Category Archives: Aventuros

Herculane, Cornereva si Piatra Elisovei prin picaturi de ploaie.

Ziua 5 sau despre apa ca lubrifiant de lant

Pentru astazi se anuntau ploi. Multe si insistente. Cam dupa ora 11. Calculam ca avem o fereastra de vreme uscata dimineata, asa ca plecam mai devreme decat de obicei, sperand ca vom putea astfel minimiza dezastrul. Primii stropi apar dupa 30 de minute de invartit pedala. Dar efortul rotund ne mentine incalziti si moralul e sus. Ajuta si drumul pitoresc dintre Bozovici si Iablanita pe care pedalam acum. Imi pun in minte sa revin la un moment dat pe aici pe cursiera caci asfaltul e bun si verdele crud indeamna la planuri de viitor. Satele sunt mici si departate unele de altele si pe cand credeam ca am scapat si ajungem teferi si uscati in Iablanita se porneste potopul. Trag hainele de ploaie pe mine, haine pe care planuiesc sa le iau si in America de Sud si care astazi vor fi puse la grea incercare. Laolalta cu restul echipamentului de bicicleta. Stiu insa ca outfitul meu are o hiba, respectiv faptul ca nu am nimic cu care sa acopar incaltarile (un set de overshoes sunt pe lista de cumparaturi) si in cativa kilometri balta se instaleaza in adidasi. Incaltamintea cu membrana insemna ca nu intra nimic prin partea textila, dar poate intra pe filiera pantalon >> ciorap si evident, nici nu iese nimic, astfel incat, odata balta instalata, o sa o plimbi din varf si pana in talpa la fiecare invartire a pedalei. 


Rand pe rand, in fata ploii, cedeaza fiecare strat totusi antrenamentul de cursiera ne permite sa tinem un ritm bun, desi mersul la trena este exclus. Coborarea din dealul Cireagu este interesanta, cu apa scurgandu-se in valuri pe carosabil, tiruri, masini care improasca stanga dreapta si ceva panta pe care merg cu frana de mana trasa.In campie se indreapta vremea, mijeste timid chiar si soarele, dar inainte de Herculane mai inghitim un val de ploaie.


Aici oprim la gara ca sa ne evaluam optiunile: plecam acasa sau ne luam o nopte de cazare in statiune si mai ramanem in zona cu speranta de vreme buna pe joi-sambata. Alegem sa fim inisisteni, caci oricum ajungem rar prin zona si ne petrecem dupa-amiaza uscand haine pe calorifer si adidasi cu foenul. In a doua parte a zilei a plouat considerabil mai putin, total opus prognozei initiale, dar cum hainele uscate ramase erau doar cele pentru dormit, o pensiune cu caldura, dus cald, prize pentru incarcat electronice etc se impunea. Astfel, cel putin, ne creem perspective ideale pentru partea a doua a aventurii noastre prin Banat, respectiv pentru drumurile si potecile din Cernei-Mehedinti.

Cloaca Herculane.
Sfarsitul primei zile de peladat, dupa cateva ore de ploaie torentiala. Sincer, la cat de unde erau toate hainele pe noi puteam sa intram cu ele direct in apa calda, cel putin daca nu ar fi fost mirosul de sulf.

Track si date aici:
https://www.strava.com/activities/2334712775


Ziua 6 – Cu perseverenta pana pe Piatra Elisovei


Si astazi se anuntau ploi cam pana pe la ora 19. Insa din experienta zilei de ieri stiam ca nu va ploua toata ziua si aveam de gand sa ne strecuram cu tactica si rabdare printre reprizele de ploaie. Urmatoarele zile sunt dedicate zonei cu Cernei- Mehedinti, care desi nu mai e terra incognita precum Muntii Almajului din primele zile, e o zona in care revenim cu drag, mai ales primavara. 


Prima pe lista era Piatra Elisovei si am ales-o asa caci stiam din eperientele anterioare ca urcarea e pietroasa si apoi un plai inierbat, sanse minime deci pentu noroiul lutos experimentat in Sopotu Nou. Si la cat a plouat in ultimile 2 zile nu avem nicio urma de indoiala cu privire la existenta noroiului. Muntele musteste de apa si din Herculane pana in Cornereva (cam 30 de km) am prins 6 ploi. Ne-am oprit insa cu religiozitate la fiecare, caci tineam la hainele noastre uscate ca la ochii din cap. Dintre locurile de popas putem enumera o statie de autobuz si apoi un foisor din Herculane, un balansoar din Plugova, un restaurant numit Tatal si Fiul din Plugova, o baraca de muncitori de sub Cornereva si la final o casa parasita din Cornereva.

Dintre toate casa parasita a trezit cele mai multe ganduri si intrebari. Dupa mirosul de nelocuit, trandafirii salbatici crescuti in curte si lacatele ruginite am aproximat ca aici nu mai sta nimeni de mai bine de 10 ani. Si cand ploua si tu de adapostesti sub o aplecatoare, cu toata curtea in raza vizuala, nu poti sa nu te intrebi care e povestea casei: e parasita pentru ca au murit cei batrani, ori.poate s-au mutat mai la ses unde traiul e mai usor? Cum traiau, din ce isi castigau painea? Desi stam afara si toate usile sunt ferecate, casa miroase a abandon. Radu puncta corect ca desi fiecare casa locuita isi are mirosul ei, toate casele parasite miros la fel.
Urcarea pe Piatra Elisovei nu a fost usoara, caci drumul era in multe locuri rascolit de ploile recente si bicicleta grea ma facea parca sa urc cu frana de mana trasa. Dar totusi am impins mult mai putin decat m-am asteptat si am ajuns sus mult mai repede. In adancul nostru, de fapt, cred ca niciunul nu credeam cu adevarat ca vom iesi in culme in dupa amiaza asta.

Prin vant si sub un plafon de nori desi, spre Piatra Elisovei intr-un moment in care soarele ne-a zambit fugar.

Aici bate insa vantul si e frig. Vant nervos din laterala pe care nu stii daca sa te superi cand se infoaie mai sa te dea jos de pe bicicleta, sau de care sa te bucuri caci ususca pamantul. In orice caz dovedim gat dupa gat si norii care alearga deasupra noastra fac ca locurile sa para si mai interesante. Pedalam cot la cot pe drumuri de iarba, intrand si iesind din valuri de ceata umeda, bucurandu-ne de scurte momente de lumina si cautand un loc de cort pentru la noapte.  L-am gasit langa un mic bordei, cladirea lui oferindu-ne si un adapost binevenit pentru ultima scuturare de nori a zilei. Se anunta o noapte rece si sacul meu de puf e inca pe drum….

Track si date aici:
https://www.strava.com/activities/2334713531

Text: Mihaela.

Plecarea din Herculane, cu un singur scop pe ziua de azi, sa nu udam hainele uscate cu greu in ziua anterioara.
Prima pana si prima pauza de ploaie, pe drumul spre Cornereva.
Inca o ploaie, inca un adapost si Mihaela uitandu-se cu speranta spre bucatica de cer senin ce se vede in zare.
Urcand spre Piatra Elisovei.
Ultimele capite sunt coborate spre sat in timp ce iarba de anul acesta creste cu avant.
Inca o ploaie, inca un adapost, de data aceasta la una din multele case si catune parasite din zona.
Tuneluri de verdeata si stinghere raze de soare.
Dupa 4 reprize de ploaie pe ziua de astazi in sfarsit un pic de cer senin. Si da, inca avem hainele uscate.
Piatra Elisovei
In sfarsit in culme. In departare piatra Elisovei.
Ultima intalnire cu soarele pe ziua de azi.
In intrecere cu ploaia si cu intunericul pentru a gasi un loc de cort pentru seara asta.
Probabil unul din cei mai fotogenici stejari intalniti pana acum pe cararile pe care le-am strabatut pana acum

Negoiu morning glory, intr-o zi perfecta de toamna

Noaptea la Caltun a fost linistita si extrem de calda. Aproape ca am dormit cu sacul deschis pe jumatate si suntem convinsi ca daca dadeam crezare prognozelor care anuntau inca de miercuri minime pozitive, puteam sa mergem linistiti cu sacii de vara scutind astfel aproape 1kg. Sau luam mai multe dulciuri, spre linistea lui Radu. Vantul de cu seara s-a oprit definitiv si la ora 5.50 cand ieseam pe usa refugiului avem parte de aceeasi atmosfera linistita ca si ieri, cand urcam pe Vistea. Muntele isi tine din nou respiratia inainte de rasarit. Diferenta fata de ziua de ieri este ca pana pe Negoiu avem mult mai mult de tropait si la mine cel putin, dimineata motorasele merg mai greu. Lumina ne gaseste pe curba de nivel ce precede urcarea in Strunga Doamnei. Ma uit si poteca spre Strunga Dracului pe care am mers acum 3 ani de zile cu Claudia e aproape invizibila, acoperita acum de lespezile subtiri si plate generate parca continuu de munte.

Negoiu imi pare un munte batran. Totul pe el se misca, e in dezordine, in nepasare…Ma duce cu gandul la o ruina, un munte in descompunere care naparleste pietre. Si pe Negoiu, ca si ieri pe Vistea, dam de un cuplu care si-a petrecut noaptea pe varf, de data asta facand bivuac. Dupa 15 minute o luam din loc, caci in fata ne sta profilul neregulat al Custurii Saratii si indicatorul din Saua Cleopatrei care anunta 4h30 pana in Saua Scarii nu e chiar incurajator.

Din Custura imi aduc aminte suprinzator de multe pasaje , chiar daca cu Claudia am parcurs-o in sens invers. Ma simt stangace si inceata caci corpul meu a pierdut bruma de usurinta a miscarii pe care o stransesem in ultimul an de catarat (2013) si acum doar mintea stie sa mai stea si sa judece drept si prudent pasajele. In orice caz, parcurgerea Serbota => Negoiu mi-a parut ceva mai facila decat cea in directia E=> V.

