauza, dar nu astazi. Vreau sa profitam de vremea buna si de apropierea fata de Cime pentru a ajunge si cu Mike prin jurul lor. Pentru astazi temperatura se anunta la fel de caniculara, astfel incat ne straduim sa plecam ceva mai de dimineata pentru a prindele orele caniculare ceva mai pe sus. Dupa 2 zile de hoinarit pe poteci ce nu prea au fost poteci, Mike vrea sa-si menajeze genunchiul si ajunge o varianta mai scurta si mai directa pentru a ajunge la Cime, in timp ce eu in stilul caracteristic aleg o varianta putin mai ocolita dar si ceva mai frumoasa.

Din pacate atmosfera nu e foarte clara, si locurile sunt mult, mult mai pline de oameni decat ieri. Parca totusi prea pline pentru gusturile noastre, mai ales pe magistrala care ocoleste cimele. In cele din urma incercam sa ne refugiem de soare la umbra Cimelor, urmarand diferite echipe ce fie se retrag, fie se gasesc deja in partea superioara a peretelui. Sper sa ajung si eu odata in traseele din partea nordica a Cimelor, dar pentru asta ar fi nevoie de ceva antrenament si de un teren de joaca la indemana. In cativa ani in schimb..

Deocamdata ne multumim sa zabovim putin in umbra celor 3 uriasi, inainte de a porni in pas alergator pe o poteca ceva mai lunga care coboara pe Valea Rienza, pentru a urca in cele din urma din nou la masina. Mike ramane mai in urma, eu dau drumul la picioare si cobor in ritm destul de alert aproape 1000 de metri diferenta de nivel, pana in fundul unei vai glaciare imense, de unde incep sa urc pe o poteca extrem de pitoreasca pe o alta vale mai mica pana la masina.

Desi maximul de temperatura a trecut totusi soarele arde inca destul de puternic, si dupa alergatul de astazi simt cum sunt acoperit cu un strat observabil de sare. Si pe masura ce urc, senzatia de caldura e amplificata, si paraul din dreapta incepe sa-mi faca cu ochiul. Totusi mai trebuie sa mai urc ceva pana cand paraul devine accesibil, si in cele din urma incep sa caut un loc de facut o baie, lasand alergatul pentru alte zile mai racoroase.

Si locul chiar e mult prea tare, cu Cadini di Misurina in fundal, cu un parau albastru cu apa de cristal, cu iarba verde in jur. Sincer nu am vazut prea multe locuri pana acum care sa fie atat de tentante pentru o baie. Asa ca intru in apa destul de congelata si ma bucur de un jacuzi natural, pana cand apare si Mike, dupa care mai intru inca odata pentru cateva poze. E incredibil cat de bine inviorat poti sa te simti dupa o baie rece, mai ales intr-o zi caniculara. Si a fost unul din cele mai frumoase locuri de imbaiat de pana acum. Seara o petrecem cu schimbarea resedintei, caci ne indreptam spre turnurile din Sella. Cu toate acestea seara o petrecem tot cu cortul prin padure, la wild camping pe undeva pe langa Tofana.

Cele 3 cime vazute dinspre sud-vest.

Intalnirea cu uriasii de stanca.

Cautand umbra.

Pe-un picior de plai..

Locul ideal pentru o baie.

Jacuzzi natural, a se observa calitatea bronzului.

Serpuind.

Impingand pamantul putin mai jos.

Privelistea de seara.

La alergat in Wilder Kaiser

Wilder Kaiser – ziua 1, explorand muntii salbatici ai craiului (in varianta germana).

Urmeaza o serie de jurnale mai mult sau mai putin scurte ce vor detalia in parte concediu nostru din vara aceasta. Nu am de gand sa fac aceasi greseala ca dupa primul concediu din Mont Blanc si din Dolomiti, cand desi mi-am propus sa fac acelasi lucru am reusit sa-l aman suficient de mult pentru a nu le mai scrie nici pana in ziua de astazi.

Astfel inca desi s-ar putea sa para multe si plictisitoare, am de gand sa scriu cateva randuri macar despre fiecare zi in parte.

Dupa 600 de kilometri de condus si o noapte petrecuta la Em plecam in formatie de 3 catre Wilder Kaiser, un masiv pe cat de mic, pe atat de spectaculos. Un fel de Costila a alpinismului german si austriac, cu extrem de multe trasee de toate tipurile, cu pereti de pana la 700 metri inaltime, si cu un relief ce nu se preteaza neaparat la alergat.

Daca ar fi sa aleg doar cateva cuvinte despre concediul nostru i-as zice “Concediu in imparatia pietrei”, pentru ca senzatia ne-a insotit aproape continuu de la inceputul pana la sfarsitul concediului.

Dar acum revenind la prima zi, dupa o plecare nu prea matinala din Augsburg, si un drum de aglomerat pana in Kufstein, dupa gasirea unui camping si dupa ceva cumparaturi ne gasim in sfarsit la ora 2 la poalele muntelui, din partea sudica, si cu timp suficient pentru a ne consuma energia alergand pe munte.

