Category Archives: Aventuros

Creasta Lotrului, ziua 3, Sterpu, Farcasu si Poiana Pietrelor

Ora matinala la care planuiam ieri sa ne trezim, s-a transformat de fapt in ora 7. Lumina e stearsa si neinteresanta, asa ca plecam repejor spre creasta. Hopul zilei e varful Sterpului un varf stancos cu o culme lunguiata pe care o vedeam de la stana de unde ne-am petrecut seara. Radu alege o abordare frontala. Eu si Cosmin speram sa putem fenta carry bike-ul aferent, urmand poteca pe curba de nivel pe care o vedem si pe Muntii Nostri. Doar ca nu ne iese, caci poteca nu e ciclabila, ba mai mult de atat, se pierde in dreptul unui picior secundar, ce coboara spre sud. Asa ca nu ne ramane altceva decat sa ii dam si noi tot in sus. Nici coborarea de pe Sterpului nu e chiar ciclabila, abia din sa ne urcam din nou pe biciclete. Farcasu si  Gircu trec usor, caci de acum avem chiar drum, diferentele de nivel sunt neinsemnate si incepem sa avem spor.

Varianta desenata acasa ne cobora spre Caineni. Pe noi insa ne-ar fi avantajat mai mult sa tragem cumva mai spre nord, caci aveam masina in Sibiu. Radu decreteaza rapid ca nu e nimic interesant in drumul anost ce se vede deja cum incinge versantii unul cate unul si alege (si pentru noi) aventura.

Ea se numeste varful Florii, iar de acolo o coborare sustinuta, dar ciclabila (aseamanatoare cu cea din Comisu, din Fagars) pana la nivelul padurii si o retea de drumuri de exploatare (alese cam neinspirat) care sa ne scoata in final intr-o alta culme cu orientare nord- estica, din care varful Poiana Pietrelor e cel mai important. Ploaia ne goneste din spate, reusim insa sa ii furam o pauza de masa scurta, cat sa fierbem trei supe, ultima noastra mancare din rucsac si apoi ne asternem din nou la drum.

In spatele varfului mentionat mai sus dam peste o stana de vaci si cerem sfaturi. Suntem indrumati spre o poteca prin padure ce avea sa ne scoata in Valea Lotrioarei. Ei bine, coborarea asta a definitivat una din cele mai frumoase ture de bikepacking de 3 zile pe care am facut-o pana acum. Care ar fi fost sansa ca o poteca de vaci, nemarcata, ce nu apare pe nicio harta, care incepe cu un culoar prin urzici, sa te coboare vreo 700 de metri diferenta de nivel, pe un teren variat si pentru unii (Radu) perfect ciclabil, cu suprafata relativ curata pentru cat de multi oameni merg pe acolo? Sansele erau minime. Mai repede pariam ca voi trage bicicleta la vale, pe langa mine, pana la forestier.

Cam aici s-ar putea incheia si tura, in cazul in care nu aveti de recuperat o masina din Sibiu (cazul nostru). Va garantez ca iese o tura pe cinste, fara mult forestier, majoritar pe poteci si drumuri de pamant sau iarba, cu carry bike cam cat trebuie, cu munti mai putin umblati, cu coborari faine, destule urcari ciclabile, cu perspective spre Parang, Capatanii si Fagaras.

Text: Mihaela.

Track si date aici (va urma o postare dedicata pentru tura aceasta de bikepacking):

https://www.strava.com/activities/3706256403

Dimineata pe racoare, cu porridge-ul de dimineata. Bine, hai sa recunoastem ca nu era chiar asa de dimineata si ca ceasul de fapt nu mergea am manipulat putin rezultatele.
Inchidem usa adapostului nostru pentru noaptea ce tocmai a trecut.
Mai un push-bike, mai un pic de stat pe bicicleta pe drumul spre varful Sterpu.
La vale printre rododendroni, pe o poteca surpinzator de ciclabila.
Blocaj in trafic
Pe aici nu se trece
Plaiurile din Lotrului in portiunea ciclabila.
De aici tot la vale, peste drum un Fagaras ce arata maiestuos.
Inapoi spre aventura, un pic de pushbike pentru a ajunge in culmea merge spre Varful Pietriceaua
Pauza de masa cu ultimele rezerve de mancare, supele la plic.
Aventura! Si locuri cat se poate de salbatice.
Uite acolo, in departare, e Cozia!
O coborare de nota 10
Masa drumetului.
O cola rece la care visam de ceva vreme.
De la masina la casuta postala si la ghiveci. Saraca broscuta…. Cu toate astea trebuie sa recunosc ca probabil are mai putina rugina fata de un Logan de 15 ani…
La cirese, pacat ca era atat de cald incat te topeai la propriu in timp ce incercai sa le culegi din pom.
Sfarsit de tura, cu un joc de lumini cat se poate de interesant la Rasinari.


Inconjurul Pietrei Craiului

Am inceput si am abandonat jurnalul asta de vreo 2 ori, caci pe cat de mare mi-a fost bucuria libertatii dupa 15 mai, pe atat m-a lovit in moalele capului cine stie ce viermisor, indispozitie sau astenie de primavara, de m-am intrebat vreo 2 zile jumate ce e cu mine. Si cand zic viermisor, nu glumesc…Apa de vineri seara avea in ea niste mormoloci si abia astazi cred ca am scapat de toata familia lor si mi-a revenit cat de cat moralul. Si cheful de a scrie.

Dar sa o luam cu inceputul. Tura asta se putea face lejer la o zi, dar dupa doua luni de stat in casa, noi voiam exact opusul: sa petrecem timp pe munte, sa dormim la cort, sa pornim primusul dimineata si seara, sa schimbam patul pe salteaua si sacul de dormit care mai aveau putin si se pierdeau prin fundul sifonierului. Asa ca impartim ocolul Pietrei Craiului in doua zile.

Vineri era zi scurta si cuprindea doar o urcare la stana din Tamas. Am descoperit coltul asta de munti intr-o zi senina de februarie, cu zapada cam apoasa, cand ne propusesem o traversare Plaiul Foii- Iezer-Fagaras. Planul a ramas pentru o alta iarna, dar in weeendul petrecut prin munti am mutat de pe harta tiparita sub picioarele noastre, locuri noi precum Dracsin, Cascoe si de fapt o mare parte din arealul dintre Crai si Iezer. Stana din Tamas ne-a invitat inca de pe atunci la o revenire si i-am onorat invitatia acum. Stiam ca in zona nu se pasuneaza (oricum e putin cam devreme ca ciobanii sa fi urcat deja la stane), stiam si ca stana-i buna, asa ca am transformat-o intr-un Airbnb ferit de Covid, ca nu cred sa treaca prea multa lume pe acolo.

Urcarea din Plaiul Foii merge partial pe bicicleta, partial pe langa ea. Nu stiu ce as mai fi putut lasa acasa din ce am la mine, dar e clar ca turele din zona 3 si la 90 de rpm de pe Zwift nu au nimic de-a face cu pedalatul asta in forta pe drumurile reavene de inceput de primavara pe unde incercam acum sa urcam. Din tura de iarna folosita ca reper traiam cu impresia gresita ca din Saua Tamasului nu va fi decat un rulaj placut pana la stana. Doar ca iarna drumul pare ca in palma caci e acoperit de zapada. Vara, cu pietrele la vedere, lucrurile nu mai sunt asa rapide. Devin extrem de saltarete si ne luptam mult si bine cu bicicletele printre smocuri de iarna, sleauri, pietre, lemne si tot ce a mai lasat in urma ei iarna. Apa in schimb nu a prea lasat. Noi ne apropiem de stana si apa ne e pe sponci. Totusi drumul are grija de calator si ne scoate in cale un fel de izvor plapand de unde ne umplem bidoanele.