Iesim din Custura dupa 1h30 si dupa ce coboram de pe Serbota ne cautam un loc cu soare si ferit de vant pentru brunchul zilei. Aceeasi reteta ca si ieri: porridge cu agrise si cafea, dar substantial mai multa miere spre bucuria lui Radu. E ultima zi pe munte, asa ca nu mai chivernisim nimic, din contra, folosim tot ce avem ca sa usuram bagajele. De Musceua Scarii uitasem cu desavarsire si Scara trece mai usor decat ne asteptasem. Din motive de logistica hotaram sa ne retragem prin Barcaciu si ca atare ne permitem sa ne lungim maxim pana la Lacul Avrig. Daca acum 3 ani aici muream de cald cu Claudi si ne balaceam cu picioarele goale in apa, acum lacul e inghetat bine, cu 6-8 cm de gheata. Dupa cateva poze intoarcem spatele crestei, scapam si de vant si pornim coborarea, care trebuie spus ca nu e nici pe departe ce mai eficienta varianta, avand in vedere ca dupa ce ajungi in fundul vaii, urci lin si mai ales lung spre cabana.

Aici e o liniste aproape desavarsita, deci nicio sansa sa ne lipim de cineva la o ocazie spre Avrig. Nea Petre ne ajuta cu niste numere de taxi si pana la urma gasim pe cineva sa vina sa ne ia si sa ne duca pana in Avrig, sau poate chiar pana in partea cealalta a cresetei, in Breaza, unde aveam masina. Pe coborarea serupita de la cabana imi tin mintea ocupata cu tot felul de lucruri, doar doar mai uit de genunchii, tibia stanga si pingeaua stanga care ma dor. Prea multa coborare strica, mai ales cand ea vine pe fondul unei lipse de antrenament specific. MTBul si trekkingul nu au chiar toate lucrurile in comun.

Pe Valea Avrigului este frig si aerul rece si umed de aici prevesteste parca primele zile de iarna. Desi toamna care tocmai se incheie putea fi mai bogata in ture, cele trei zile in Fagaras, zile cu soare, cu liniste, zile de intimitate cu muntele au sters multe weekenduri mai putin reusite cu buretele.

Text: Mihaela.

Ora de aur.

Ora de aur.

In departare tot e un flux, umbrele si culorile jucandu-se cu crestele Fagarasului.

Am invins!

Am invins!

Un bivuac la inaltime, bivuac ce nu a fost chiar atat de infrigurat din spusele oamenilor precum pare din poza.

Un bivuac la inaltime, bivuac ce nu a fost chiar atat de infrigurat din spusele oamenilor precum pare din poza.

Panoramic.

Panoramic.

Urmatoarea bucata: Custura Saratii.

Urmatoarea bucata: Custura Saratii.

Micul dejun de la ora 10, cu terciul nostru cel de toate zilele.

Micul dejun de la ora 10, cu terciul nostru cel de toate zilele.

Avrigul inghetat bocna ce scotea sunete de pe alta planeta.

Avrigul inghetat bocna ce scotea sunete de pe alta planeta.

Sfarsit de zi si de tura cu o coborare de aproape 2000 de metri pana in civilizatie.

Sfarsit de zi si de tura cu o coborare de aproape 2000 de metri pana in civilizatie.

Elvetia de Romania, schi pe valea Tiganesti

Peretii ce strajuiesc valea Tiganesti se ridica impunatori in fata noastra atunci cand iesim in cele din urma din padure dupa o ratacire crunta de o ora si un pic. Sunt aproape 1000 de metri diferenta de nivel dintr-un foc si cu padurea acoperita in straie veritabila de iarna ai putea zice ca te-ai teleporat oriunde in Alpi. Frigul musca puternic din obraji, un -15 grade ce se simte pe cat de crancen la umbra pe atat de bland in zonele in care iesim in soare.

Pacat ca e deja tarziu si ca soarele a iesit abia dupamasa de dupa plafonul gri de nori. Bine asta nu ca nu noi ne-am fi miscat prea bine la urcare, unde am avut parte de o boschetareala de toata frumusetea atunci cand am parasit poteca de Malaiesti. O ora pierduta si o panta abrupta arata pe schiuri mai tarziu reusim pana la urma sa invingem si sa ajungem in locul din care am plecat, cu poteca in fata si cu drumul deschis spre Malaiesti.

Cu toate astea cele cateva ore de soare de care am avut parte la urcarea pe Tiganesti au compensat din plin si rataceala, si efortul si cerul innorat din prima parte a zilei. E o pustietate si o liniste aproape totala, se aude doar zgomotul ritmic al alunecarii focilor pe zapada neatinsa, in timp ce din cand in cand cate un nor fugar isi face aparitia pe cerul incredibil de albastru. In departare se vede Postavaru in aceleasi straie de iarna, cu zgomotul si harmalaia celei mai frecventate statiuni de schi din Romania in timp ce pe portiunea din Valea Tiganesti pe care urcam acum sunt destul de convins ca nu a calcat picior de om in ultima luna.

Urcam pana ce depasim in altitudine poteca ce vine de la Malaiesti si ne punem schiurile in picioare la fix pentru a prinde ultimele raze de soare in prima parte a coborarii. Iar de aici a urmat proabil cea mai distractiva coborare pe anul asta, mai ales in portiunea de mijloc a vaii unde practic cu putin tupeu si curaj puteai trece din perna de zapada in perna de zapada intr-un peisaj ce parea mai degraba rupt dintr-un film SF decat din ceva de pe planeta asta. Nu sunt multe iernile in care e zapada pentru a cobora pe aici pana la masina si nu sunt multe zilele in care chiar e placut sa schiezi pe astfel de perne de zapda. Dar iata ca astazi planetele s-au aliniat si avem noroc cu o astfel de zi.

In schimb pe langa sectiunea e balaureala aproape verticala pe schiuri din prima parte zilei probabil cel mai amuzant moment pentru mine a fost acela in care am reusit amerizez in raul in partea inferioara a vaii dupa ce a nimerit o bucata de gheata pe un traverseu. Amerizare care a fost pe cat de spectaculoasa pe atat de fara urmari, singurele victime fiind o manusa ce putea fi stoarsa si un schi ce nu a mai alunecat deloc cum trebuie pana jos, chiar cu efortul de a da jos gheata de pe el de cateva ori.

Lanturi in adevaratul sens al cuvantului.

Lanturi in adevaratul sens al cuvantului.

Cautand cele 10 ore de soare promise pentru ziua de azi.

Cautand cele 10 ore de soare promise pentru ziua de azi.

1.5 metri e zapada.

1.5 metri e zapada.

Norul si Postavaru.

Norul si Postavaru.

Puf cat cuprinde.

Puf cat cuprinde.

Inaintand pe firul vaii, printre brazi impodobiti de zapada.

Inaintand pe firul vaii, printre brazi impodobiti de zapada.

Scoasa din context poza asta ar putea sa fie pe oriunde prin Elvetia.

Scoasa din context poza asta ar putea sa fie pe oriunde prin Elvetia.

Tot la deal.

Tot la deal.

DSC03362.jpg

DSC03370.jpg

Ultima raza de soare si echiparea pentru o coborare de 1000 de metri.

Ultima raza de soare si echiparea pentru o coborare de 1000 de metri.

Numai pulver.

Numai pulver.

DSC03400.jpg

Perne si pernite si distractie pe masura.

Perne si pernite si distractie pe masura.

Inainte de canionul si de raul in care am reusit sa fac din pacate o mica baie inoportuna.

Inainte de canionul si de raul in care am reusit sa fac din pacate o mica baie inoportuna.

Sierra de Grazalema si Alcornocales, in mod de bikepacking

Ziua 3 – Sambata – Sierra de Grazalema

Nu ne lasam cu buteliile si ne pierdem pe stradutele din Ronda in speranta ca vom gasi buteliile potrivite sau macar un arzator Campingaz. Nu avem sansa asa ca ne paste in continuare mancare rece.

Cum mana mea e mai bine si Radu viseaza la cort, natura si iarba verde, punem bagajele pe biciclete si pornim in mod bikepacking sa descoperim 2 parcuri naturale: Sierra de Grazalema si Alcornocales. Pe primul incepem sa il tesem constiincios pe toate partile. Dupa prima ora de pedalat in care ma intreb de 10 ori de ce nu am continuat sa facem ture de o zi in circuit si fara bagaje, ca sa te poti bucura cu adevarat de cursiera, ma reobisnuiesc atat cu apasatul aprig in pedale, cat si cu modul in care se simte bicicleta incarcata in curbe. Drumurile pe care mergem sunt insa in egala masura pitoresti si pustii.

In Grazalema facem cumparaturi, invartindu-ne putin prin inima unui pueblo blanco si continuam cu gandul sa gasim un loc de cort. Daca de regula incepem sa ne uitam dupa un loc de cort cam cu o ora inainte sa se intunece, pentru ca Spania nu e foarte darnica in asemeanea locuri, de data asta ne-am extins intervalul de cautare la 1h30 min. Nu e delic simplu cand pe stanga si pe dreapta ai ori garduri nesfarsite, ori versanti abrupti si neprimitori. Dupa prima ora in care nu am gasit absolut nimic (si trebuie spus ca pentru Spania ne-am coborat standardele destul de mult) ne iese in drum un camping si il salvam in memorie caci e foarte posibil ca cel mai wild loc sa fie pana la urma un camping. Hotaram sa mai mergem totusi o jumatate de ora si cu 5 minute inainte sa expire timpul limita ochiul nostru format gaseste sub noi un petec generos de iarba. Fara gard, ascuns de drumul mare si mai presus de toate cu apa, e o raritate absoluta pentru Spania. Paraul e cald ca intr-o zi de vara romaneasca, asa ca ne si imbaiem cat sa dam transpiratia jos de pe noi. Maine continuam explorarea celor doua parcuri naturale in directia Tarifa- cel mai sudic punct al continentului.

Ziua 4 – Duminica- Arcornoclaes

Cred ca fara voia noastra am gasit singurul loc din Andaluzia unde erau sanse sa se puna roua pe cort. In rest am dormit insa nederanjati si in ciuda pronosticurilor optimiste facute de Radu cu o zi inainte, nu plecam decat dupa 10.30. Caci deh, cortul trebuie sa se usuce, porridgeul sa se umfle etc.
Mai rau chiar, pana pe la 12 cand plecam din Ubrique abia facusem 10 kilometri. De acolo prindem o prima urcare superba pe niste serpentine ce ne poarta parca prin primavara pana la granita dintre doua parcuri naturale: Grazalema si Arconocales.