In vale e caldura destul de mare, astfel incat pana la prima cabana, Gaudeamushuette (o cabana cu ceva istorie academica) transpiram din greu sub soarele ce bate inca in mod necrutator. E prima tura de “alergat” pe munte in care am si D600-le dupa mine, in rucsac, intr-o husa in care sta destul de bine si in care nu-mi rupe nici o coasta in momentul in care alerg cu el in spate. Cine spune ca nu poti sa alergi cu un dslr in spate? Poti chiar foarte bine atunci cand telul principal nu e scoaterea unui timp foarte bun. Dezavantajul in schimb e ca de fiecare data cand vrei sa faci o poza trebuie sa umbli la rucsac si in felul acesta numarul pozelor realizate pe parcursul unei zile a scazut, dar probabil procentul pozelor care se merita pastrate a crescut putin.

Revenind acum la alergat si la munte, dupa cateva luni bune in care cea mai inalta denivelare pe care am vazut-o poate fi asemuita cu destul de mare usurinta cu un deal, faptul ca acum suntem pe munte si ca urcam cam fara nici un plan stabilit catre o sa de la 2100 de metri se simte genial. La fel de faina si senzatia ca avem un concediu de 16 zile in fata, cu vreme buna anuntata pentru urmatoarea perioada.

Iar muntele chiar e genial si din tura de alergat cu destul de multe pauze mai identific trasee pe care le vazusem si in ghidul de catarat pe care il avem dupa noi. Si e incredibil ca de multi pereti sunt in zona, cat de putina iarba este, cat de curati sunt si cat de sanatoasa pare stanca. Dar astazi e zi de alergat si de facut poze, o sa fie timp suficient zilele urmatoarea si pentru catarat.

Plecand tarziu, gasim muntele destul de liber si in partea a doua a zilei suntem intr-un complet contratimp fata de restul turistilor care se indreapta ori catre cabane, ori inapoi catre masina. Uneori e foarte faina senzatia sa ai muntele doar pentru tine, sa fi undeva sus de tot atunci cand apune soarele, stiind ca daca dai drumul la picioare poti sa ajungi in mai putin de o ora la masina.

Traseul zilei nu a fost foarte lung, in schimb destul de denivelat, cu o urcare frumoasa intr-o sa la 2000 de metri, cu ceva portiuni de via feratta (abordate binenteles in adidasi si in echipament de trail-running) si cu o senzatia foarte placuta de a fi din nou pe munte dupa atata vreme. Seara s-a terminat la povesti intr-un camping intr-o atmosfera extrem de placuta de vara, cu greierii cantand si cu muntele pe care tocmai urcasem in departare. Si cu o portie de paste devenite necomestibile dupa ce au fost invaluite de un sos arrabiata mult prea picant chiar si pentru gusturile lui Em. Masuri de urgenta au trebuit sa fie luate, pastele au fost spalate si un alt sos a fost sacrificat pe altarul burtilor infometate.

Cortul nostru intins pe un generos loc in camping, si Wilder Kaiser-ul in spate

Cu gandul la 7500 si la oamenii de acolo.

Cautand rasuflarea.

Catre peretii de piatra.

Si catre Gruetenhuette.

O floare din imparatia de piatra.

Decupaj.

Apune soarele, si ce daca…

Poteci pitoresti.

Tara Milka.

Privind catre Zugspitze

Zugspitze Ultratrail, 100km / 5400m, alergand din amintiri

E doar kilometrul 45, si planul incepe sa se naruie. Sau as putea spune ca e deja kilometrul 45, pentru ca primii au trecut ca de obicei destul de repede. Dar cel putin locurile sunt superbe, si in sfarsit dupa ce primii kilometri am alergat printr-o ceata laptoasa si umeda, acum incepe in sfarsit sa se imprastie ceata, si in timp ce urcam pe o vale ce imi aduce aminte de Bucegi, si incepem sa vedem si noi in jur.

E penultima urcare mai mare, pana la 2000 de metri. Dupa aceasta vine o portiune de 30 de kilometri in care alergi mai mult la vale, sau pe plat. Aici poti sa castigi mult daca ti-ai pastrat energia, sau poti sa suferi o perioada mai indelungata daca nu poti sa alergi. Dar inainte de asta mai e putin de urcat pana in sa, si putem sa ne bucuram de poteca, de locuri.

Pentru ca traseul e superb, e un fel de UTMB in varianta Zugspitze, mai scurt pentru ca Zugspitze e si el mai mic, cu diferenta mai mica de nivel din aceasi cauza. Practic traseul inconjoara masivul, si a fost croit astfel sa mearga pe poteci cat mai frumoase. Mai sunt si bucati de forestiere, de urcat pe partie, dar in cea mai mare parte sunt poteci extrem de frumoase si extrem de pretabile la alergat. Iar Zugspitze e extrem de frumos si spectaculos ca si munte, desi initial nu aveam asteptari prea mari. Seama cu un fel de Piatra Craiului supradimensionat ca suprafata, si cu inca 700m de stanca peste cei 2200m ai Craiului.