In poiana cu stana reusesc doar sa sperii o caprioara. In rest e o liniste desavarsita. Si mult “praf in aer” pe care il punem (in mod gresit) pe seama prafului saharian despre care citise Radu pe undeva. Constatam ca apa de izvor are ceva vietati prin ea, dar decid repede ca dupa ce o fierbem o sa omoram tot (acum nu mai sunt sigura de asta), ca doar suntem la noi acasa si nu in Anzi.

Vantul isi face de cap toata noaptea, salteaua mea cam pierde aer si nu pot sa ma intorc comod pe o parte ca imi infig coapsa in priciul tare al stanii, dar e totusi bine. E diferit fata de patul de acasa. Dimineata e si mai buna, caci incepe cu soare darnic, terci si cafea.

In sfarsit vedem indicatorul care ne arata continuarea corecta a traseului (ratat cu brio anul trecut) si la fata locului descoperim un drum ce ne coboara rapid in drumul mare, ce vine din Satic si merge la Pecineagu. Coboram in Satic, coboram in Podu Dambovitei, oprim la magazin, facem aprovizionare si ne pregatim pentru portia de aventura de sambata.
Urmatorul segment logic al ocolului presupunea sa ajungem la Brusturet si puteam face asta in doua moduri:  mergand pe asfalt spre Dambovicioara, Cheile Dambovicioarei si apoi cabana Brusturet, sau prinzand o culme initial impadurita si apoi presarata cu poieni, pe care o vedeam mereu din drumul national si care ne starnea curiozitatea. Radu alege culmea cu argumentul semi-aventurii, caci fusese pe acolo la Carpatian MTB Epic, doar ca in coborare. Asa ca debutam cu vreo 200 m diferenta de nivel de carry bike, dupa care lucrurile devin partial ciclabile. Sunt cateva poieni si catune faine pe aici. Poteca e in general buna in zonele cu iarba. Prin padure e haos cu frunzele uscate, conuri si crengi, dar ajutati de ziua lunga, suntem chiar relaxati. Coboram intr-un final la 1-2 km in aval de cabana Brusturet si cam pe aici ne incheiem si aventura, caci ce urmeaza e teren cunoscut. Urcarea in Poiana Grindului merge repede, portiunea spre Saua Joaca e mereu faina, iar coborarea rapida spre Gura Raului via Casa Folea e deja bine-cunoscuta.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/3458190600

Gata de drum pe drumul spre Plaiul Foii. Sincer sunt putin nostalgic pentru vremurile in care nu exista asfalt, iar pasunile din jur erau libere pentru toata lumea. Tare sunt curios cum o sa arate lucrurile pe aici peste cativa ani.
Impingem cu spor spre Curmatura Foii. Miros de primavara, miros de praf saharian si transpiratie ca in toi de vara.
Locul de popas inainte de a incepe sa inconjuram Tamasul.
Culorile apusului spre Crai. Pe aici eram convinsi ca vom face setea, eu binenteles cu bidoanele complet goale. In cateva minute ne-a aparut in cale in schimb izvorul “Viermisorul Vesel.”
Inca putin pana la hotelul nostru de 5 stele. Distantare sociala si masuri anti-covid incluse.
Ultima geana de lumina si in departare Fagarasul si Pecineagu.
Conditii de lux la care visam de mai bine de 2 luni.
Bidiviul cel usor, pregatit pentru epice si pentru sesiuni serioase de carat in spate.
Miros de benzina, cafea si un terci de dimineata care a iesit foarte bine.
Dimineti tihnite cu zile suficient de lungi care nu te grabesc deloc.
Pe-un picior de plai, pe-o gura de rai.
Detalii.
Gata de drum, a treia oara a fost cu noroc si de data asta chiar am nimerit drumul si marcajul care sa ne scoata in drumul de Satic. Asta dupa ce in ultimele doua incercari am avut parte de sesiuni serioase de salbaticie.
Verde crud.
Un armasar ce pare desprins din “Ma numesc rosu.” al lui Pamuk.
Catunele din Podul Dambovicioarei.
Incepe nebunia pe pajistile de munte, mai ales daca esti alergic la polen. In departare se vede Leaota cu surpinzator de putina zapada.
Inca putin pana la Brusturet si unul din cele 10 marcaje diferite pe care le-am intalnit astazi pe traseu.
Poiana Grindului, inca fara caini, oi si oameni.
Libertate.
Pauza de masa si din nou verde crud de fag.
Dor de poteci complet astamparat.

Transalpina – Transfagarasan, pe biciclete, la o zi.

Se da una bucata provocare: sa pedalezi Transalpina si Transfagarasanul la o zi, doar in saua bicicletelor. Probabil e cea mai de referinta provocare legata de ciclismul de anduranta de sosea de la noi, mai ales atunci cand o legi de timp. Initial a fost 24 de ore, dupa care a fost cel mai bun timp, dupa care probabil la un moment dat o sa vina si provocarea de a face tot traseul la o zi lumina. Se dau si ceva restrangeri pentru a face lucrurile mai interesante: fara ajutor din exterior. Cu alte cuvinte te urci pe bicicleta cu cele necesare dupa tine, mananci ce gasesti la magazinele de pe drum, iei apa de la izvoare sau de la benzinarii si te descurci cu ceea ce ai, iar 440 de kilometri mai incolo te intorci de unde ai plecat. Haiduceste si barbateste, caci asa e frumos. Nivelul urmator ar fi solo, dar asta va ramane probabil tema pentru data viitoare, la fel si partea cu zi-lumina.

Si acum vine intrebarea: de ce? Raspunsul simplist ar fi pentru ca e acolo, pentru ca e provocarea cu care vrei sa-ti masori puterile si pe care au facut-o si altii inainte, pentru ca e un traseu cat se poate estetic si pentru ca o sa iasa cu siguranta una din cele mai pline zile din viata ta. Si pentru ca e o mica provocare si din punct de vedere logistic: de unde pleci, de unde cumperi de mancare, ce cumperi de mancare, cum faci sa pierzi cat mai putin timp. Un fel de regim de concurs si improvizare ce iti aduce aminte de concursurile de aventura, dar intins (doar???) pe o zi intreaga.

Preludiul

Bun, planul il aveam in minte de ceva luni bune, doar ca vremea, prognoza si concursurile nu s-au aliniat pentru provocare. Ziua a inceput sa scada si pana la urma dupa suficient de mult timp petrecut in harti ale vantului pe meteoblue stabilim si plecarea. Echipa: eu si Dani, caci nu se gaseste prea multa lume suficient de nebuna pentru a incerca asa ceva.

Binenteles de pe o zi pe alta, pentru ca doar asa poti sa fii sigur de o prognoza cat de cat buna, cu cate o zi libera luata de la munca, cu plecat seara dupa munca cu masina spre Sibiu si cu 3 ore dormite iepureste la o iesire de sat de pe langa marginimea Sibiului. Ar fi putin spus ca am dormit putin si prost. Trezirea e la 2 noaptea. Bagam un pic de cofeina in sange, luam ceva ce e intre mic-dejun si cina tarzie si pne asezam la drum la 3 noaptea, cu luminile la intensitate maxima, cu drumuri libere.

Doua si jumatate dimineata, ochii umflati de nesomn, farurile pe bicicleta si luminile pornite.