Intr-un fel toate mini-concediile de la sfarsit de februarie si de inceput de martie sunt o modalitate de a te bucara de primavara de mai multe ori. Cum a fost spre exemplu si dimineata petrecuta in lunca raului, cu iarba ce mirosea a proaspat, cu roua si cu ciripit de pasarele.

Intr-un fel toate mini-concediile de la sfarsit de februarie si de inceput de martie sunt o modalitate de a te bucara de primavara de mai multe ori. Cum a fost spre exemplu si dimineata petrecuta in lunca raului, cu iarba ce mirosea a proaspat, cu roua si cu ciripit de pasarele.

Daca primul are urcari serioase si pasuri, al doilea este mai mult o zona de dealuri suprinzator de bogate in vegetatie, arbustii si copacii crescand pe un sol destul de arid, granitic ca aspect. Drumul se scurge ondulat pe coasta acestor dealuri, lipsit de trafic si fara diferente mari de nivel. Perspectivele sunt initial limitate si blocate de vegetatie dar cand ne apropiem de limita parcului, incepem sa recunoastem la orizont masive prim care am fost zilele anterioare (Sierra de las Nieves de ex.).
Coboram lansat spre Jimena de la Frontera de unde aprovizionam cu paine si portocale de la o benzinarie, ca mai apoi sa ne incepem o data cu dupa amiaza drumul de reintoarcere spre masina. Cei 50 km ramasi nu sunt fezabili in orele de sfarsit de zi, asa ca va trebui din nou sa gasim loc de cort. Task de altfel cu grad sporit de dificultate in tara miilor de garduri. Pentru un om venit dintr-o tara unde poti sa te urci pe orice deal iti place si sa vezi apusul, ingradirea din Spania este frustranta si cand voi reveni acasa voi aprecia si mai mult libertatea de miscare de care avem parte zi de zi. Daca in orice alta tara imi permit sa caut cel mai fain loc de cort, aici ma multumesc daca gasesc ceva fara gard si care sa nu fie la marginea drumului. Radu spune ca drumul are grija de drumet si pana acum asa a fost, gasind mereu la timp apa de baut, mancare, apa de spalat. Doar cu locurile de dormit e mai complicat, caci drumul ar ajuta, daca ar fi lasat liber si nu incorsetat cu garduri. Gasim la limita ceva, intr-o padurice pe coama unui deal si ma bucur sincer ca de maine scap de stresul asta.

Luni ziua 5- Grazalema again

In afara de vizita unui mistret noaptea a trecut fara evenimente notabile. Abia dimineata cand ne strangeam bagajele am observat ca in saua in care ne instalasem ajungea o poteca de animale. Vantul ne face sa ne miscam repede si o luam din loc repejor, cu gandul de a ajunge mai repede inapoi la masina. Cea mai faina portiune a acestor ultimi kilometri a fost un drum secundar ce lega Algatocinul de firul vaii prin care trece calea ferata. Aici nu ajunsesera inca gardurile si banda ingusta de asfalt se strecura printre livezi de un verde crud, tinandu-se totusi pe versantul drept al unui canion cu talveg stancos.
Ultima urcare spre satul unde avem masina (Benaojan) se scurge incet, pe un asfalt zgrumturos si in plin soare, bagajele atarnand parca ca niste pietre de moara. Pana si Radu e fericit sa scape de ele si sa se suie pentru cateva ore pe cursiera usoara.

Incarcati si gata de drum.

Incarcati si gata de drum.

Cele 6-7 kilograme in plus se simt cat se poate de serios pe orice urcare mai abrupta.

Cele 6-7 kilograme in plus se simt cat se poate de serios pe orice urcare mai abrupta.

In fata Sierra de Grazalema si un front de nori ce au omorat pe ziua e azi orice lumina interesanta.

In fata Sierra de Grazalema si un front de nori ce au omorat pe ziua e azi orice lumina interesanta.

A7203623

In centru ceva intre sarbatoare, o zi normala de sambata si un ultramaraton in desfarurare.

In centru ceva intre sarbatoare, o zi normala de sambata si un ultramaraton in desfarurare.

Un supermarket numit speranta.

Un supermarket numit speranta.

Singurul pas al zilei, la 1200 de metri. De aici urmeaza 800 de metri de coborare pana in El Bosque.

Singurul pas al zilei, la 1200 de metri. De aici urmeaza 800 de metri de coborare pana in El Bosque.

Cu sulul de biscuiti la purtator.

Cu sulul de biscuiti la purtator.

Rutina e seara, cu spalatacit si cu un loc de cort cat se poate de linistit in lunca raului.

Rutina de seara, cu spalatacit si cu un loc de cort cat se poate de linistit in lunca raului.

Spre Arconocales.

Spre Arconocales.

Asfalt perfect si un cer de cristal.

Asfalt perfect si un cer de cristal.

A7203713

Coborarea spre mediterana, cu temperaturi de peste 20 de grade si cu paduri cum nu ne-a mai fost dat sa intalnim pana acum.

Coborarea spre mediterana, cu temperaturi de peste 20 de grade si cu paduri cum nu ne-a mai fost dat sa intalnim pana acum.

Nu foarte aridul Sierra de las Nieves.

Nu foarte aridul Sierra de las Nieves.

Locul de cort de urgenta din seara asta ce a venit cu tot cu vizita noctura a unui mistret pe care cred ca l-a suprins putin cortul gasit in poteca.

Locul de cort de urgenta din seara asta ce a venit cu tot cu vizita noctura a unui mistret pe care cred ca l-a suprins putin cortul gasit in poteca.

Mega-conul.

Mega-conul.

Pueblos blancos.

Pueblos blancos.

A7203756

De aici tot la vale si inapoi spre masina.

De aici tot la vale si inapoi spre masina.

Drumuri secundare cu asfalt perfect.

Drumuri secundare cu asfalt perfect.

Aventura din timpul saptamananii: rasaritul de pe Piscul Baciului

Au trecut aproape 3 luni de iarna adevarata si incepem sa visam la aventurile din timpul saptamanii pe care le-am tot facut in ultimii ani in jurul Brasovului cu nopti petrecute la cort sau la bivuac in locuri faine, cu iarba verde, cu foculet si cu mirosul de fum ce staruieste in piele si in haine pana la prima spalare. Dar pana la primavara si pana la iarba verde mai e ceva asa ca trebuie sa ne descurcam cu ce avem, respectiv sa improvizam o varianta de iarna a aventurii din timpul saptamanii.

Un aer cald ne ia in primire atunci dupa ce Alin parcheaza masina la casa Nobilis, un aer de primavara ce a topit in cateva zile cam toata zapada de sub 1200 de metri. Asa ca luam schiurile in spate si bocanim in clapari pe drumul de tara ce trece pe langa casa Folea si merge catre Saua Joaca. E luna plina si un cer complet senin si poti merge aproape ca ziua.

Atunci cand iesim in poienile de sub Saua Joaca in fata se zareste zidul Crestei Craiului, de unde speram sa coboram pe schiuri maine dimineata. Pana si aparatul e de parere ca e lumina ca ziua si pot face poza dupa poza din mana. De doua luni de zile am renuntat la vechiul Nikon si am trecut la un vechi Sony si trebuie sa recunosc ca daca poti sa traiesti cu bateriile care se descarca pe banda rulanta la frig si cu ergonomia, oamenii chiar au inovat ceva in ultimii ani. Un exemplu e stabilizarea de imagine in obiectiv, si chiar e putin ireal sa faci poze din mana, noaptea, la 1/4-1/10 care chiar sa iasa. Mai sunt si alte lucruri care imi plac, respectiv faptul ca poti adapta cu usurinta ca orice obiective manuale vechi si faptul ca in combinatie cu obiectivul e cu aproape 900 de grame mai usor. Lucruri noi de invatat, avantaje si dezavantaje. Cert e ca nu exista aparatul perfect sau sistemul perfect. Exista doar compromisuri care ti pot potrivi mai bine sau mai rau.

Pe schiuri sau pe bocanci, cam acelasi lucru. In dreapta sus obiectivul pentru maine dimineata, Piscul Baciului.

Pe schiuri sau pe bocanci, cam acelasi lucru. In dreapta sus obiectivul pentru maine dimineata, Piscul Baciului.

Dupa ce trecem de “La Table” si de prima bucata de urcus luam din nou schiurile in spate. Alex care e in bocanci se misca in acelasi ritm in care ne miscam si noi, poate chiar mai bine daca punem la socoteala si tranzitiile astea iar eu nu sunt deloc convins ca din punct de vedere al efortului tura asta are sens cu schiurile in spate. Ramane sa vedem maine dimineata cand vom cobori de pe varf. Odata ce iesim din padure, zapada se transforma intr-o crusta tare si inghetata, speram sa schiem pe ea ca pe partie maine dimineata.

Si la refugiu, la fel ca si la plecarea de la masina e cald, mai ales pentru 1600 de metri. Mancam ce avem prin traista, rosii cu ceapa si cascaval pentru mine, avocado cu biscuite si zacusca pentru Alin, portocale pentru Alex dupa care ne bagam la somn si la caldura sacului de dormit. Dorm neintors si atunci cand suna ceasul la ora 5 ma trezesc uimitor e odihnit, la fel ca dupa noaptea petrecuta in urma cu cateva zile la stana din Iezer. Stiu ca poate parea greu de crezut dar sunt nopti in care am dormit mai bine ca acasa, iar trezitul matinal a devenit iarna asta un obicei si nu mai e nevoie de nici un fel de efort suplimentar. Ramane de vazut acum daca o sa pastrez acelas obicei si lunile urmatoare.

Strangem bagajele si plecam la 5:30 voiniceste spre varf. Zapada e inghetata si in portiunea de jos avem destul de mult spor cu schiurile, dar odata ce panta creste pieile nu mai prind si nu mai are nici un sens chinuiala. Asa ca dupa 300 de metri diferenta de nivel le luam din nou in spate si urcam pe coltii Gainii, intorcand din cand in cand pasul pentru a urmarii venirea zilei si a luminii dinspre rasarit.

Urcam cu spor la lumina frontalei. Sub noi poienile prin care am trecut in seara dinainte sunt inca luminate de luna.

Urcam cu spor la lumina frontalei. Sub noi poienile prin care am trecut in seara dinainte sunt inca luminate de luna.