Revenind la cursa, cand am plecat de la start planul a fost sa incerc sa tin un puls cat mai constant de la inceput pana la sfarsit, alegand de data aceasta ceva in jurul valorii de 150. Si totul a mers bine pana pe la kilometrul 45, cand organismul parca a schimbat viteza la o treapta interioara. Dintr-a 4 in a 3-a, si astfel s-a restabilit pragul la 140. Si automat scade si viteza de deplasare, kilometri trec mai greu si ajungi sa tragi mai mult pentru fiecare kilometru.

Suficient de greu si suficient de mult pentru a ma intreba ce Dumnezeu caut aici, intrebare care apare inevitabil din cate am observat la cam orice maraton. Si incep sa ma intreb ce sens are participarea la un ultramaraton de munte cand in luna dinainte nu am avut nici un chef de antrenament, si in momentul in care muntii adevarati sunt mult prea departe pentru a face ture alergare pe ei.

Tot acum stau sa ma intreb daca nu ar fi fost mai intelept ca in ziua de dinaintea concursului sa fi stat cuminte si sa nu fi urcat la o cabana la 1600m pe un munte mai mic de langa Zugspitze. Poate as fi avut mai multa energie acum, si poate as mai fi castigat cativa kilometri inainte de momentul in care as fi ramas fara energie. Pe de alta parte data tot am batut 670 de kilometri pana aici, e pacat sa nu faci nimic intr-o zi cu vreme buna.

M-am inscris la concurs (de fapt m-a inscris Mihaela) din ianuarie, si chiar eram curios sa vad cum arata si cum e organizat un ultramaraton afara din tara. Marea problema e ca dupa ultramaratonul de scari aproape o luna am fost pe bara si inca o luna nu am avut nici un chef de antrenament. Si chiar daca as fi avut chef de antrenament sa ma invart cateva zeci de kilometri prin padurile berlineze nu e chiar visul meu. Am nevoie de munti, de privelistea de pe varf, de apusuri si rasarituri frumoase, de alergatul la vale. Astfel incat fara nici un fel de motivatie cea mai lunga tura de alergat de dinainte de concurs a avut 17 kilometri, cu fix o saptanana inainte de concurs. In afara de asta catarat, bicicleta, cicloturism, activitati ce nu sunt cel mai bun antrenament pentru un ultramaraton pe munte.

Dar acum ajunge cu scuzele patetice si cu lipsa de motivatie, si un momentul in care mai ai un maraton si jumatate nu ajuta cu nimic sa te gandesti “cum ar fi fost daca”. La fel ca si de foarte multe ori in viata, cel mai simplu si eficient e sa incerci sa te descurci cu ceea ce ai, sa inveti lectiile si sa mergi mai departe. Lamentarile sunt inutile, mai ales in momentul cursei.

Deocamdata trebuie sa vad daca pot sa recuperez ceva din amintirile de acum 2 si 3 ani de la 7500. Problema e ca amintirile respective sunt legate si de un nivel ceva mai bun de antrenament pe care il aveam atunci, de mai multe zile petrecute pe munte, si in cazul zilei de astazi datele si asteptarile nu prea se potrivesc.

Totusi din amintiri vad cu surpindere ca atunci cand e vorba de urcat abrupt la peste 1500 metri amintirile ajuta, si chiar si fara bete ma misc mai repede decat plutonul in care sunt si depasesc oameni. La fel si pe coborarile abrupte, chiar daca de data aceasta planul e sa nu dau drumul la picioare prea tare pe coborari pentru a menaja muschii pentru partea a doua a cursei.

Vine si kilometrul 50, suntem fix la jumatatea cursei si urmeaza o coborare pe un forestier pe care iti vine sa dai drumul la picioare si totusi nu prea, un fel de drumul de vara ceva mai domol. Ce e totusi interesant la concursurile din afara e ca fiind mult mai multi participanti, in general nu esti singur pe traseu, si depasesti sau esti depasit.

In cazul meu in partea a doua a cursei sunt cam tot timpul depasit, nu de foarte multi oameni dar totusi constant. Nu ajuta deloc la moral, mai ales cand esti cu bateriile pe 0. In schimb pot sa observ ritmul de invidiat pe care il au unii concurenti care ma depasesc. Nici prea repede nici prea incet, ca un metronom care incet incet toaca kilometri. Putin invidios si demoralizat imi dau seama ca asta trebuie sa incerc sa gasesc si eu, un ritm cu care sa pot sa alerg pana la nesfarsit.

Cred ca la fiecare ultramaraton pe langa foarte multa vointa e nevoie si de o abilitate de a rezolva problemele care apar pe drum. Pentru ca oricat de mult te-ai antrena, e foarte greu sa te lovesti te toate situatiile care pot aparea in ziua concursului. Si in momentul in care apare o problema, e bine sa incerci sa o rezolvi din timp. Daca apare o problema pe care nu stii cum o rezolvi in timpul unui concurs, cel mai probabil va aparea din nou, si din nou, pana cand vei invata lectia.