Sibiul si Transfagarasanul

Am ales sa plecam asa pentru a prinde urcarea si coborarea de pe Transfagarasan odata cu primele raze de lumina si pentru a prinde Sibiul si toata aglomerarea urbana din jur libera, chestie care s-a si intamplat. Stelele stralucesc deasupra, avem un usor vant de spate si incercam sa ne temperam energia si entuziasmul. Farurile lumineaza drumul ca in palma, traficul de pe national lipseste cu desavarsire si kilometri se scurg repede si fara evenimente. 60 de kilometri mai incolo vine si momentul primei pauze si locul primului punct de alimentare, Lukoil-ul de la Cartisoara.

De aici ne asteapta o urcare de aproape 2000 de metri si aproape 90 de kilometri fara nici un loc de cumparat mancare sau de facut pauza, sau cel putin nu la ora asta. E 4 si jumatate dimineata, vanzatorul somnoros de la benzinarie se intreaba ce e cu noi la ora asta pe acolo iar noi incercam sa ne facem resurse pentru urmatoarea bucata. Mancam la masutele cu umbrelute de langa benzinarie, spre est incepe sa apara prima geana de lumina si noi ne asezam la drum.

Transfagarasul e complet pustiu la ora asta, pe toata urcarea ne depasesc 3 masini. Pana aici planul pare sa functioneze cum trebuie. Bicicletele merg bine, mai putin roata mea spate care sufera de un scartait cronic de spite si pe care incerc sa o ignor. In rest urcarea “se simte bine”. Chiar daca e racoare muschii sunt incalziti dupa cele doua ore de plat si trebuie sa ne temperam pentru kilometrii ce urmeaza.

Patruzeci de kilometri si 2000 de metri de urcare mai tarziu ajungem la Balea, inainte de a deschide orice tarabagiu pravalia. Ne imbracam cu toate hainele pe care le avem la noi, aprindem din nou luminile pentru tunel si ne pregatim de lunga coborare spre Vidraru. Spre sud soarele incepe sa se ridice peste muchii, iar noi ne impartim intre admirarea peisajului si pauze de clatanit din dinti pe coborare. In plus mai e si zdruncinatul asfaltului care e intr-o stare destul de deplorabila, asa ca ajungem jos la lac dardaind de frig, cu degetele inghetate dupa un vibromasaj de toata frumusetea. Face parte din sacrificiile de a fi light, caci fiecare haine luata dupa noi ar fi trebuit sa o ducem in spate pentru urmatorii 300 de kilometri.

Pedala dupa pedala, ora 6 dimineata, aer curat, trafic inexistent si linistea muntelui.

Sus-jos-ul de pe langa lac e si el cat se poate de chinuitor. Acelasi drum rupt, frig si cu suisuri si coborasuri mai multe decat ti-ai dori. Dam si peste un urs ce merge tacticos pe marginea drumului pe care eu probabil nici nu l-as fi vazut daca nu mi l-ar fi aratat Dani. In rest golim rezervele de mancare, se golesc partial si rezervele de energie si ne dam seama ca mai e mult pana departe. Abia au trecut 150 de kilometri si deja ne simtim destul de zdruncinati, si mai avem 300 de kilometri de aici.

Caldura Subcarpatilor.

Urmeaza pauza numarul doi, la 150 de kilometri de la plecare, la un magazin comunal fara nume pe drumul spre Curtea de Arges. Saua mea a alunecat putin in jos. La cumparaturi imi folosesc flerul din epice si luam obisnuitele: tocana de legume, paine, compot de piersici, sucuri si dulciuri. Trebuie sa iei ceva in mod egal divers, digerabil si de care sa-ti fie pofta. Si parca nimic nu intra mai bine ca un compot de piersici super dulce.

Zdruncinaturile in schimb continua intre Curtea de Arges si Ramnicu Valcea. De notat pentru urmatoarea incercare: musai cauciucuri tubeless de 25 si presiune putin mai mica. Cu presiunea de fapt ma joc un pic, dar parca tot incep sa te dor talpile si umerii de la drumul prost.

Pauza urmatoare o facem dupa doar 40 de kilometri la Ramnicu Valcea, cu lux si opulenta la OMV-ul din intersectie. Sandwich, suc, mancare adevarata, putin timp petrecut cu alimentarea si plecam mai departe mestecand din mers. Pana aici avem o medie de 29km/h dar sunt convins ca lucrurile o sa se schimbe dramatic in a doua jumatate.

Caldura ne loveste in cap pe drumul spre Horezu. Avem deja 250 de kilometri in picioare si e mijlocul zilei. Vantul de spate anuntat lipseste aproape cu desavarsire, e mai mult trafic decat ne-ar face placere si toropeala din mijlocul zilei ne loveste si pe noi. Un plafon de nori ne mai salveaza cat de cat, dar cu toate astea atat energia cat si entuziasmul sunt la cote minime.

Arsita necesita masuri de urgenta, un pepene, un cutit imprumutat de la nenica cu taraba cu pricina si 3 litri de suc.

Pauza numarul patru vine dupa doar 50 de kilometri, mai mult din motive de abandon du travaille si de lipsa de chef. Deshidratarea isi spune cuvantul si dintr-un pepene de 5 kilograme si 3 litri de suc nu ramane nimic dupa ce plecam de aici. Aerul se mai racoreste, spre munte pare sa tune si sa se stranga nori de ploaie, iar noi plecam cu bateriile (partial) reumplute spre Transalpina.

Macelul de pe Transalpina

Realitatea situatiei ne loveste ca un ciocan in moalele capului atunci cand zarim releul de la Ranca 1000 de metri deasupra noastra si atunci cand ne dam seama ca probabil gradientul nu o sa scada sub 9% pana acolo. Si daca planul de acasa parea cat de cat bun pana aici, acum incepem sa ne indoim cat se poate de serios daca a fost o idee buna sa urcam Transalpina dinspre sud dupa 300 de kilometri. Cu 36-28 pentru mine. Dani are noroc de rapoarte ceva mai generoase, dar usor tot nu e. Serpentina dupa serpentina, cu o cadenta de metronom incercam sa cucerim urcarea pana la Ranca.

A fost probabil atat pentru mine, cat si pentru Dani punctul minim la turei. Urcarea asta, mai ales daca esti mai corpolent (ca sa nu zic gras) si daca n-ai rapoarte, e destul de inumana. Nu mai zic cum e dupa alti 300 de kilometri.

Pauza numarul sase o facem la Ranca, de aici urmeaza din nou o bucata destul de lunga fara nici o posibilitate de realimentare asa ca umplem din nou atat bateriile cat si buzunarele. Deja a inceput sa ni se ia si de dulciuri, si de suc, si de covrigi.

Exista viata (si zambete) si dupa macel. 350 de kilometri sub picioare in momentul acesta si inca o ora si ceva de lumina.

Transalpina in schimb arata intr-un mare fel. Norii se ridica atunci cand ne apropiem de pasul Urdele, cerul e curat dupa ploaia de vara si in departare se mai zaresc urme de ceata si de nori. Locuri cat se poate de magice care o sa faca in continuare din traseul acesta probabil cel mai frumos traseul din Romania.

Brazii de la Oasa

Asfaltul e inca ud atunci incepem urcarea de la Obarsia Lotrului spre Oasa. Paduri de brazi strajuiesc drumul recent reparat si daca ai inchide ochii ai putea sa juri ca esti de fapt pe undeva prin Canada acum. Suntem intr-o intrecere cu lumina pentru a pune cati mai multi kilometri sub pedale inainte de a reveni la frontale. Picioarele s-au umflat, fundul s-a tabacit si nu stim cum sa alternam pozitia pentru a face kilometrii mai confortabili.