Am mai zis si o mai zic, in momentele din jurul rasaritului si al apusului e un pic de magie, un pic de magie care rezoneaza destul e bine cu ceva din interiorul nostru. Stau si ma intreb daca nu e ceva ce e inscris cumva si in gene, cum e si cu statul in jurul focului. Poate in sutele de mii de ani si milioanele de generatii s-a inscris acolo ca venirea zilei inseamna siguranta, faptul ca ai scapat de intunericul noptii, o noua zi de vanat in care poti gasi hrana sau in cazul complet scos din ecuatie al omului modern, o ocazie de a urca intr-un varf de munte inainte de o zi de munca.

Urcam cu spor cu schiurile in spate si de data aceasta reusim sa ajunem pe varf inainte de primele raze de soare. Chiar avem timp din plin si ne imbracam pentru a nu pierde caldura acumulata in timpul urcarii. Deasupra noastra, arcul rosiatic al rasaritului inainteaza cu viteza spre Iezer si brusc zarim si cum apare si soarele, putin in stanga Bucegiului cu aceasi lumina filtrata de care am avut parte si in weekend la apus. Rupt din context pare putin ireal ca esti aici si ca peste 3 ore si un pic o sa fii la birou, la munca, intr-o cladire de sticla in mijlocul universului de beton al orasului. Sunt doua lumi pe atat de diferite pe atat de aproape. Iar noi nu putem decat sa fim recunoscatori ca putem face asa ceva..

Coborarea pe schiuri e si ea cat se poate de interactiva, mai ales in portiunea de sus. Cert e ca in primii 200 de metri nu prea s-a numit schi ce am facut. Pe partea stanga a coltilor zapada nu arata deloc bine asa ca am coborat tinand aproape muchia, dupa care am intrat pe tabla inghetata din dreapta coltilor. Au urmat 30 de viraje si 300 de metri diferenta de nivel pentru care a meritat sa caram schiurile pana aici. Marginal, dar a meritat.

Primavara, noroi inghetat si iarba la plecarea de la Casea Folea. Si schiori care se intreaba daca a fost bine ca au luat schiurile dupa ei.

Primavara, noroi inghetat si iarba la plecarea de la Casea Folea. Si schiori care se intreaba daca a fost bine ca au luat schiurile dupa ei.

Spre saua joaca, cu lumina ca ziua.

Spre saua joaca, cu lumina ca ziua.

Party-ul de seara, intr-o locatie cat se poate de selecta.

Party-ul de seara, intr-o locatie cat se poate de selecta.

Civil twilight.

Civil twilight.

Urcam cu spor la lumina frontalei. Sub noi poienile prin care am trecut in seara dinainte sunt inca luminate de luna.

Urcam cu spor la lumina frontalei. Sub noi poienile prin care am trecut in seara dinainte sunt inca luminate de luna.

Ski-Mo.

Ski-Mo.

O caprita la fel de matinala.

O caprita la fel de matinala.

Castigam altitudine in timp ce lumina soarele incepe sa aduca lucrurile la viata.

Castigam altitudine in timp ce lumina soarele incepe sa aduca lucrurile la viata.

Cam pe acolo ar trebui sa rasara.

Cam pe acolo ar trebui sa rasara.

Am infrant!

Am infrant!

Dracsinul si intinderea Fagarasului.

Dracsinul si intinderea Fagarasului.

A7203115.jpg

Nu chiar Baltoro, dar tot e frumos.

Nu chiar Baltoro, dar tot e frumos.

Doza de magie a zilei.

Doza de magie a zilei.

Piscul Baciului photo-shooting.

Piscul Baciului photo-shooting.

Pe muchie

Pe muchie

O tabla numai buna de schiat.

O tabla numai buna de schiat.

Soare si voie buna si cu bagajele facute in spate.

Soare si voie buna si cu bagajele facute in spate.

Pe data viitoare.

Pe data viitoare.

Inapoi la primavara, nu ai fi zis ca peste 3 zile vor fi din nou -15 grade.

Inapoi la primavara, nu ai fi zis ca peste 3 zile vor fi din nou -15 grade.

Dracsin, Papusa, Tamasul si Curmatura Foii.

Trebuie spus din capul locului ca relatia mea cu schiul de tura in ultimii ani este una …sensibila. Dragoste nu mai e de mult, of e cam dupa fiecare tura si totusi ma ingrijoreaza deja usurinta cu care-mi uita creierul promisiunile de la un weekend la altul. Cu alte cuvinte, desi dupa fiecare weekend ma jur ca asta-i ultimul si stau si astept primavara, recidivez aproape constant in urmatorul. Curios e ca in rest, memoria ma ajuta destul de bine. Numai cu auto-promisiunile astea e dereglata.

Singurul motiv real pentru care mai cochetez inca cu schiul de tura si nu am ars doagele este ca mie totusi imi place sa fiu pe munte si cel putin iarna, schiurile sunt unul din putinele mijlocitoare ale unor escapade mai mici sau mai mari. De regula mici, caci pentru una mare trebuie sa se alinieze planetele. Weeekendul asta pareau aliniate si Radu propune tura iernii: o bucla cu plecare de la Plaiul Foii in care sa traversam Iezerul, Mezea-Oticu si culmile estice ale Fagarasului. Pusi pe harta dadeau 76 de kilometri. Chiar si impartiti in doua zile, asa cum ne propusesem, cu bagaj mare nu se anuntau nici pe departe usori. Ba chiar priviti obiectiv pareau chiar neverosimili. Dar cand imparti cu Radu aceeasi casa si bei apa dupa el, inveti sa visezi, macar un pic. Asa ca imi fac cu grija bagajul, cantaresc in minte de cel putin doua ori fiecare obiect pus acolo si punem ceasul sa sune pentru o sculare matinala. O plecare la prima ora este imperios necesara pentru a ne asigura o sosire la refugiul din Iezer la o ora rezonabila. Doar ca disciplina nu e deloc punctul forte in familia noastra si ajungem sa plecam cu o considerabila intarziere la drum. Nu are a face ca parcarea din Plaiul Foii e goala, ca drumurile sunt pustii, adevarul e ca pentru tura asta conteaza fiecare minut pierdut si castigat. In mod normal, in asemenea situatii eu sunt foarte atenta cu timpul pentru orice si imi place sa tin un ritm potrivit, dar constant, reducand la minim pauzele si eficientizand totul. Stiu foarte bine ca nu am explozie si avantajul meu sta in anduranta, asa ca aplic regula pasilor mici si siguri. Radu in schimb, fiind considerabil mai puternic decat mine are un obicei cumplit de a lasa totul pe ultimile 200 de metri, momente in care ajungem sa tragem ca nebunii alergati de noapte sau de cine stie ce stihii.

Incepem coborarea spre drumul de Satic-Pecineagu, cu muchia Cascoe in plan indepartat.

Incepem coborarea spre drumul de Satic-Pecineagu, cu muchia Casque in plan indepartat.

Urcarea in Curmatura Foii// Saua Tamaselului merge pe urme bune de schiuri subtiri si stiu deja ca daca va fi sa fac o schimbare la echipament anul urmator, aceasta va fi directia. Fast and light. Cum oricum nu cred ca o sa cobor vreodata bine la vale, macar sa imi fie usor la deal. Cum zapada se arata buna si drumul se distinge clar, ocolim varful pe curba de nivel si ajungem la una din stanele de sub Tamas unde insa in loc sa petrecem putin timp cautand continuarea marcajului, incepem coborarea luand in vizor o padure rara de foioase. Caci coborarile prin padure cu rucsacul de tura in spate nu au nimic in comun cu schiatul de prin jurul casei, asta e alta poveste asa ca bagam in functiune plugul. Asta pana cand padurea noastra se transforma intr-un lastaris tanar prin care Radu ne croieste drum cand pe schiuri, cand cu ele pe rucsac. Pantele insorite pe care coboram apoi spre drumul de Pecineagu nu sunt nici pe departe genul de pante care sa tina zapada si cat ne uitam in jur, tot terenul arata la fel. Iesim in final intr-un drum de taf, mai punem putin schiurile, apoi le dam jos caci dam de pietre si tot asa, pana ce in final ajungem in firul vaii. Intre noi si drumul salvator sta insa un rau. Mult prea lat pentru a fi sarit, mult prea adanc pentru a fi trecut in clapari, mult prea rece ca sa fie trecut descult. Ne invartim brownian cand in aval, cand in amonte sperand sa gasim o bresa. Radu insista si deja incep sa ma intreb daca va trebui sa ma descalt. Problema este caci cu exceptia locului unde ne aflam, malurile sunt destul de apropiate de albie, deci se exclude sa mergem pur si simplu in amonte pana cand am gasi un pod. Raul trebuie trecut pe aici si nu ne ramane decat sa alegem cea mai buna modalitate. Ea este reprezentata de o aglomerare de aluviuni, pietre si lemne aduse aici de rau. Doar ca nu e pur si simplu sarit din piatra in piatra, ci si facut echilibristica pe doua trunchiuri, imbratisat un bradut si prins o mana intinsa de pe malul celalat, cat sa iti mute putin centrul de greutate acolo unde trebuie sa fie.

Ajunsi in drum, pe cand ne puneam schiurile, trece pe langa noi un Duster, dar pe langa mirarea de rigoare suntem scutiti de intrebari indecente de genul “pe unde ati ajuns aici”.

Este miezul zilei si zapada a inceput sa se lipeasca de noi ca aracetul si deja ne facem griji pentru urcarea ce ne sta in fata. Am vazut profilul culmii de pe versantul Tamaselului si muchia pe care merge marcajul este batuta si ea de soare, umbra anemica a celor cativa copacei fiind cu siguranta insuficienta. La inceput avem spor pe urmele de masina, apoi pe ceva urme de snowmobil pana cand ramanem doar noi cu panta. Am alternat mersul in clapari cu mersul pe schiuri intr-un efort sisific de a ajunge la stana din Dracsin. Radu se duce sa inspecteze stana si pe mine ma trimite la deal, caci aici, unde a batut vantul si a asezat zapada, crusta de deasupra ajuta la curatarea zapezii de pe foci. Urcarea se desfasoara lunga in fata. Papusa momentan nici nu se vede. Piciorul acesta masiv se va uni cu muchia mai ingusta ce vine de pe Cascoe si abia apoi, candva, vom ajunge la inceputul culmii principale a Iezerului. Urcam cumpatat, ca dupa o zi intreaga de mers. Urcam de fapt incet si altitudinea se aduna greu pe ceas. Apusul ne prinde in drumul spre varf si daca nu as fi stresata ca ne va prinde noaptea mult prea curand, acesta ar fi genul acela de apus ce ar trebui savurat in tihna. Lumina dupa-amiezii a imbracat Craiul in culori calde, dezavaluind tuse diferite de galben pe peretii abruptului vestic. Umbrele muchiilor vin si pleaca o data cu soarele ce isi urmeaza drumul. Cerul se aprinde, culorile se topesc una in alta, sunt asa putini oameni ce trec pe aici pe timp de iarna incat locurile au linistea lor si probabil pietrele imprastiate pe culme au vazut nenumarate astfel apusuri incat au incetat sa se mai mire de fiecare dintre ele. Sau poate nu…E la fel ca atunci cand incepi sa mergi pe munte si vezi prima data o mare de nori, sau iti vezi aura. Pentru putini asemenea lucruri se banalizeaza. Pentru multi spectacolul naturii ramane mereu o sursa de uimire si de placere.