In cazul meu din categoria lectiilor pe care nu le-am invatat pana acum e nutritia, si si de data aceasta ca si in ultimele 2 concursuri lungi la un moment dat am ajuns cu bateriile pe 0. De data aceasta cam devreme, adica la kilometrul 55, putin dupa jumatatea traseului, unde e si un punct de alimentare generos cu sezlong-uri, doctori sau mancare de tot felul. Si cu toate astea dintre toate lucurile care sunt de mancare pe acolo nu-mi face nimic cu ochiul. De fapt aproape nimic, pentru ochesc intr-un colt de masa rosii cu sare, care intra absolut genial. Dar cata energie pot totusi sa-ti dea niste rosii cu sare.

Problema cea mare la orice cursa de anduranta e sa stii ce sa mananci astfel incat sa tii corpul cam tot timpul alimentat cu carbohidrati. Daca ajungi sa mergi doar pe grasimi ritmul scade drastic, si felul in care percepi efortul se schimba si el. Si pe masura ce trec orele si rezerverele pe care poate le aveai se termina, devine din ce in ce mai greu sa alimentezi motorasul.

Desi la toate punctele de alimentare aveau la discretie gel-uri de la high5 si batoane solite, in cazul meu dupa 8-9 ore mi se pare foarte greu sa convingi stomacul sa pofteasca si sa digere ceva. Nici acum nu sunt sigur ce e mai intelept, sa bagi cu forta sau sa astepti sa ti se faca pofta dupa chestii. Tind totusi sa cred ca prima varianta.

De la kilometrul 55 pana la kilometrul 65 traseul e plat, poate chiar putin la vale, si dupa ce reusesc sa ma urnesc cu greu de la punctul de alimentare reusesc sa mentin un ritm oarecum constant de 8-9km/h, pe undeva pe la 7 minute pe kilometru. Sunt unii care alearga mai repede, putini care alearga mai incet, unii mai vorbareti, altii mai putini.

De fapt in acelasi stil nemtesc ceva cam rece din cate am observat tipii nu sunt prea vorbareti. Iar dintre straini m-am intalnit cu 2 italieni care in dulcele stil latin palavrageau incontinuu, am mai alergat ceva si cu doi unguri care era si ei destul de vorbareti. Pana cand avand ritmul ceva mai rapid s-au departat si s-au pierdut in zare.

Apropo de unguri, mi se pare absolut fascinant ca au atatia alergatori e distante lungi (cred ca au fost in jur de 20 la concurs), mai ales tinand cont de faptul ca nu prea au nici un fel de munti mari in tara lor. Iar cativa dintre ei sunt chiar foarte buni.

Punctul de control de la kilometrul 65 vine cu aceasi greata si dupa cateva bucati de cascaval cu sare si de apa plec mai departe. Urmatorul punct de alimentare e relativ aproape, la kilometrul 71, dar pana acolo avem de urcat 400 de metri diferenta de nivel. Traseul e absolut superb pe aici, serpuind printre mici lacuri si paduri, pe poteci numai bune de alergat.

Deocamdata alternez alergatul cu mersul, si mi se pare foarte frustrant in momentul in care alti concurenti cu bete trec pe langa mine intr-un fel de mars rapid. Mana si picior opus, impreuna cu un ritm bun te pot duce cu 6-7 km/h, chiar si atunci cand drumul e intr-o usoara urcare. Nu-i nimic, lectia e invatata si poate data viitoare voi lua si eu bete dupa mine. Totusi cea mai buna solutie mi se pare sa fii suficient antrenat si sa pot alerga continuu pe portiunile respective.

Pepene rosu!!!, la punctul de alimetare de la kilometrul 71 au pepene rosu. De departe cea mai buna chestie pe care am mancat-o pana acum in timpul unui concurs. Pe de o parte are si apa pentru hidratare, are si un gust racoritor, e si natural, si intra foarte bine chiar si in momentul in care nu ai chef de nimic foarte dulce. Totusi nu stiu cat de multa energie poti sa iei din pepene rosu, dar cel putin pe primii kilometri de dupa punctul de alimentare pare sa fi functionat cat de cat.

Pana la urmatorul punct de alimentare sunt 10 kilometri, si daca primii 4-5 trec oarecum din inertie pe o serie de forestiere in urcare usoara, ultimii se scurg extrem de greu, cu o coborare destul de tehnica pana in fundul pamantului, la 865m altitudine. Si binenteles ca am coborat pana aici doar pentru a urca din nou la 2000m, pentru a 3-a oara in timpul concursului, dar de data aceasta dupa ce am deja 80 de kilometri in picioare. Dar pana sa vina urcarea, la punctul de alimentare de la kilometrul 81 mai intra aproape jumatate de pepene rosu, care intra la fel de bine ca si la punctul de alimentare de dinainte.

E ora aproximativ ora 20:00, si mai sunt 20 de kilometri pana inapoi in Grainau, si stau sa ma gandesc cat de mult pot sa dureze pana la urma 20 de kilometri. Sunt totusi 20 de kilometri cu o urcare de 1200m diferenta de nivel, si dupa un concurs destul de lung. Sper in minte ca totusi macar portiunea de coborare sa fie ok si sa pot da drumul la picioare.