Tot la fel, ca nota pentru sine pentru alte incercari, o pereche de incaltaminte comoda si lasata un pic mai larga poate sa faca diferenta la capitolul confort. Oasa in schimb arata intr-un mare fel, soarele tocmai a apus, deasupra noastra cerul are inca putin din culorile amurgului. Noi aprindem luminile spate si pornim in continuare spre Sebes. Ultima pauza o facem inainte de urcarea de la Jina, la un ultim magazin comunal gasit deschis la ora asta, cu saratele la punga, napolitane si binenteles cu Cola. Avem 400 de kilometri pana aici si o ultima urcare mai serioasa in fata, urcarea de la Jina. Dupa macelul de pe Transalpina pare in schimb floare la ureche.

Un lac, un apus si o intrecere cu ultimele raze de lumina.

E deja noapte si ne dam seama ca dupa urcarea asta s-a cam terminat. Prin satele dintre Jina si Poiana Sibiului e complet pustiu, doar doi nebuni care invart pedalele bicicletelor. Lui Dani ii moare frontala pe ultima coborare, noroc ca mai sunt doar 10 kilometri pana in Saliste si ca ne descurcam cu o singura frontala. Si la 21 de ore de la plecare, dupa ceea ce pare ca o jumatate de tara traversata ne gasim din nou in locul din care am plecat.

Sosirea

Daca a fost greu si daca a fost o provocare? Cu siguranta. A fost poate una din putinele ture de la noi in fata careia ne-am intrebat daca putem sa o ducem la sfarsit, mai ales ca nici unul dintre noi nu suntem obisnuiti cu ore interminabile petrecute in saua cursierei. La fel, intrecerea cu timpul a facut lucrurile si mai interesante si sunt convins ca sunt multe lucruri de imbunatatit. Dar pentru prima incercare atat s-a putut: 21 de ore, 18 ore in miscare pentru unul din cele mai frumoase trasee de la noi:

Incheierea a fost si ea cat se poate de epica, condus inapoi pana la Brasov, cu un ultim efort de concentrare pentru a ramane treaz si in continuare binenteles inca o zi la munca. Noroc ca in weekend-ul ce a urmat nu a venit nici un concurs.

Prima urcare serioasa, Transfagarasanul. Pe aici cea mai mare problema era sa ne temperam ritmul.
Inca putin pana la Balea
Pregatiti sa dardaim de frig la coborare.
Doua ore mai tarziu ajungem si la Vidraru, moment in care devin si temperaturile ceva mai normale.
Mancarea haiducului de la magazinul comunal. Covrigi, tocana de legume, Tedi si conserva de piersici.
Spre Ramnicu-Valcea!
Lux, opulenta si opulenta la OMV-ul din Ploiesti. Mai degraba suc, cafea si haribo!
Arsita de la Horezu si momentul in care atingem cei 250 de kilometri de la plecare.
Picioare umflate, pepeni si pauze la umbra.
Cu bateriile partial reumplute spre Transalpina.
Nori de ploaie peste Parang si un non-sens de statiune intr-un loc de altfel foarte foarte frumos: Ranca.
Cu capul in nori.
Am supravietuit si Transalpinei, si chiar mai avem inca puterea sa zambim.
Brazii de la oasa.
Sfarsit de tura. Sa vedem ce se poate imbunatati data urmatoare.


Inca trail, varianta de MTB de langa Cusco.

In ultima saptamana am tot cochetat cu ideea de a merge la Machu Picchu, dar pur si simplu nu am reusit sa ne convingem si sa ne mobilizam. Motivele sunt numeroase si mai ales personale. Pe de-o parte nu aveam de gand sa dam o gramada de bani doar ca sa ne calcam pe picioare cu alte mii de turisti (varianta in care alegeam sa mergem cu trenul). Pe de alta parte nici sa stam o zi pe drum, sa schimbam 3 mijloace de transport si sa mai mergem 4h pe jos, pentru a sfarsi in aceeasi mare de oameni, nu ne suradea. Asa ca pana la urma am inlocuit Machu Picchu cu ruinele incase de pe langa Cusco (si sunt din plin), pe multe dintre ele vazandu-le din saua bicicletei in cateva dupa-amiezi.

Totusi am dedicat o zi intreaga unei traversari est-vest (Chinchero-Pisac), explorata de Radu cu cateva zile inainte, traversare ce promitea un echilibru numai bun intre o urcare provocatoare, o coborare pe un drum incas, bineinteles niste ruine incase si nu in ultimul rand ceva single trail de calitate. Ausangate ne-a redeschis pofta pentru single trail si cum mai e putin si ne intoarcem acasa, ar fi cazul sa ne intram putin in mana. Tura de astazi incepe traversand periferia de nord-vest a Cusco-ului si supravietuind traficului infernal. De abia asteptam sa iesim de pe asfalt si sa avem putina liniste. Cusco, si cu atat mai mult zonele turistice din oras, cu siguranta nu inseamna Peru, insa adevaratul Peru andin devine tangibil (din nou) in 10-15 kilometri, de indata ce iesi din raza de acoperire a marelui oras. In satele prafuite, unde cauti singurul magazin cu lumanarea, unde oamenii inca se spala la lighean, pari atat de departe de hotelurile de 5 stele din centrul istoric… Dupa o serie de asemenea sate prafuite drumul nostru se tot micsoreaza pana cand se transforma, pe alocuri, intr-o poteca.

Este insa evident ca pe aici a fost odata un drum ce a deservit probabil montarea unor stalpi de curent de inalta tensiune ce sar o sa de 4200 de metri, sa spre care urcam si noi cu considerabil de mult spor. Poteca e croita in serpentine si are gradientul potrivit raportat la obstacolele cu care e garnisita (pietre mai mari sau mai mici si mai ales tufe de maracini cu ace fine ce abia asteapta sa se infiga in cauciucurile noastre non-tubless. Toate aceste fac poteca sa fie suficient de interactiva cat sa nu ne dam seama cand scurge diferenta de nivel si saua spre care tinteam acum 45 de minute si care parea a fi atat de departe si deservita de 0 drum/ poteca se apropie vazand cu ochii. Urcarea nu se termina la 4200 de metri, ci continua pana la 4350, insa pe un teren infinit mai usor pe un drum de iarba, la altitudine. Ne “intrecem” cu niste pastori de lame care isi mana animalele in aceeasi directie in care mergem si noi si care au un ritm de invidiat (un fel de power walking). Cu acelasi pas hotarat (a se citi ritm nebun) urca un deal o batrana fara varsta, de un metru si 40 inaltime care ne tot face semne disperate. Ne oprim sa o intampinam, doar ca sa isi desfsca in fata noastra patura-boccea pe care o tinea innodata la spate si sa scoata la iveala caciuli, manusi, brelocuri, bratari, dar si niste cartofi anemici.

Nu stiu care e povesta cartofilor, dar cu objectele de lana e simplu: femeile peruane practica cu succes multi-taskingul purtand mereu dupa ele o ghem de lana si niste andrele si oricand pazesc animalele,vad de copii sau pur si simplu merg pe strada ori in autobuz, dau din maini. Tricotatul in autobuz, stand in picioare, intre scaune, totul in timp ce autobuzul se zgaltaie in toate partile scuturat de talentele de pilot de formula unu nedescoperit ale oricarui sofer peruan pentru care drumurile de munte cu zeci de serpentine sunt doar un circuit (eu suspectez ca astia au un sistem de KOMuri la sofat) mi se pare maximul de abilitate. Cred ca ajuta insa si constitutia miniona, ce le permite sa isi tina centrul de greutate jos si sa se propteasca cumva intre scaune. Pana la urma, desi nu ne trebuie nimic (si cu atat mai putin cartofi cruzi), dar impresionati de determinarea batranei, cumparam singurul nostru suvenir din calatoria in Anzi- o pereche de manusi care par chiar faine. Cum in Brasov ai nevoie de manusi 6 luni pe an, suntem convinsi ca le vom gasi o utilitate. La aceasta poveste trebuie adaugat si faptul ca multe din femeile in varsta care ne intreaba de sanatate vorbesc doar Quechua (fapt care face imposibila conversatia) si par efectiv rupte de lumea de azi.