Bucegiul si Costila la balcon.

Bucegiul si Costila vazute de la balcon.

Cand ajungem sub Papusa este deja noapte si luna promite sa se ridice mare si aproape rotunda si sa ne lumineze calea. Radu merge inainte fara sa se opreasca si incepe coborarea spre Spintecatura. Il urmez intrebandu-ma insa ce facem aici. Este prea tarziu pentru o parcurgere de noapte a crestei Iezerului, coborarea in Spintecatura ar fi mai sigura cu coltari in picioare, vantul ne biciuie obraii si vartejuri de zapada se ridica din cand in cand catre muchie. Cat contrast fata de linistea pe care mi-as dori sa o am pe munte. Ii spun, de fapt ii strig lui Radu ca mie nu mi se pare ok ceea ce facem si ca cel mai bine ar fi sa ne retragem si ca Spintecatura nu e directia buna. Nu stiu daca Radu e convins de asta sau o face de gura mea, insa urca la loc si apoi incepem sa urcam impreuna inapoi spre varf. Prima retragere care imi vine in minte este Gradisteanu si chiar pornim intr-acolo. Vantul nu se slabeste neam si mergem in stilul biscuite pana cand ne dam seama ca muchia e prea lunga pentru a ajunge la un adapost decent si ca pana la stana pe care o stim de la 4Munti avem mult prea mult de coborat. Asa ca ne intoarcem inapoi pe varf si prindem un picior secundar din Cascoe, pe care il stiam de laconcurs. Acesta e considerabil mai scurt fata de Gradisteanu si la limita padurii are si el o stana. Nu imi aduc aminte sa ma fi impresionat cu ceva, insa acum orice adapost, chiar si o liziera de padure e bun. Sau oricum mai bun decat perspectiva vehiculata de Radu de a face bivuac in Spintecatura Papusii. Continuam sa coboram teleghidati si beti de vant inca multa vreme pe piciorul golit de zapada. Am carat mult prea mult schiurile in spate tura asta, insa deja simt oboseala si parca pe picioarele mele ma simt cel mai bine. Stim ca ar trebui sa oprim si sa mancam ceva, dar nu gasim niciun loc decent, a se citi ferit de vant. Stiu ca asemenea tura forjeaza caracterul si in ciuda consumului energetic raman vigilenta si precauta.

Stana la care ajungem intr-un final este mai mult decat decenta cu o ultima incapere curata, cu priciuri bune si fara miros puternic de branza. Inainte de orice simt nevoia sa stau putin, sa imi trag sufletul, sa trag o linie dupa ziua lunga de azi si sa imi spun ca va mai exista si o data ulterioara. Sincer, acum chiar nu am tinut mortis sa se intample tura asta. Stiam ca nu sunt pregatita si daca s-ar fi intamplat ar fi fost un noroc, o pura intamplare si nu un rezultat firesc al abilitatilor mele fizice, psihice si tehnice. Cu asemenea ganduri in minte umplu o punga cu zapada si contemplam amandoi flacara primusului care va transforma zapada in supa.

Somnul vine greu, caci dureaza ceva pana cand se linistesc apele interioare.

Ziua de duminica este dedicata reintoarcerii la masina. Cu considerabil mai putin kilometri, dar in continuare cu terra incognita in fata noastra. Mai intai coborarea de la stana in drumul de Pecineagu. De data asta Radu navigheaza magistral si cu exceptia unui inceput de drum plin de cazaturi, avem parte de 6 kilometri in care coboram pe schiuri. Mare castig caci puteau fi la fel de bine 6 kilometri de sarit copaci si inotat prin zapada. Si e mereu un loz in plic caci nu stii niciodata care-i varianta mai buna: un drum, o muchie, o vale. Harta te ajuta sa iti faci o impresie despre teren, panta etc, dar nu si despre obstacolele naturale. Adica suprizele de la fata locului.

Ramanem fideli marcajului TG pe care l-am intersectat la un moment dat si vom continua pe el spre Curamtura Foii. Treaba e aparent simpla: 4 kilometri si 400 m diferenta de nivel. Radu chiar imi povesteste cum a coborat el aici cu bicicleta acum 12 ani. Ei bine, acum abia razbim pe schiuri. Dupa ce facem slalom pe cele doua maluri ale raului, dovedim niste portiuni de lastaris si un mal abrupt, ajungem in final la inceputul urcarii prorpriu-zise. Pe indicatorul nou sunt scrijelite cu pixul numai mesaje de imbarbatare gen: no road. Cand ne uitam ins sus la muchia abrupta ce se contureaza prin padure intelegem repede cum sta treaba. Schiurile pe rucsac (din nou) si revenim la munca de jos, respectiv sapat urme in clapari. Marcajele se insira liniar pe muchie si pe masura ce castigam altitudine si iesim in soare, frigul de pe vale e inlocuit de un aer primavaratic. Zapada se topeste, canta pasarelele, pe alocuri se vad frunzele toamnei.

Dupa doua ore de luptat si dupa un pic de sauna ajungem in cele din urma inapoi in muchia Tamasului. Din nou saboti pe schiuri da acelasi Crai ce se vede imperial in fata.

Dupa doua ore de luptat si dupa un pic de sauna ajungem in cele din urma inapoi in muchia Tamasului. Din nou saboti pe schiuri da acelasi Crai ce se vede imperial in fata.

Si din nou gandurile de primavara bat la usa mintii si ma intreaba ce caut eu pe aici, de ce imi car schiurile in spate cand as putea sa fiu acum pe cursiera. N-am raspuns. Sau poate am. Pentru ca mie imi place totusi sa fiu pe munte. Mie imi place traversarile lungi, turele acelea estetice. Si pentru ca ele sa reuseasca e nevoie de perseverenta. E nevoie sa inveti din greseli. Sa descoperi terenul de joaca. Sa stii cum sa faci cele mai bune alegeri atunci cand va veni momentul. Si in zilele astea doua lungi am faurit un plan. Ramane insa sa ii bifam etapele una cate una si sa asteptam o alta iarna cu conditiile potrivite. Abia atunci va fi tura iernii. A unei alte ierni.

Text: Mihaela.

Infooliti la plecarea din plaiul Foii, cu plecat de pe schiuri direct de la masina, asa cum ar trebui sa inceapa orice tura ideala de schi de tura.

Infooliti la plecarea din plaiul Foii, cu plecat de pe schiuri direct de la masina, asa cum ar trebui sa inceapa orice tura ideala de schi de tura.

Urcand spre Curmatura Foii cu un Crai tapetat de zapada din ultimele doua zile.

Urcand spre Curmatura Foii cu un Crai tapetat de zapada din ultimele doua zile.

Zapada proaspata si copaci imbracati in zapada.

Zapada proaspata si copaci imbracati in zapada.

In departare, Iezerul in care speram sa ajungem orele urmatoare.

In departare, Iezerul in care speram sa ajungem orele urmatoare.

Un zi de iti da impresia ca poti sa-l atingi cu mana.

Un zid de iti da impresia ca poti sa-l atingi cu mana.

Incepem coborarea spre drumul de Satic-Pecineagu, cu muchia Casque in plan indepartat.

Incepem coborarea spre drumul de Satic-Pecineagu, cu muchia Casque in plan indepartat.

O stana model si un marcaj ce pare sa fi disparut in neant.

O stana model si un marcaj ce pare sa fi disparut in neant.

Dupa 1 ore si ceva de balaurit si carat schiurile in spate pe pante defrisate si pe drumuri de taf vine proba de foc. Sau mai bine zis de apa si de gheata: traversarea raului ce coboara dinspre Pecineagu.

Dupa 1 ore si ceva de balaurit si carat schiurile in spate pe pante defrisate si pe drumuri de taf vine proba de foc. Sau mai bine zis de apa si de gheata: traversarea raului ce coboara dinspre Pecineagu.

Urcand pe Dracsin prin cea mai uda zapada pe care am vazut-o pana acum. Pieile se incarcau instant si in mod absurd cea mai eficienta metoda de a urca era tot cu schiurile in spate.

Urcand pe Dracsin prin cea mai uda zapada pe care am vazut-o pana acum. Pieile se incarcau instant si in mod absurd cea mai eficienta metoda de a urca era tot cu schiurile in spate.

Atuni cand zapada devine mai mare in schimb, cu tot cu sabotii si cu 3 kilograme de zapada pe picior totusi schiurile sunt intr-un usor avantaj.

Atuni cand zapada devine mai mare in schimb, cu tot cu sabotii si cu 3 kilograme de zapada pe picior totusi schiurile sunt intr-un usor avantaj.

f10782720.sr2.jpg

f11791360.sr2.jpg

Minimizand dezastrul, dupa ce am iesit in muchie si am dat in cele din urma de zapada mai inghetata.

Minimizand dezastrul, dupa ce am iesit in muchie si am dat in cele din urma de zapada mai inghetata.

Sunt putine locuri in care Craiul se vede atat de bine ca aici, iar ziua asta e bun de o lectie de geografie cu identfificarea tuturor varfuletelor, vailor si muchiilor din masiv.

Sunt putine locuri in care Craiul se vede atat de bine ca aici, iar ziua asta e bun de o lectie de geografie cu identfificarea tuturor varfuletelor, vailor si muchiilor din masiv.

Moment de resppiro la 2000 de metri, in departare incepe sa se zareasca incet incet si Bucegiul.