Dar deocamdata e de urcat, destul de domol la inceput dar pe masura ce trec kilometri si panta se accentueaza, ajungand la un moment dat sa urcam pe un versant destul de salbatic al muntelui,pe serpentine ce imi aduc aminte de jepii mari. Inainte de serpentine la un moment dat trecem si peste un canion extrem de spectaculos, pe un pod suspendat la 50m deasura firului apei.

Soarele apune, si spectacolul e pe cinste. Cerul s-a luminat si desi suntem pe versantul sud-estic al muntelui sus pe varfurile stancoase se pot vedea fuioare de ceata colorate in mod spectaculos de ultimele raze de soare. Sunt momente frumoase si in conditii normale, dar mai ales in momentul in care esti obosit, dupa multe ore de concurs ele par sa se imprime mult mai adanc in memorie. Oboseala, extenuarea, lupta continua dintre vointa si vocea care iti zice sa renunti, toate se combina pentru a deschide larg portile perceptiei si ale sufletului.

Si dupa 3 ani imaginea rasaritului pe care l-am vazut la 7500 din Saua Strung e mai mult decat plina de viata, mai puternica decat orice fotografie, cu nori spectaculosi ce se scurgeau dinspre platou catre Valea Ialomitei. La fel probabil toti cei care au participat la 7500 la tura lunga isi aduc aminte de urcarea pe Valea Gaura, pe noapte, cu un cer plin de stele deasupra, undeva pe un versant pustiu al muntelui. Sunt experiente pe care poti sa le traiesti decat ultramaratoanele pe munte, singura conditie fiind sa fii deschis pentru a absorbi tot ce e in jur. Si sunt experiente care vor ramane cu mine multi ani de acum incolo.

Ma incapatanez sa nu scot frontala pana la punctul de alimentare de la kilometrul 90, pentru ca aici oricum o sa iau o pauza putin mai lunga, din nou doar cu pepene rosu si cu apa. Aici in punctul de alimentare dau de alta basfemie alimentara iubita la nemti, floricelele dulci. Clar trebuiau sa se consulte si cu alte popoare si trebuiau sa aiba si unele sarate.

De aici urmeaza o ultima urcare de 400m diferenta de nivel, pe o partie de schi pana la 2000m, si inca 6 kilometri de coborare, dintre care 4 kilometri in care sunt de coborat 1000m diferenta de nivel. Afara a iesit si super luna, de dimensiuni considerabil mai mari weekend-ul asta, si odata ajungs in saua de la 2000m ajungem sa vedem sub noi si Garmish-ul si Grainau-ul. Arata de aici de sus fix ca Sinaia si Busteniul de pe valea Prahovei, undeva la peste 1000m sub noi, cu o luna plina deasupra capului.

Coborarea merge in schimb destul de greu, nici nu pot sa zic ca ma deranjeaza ceva, dar nici nu ma grabesc prea tare la vale. In plus poteca e destul de tehnica pe alocuri, cu ceva noroi si cu umezeala destul de multa.

Pe alocuri miroase extrem de puternic a menta, mai ales in portiunile in care din cauza umiditatii a inceput deja sa se puna roua pe plante. Din loc in loc sunt voluntari si salvamontisti, care stau de planton in punctele cheie pentru a dirija concurentii. Si mai toti au cate un foc, atat de imbietor in momentele respective. Unii sunt mai plin de viata, o parte din ei s-au culcat deja, altii incurajeaza. Stau sa ma gandesc ca e probabil singurul concurs de pana acum in care nu am facut nici o crampa musculara, mergand destul destul conservativ.

Pe la 1000m traseul trece prin cateva pajisti atarnate deasupra vaii, unde dau din nou de cativa oameni care incurajeaza, de data aceasta cu o talanga destul de insistenta. Cand ma apropii disting silueta unei vaci care se scarpina linistita si zdranganea din talanga. Nu-i nimic, danke shoen vacuta pentru incurajarile neintentionate.

Pe ultimii doi kilometri reusesc in sfarsit sa dau drumul la picioare, kilometrii fiind mai mult pe plat sau intr-o usoara coborare. Si ii alerg chiar suprinzator de repede, tinand cont de distanta de pana acum, cu 6 minute 30 pe kilometru, trecand in cele din urma linia de sosire in 17 ore si 48 de minute.

Cred ca in momentul in care te inscrii la ultramaratoane, pe langa declaratia pe proprie raspundere ar trebui sa primesti si un avertisment de genul “Atentie, poate crea dependenta”. Pentru ca concursul acesta de la care nu aveam nici un fel de asteptare, aproape nici un fel de target, pentru care nu am avut nici un chef sa ma antrenez, mi-a placut extrem de mult.

Nu am gasit aceasi atmosfera de la 7500 in schimb, oamenii cu care mi-ar place sa ma intrec sunt la 2000km distanta, dar totusi mi-a placut foarte mult ca experienta si clar pot sa-l recomand pentru oameni care vor sa incerce o cursa foarte frumoasa, dar mai scurta si fara conditiile UTMB-ului. Si desi pare departe cu cateva bilete low-cost pana in Munchen se ajunge foarte repede.

Si din categoria lectiilor inca neinvatate, ramane problema mancarii in timpul unui asemenea concurs. Poate la un moment dat voi gasi si o solutie pentru ea, daca nu lectia se va prezenta de fiecare data pana cand o voi invata.