In punctul in care se termina urcarea urmam exemplul pastorilor de lame si facem o pauza in singurul loc adapostit de vant. Apoi lasam saua jos, maxim jos si pornim la vale pe o portiune de drum incas garnisit cu nenumarate trepte si santuri. Cand treptele devin prea apropiate, trecem la carry bike la vale, activitate prelungita de un canion in gust prin care drumul incas a fost construit vizibil cu dificultate. Portiunile usoare de flow, alterneaza cu altele pline de trepte, un regal al scarilor mici si mari, late sau inguste, scari pentru toti cunoscutii mei. La templul de dessupra orasului Lamay facem o scurta pauza de masa si apoi ne continuam coborarea pe un single track in serpentine scurte care imi scoate aerele din cap. Cat timp poteca e garnisita cu iarba coborarea merge bine si e placuta, dar atunci cand iarba lasa loc pietrelor si nisipului, locurile necesita un maxim de atentie pentru ca nu am niciun chef sa imi rup ceva, fix acum, la sfarsitul celor 3 luni de pedalat prin Anzi. Cum ajungem la o ora decenta in fundul vaii si cum Cuscob e oricum prea departe pentru a ajunge acolo pe bicicleta, luam un taxi care sa ne urce din fundul vaii pana in pasul de deasupra orasului imperial si ne dam apoi drumul pe o coborare usoars de enduro, prima cu care ne-am inceput explorarea in jurul Cusco-ului (Yacupamba enduro), poteca ce se simte mult mai bine acum, cu ceva diferenta de nivel stransa in ultimile zile pe trail si care ne face sa ne terminam ziua cu zambetul pe buze, fix in fata hotelului. La final merita sa vorbesc putin despre alternativele la Machu Picchu. In primul rand, aici LINK aveti descrisa cea mai ieftina varianta de a ajunge la Machu Picchu, plecand din Cusco.

Ar fi fost referinta noastra daca am fi mers. Pe langa Mach Picchu mai sunt insa si alte sit-uri care pot constitui o alternativa si care sunt mult mai putin turistice, spre exemplu…..Link aici. In zona Cusco exista deasememea o serie de situri (unele la o distanta de mai putin de 8 km de oras), cele mai importante fiind localizate pe Valea Sacra//Valle Sagrado si accesibile cu o combinatie de colectivos si taxi. Sau daca aveti timp, merita facut un circuit pe bicicleta (de 3-4 zile) in care sa combinati cateva ore de vizitat dimineata devreme (cand e mai liber) cu cateva ore de pedalat. Ceva Link. Mai mult ca sigur ele va vor ajuta sa va faceti o parere destul de buna despre imperiul incas, chiar daca le lipseste faima de care beneficiaza Machu Picchu.

Orice tura de mtb pe cinste nu are cum sa inceapa altfel decat cu ceva portiuni de push-bike.
Ajuns in platoul de la 4000 de metri, pe urmele vechilor drumuri incase.
Single trail, asa cum ne place.
La 4000 de metri.
Picaturile de ploaie regulamentare pe ziua de azi.
Intre Tomb Raider si Mtb Rider
O fereastra inapoi in timp, cu catune ca de pe vremea incasilor si cu oameni ce vorbesc aceeasi limba
Mai o treapta, mai o scara.
Ambuteiaj
Poteci suspendate. La 1000 de metri sub noi valea sacra a incasilor.
Terasat si suspendat in acelasi timp. Poteca noastra avea sa serpuiasca pe iarba uscata a uneia din terasele din stanga.
Tehnologie moderna (nu prea) si zidarie maiastra.
Ferestre din alte timpuri.
Revenim la Tomb Raider.
Lumina perfecta a dupa-amiezii si poteci absolut pustii.
Sfarsit de zi.

Pe schiuri deasupra norilor, in Fagaras

Ceata se sparge brusc inainte de iesi in creasta. Sub noi, spre Transilvania se intinde un plafon compact de nori care ne-a insotit aproape toata ziua. Spre vest, Negoiu e si el iesit din ceata si o urma de glorie se zareste printre nori. Spre est, un corb zboara razant deasupra plafonului, indreptandu-se spre Vartopul Ursului, la cativa metri deasupra cetii.

Dupa o zi intreaga in care am stat sub nori clipele astea par sa aiba un gram destul de serios de magie. Magie ce ne intrebam daca e perceputa in acelasi mod de toata lumea. Alin e de parere ca da in timp ce eu sunt cel putin sceptic. Daca ar fi vazute de toata lumea la fel cum traim si cum simtim noi momentele astea, atunci ar fi plin de oameni pe varfuri de munte, la rasarituri si la apusuri. Daca ar fi traite la fel, oamenii ar urmari intr-un mod aproape obsesiv aceste trairi, indiferent de anotimp, de vremea de afara, de conditia fizica. Cam asa cum facem noi. Si totusi asta nu se intampla, iar numarul celor care cauta astfel de lucruri va ramane, cred eu, in continuare mic, cel putin daca e sa te raportezi la multitudine.

Daca e bine sau daca e rau, e greu de zis, dar raman la ideea ca nu toata lumea simte acelasi lucru in fata frumusetii estetice naturale. Cred ca unii sunt pur si simplu mai bine acordati ca altii. Nici la noi nu tine mult, iar atunci cand iesim in creasta deja incepem sa regretam ca nu avem parte de pulverul prin care s-au jucat Rudi si Corina weekendul trecut. Coborarea pe care o facem din creasta spre sud, pe o ramasita de pulver si coborarea prin caldarea Puha salveaza si ziua, chiar daca pe ultima parte a coborarii dam de zapada de toate felurile.

Norii se coloreaza in culorile apusului in timp ce noi navigam pe traseul spre Barcaciu, regretand ca nu am urcat inapoi in creasta pentru a scurta efortul de a merge pe curba de nivel. Ajungem la Barcaciu cu ultima geana de lumina si cu stomacul lipit de sira spinarii dupa o zi cat se poate de plina. Urmeaza cele mai reusite ciorbe de fasole mancate in ultima vreme, putina socializare la cabana si somn pana dimineata, mai linistit sau nu dupa prezenta doapelor la purtator.

Zapada de ieri ne face in schimb sa zicem pas la Morning Glory si sa luam micul dejun ca oamenii normali inainte de a porni din nou spre fata Tiganului. Astazi e anost de senin comparati cu ziua de ieri, soarele bate cu putere iar zapada si atmosfera sunt ca de sfarsit de primavara. Sunt convins ca pana la sfarsitul zilei o sa ne ardem in ultimul hal si o sa ne tatuam fetele cu bronzul de raton-schior pentru ziua de luni de la munca.

Prima coborare spre valea Avrigului in schimb ma face sa incep sa blestem in gand crusta si sa-mi zic in cand ca asta nu e zapada de schi, mai ales atunci cand Alin si Tavi stau deasupra, iar eu ma ingrop cu brio in ea. Nu ajuta nici sa fii greu, nici sa ai schiurile inguste.