Moment de resppiro la 2000 de metri, in departare incepe sa se zareasca incet incet si Bucegiul.

Lectia de Geografie.

Lectia de Geografie.

Risc 5/5 de avalansa. Vorbind acum serios in schimb ca de obicei situatia variaza radical in functie de zona. Dar pe muchiile Iezerului zapada fie lipsea, fie era bocna...

Risc 5/5 de avalansa. Vorbind acum serios in schimb ca de obicei situatia variaza radical in functie de zona. Dar pe muchiile Iezerului zapada fie lipsea, fie era bocna…

f16930560.sr2.jpg

f17254144.sr2.jpg

Bucegiul si Costila la balcon.

Bucegiul si Costila vazute de la balcon.

f17572352.sr2.jpg

A fost probabil unul din cele mai frumoase si mai neasteptate apusuri prinse pe munte pana acum. Neasteptat pentru ca eram convins ca soarele se va ascunde dupa Varful Rosu si frumos pentru ca lumina era filtrata in tente incredibil de calde de pacla d la orizont.

A fost probabil unul din cele mai frumoase si mai neasteptate apusuri prinse pe munte pana acum. Neasteptat pentru ca eram convins ca soarele se va ascunde dupa Varful Rosu si frumos pentru ca lumina era filtrata in tente incredibil de calde de pacla d la orizont.

Ultima geana de lumina.

Ultima geana de lumina.

Urcand spre Papusa cu rafale de vant ce te dezechilibrau la fiecare pas.

Urcand spre Papusa cu rafale de vant ce te dezechilibrau la fiecare pas.

Dimineata urmatoare la stana ce ne-a servit drept adapost.

Dimineata urmatoare la stana ce ne-a servit drept adapost.

Amorsarea primusului inainte de terciul de dimineata. Primusul asta pe benzina chiar e mult prea tare, are 4 ani si a gatit incredibil de multe mese si inca se tine foarte bine. Iar dimineata un terci de ovaz pregatit cum trebuie e probabil cel mai bun mic dejun.

Amorsarea primusului inainte de terciul de dimineata. Primusul asta pe benzina chiar e mult prea tare, are 4 ani si a gatit incredibil de multe mese si inca se tine foarte bine. Iar dimineata un terci de ovaz pregatit cum trebuie e probabil cel mai bun mic dejun.

Din nou prin boscheti spre Curmatura foii, pe triunghiul galben.

Din nou prin boscheti spre Curmatura foii, pe triunghiul galben.

Dupa doua ore de luptat si dupa un pic de sauna ajunge in cele din urma inapoi in muchia Tamasului. Din nou saboti pe schiuri da acelasi Crai ce se vede imperial in fata.

Dupa doua ore de luptat si dupa un pic de sauna ajunge in cele din urma inapoi in muchia Tamasului. Din nou saboti pe schiuri da acelasi Crai ce se vede imperial in fata.

Sfarsit de tura.

Sfarsit de tura.

Deasupra norilor, pe nordica Craiului

E noapte, intuneric bezna si o padure intr-o liniste deplina in timp ce urc spre advanced base camp-ul de la Curmatura. A trecut ceva vreme de la ultima urcare facuta singur si initial trebuie sa recunosc ca mi-e urat. Ca de fiecare data pana acum uratul asta dureaza fix 5 minute pana cand alungi toate gandurle legate de intuneric si pana cand mintea incepe sa rumege linistita ganduri ce se astern la rand unul cate unul. Imi e greu sa ma plictisesc singur si cred ca din cand in cand, ture in care mergi in ritmul tau si cu gandurile tale sunt cat se poate de binevenite.

Alin si Octavian vor sa plece maine dimineata la ora 7 de la Botorog dar cum tentatia rasaritului prins din creasta e prea mare, probabil diferenta de timp dintre noi va fi si ea prea mare pentru a merge impreuna pe creasta. Dar asta ramane pe maine, momentan trebuie sa fac slalom pe adevaratul patinoar ce s-a format pe urcarea spre Poiana Zanoaga. Ma simt ca in Tom si Jerry, in episodul in care apartamentul se transforma in patinoar. E atat de rau incat atunci cand ajung in cele din urma la Curmatura imi cumpar o pereche de snowline-uri, o restanta de mai bine de un an, timp in care le-am tot imprumutat de la Mihaela cand a fost nevoie. Oricum, sunt o mare inventie pentru poteci inghetate.

Putin mai tarziu ascult focul cum arde in soba, o soba surpinzator de fotogenica. Sunt singurul turist din cabana in noaptea asta si e chiar fain sa petreci o noapte in liniste aici. Musai in schimb de facut treaba asta in timpul saptamanii caci in weekend rezervarile se fac cu 3-4 saptamani inainte. Dorm putin si prost dar ma trezesc fara sa sune ceasul la 4:45. Urmeaza micul dejun cu un baton cu ovaz si cola, echiparea si atacarea traseului cu punct rosu ce urca spre varful Turnu. Zapada e inghetata si datorita urmelor unui grup ce a coborat pe aici cu cateva ore inainte, urcusul merge cu spor.

Ajung in creasta odata cu prima geana de lumina, si odata ea incepe si mica nebunie de inainte de rasarit. La 1000 de metri sub mine Zarnestiul trage de ultimele clipe de somn, luminile din oras fiind in curand acoperite de marea de nori ce se intinde pana la orizont. Ultimele 2 stele se vad deasupra Bucegiului, incetosate de norii de inalta altitudine iar eu ma chinuiesc sa scot si sa asez trepiedul si sa fac cateva cadre care sa redea o parte din spectacol. Uitasem cum e sa alergi 10 secunde la turatie maxima prin zapada, in coltari pentru a te aseza la locul potrivit. Lumina albastra invaluie in departare Iezerul si Fagarasul si schimbarea graduala a nuantelor se prelungeste incredibil de mult caci soarele e ascuns in continuare de nori mult dupa ce a rasarit.

Ultimele stele pe cer deasupra Bucegiului.

Ultimele stele pe cer deasupra Bucegiului.

La Ascutit refugiul e aproape complet invelit de zapada si in fata se zareste nordica Craiului, semeata si misterioasa ca de obicei. De la Ascutit, varful La Om pare la o aruncatura de bat si toate urcusurile si coborasurile de care ai parte pana acolo sunt ascunse de Timbalul Mare. Zapada e inghetata bocna si coltarii musca fix cat trebuie din ea. Urmele din zilele trecute sunt complet intarite si merg cam ca in ritm de vara.

O capra neagra dezgroapa cu copita smocuri de iarba si se uita indiferenta la trecerea mea. intre Crai si Bucegi marea de nori se ridica si devine mai compacta iar eu imi aduc aminte la fiecare pasaj ce implica un pic de catarare ca o sa vina probabil in curand si momentul in care o sa ma reapuc si de sportul asta. Nu de alta, dar chiar si cu bocanci cu 3-4 numere mai mari tot se simte foarte fain cand ai parte de un pic de catarare si cand trebuie sa-ti misti corpul, cu grija, intr-un echilibru precar.

La Om e cald e incredibil de cald, vantul nu bate deloc si iti vina sa stai aici cu orele. Marea de nori de la picioarele Craiului urca si devine din ce in ce mai compacta, iar eu trebuie sa ma hotarasc ce sa fac mai departe. As putea sa merg in continuare pe sudica dar imi e groaza de lunga intoarcere in bocanci de iarna pe la poalele muntelui pana la fantana lui Botorog. La fel de bine as putea sa-i astept aici 2 ore pe Alin si pe Octavian, dar tot aruncand priviri in spate nu se zaresc nici un fel de furnicute pe varfurile crestei. Probabil decalajul de dimineata s-a pastrat, cel putin in linii mari si ar fi cateva ore de asteptat pe varf.

Pana la urma in schimb ratiunea castiga (in mod suprinzator) si aleg sa cobor pe coltii Grindului spre la Table. Sincer ma surpridne putin si acum hotararea asta, poate o fi varsta, poate or fi zilele cu soare ce se anunta maine si poimaine de care ar trebui profitat la maxim. Cert e ca dupa o sesiune foto cu trepiedul pe muchia de coborare ajung intr-un veritabl cuptor in poienile de deasupra refugiului Grind. Zapada incepe sa se lipeasca bulgarasi de coltari, eu mor de cald, termin si ultima ramasita de apa din rucsac, schimb coltarii cu snowline-urile si incep tropaiala pe forestier spre Fantana lui Botorog. In casti se aude “Jocul cu margele de sticla” asa ca timpul trece incomparabil mai repede. Si din nou imi confirm ca pentru astfel de conditii de patinoar snowline-urile sunt probabil cea mai buna inventie, atat pentru siguranta cat si pentru usurinta de a inainta.

Trosnet de lemne puse pe foc, caldura uscata si cateva ore de somn la cabana Curmatura.

Trosnet de lemne puse pe foc, caldura uscata si cateva ore de somn la cabana Curmatura.

Zarnestiul vazut de pe varful Turnu. Totul a durat mai putin de cateva secunde, ulterior patura de nori a devenit mult mai compacta si nu s-a mai zarit nimic. Iar pentru astfel e momente sunt putin recunoscator pentru stabilizarea de imagine din aparat.

Zarnestiul vazut de pe varful Turnu. Totul a durat mai putin de cateva secunde, ulterior patura de nori a devenit mult mai compacta si nu s-a mai zarit nimic. Iar pentru astfel e momente sunt putin recunoscator pentru stabilizarea de imagine din aparat.

Selfie la inaltime, la a 5-a dubla.

Selfie la inaltime, la a 5-a dubla.

De la stanga la dreapta, Postavaru, Piatra Mare, Ciucasul si o bucatica din Neamtului.

De la stanga la dreapta, Postavaru, Piatra Mare, Ciucasul si o bucatica din Neamtului.

In asteptarea rasaritului ce nu a venit.

In asteptarea rasaritului ce nu a venit.

Jocul cetii peste Rucar-Bran.

Jocul cetii peste Rucar-Bran.

Cu Nordica in fata,  cu Iezerul in departare si cu refugiu Ascutit transformat intr-un iglu.

Cu Nordica in fata, si cu Iezerul in departare si cu refugiu Ascutit transformat intr-un iglu.

A7202242.jpg

Alpin in prim plan, si cat se poate de domol in planul secund.