Mai jos e un filmulet de la concurs, in care chiar apar si eu in jur de 0:50.

Si cateva poze facute in drumetiile de vineri si duminica.

Potrivirea la imbracaminte a fost pur intamplatoare.

Vizavi de Zugspitze.

Poteca serpuitoare.

La inaltime.

Pe acolo alergam maine.

La inscriere.

Partenklamm.

Mioritica de Bavaria.

Bielatal, Elvetia Saxona

Din nou in Elvetia Saxona

Un pic mai multe poze aici.
Jurnalul Mihaelei aici.

Am promis ca o sa incerc sa scriu totusi cateva randuri dupa fiecare tura, si pentru ca dupa weekend-ul care a trecut nu am avut de ales prea multe poze de data aceasta chiar am apucat sa le scriu la timp.

Elvetia Saxona o sa fie cu siguranta unul din locurile care o sa-mi lipseasca, si cel mai probabil o sa apucam sa exploram prea putin din intreaga zona in timpul pe care il vom petrece aici. De fapt sincer chiar daca ai trai cateva vieti nu ai avea timp pentru toate traseele de catarare deschise in zona. Sunt in total 12.000 de trasee intr-o zona care ca suprafata nu depaseste un masiv muntos de dimensiune medie. La o rata de 4-5 trasee pe zi ar dura 8 ani de catarare continua, zi de zi, dar tinand cont ca nu ai voie sa te cateri 24 de ore dupa o ploaie, si ca ai si iarna in ecuatie sunt convins ca o viata nu e suficient.

Poate cel mai mult e sentimentul de aventura pe care il ai in momentul in care te cateri in zona, si cam in fiecare iesire mi-a fost confirmat faptul ca nu ai neaparata nevoie de pereti de sute de metri pentru a trai o mica aventura. Cred cu tarie ca aventura apare doar atunci cand exista o sansa mai mica sau mai mare de a esua. Si in functie de aventura pe care o traiesti a esua poate insemna diferite lucruri, de la a te pierde pe undeva prin mijlocul pustietatii, pana la abandona la un concurs care te pune pe genunchi, pana la a te da jos dintr-un traseu de catarat. Dar intotdeauna pentur a exista aventura trebuie sa existe si o oarecare indoiala asupra reusitei. Si cateodata, destul de rar ce e drept, la anumite trasee de catarat sau in anumite stiluri de catarat a esua poate sa echivaleze cu capatul liniei.

Cert e ca ultimele luna in care am tot iesit la catarat, fie la panou, fie la diferite faleze de catarat din Germania nu m-au pregatit deloc pentru Elvetia Saxona. Asigurari prea dese, sau prea solide (sincer in momentul in care pui o nuca bine in calcar sanatos, stii cu siguranta ca daca o sa cazi de acolo nu o sa dai cu fundul de pamant), magneziu, dar in primul rand prea multe prize, si prea sanatoase.

Pentru ca gresia mancata de ploaie din Elvetia Saxona are cam de toate dar la capitolul prize sanatoase de care sa poti sa te tii cum trebuie e cam deficitara. De fapt daca ar fi sa compar, tot stilul de catarat e complet diferit, si mergi mult mai mult la echilibru, nefiind prea multe prize si chiar si pe traseele usoare trebuie sa ghicesti miscarile. Nu am nici o problema sa am asigurari precare sub mine, sa am noduri sau anouri date pe dupa colturi rotunjite, atat timp cat am de ce sa ma tin, dar in momentul in care urci la echilibru cu miscari pe care nu ai nici un fel de siguranta ca poti sa le refaci pentru a cobori incep sa ma simt putin nesigur.

De multe ori trebuie sa siguranta ca esti pe unde trebuie, si nu intr-un traseu alaturat de 3 ori mai greu, pentru ca de multe ori nu e deloc usor sa ghicesti liniatraseului. Iar ghidul in germana cu zeci de prescurtari si cu descrieri laconice nu ajuta intotdeauna, dar deh inteleg ca trebuiau sa inghesuie textul pentru a incapea 12.000 de trasee (si asa sunt 6 volume diferite pentru toate sub-zonele). Si te bucuri de fiecare data cand mai bate putin vantul, sau cand soare intra putin in nori, pentru ca poti sa-ti mai usuci putin mainile inainte de mai urca putin.

Revenind la weekend-ul care tocmai a trecut, Mihaela a scris deja un jurnal destul de detaliat, dar am zis sa mai scriu si eu cateva randuri. Dupa o incercare complet esuata de a descoperi o zona noua de catarat, Affenstein am facut o tura foarte frumoasa de trail-running pe potecile din zona, pe inserate, in momentul in care potecile se golisera complet de turisti. Spun complet esuata pentru ca am ajuns pe doua trasee care mi-au cam testat un spirit de aventura cam inexistent in ziua respectiva. De fapt a fost clar una din putinele zile de pana acum cand nimic nu s-a legat la capitolul catarat.

Affenstein.

Privind spre Piatra Iernii.

Cu gandul la Mehedinti.