Pauza din muchie in schimb ne umple bateriile, mai ceva dulce, mai un pic de cafea si ne activam in partea a doua a zilei cand crosetam caldarile Puhai si Serbotei. Zapada cu de toate, dar vorba lui Ioan, alba si multa sa fie, restul sunt detalii. Inca o ciorba la cabana, o coborare pe forestier cu ultima geana de lumina si astfel s-a incheiat probabil cea mai hivernala iesire din iarna asta. Sfarsitul lui Februarie se apropie cu pasi repezi, mult asteptata iarna anul asta ne-a cam uitat si incet, incet incep sa privesc spre primavara si spre bicicleta.

In schimb trebuie sa recunosc ca a fost foarte faina mini-haiducia din weekendul asta cu dormit la cabana si cu zile pline petrecute pe munte. Iar Barcaciu trebuie sa recunosc ca are un teren de joaca foarte fain pentru schi de tura si ca ar trebui revenit mai des pe aici indiferent de zapada. Acum abia am incercat marea cu degetul, sau mai bine zis crusta cu schiul. Trebuie sa revenim sa gasim si pulverul mult cautat.

Track si date aici:
https://www.strava.com/activities/3110375720

Master chef, editia terci-ul de dimineata, Tavi in pozitia de degusator. Rezultatul a fost unul echilibrat. Ovaz + banane + ciocolata neagra + zahar brun VS ovaz + seminte + kiwi + scortisoare + mere.
Ajunsi la cabana, dupa discutii intense despre inteligenta emotionala. Cald si un pic de pulver umed.
Ceata pare sa se crape putin in timp ce urcam spre platoul Scarisoara.
Momentul in care ceata si plafonul se crapa pentru cateva minute. In departare Varful Scara, Garbova si Ciortea. La cateva minute dupa eram din nou invaluiti in plafonul ce urca mai repede decat noi.
Vai ce mare de nori am prins. Zambete pe fata si momente de magie.
Deasupra norilor si muchia Scarii in zona superioara. In conditii de zapada inghetata nu ai ce cauta pe aici fara coltari si piolet, in schimb astazi s-a putut urca pe schiuri pana aproape in creasta.
Tavi, analizand variantele de coborare spre valea Puha.
Fa dragoste cu aparatul. Pacat ca schiurile duse in mana nu arata chiar profi.
Am infrant!
Marea de nori mare de nori, Fagarasul Fagaras si Alin tot cu telefonul in mana. Zice cel care declansa cu aparatul in mana.
Muchia scarii si platoul scarisoara iesind din ceata.
Urmele noastre spre sud, pe ceea ce parea sa fie ultima ramasita de pulver din Fagaras.
Blocam legaturile si ne pregatim de coborare.
Tavi in actiune, pe coborarea din creasta spre Valea Puha.
Micul dejun din dimineata urmatoare de la cabana, fara Morning Glory incarcand din nou bateriile pentru inca o zi plina pe munte.
Probabil cea mai frumoasa parte a coborarii pe crusta spre valea Avrigului, momentul foto cu pieile colorate de la G3.
Primavara ca temperaturi si la 2000 de metri, primavara si in campie.
Dubla de astazi, in varianta fara mare de nori.
Inca o autostrada, urcand din caldarea Serbotei.
Inca putin pana in creasta.
Sfarsit de zi, inainte de ultima coborare spre cabana, cu un cer impecabil de albastru spre Fagaras.

Varful Omu Morning Glory

Un rasarit la Varful Omu, in mjlocul saptamanii, intre doua zile de munca, era pe lista scurta pentru iarna asta, oricat de putin prietena sunt eu cu frigul si cu zapada (vai cate vorbe de duh o sa imi aud dupa afirmatia asta). Oricum asta e o iarna buna pentru standardele mele, cu putina zapada, fara geruri prelungite si fara pericol de avalansa. De altfel, cum nu a mai nins de saptamani, toate potecile sunt bine batute, urme sunt cam peste tot pe unde se merge constant iarna, si asta ne garanteaza ca ne vom putea misca repejor. Impartim tura in doua. Duminica seara urcam la Malaesti, iar luni dimineata urcam pe varf, coboram la masina si apoi mergem la munca. O sa fie ceva alergatura pentru a ajunge la timp la job, dar ne mintim ca suntem in forma si o sa ne iasa. Stau mult si cumpanesc echipamentul, inca de dinainte de a ne decide sa mergem. Adidasi,snowline si o foita subtire de fas ar insemna usurinta si viteza buna la urcare si coborare (cu exceptia Hornului Mare), dar probabil si frig la picioare luni dimineata si morcov in fund pe horn. Bocanci, coltari si suprapantaloni ar insemna mai mult confort, mai multa siguranta, dar o viteza mai mica la deal si la vale.  Spiritul de conservare alege siguranta si confortul.

Cum nu am mai fost de ceva vreme la Malaesti, nu ne amintim foarte usor cum e cu locurile de parcare pe drumul forestier, asa ca lasam masina destul de jos si avem de facut la pas cam un kilometru si jumatate de drum. Insa avem spor la urcare si cabana ne primeste cu caldura in sala de mese, foc in soba din camera, 2 ceaiuri fierbinti intra pe nerasuflate, iar apoi ne umplem seara citind dintr-o interesanta monografie a primei societatii de schi a Brasovului.  V-ati putea intreba ce ar putea fi interesant la o adunatura de date si de nume, insa mie mi s-ar parut fascinant sa descifrez printre randuri cum arata viata in Brasov la finalul secolului 19 si inceputul secolului 20. Cu ce se ocupau locuitorii, care era distributia etnica, cum se mergea pe munte, care era geografia zonei, toponimele, cum se scria pe vremea aceea (desi fragmentele de jurnal au fost traduse din germana, modul de exprimare se poate intelege foarte bine). Bineinteles ca intr-o ora si putin nu am avut timp sa citesc prea mult, asa ca mi-am pus in minte sa continui lectura la biblioteca si eventual sa notez cateva idei interesante, caci ma identific din ce in ce mai mult cu orasul de sub Tampa si mi pare interesant sa ii descopar prin povesti, carti si istorisiri fragmente din trecut. Radem si o prajitura cu mere si ciocolata inainte de culcare si apoi ne bagam la somn, caci ceasul suna maine la 5.30.

Cerul senin si spuzit de stele lumineaza camera intunecata in care pana si focul din soba s-a stins. Ne echipam si cu ceva intarziere pornim pe poteca lata ce merge spre Hornul Mare. Ar fi intrat o cafea calda alaturi de ceva dulce, dar nu avem, asa ca ma multumesc cu aerul rece de afara si cu miscarea vioaie, care ne anima in 10-15 minute.  Dupa ce mi se incalzesc degetele de la maini, e chiar bine. Drumul pana la baza Hornului Mare e parca mai lung decat imi aduceam aminte. Poate si pentru ca ultima data cand am mers pe aici era totusi vara. Trecem de bifurcatia cu traseul de vara si imi pun in minte o alta tura faina de facut cu Claudia, in care sa combinam cateva locuri dragi noua din Bucegi, printre care si Valea Malaesti. La vara, in pantofi de alergare, in cateva ore. Oh, de idei nu duc mai niciodata lipsa….