Alpin in prim plan, si cat se poate de domol in planul secund.

Nordica si urmele ce merg matematic pe Creasta, cu Varful La Om in plan indepartat.

Nordica si urmele ce merg matematic pe Creasta, cu Varful La Om in plan indepartat.

Caprita in cautare de smocuri de iarba, caprita ce s-a sinchisit suprinzator de putin de trecerea mea.

Caprita in cautare de smocuri de iarba, caprita ce s-a sinchisit suprinzator de putin de trecerea mea.

Ora 10:30, Nordica terminata si o pauza de alimentare si de cafea.

Ora 10:30, Nordica terminata si o pauza de alimentare si de cafea.

Coltarii de unica folosita, bocanci cu cateva numere mai mari si batranul piolet de la Austria-Alpin ce a a vazut mai bine de 10 ierni.

Coltarii de unica folosita si bocanci cu cateva numere mai mari si batranul piolet de la Austri-Alpin ce a a vazut mai bine de 10 ierni.

La cateva sute de metri sub mine, Saua Joaca si poienile domoale din jur.

La cateva sute de metri sub mine, Saua Joaca si poienile domoale din jur.

De aici tot la vale.

De aici tot la vale.

Ultima privire peste marea involburata.

Ultima privire peste marea involburata.

Caldura Mare la Grind. Oricat de mult iubesc soarele trebuie sa recunosc ca am fost putin recunoscator cand am scapat de el si cand am intrat sub plafonul de nori.

Caldura Mare la Grind. Oricat de mult iubesc soarele trebuie sa recunosc ca am fost putin recunoscator cand am scapat de el si cand am intrat sub plafonul de nori.

Patinoarul din Prapastiile Zarnestiului.

Patinoarul din Prapastiile Zarnestiului.

Terra Incognita, pe schiuri de tura prin Muntii Neamtului

In stilul caracteristic dezbatem ideile pentru tura de maine la ora 10 seara. Prima idee, cu Valea Gaura si un urcus la Omu pica dupa ce Mihaela citeste buletinul nivo. A doua idee, cu Moeciu, Bucsa si Saua Strunga pica dupa ce nu reusim sa ne trezim la timp asa ca a 3-a idee ne vine la volan in timp ce conducem spre Dani: muntii Neamtului si o tropaiala pe schiuri via Susai si Retivoi. Plecam tarziu in tura si sunt destul de convins ca o sa ne prinda noaptea. Sunt ceva kilometrii de tropait iar tura nu merge scurtata in nici un fel, mai ales atunci cand ajungi in salbaticia din muntii Neamtului.

E prima zi cu soare glorios dupa o saptamana si ceva de pacla si de cer innorat. Soare ce ne zambeste din plin iar noi ii zambim inapoi in timp ce peste varfurile inca acoperite de zapada ale brazilor apare in mod maiestuos Bucegiul. Cat timp te invarti prin zona Predeal Azuga inevitabil toate privirile vor gravita catre crestele si stancariile Bucegiului. Zapada de care dam in schimb e cat se poate de groaznica. Sub 1300 de metri s-a transformat intr-o crusta ce alterneaza cu bucati inghetate. E o veritabila zapada ortopedica cu care ne luptam incercand sa facem slalom printre copaci pe coborarea spre Valea Azugii. Odata ce ajunsi aici incepem un urcus domol si ocolit catre creastea Neamtului. Pe la jumatatea drumului ne iese in cale in mod neasteptat refugiul Retivoi, loc in care ar fi tare fain sa ajungem si in primavara asta, eventual la o aventura in timpul saptamanii.

Pana cand iesim in creasta aerul are un aer cat se poate de primaveratic, e cald si picaturi de apa se scutura de pe ramurile brazilor. Pasari ce au fost mute in viscolul si gerul ultimei luni revin la viata iar linistea muntelui nu mai e la fel de puternica. E putin dor de primavara si de verdele ei crud, dor de stat la foc la povesti si de stat in saua bicicletei. Dar pana atunci ramane sa ne bucuram de cea mai tare iarna din ultimii 10 ani.

In creasta nu ne ia in primire nici un fel de vant, brazii sunt la fel de tapetati cu zapada ca in urma cu o luna cand am urcat pe Clabucetul Azugii, in departare se vad Piatra Mare, Postavaru si Ciucasul iar noi ne croim cu usurinta poteca pe schuri de tura . In fata noastra a mai fost cineva in urma cu o zi pe rachete de zapada si sincer as fi curios care e diferenta de efort la inaintare fata de schiuri de tura. La fel de curioasa cred ca e si Mihaela care nu e deloc entuziasmata de schi sezonul acesta si care ne asteapta aproape de creasta cat timp ce noi facem o coborare de 150 de metri diferenta de nivel printre braduti pana la limita padurii. Zapada surpinzator de buna pe aici, zapada in care poti schia in viteza, in care canturile prind exact cat trebuie. Mai bine ca pe partie.

Urcam inapoi si continuam drumul spre Varful Neamtului. Norii incep sa se ridice si invaluie din cand in cand creasta in ceata, printre ele zarim intr-un gol de senin o muchie ce pare foarte interesant de schiat, scurta dar cu zapada ce pare chiar buna. Asa ca ne dam din nou drumul la vale, viraj dupa viraj, cu zapada noua putina si cu chiuituri de bucurie. Asta pana la jumatatea pantei cand brusc consistenta zapezii se simte ciudat si ma opresc langa un bradut pentru a evalua lucrurile. In zapada, unde m-am oprit incep sa se vada crapaturile lungi specifice unei placi de vant, in timp se atunci cand ridic ochii vad pe versantul de vizavi cum a plecat o placa lunga de 50 de metri de a angrenat tot valcelul din dreapta noastra. Stop, regrupat la bradut si urcat fix pe unde am coborat, pe principiul ca daca nu a plecat nimic la coborare cel mai probabil nu va pleca nimic nici la urcare. La urcare vedem si ca la aceasi placa plecata de vizavi s-a prelungit si pe versantul dinspre noi, pana la 10 metri de muchia pe care suntem. Toate astea in conditiile in care in partea superioara a muchiei schiai pe scoici si pe zapada veche, schimbare petrecandu-se brusc in interval de 20 e metri diferenta de nivel.

Urcam inapoi cu coada intre picioare si cu lectia invatata. De acum incolo vom imbratisa si cu mai mult drag muchile, scoicile si zapada inghetata. Lucru pe care il si facem pe coborarea spre Valea Azugii, pe muchia ce pleaca de pe varful Neamtului. Pe sus scoici, pe la mijloc maxim 5 viraje pe zapada buna dupa care o crusta absolut monstruoasa si zapada inghetata si variata prin padure. A fost ca un fel de shaorma cu de toate ziua asta, mai ales daca mai pun la socoteala si ultimii 8 kilometri facuti pe forestier pentru a ajunge inapoi la masina.

Urcand spre Susai, cu sperante sa vedem din nou soarele dupa aproape o saptamana de cer innorat si de pacla.

Urcand spre Susai, cu sperante sa vedem din nou soarele dupa aproape o saptamana de cer innorat si de pacla.

La Susai, cu Bucegiul vazut maiestuos peste varfurile inzapezite ale Brazilor. in mijlocul cadrului Coltii Morarului, Varful Omu si Bucsoiul.

La Susai, cu Bucegiul vazut maiestuos peste varfurile inzapezite ale Brazilor. in mijlocul cadrului Coltii Morarului, Varful Omu si Bucsoiul.

Salbaticie maxima si nici o urma de viata.

Salbaticie maxima si nici o urma de viata.

De la balcon.

De la balcon.

Pauza de la refugiu.

Pauza de la refugiu.

Zade dantelate de o luna de iarna.

Zade dantelate de o luna de iarna.

In epartare, Neamtului Freeride Arena.

In epartare, Neamtului Freeride Arena.

A7201667.jpg

Spre Est, Zaganu si Ciucasul ascuns momentan de nori.

Spre Est, Zaganu si Ciucasul ascuns momentan de nori.

Rama naturala.

Rama naturala.

A7201682.jpg

Printre nori si cu coada intre picioare.

Printre nori si cu coada intre picioare.

Pe varful Neamtului, cu marea de nori la picioare.

Pe varful Neamtului, cu marea de nori la picioare.

A7201714.jpg

Pe aici!

Pe aici!

Piatra Mare Morning Glory, de la Dambul Morii la Tamina

Ceasul suna la 4:30. E o ora ce poate parea obscen de matinala pentru majoritatea oamenilor, dar dupa aproape o luna si ceva de treziri matinale a devenit normalitate. Iar atunci cand stii ca ai in fata un rasarit pe varf de munte si o coborare de 1000 de metri pe schiuri ai toate motivele sa te scoli din pat. Cafea, bagajul pentru tura, schimbul pentru munca, deszapezitul masinii au intrat intr-un fel de automatism. Doar ca de data aceasta directia nu mai e Poiana ci Petromul de pe calea Bucuresti unde ne intalnim cu Alin.

Urmeaza lasatul masinii la Tamina si echiparea pentru tura. La plecare descopar cu soc si groaza ca ceasul a murit. Dupa care raman cu jumatate de bat de trekking in mana. Asta e din categoria lucrurilor care nu se strica niciodata singure, noroc ca duct-tape-ul rezolva aproape orice si ca sunt suficiente deviceuri pe langa care sa inregistreze datele pentru posteritate.

La Dambul Morii e zapada putina. De fapt e zapada putina pana pe la 1000 si un pic de metri, pana cand iesi in prima poiana. Suficienta cat sa urci pe schiuri dar clar mult prea putina pentru a cobori pe ele fara sa lasi in spate plasticul talpilor sau mai grav metalul canturilor. Ritmul e unul cat se poate de conversational, mai ales atunci cand vedem ca varful e curpins de ceata si ca nu are sens sa ne grabim nicaieri. Pe langa poteca toti copacii sunt incredibil de incarcati de zapada, iar atunci cand ne mai oprim pentru o poza ii vedem cum se clatina intr-o liniste aproape deplina sub povara zapezii acumulate.