Seara ne indreptam din nou spre Winterstein, pentru a incerca un alt loc de boofen (bivuac in aer liber), de data aceasta intr-u cort de piatra, cocotat undeva sus pe o platforma unde se putea ajunge decat dupa ce se catara la liber un mic peretel de cativa metri. Izolat, aerian, intim, cu o priveliste pe masura dimineata, a fost de departe cel mai frumos loc de bivuac pe care l-am avut pana acum.

Cortul nostru de piatra.

Si rasaritul zilei.

Privelistea de dimineata.

A doua zi in schimb ne-am luat revansa la catarat, pe primele trasee tot stangaci, dar pe masura ce ziua a inaintat cu din ce in ce mai multa incredere. De data aceasta ne-am mutat in schimb din nou in Bielatal pentru reacomodare, aici stanca fiind ceva mai fragmentata si ceva mai bogata in prize. Pana la un traseu destul de epic care pe parcursul a 40 de metri a avut de toate, de la perete compact, pana la traversee expuse, pana la hornuri cu ramonaj. Pfeilerweg din Verlassene Wand, in traducere libera drumul coloanei din peretele parasit.

My friends, si la propriu si la figurat.

Cred ca ne place atat de mult zona tocmai pentru e imbinare extrem de ciudata intre etica, aventura si putina lipsa de sens. Pana la urma de ce s-ar catara cineva astazi asigurandu-se cu noduri, uneori pe trasee ce nu pot fi asigurate, fara magneziu, la fel cum se catarau si cel care au deschis traseele respective. De ce ar urca cu rucsaci pentru a dormi sub cerul liber sau in mici grote suspendate printre stanci cand campinguri si pensiuni, si cazari si dusuri calde.

Pentru ca poate par lucruri fara sens, dar sunt aproape de sufletul nostru, si oarecum extrem de departe de tenta comerciala/industriala pe care poata sa o aiba uneori escalada, pentru ca un momentul in care urci pe un turn experienta e mult mai aproape de a aceluia care acum 100 de ani urca pentru prima data pe turnul respectiv. Iar ca si incheiere, cautand prin tenebrele internetului am dat peste un set de poze antice extrem de interesante din Elvetia Saxona de la inceputul secolului, si intamplat fix pe unul dintre trasee, Pfeilerweg, am fost si noi weekend-ul asta.

La escalada in Ith

In Ith, la catarare.

Jurnalul ceva mai bine documentat al Mihaelei aici.

Pentru ca Mihaela a tot scris jurnalele in ultima vreme si pentru ca ma simt oarecum complexat de faptul ca are ceva mai mult timp pentru a duce munca de cercetare, si pentru ca are si ceva mai mult talent la scris, nu prea am avut nici o tragere de inima pentru a mai scrie jurnale.

Totusi am zis ca de data aceasta sa incerc sa scriu totusi dupa fiecare weekend, chiar daca sunt mai putine, nu de alta dar parca simt nevoie de a contribui si altfel decat prin poze la jurnalele Mihaelei. Un fel de “This is Sparta!”, doar ca in varianta “This is my blog!”. Astfel incat si de data aceasta ,binenteles tot intarziat, am zis sa scriu cateva randuri si despre iesirea de la catarat din Ith.

Am ajuns in Ith, o zona mai deluroasa din nord-vest-ul Germaniei pentru ca era singurul loc in care se anunta o zi cu vreme buna, intr-o Germanie amenintata de inundatii si dupa cea mai ploioasa luna mai din ultimele zeci de ani. Chiar si asa vremea nu se anunta oarecum buna decat pentru duminica, astfel incat sambata am lalait-o destul de mult pe drum si am vizitat printre picaturi Hildesheim, un orasel medieval la sud de Hannovra ce are doua catedrale construite in stil romanic ce sunt in patrimoniul UNESCO.

E uimitor cate biserici si catedrale romanice sunt imprastiate prin Germania, si cat de multe s-au pastrat destul de bine din perioada in care au fost construite. Practic cam toate au in jur de 1000 de ani, plus sau minus o suta de ani. 1000 de ani, 40 de generatii s-au perindat pe lume din momentul in care au fost ridicate. Mie cel putin imi plac mai mult decat catedralele gotice, imi place simplitatea lor si modul in care ,desi impunatoare, spatiile au o tenta mai umana. In acelasi timp spune foarte mult despre puterea episcopilor din perioada respectiva, atat politica cat si economica pentru ca toate catedralele construite in pe atunci sunt la o cu totul alta scara fata de restul cladirilor din orase. In foarte multe cazuri diferenta s-a pastrat si astazi, si in foarte multe orase poti sa vezi Domul cu kilometri buni inainte de a ajunge in oras cum se ridica cu cateva zeci de metri deasupra tuturor cladirilor din jur.

Ce mi se pare foarte interesant la catedrala din Hildesheim, e ca dupa reformare a fost transformata intr-o biserica protestanta, dar manastirea catolica de langa biserica a continuat sa existe pentru inca 300 de ani. Astfel s-a ajuns ca sub acelasi acoperis sa se oficieze si slujbe protestante (in biserica principala), si slujbe catolice, intr-o cripta situata sub biserica principala. Toate astea in timp ce in intreaga Europa se purtau razboaie si se expulzau populatii pe baza diferentelor de credinta.