Apropierea de horn ma aduce totusi inapoi cu picioarele pe pamant. Respectiv in zapada. Si cu mainile pe piolet. La urcare e usor, e cea mai buna zapada pe care am prins-o pana acum, urmele sunt generoase. Doar ca toate sunt la urcare, nu pare sa fi coborat nimeni pe aici. Sunt cateva zone mai abrupte unde deja imi pun probleme pentru coborarea ce va sa vina. Incep sa regret ca nu am gandit cum trebuie tura si nu am luat casca. Ma uit la cei 200 de metri de sub mine si imi dau seama ca nu vreau sa alunec pe aici. Fata de alti ani, la iesirea in platou nu e nici cornisa, nici gheata.
In intrecerea de astazi rasaritul a castigat detasat, iar noi am fost mult prea lenti. Primele clinuri ale Muchiei Tiganesti si apoi Bucsoiul de coloreaza brusc in rosu. Marea de nori de sub noi ii urmeaza, desi nuantele sunt ceva mai blande. Postavaru leviteaza parca, precum o Arca a lui Noe naufragiata printre valuri pufoase. Sub ea se ascunde depresiunea. Soarele se inalta rapid si arunca culoare peste tot ce este la peste 2400 de metri. In spatele nostru Craiul, Iezerul si Fagarasul se inalta compact, alpin, aproape ca un monolit. Daca nu le-am cunoaste scretele, am putea gandi ca e vorba de un singur masiv. Cand ajungem pe varf ne intampina si ceilalti munti mai mici, mai fara zapada, dar la fel de “plutitori”.

Stam ceva cam mult in vant pentru gustul meu, dar apoi o luam la vale si in 15 minute suntem din nou in buza Hornului Mare. De data asta ma uit in jos si il mai intreb o data pe Radu daca pe aici am urcat. Urmele sunt insa evidente si ma gandesc ca daca golul in stomac si-a facut aparitia aici, unde panta e relativ lina, presimt ca el va creste in mod accelerat cand ajung pe la mijlocul coborarii, in partea cea mai inclinata. Obiectiv vorbind nu e nimic greu. E insa o mare lipsa de exercitiu. Am coborat vai de abrupt la fel de inclinate, am coborat si pe aici de vreo doua ori, dar toate astea pe vremea in care iarna era sinonima cu coltari si piolet si nu cu pedalat pe trainer. Pasul imi e nesigur desi coltarii isi fac treaba. Doar eu nu am incredere in mine si in abilitatea mea de a-i manui. Radu dispare repede la vale descatarand cu spor cu fata la panta. Dupa momentul de panica si frustrare carcacterizat prin “ce naiba caut eu aici”, imi impun sa ma calmez si sa o iau sistematic, pas cu pas, indiferent cat de mult o dura. O (re)veni la un moment dat si increderea asta. In realitate coborarea totusi merge, dar usurata ma simt abia cand pot sa pun pioletul inapoi pe rucsac si sa scot betele. De aici sunt convinsa ca nu are ce sa mearga rau.

Intind pasul pana la cabana si apoi cobor in sub o ora pana in drumul forestier lasand picioarele sa curga la vale si molfaind din sandvișul cu unt de arahide preparat de acasa. Intru in ceata, intru in umezeala, ma intreb daca are sens sa revin pe aici intr-un alt weekend din iarna asta pentru o bucla care sa includa si Scara si Tiganesti. Negociez cu mine insami intre siguranta si bucuria bicicletei, atractia primaverii ce va incepe pentru mine la jumatatea lui februarie si momentele astea de uimire in fata unei naturi simple, in fata muntelui peste care se scurg milioane si miliarde de rasarituri si apusuri, unele mai frumoase, altele ascunse de nori, unele colorate, altele terne. Ca zilele noastre. Bucuria celor doua activitati e total diferita si de cele mai multe ori icongruenta. Bucuria de a fi pe munte este clar mai mare si mai intensa decat cea de pe asfalt sau de pe doua roti si mersul pe munte ramane in fond activitatea care ma face cu adevarat fericita. Stiu asta, nu trebuie sa mi-o spuna nimeni. Linistea, pacea si frumosul care ma umplu atunci cand merg pe munte, singura sau cu prietenii, nu se compara cu niciun alt hobby. Muntele imi poate fi muzica si cuvant, chiar si fara arcorduri ori fara carte. Si asta spune totul. Muntele imi este fericire, libertate si autenticitate.

Text: Mihaela.

Track si date aici:
https://www.strava.com/activities/3029620270

– 10 grade, zapada scartaie sub picioare iar deasupra e cel mai clar cer pe care l-am prins pana acum in Romania. E incredibil cat de multa poluare luminoasa avem si cat de mult inseamna o mare de nori pentru a o tine la sol.
Malaesti, in departare hornul mare si deasupra un cer incredibil de plin de stele.
Prima geana de lumina.
Inca putin si stingem frontalele. Sub noi se intinde patura de nori din depresiunea Transilvaniei. Doar Postavaru reuseste sa scoata putin capul din ceata.
Pe Hornul Mare castigand extrem de repede altitudine.
Facem cu mana simbolic “horei” de pe Postavaru in drum spre Varf. Alin Tanase si echipa au fost ca de obicei la datorie.
Postavaru, marea de nori, o telecabina suspendata peste vid si un obiectiv de 40 de ani ce inca isi face destul de bine treaba.
Zidul de munti: Craiul, Mezea-Oticu si Fagarasul.
Pe drumul spre Varf, rasaritul din pacate s-a miscat mai repede decat ne-am miscat noi la urcare. Parca nici plamanii nu mai trag la fel de bine peste 2000 de metri.
Piatra Mare si marea nesfarsita de nori.
Un pic de dramatism in jocul norilor spre Valea Prahovei si zapada aproape lipsa pe pantele sudice. Un mijloc de ianuarie care arata mai degraba ca un noiembrie din alti ani.
In departare Neamtului, Ciucas si varfuri din Carpatii de Curbura.
Facem cale intoarsa si gonim spre Malesti, spre Brasov si spre o zi cenusie petrecuta in oras la munca. Plafonul de nori avea sa ramana pe pozitii toata ziua.

O saptamana de Brasov, intre munte si munca

Au venit in sfarsit ploile in Brasov si ne-au dat ragaz sa mai respiram dupa 3 saptamani cu vreme impecabila, vreme cum nu cred ca o sa mai prindem prea curand in Octombrie. Au fost zile in care am incercat sa petrecem cat mai mult timp afara si sa inmagazinam cat mai mult soare pentru zilele cenusii de toamna si de iarna ce vor urma. Dupa 3 ani in Brasov mi-e destul de clar ca intr-o saptamana in Brasov poti petrece, cu tot cu mersul la munca, mai mult timp in natura decat intr-o luna petrecuta in Bucuresti, iar jurnalul de mai jos al ultimei saptamani vine ca un fel de descriere al felului in care se intampla asta:

Luni, 21 octombrie.

Singurul rasarit al saptamanii prins la munca. De la birou se vad prelungirile dealurior dinspre Ciucas si trebuie sa recunosc ca e fain sa-ti bei cafeaua de dimineata uitandu-te la rasarit, chiar si de la birou si din centrul orasului. In schimb, cele 9 ore de uitat in cod si de rezolvat probleme se simt si inevitabil pe la jumatatea zilei ajungi sa te uiti la cerul senin de afara si sa regreti ca stai in timpul acesta intre patru pereti.

Cafeaua de dimineata de la munca, cu rasaritul in fundal si deasupra uneia dintre cele mai aglomerate intersectii din oras.
Sfarsitul de zi, la iepure, locul din Postavaru in care culorile toamnei sunt inca la apogeu.

Marti, 22 octombrie – cu bicicleta pe Postavaru.