Rasaritul ne prinde putin deasupra cabanei, un nor fugar e purtat de vant se da la o parte si noi avem parte de primele raze de soare pe ziua de azi. Padurea se aprinde si ea in culori rosiatice si putin mai tarziu cand suntem deja in drum spre varf in culori ireal de aurii. Totul se schimba de la o secunda la alta in functie de miscarea norilor si a cetii. Doar ca de obicei esti intr-o lupta cu timpul si nu ai cum sa alegi locul potrivit pentru a astepta spectacolul norilor. Timpul e scurt, trebuie sa ajungem si pe varf si trebuie sa ne dam si jos de aici, asa ca totul se intampla pe fuga.

Pe fuga se intampla si echiparea pe care o facem constiincios inainte de a iesi pe platou, lectie pe care am invatat-o dupa gerul de -16 grade prins ieri in Postavaru. Pe platou inca domneste ceata, reusim sa iesim din ea abia atunci cand incepe coborarea spre Tamina.

Bucegiul se vede magistral in fata noastra, cu padurile de la poale complet impodobite de zapada si cu toate vaile acoperite. Arata incredibil de bine iarna asta si nu cred sa fi vazut pana acum o perioada atat de lunga in care padurea a ramas impodobita atat de frumos atat de multa vreme. Si e abia inceput de ianuarie.

Coborarea merge suprinator de repede, mai putin o iesire in decor pe fagasul de dinainte de cabana de vanatare ce ma trimite in padure de unde ma chinui minute bune sa ies. Cateva viraje bune prin pulver pe picior si prin padure, mult arat constiincios pe fagase inguste si un forestier surpinzator de placut la final. Dupa care fuga inapoi spre oras, spre birou si un ceai pentru a alunga frigul diminetii.

Dupa 3 ani de Brasov inca mi se pare ireal ca poti face astfel de lucruri in timpul saptamanii. Iar cu astfel de mici aventuri diferenta weekend si zi de saptamana dispare aproape complet, la fel ca si dorinta de a petrece timp in masina spre alti munti indepartati.

Intre noapte si zi in padurea fermecata.

Intre noapte si zi in padurea fermecata.

De aici incolo fara frontala cu sperante de un rasarit pe varf.

De aici incolo fara frontala cu sperante de un rasarit pe varf.

DSC_5166.jpg

Momentul potrivit la locul potrivit.

Momentul potrivit la locul potrivit.

La balcon. Mi se pare incredibil cum s-a asezat zapada pe sus si cum toate stancile au fost aproape complet tapetate de zapada.

La balcon. Mi se pare incredibil cum s-a asezat zapada pe sus si cum toate stancile au fost aproape complet tapetate de zapada.

Moment de respiro.

Moment de respiro.

Varful, cu o bucatica fugara de senin..

Varful, cu o bucatica fugara de senin..

Am invins! Si de data asta!

Am invins! Si de data asta!

Dune.

Dune.

De aici tot la vale.

De aici tot la vale.

Primele viraje cu Bucegiul ce incepe sa se zareasca din ce in ce mai bine.

Primele viraje cu Bucegiul ce incepe sa se zareasca din ce in ce mai bine.

Iarna in adevaratul sens al cuvantului. Iarna care ne face sa ne simtim putin rasfatati.

Iarna in adevaratul sens al cuvantului. Iarna care ne face sa ne simtim putin rasfatati.

Pe aici!

Pe aici!

Poate ce imi place cel mai mult la schiul de tura e libertatea pe care o ai pe munte iarna. Am facut tura in 3 ore si un pic, cu tot cu timp pentru pauze si poze. Cumva si vara mi se pare greu sa te misti cu atat de multa usurinta pe aici. Dar odata pus pe schiuri gravitatia de duce repede inapoi pana la poalele muntelui.

Poate ce imi place cel mai mult la schiul de tura e libertatea pe care o ai pe munte iarna. Am facut tura in 3 ore si un pic, cu tot cu timp pentru pauze si poze. Cumva si vara mi se pare greu sa te misti cu atat de multa usurinta pe aici. Dar odata pus pe schiuri gravitatia de duce repede inapoi pana la poalele muntelui.

Moldoveanu morning glory, sau cum poate un munte sa-si tina respiratia

Cand te culci la ora 9 si ai de acasa antrenamentul format ca sa te scoli de dimineata, ora 6 nu pare asa imposibila. La 6.30 iesim pe usa refugiului si lumina ce precede rasaritul ne permite sa lasam frontalele in rucsac. Am pornit spre un morning glory special- Moldoveanu. Acolo ne asteapta insa un cuplu cu o idee si mai buna: profitand de noaptea fara vant si calduta, oamenii au dormit cu cortul fix pe platforma de langa varf. Le vedem siluetele si cortul rosu inca de la jumatatea urcusului pe Vistea. Pentru noi soarele rasare inainte de spintecatura Moldoveanului iar pe varf ne regasim in formatie de patru, mangaiti de lumina calda a diminetii. Stam cam 20 de minute admirand cum ies varfurile rand pe rand din umbra si ochii nostri scruteaza zarea pana hat departe spre Negoiu, pe care doar il ghicim. Stim ca isi asteapta randul cuminte la Morning Glory- pentru maine.

Dupa ce revenim pe Vistea si bagam ceva in gura plecam pe curba de nivel ce ocoleste Corabia, Ucea, Ucisoara. Pasii nostri vor lasa mai bine de 10 varfuri in spate astazi si la ora asta a diminetii mintea nu poate sa cuprinda distanta pe care o avem de acoperit pana la destinatia noastra de azi- Caltun.

Momentan muntele pare ca isi tine respiratia. Suntem fericiti cu o dimineata fara vant si singurele momente in care il simtim sunt in seile nordice, precum Saua Podragului.

La Podul Giurgiului facem o pauza mai mare si radem niste porridge si o cafea. Locul nu e foarte frumos caci ruinele refugiului si niste gunoaie sunt imprastiate prin toata caldarea, dar trebuie sa profitam de sursa de apa, care nici ea nu e ferita de gunoaie, inclusiv de ambalaje de geluri…

Cafeaua ne da un imbold numai bun sa urcam varful Mircii si apoi ocolim Arpasul Mic, depasim “La 3 pasi de moarte” si ne gasim in Portita Arpasului.

In fata ne sta traverseul pe sub creasta Vartopel- Arpasel si amintirile celor doua parcurgeri vin singure in prim plan.

Saua Caprei e un alt punct de reper si aici ajungem fix la 14.30. Luam apa, privim in vale Transfagarasanul pe care se vad inca masini si pornim urcusul spre Iezerul Caprei. Mancam sub varf, ascunsi in iarba mare si uscata si ne continuam drumul spre Caltun. Incerc sa imi aduc aminte detaliile terenului bazandu-ma pe tura facuta cu Claudia in 2015 dar in afara de urcusul pe Laitel nu reusesc sa scot nimic din tenebrele uitarii. De fapt cred ca nu am ce sa-mi amintesc pentru ca nu s-a salvat nimic pe hard disk. Chinul urcusului, gelul luat pe la jumatate, pantalonii rosii de la Compresport ai Claudiei pe care ii vedeam mereu in fata sunt ultimile amintiri. Ce a fost dupa arata ca ma deplasam in directia Balea in regim de zombie.

In orice caz tura de fata e numai buna pentru o reimprospatare a memoriei si desi Laitelul nu e nici pe departe singurul urcus, portiunea spre Caltun merge bine cu toate ca dupa-amiaza cere scurte pauze de admirat. Culorile muntelui se schimba si varfurile lasate in urma migreaza de la galbenul puternic al orei 3, la galbenul plin al orei 4 si mai apoi la galbenul mustar, aproape un maro, de dinainte de apus. Invers proportional cu muntele se schimba si cerul si pe cat se apropie finalul zilei, pe atat culorile se topesc unele in altele, orizontul se aprinde mai intai pentru ca la crepuscul albastrul marin si rosul apusului sa se imblanzeasca intr-un roz pal si intr-un bleu, ce aproape se nasc unul din altul.

Lumina rosie din varful refugiului ne vegheaza ultima jumatate de ora si interiorul calduros si curat ne este adapost in seara asta.

Privind spre rasarit in timp ce urcam spre Vistea.

Privind spre rasarit in timp ce urcam spre Vistea.

In departare, la o zi de mers, Negoiu si Lespezi.

In departare, la o zi de mers, Negoiu si Lespezi.

Intrecandu-ne cu soarele spre Moldoveanu.

Intrecandu-ne cu soarele spre Moldoveanu.

Bolero.

Bolero.

Moment de respiro pana cand soarele apare pe de-antregul.

Moment de respiro pana cand soarele apare pe de-antregul.

Panoramic.

Panoramic.

Apretat.

Apretat.

Cortul cuplului care a dormit pe varf, intr-o noapte extrem, extrem de linistita din punct de vedere al vantului. Nu as vrea sa ma gandesc cum e pe aici cu orice vant mai mare de 30-40 de km pe ora...

Cortul cuplului care a dormit pe varf, intr-o noapte extrem, extrem de linistita din punct de vedere al vantului. Nu as vrea sa ma gandesc cum e pe aici cu orice vant mai mare de 30-40 de km pe ora…

The book of Moldoveanu. Suna a balada epica medievala.

The book of Moldoveanu. Suna a balada epica medievala.

Pauza de pranz, cu cafea, si un porridge facut la primus, numai bun pentru energie inainte de urcusul pe Varful Mircii.

Pauza de pranz, cu cafea, si un porridge facut la primus, numai bun pentru energie inainte de urcusul pe Varful Mircii.

Inca putin pana la Nerlinger.

Inca putin pana la Nerlinger.

Fagarasul fragmentat.

Fagarasul fragmentat.

De la fereastra.

De la fereastra.

Lacul Caprei, verde si pe jumatate inghetat.

Lacul Caprei, verde si pe jumatate inghetat.

Masa de dupamasa, inainte de ultima bucata spre Caltun.

Masa de dupamasa, inainte de ultima bucata spre Caltun.

Din avion.

Din avion.

In lumina blanda a apusului.

In lumina blanda a apusului.

Pe Laita, putin dupa apus.

Pe Laita, putin dupa apus.

Ultima coborare a zilei, pe poteca naruita ce merge spre Caltun.

Ultima coborare a zilei, pe poteca naruita ce merge spre Caltun.

O zi plina, petrecuta in intregime acolo unde trebuie.

O zi plina, petrecuta in intregime acolo unde trebuie.

Inca o noapte, inca un refugiu, inca un cer instelat.

Inca o noapte, inca un refugiu, inca un cer instelat.