Biserica arhangelului Mihail.

Coloana turnata din bronz, veche si ea de 1000 de ani.

In cripta.

Si tavanul de lemn pictat, datand din jurl anului 1200.

Ne invartim cateva ore prin oras, vizitam singura catedrala care era deschisa si ratam tufa de trandafir veche si ea de 1000 de ani, si aproape de inserare plecam spre Luerdissen, unde DAV are un camping foarte dragut si cochet situat la o aruncatura de bat de stancile de catarat. Pentru ca mai avem cateva ore pana cand apune soarele (pe care oricum nu-l vedem, totul fiind acoperit de o ceata umeda si misterioasa), ne hotaram sa facem o tura de alergare prin zona.

E primul weekend in care am aparatul nou dupa mine si pentru ca nu am apucat sa ma joc decat 2 ore cu el vineri seara, in momentul in care incerc sa il conving sa faca ce vreau eu ma simt ca o maimuta care se straduie sa introduca o forma patrata intr-un locas triunghiular. Nu ajuta nici faptul ca am un obiectiv de DX pe el, care in mod evident la diafragmele mai mici nu reuseste sa umple cu lumina tot senzorul, astfel incat si matrix metering-ul mai da gherle din cand in cand. Nu-i nimic, o sa apara la un moment dat si un obiectiv demn de aparat. Deocamdata 35mm mi se pare o distanta focala ciudata.

In schimb o chestie de care sunt destul de convins e ca vreau sa-l iau dupa mine in diferite ture de alergat/alpinism. Cine spune ca nu poti sa iesi la trail-running cu un aparat full-frame dupa tine, cel putin mie mi se pare ca sta decent de bine in borseta de alergat, si atat timp cat in tura respectiva nu timpul sau antrenamentul intens sunt scopul, de ce nu.

Ca traseu de alergat nimerim pe o creasta impadurita destul de lunga si accidentata, cu portiuni super faine de poteca, pe care mergem pret de cam 10 kilometri, dupa care ne intoarcem pe la baza crestulitei. La inceput trecem si pe la stancile de catarat, care arata promitator dar la care gasim si in umezeala din seara respectiva oameni care incercau sa se catere. Clar daca si acum sunt oameni pe aici maine o sa fie probabil plin.

Alergand prin padurea misterioasa.

Omul si padurea.

Misterios, exotic, luxuriant.

Drepti!

Pe drumul de intoarcere.

Luminis.

Seara apar in camping si Monica si Stefan, cu care mai stau putin de vorba, dupa care ne retragem la culcare in ideea de a lua un start mai matinal in ziua de duminica.

Startul matinal nu ne prea iese, dar tot reusim sa ajungem la stanci inaintea puhoiului german. La fel ca si in Frankenjura oamenii se urnesc din camping pe la 10-11, dar in momentul in care se urnesc se declanseaza o mica invazie si toate stancile se umplu de oameni, mai ales la stancile care au trasee usoare.

Una peste alta primavara aceasta am prins cateva iesiri la catarat, si speram ca in vara aceasta drumurile sa ne poarte in Dolomiti, in Wilder Kaiser, in Dachstein, pentru a explora trasee lungi si frumoase din masivele respective. Daca chiar vom reusi sa ajungem in toate masivele de mai sus ramane de vazut, dar macar cam asta ar fi planul. Si pentru a strange putin antrenament, am incercat sa mai tot iesim la stanca primavara aceasta, chiar daca vremea nu a fost intotdeauna buna. Sa vedem acum daca o sa reusim sa-l si pastram.

Ziua o petrecem catarandu-ne cu Monica si Stefan (care au dezvoltat o adevarata pasiune pentru zona respectiva), strangand destul de multe trasee si extrem de variate, de la traversari aeriene, pana la mici tavanele (si e foarte tare cum datorita stancii care are destul prize destul de generoase poti sa ai tavanele de 1m-1.5m la gradul 6), cu hornuri, cu fisuri, cu fete, si cu ceva trasee de rupt mainile. La sfarsitul zilei un traseu numit foarte delicat Sweet Sixty, a scos cu brio ultimele picaturi de energie din noi.

Supersize me (cortul nostru e cel din stanga, si e un cort normal de 2/3 persoane).

Monica hotarandu-se ce friend sa foloseasca.

Pauza de masa.

O mica surplombita cu prize ok pe un traseu de 6-.

Surplombant.

Trupa la sfarsitul zilei.

Probabil vom mai reveni in zona, dar dupa cele doua weekenduri de escalada ni s-a facut dor de experienta mai alpina din Saechsische Schweiz. Tot mai vorbind cu nemtii pe la baza stancilor, cam toti erau uimiti ca am ajuns deja in cam toate zonele faine de catarare din centrul si nordul Germaniei. Si m-a surpins oarecum ca toti considera Saechsische Schweiz ca unul din cele mai frumoase locuri din Germania, si intr-un fel tindem sa le dam dreptate. Si daca tot sunt aproape de noi, de ce sa nu profitam de el.