Primul morning glory pe Postavaru pe bicicleta. Impulsionat de faptul ca se schimba ora saptamana aceasta plec la 6 fara 10 singur de acasa. E suprinzator de cald la urcare, aproape ca urc doar in echipamentul de vara. Pe drumul forestier s-a facut o poteca printre frunzele cazute in ultimele zile pe care incerc sa o urmez. Fara nici un fel de plan si fara nici un fel de graba ies sub varf chiar atunci cand rasare soarele. Oricum si soarele asta e la fel de intarziat ca mine si astazi ne-am potrivit in intarziere. La vale am parte de o coborare absolut geniala pe Crucur pana inapoi in Brasov si pana la munca, ajungand dupa un dus si un mic dejun pe fuga la birou la 10. Nici ca pot sa-mi imaginez un mod mai bun de a incepe dimineata.

Urcarea la lumini spre Postavaru. Momentul in care incepe sa se crape de ziua de obicei ne prinde deasupra Poienii Brasov.
Intalnirea dintre intarziati.

Miercuri, 23 octombrie – o zi inceputa si terminata pe Tampa.

Inca o zi cu cafeaua la rasarit, de data aceasta la locul stiut de pe Tampa, cu clatite facute la fata locului ca acompaniament, cu orasul ce se trezeste la viata la picioarele noastre si cu o ora de sporovait fara graba inainte de a cobora spre munca si spre birou.

Ai zice ca ar fi rost de pauza, dar cum oricum nu as fi facut nimic util acasa, urc cu oamenii din CPNT pe Tampa cu ocazia unui vertical ad-hoc organizat in interiorul clubului. Bere, socializare si CPNT-isti veseli si usor de organizat in varf de munte si poze facute cu un pentax de 50mm vechi de 30 de ani care inca isi face treaba destul de bine. Oricum in conditiile de lumina de acolo orice focus automat ar fi fost complet pe langa.

Deasupra orasului inca adormit.
Clatite cu gem de casa pregatite in timp ce asteptam soarele.
Prima raza de soare si sporovaiala de dimineata.
Un concurs vertical pana pe Tampa, cu orasul la picioare.
CPNT-isti frumosi pe Tampa in mijloc de noapte.

Joi, 24 octombrie – Postavaru Morning Glory reloaded, in formatie extinsa.

Dupa 6 ore de somn vine o alta trezire matinala si inca un Postavaru Morning Glory cu bicicleta, de data aceasta in formatie extinsa cu Dani si putin mai tarziu cu Mihaela si cu Suzi. Daca acum 2 zile spuneam ca nu pot sa-mi imaginez un inceput mai bun de zi, uite ca totusi se poate, respectiv atunci cand ai omuleti pe langa tine cu care sa sporovaiesti si cu care se te bucuri si de rasarit si de coborare. Si desi potecile sunt impecabile nu ma impac prea bine cu bicicleta in dimineata asta si reusesc sa salvez in ultimul moment o cazatura ce putea sa se termine destul de urat. In rest, aceasi reteta, mic-dejun, dus si 9 ore de munca fara nici un regret atunci cand te uiti afara pe geam.

Inca o intalnire cu rasaritul pe Postavaru, la doar doua zile distanta.
Formatie extinsa si la coborare si un pic de graba pentru a ajunge la timp la munca.

Vineri, 25 octombrie – o zi de pauza cu un apus pe Tampa.

Astazi chiar e o zi de semi-pauza, cu doar 800 de metri diferenta de nivel, poteci prin padurea ce a inceput sa se scuture de frunze si un apus pe Tampa.

Inca un rasarit de la munca.
Inca e toamna adevarata prin locurile prin care invartim pedala bicicletei.
Orice zi faina se termina ori cu un apus or cu un rasarit pe munte.

Sambata, 26 octombrie – Leaota chill & relax.

Leaota, vreme impecabila, cafea la Cheile Gradistei, muschi care nu te asculta si oboseala acumulata din ultimele luni, sporovait la urcare, picnic pe varful Strambu, stat la soare mai bine de o ora, coborarea in cap de la Carpatian MTB Epic, peisaj veritabil de toamna pe langa Podul Dambovicioarei si o tura de toamna fix asa cum trebuie cu Iustin, Suzi si cu George. Mai invarti putin pedala, mai stai la soare, mai bei un suc, fara mii de metri si fara sa rupi muntele in doua. Trebuie repetate turele astea atat timp cat tine inca vremea. Seara socializare cu iesenii cataratori in Cheile Rasnoavei si cu Vali si cu Andreii la barlogul ursilor din Racadau.

Picnicul regulamentar din varf de munte si o vreme perfecta de octombrie.
Ride free

Duminica, 27 octombrie – Muntii Taga si Piatra Craiului.

Astazi in sfarsit nu ne trezim chiar atat de devreme, chiar daca schimbarea orei inseamna ca avem cu o ora de lumina mai putin astazi. Schimbam terenul de joaca dimineata pentru Muntii Taga, unde facem o tura de dimineata scurta pana pe Capul Barsei iar seara ne mutam in Crai incheind ziua si weekendul cu o urcare pana la Curmatura si o coborare prin Poiana Zanoaga. Se vede genial Bucegiul la apus, pacat ca suntem intr-o intrecere cu noaptea pentru a ajunge pe lumina la masina.

Peste drum de Crai, prin muntii Taga.
Cateva ore mai tarziu, coborand din Poiana Zanoaga spre Fantana lui Botorog.

Luni, 28 octombrie – cafeaua de dimineata de pe Tampa.

Ultima zi cu soare impecabil asa ca dupa un weekend plin iar ne trezim de dimineata si pornim sa ne bem cafeaua la locul stiut de pe Tampa. Marea greseala a diminetii e urcusul cu bicla in spate pe treptele lui Gabony, moment in care ne-am dat seama ca treptele sunt cam inguste, balustradele cam inalte si bicla cam greu e navigat prin labirint. Formatie restransa astazi, dar tot intra foarte bine cafeaua cu o ora de stat la taclale la bancuta, iar rasaritul e unul din cele mai frumoase pe care le-am vazut in ultima vreme. Ca sa incheiem dimineata in mod glorios ne mai invartim cu Mihaela pe poteci cu bicicletele pret de inca o ora si ceva pana cand Mihaela ramane fara frana fata si imi da tema pentru seara asta, prima tentativa de a inlocui uleiul la o frana. Lumina geniala prin padure si o cazatura de toata frumusetea la final de tura, cazatura sfarsita cu un deget usor luxat si ceva piele in minus.

Un rasarit reusit, o cafea mai putin reusita si un orez cu lapte complet nereusit.
Poteci magice in ultima dimineata cu soare.

Marti, 29 octombrie – ultima zi de vara pe poteci.

Dupa atatea zile cu treziri matinale cumva astazi ne iese in mod natural, chiar daca nu stam prea bine cu somnul. Soarele din ultima luna a fost inlocuit de un cer cenusiu, iar lucrurile arata cam cum ar trebui sa arate in mod normal in octombrie. Mai putin temperatura astfel incat si astazi ne dam cu echipamentul de vara si bifam inca o dimineata petrecuta pe poteci inainte de o zi de munca si de doua zile ploioase.

Sfarsit glorios de saptamana.

Uitandu-ma in spate sunt destu de convins ca intr-un fel suntem complet dereglati tinand cont ca dupa 3 luni petrecute in saua bicicletei si dupa o luna de vreme buna in care am iesit destul de des inca avem chef sa ne dam cu bicicleta in fiecare zi. Dar parca e bine sa fii macar un pic dereglat.

Diham, Zamora, Susai, toamna din saua bicicletei

Ghicitul vremii din fiecare toamna in functie de vremea din primul weekend din octombrie pare sa functioneze anul asta si norii, picurii ori zapada de la MPC par sa fie an de an garantia unei toamne lungi, calde si placute. Frunzele galbene sunt acum la apogeu si deviza este: nicio zi de weekend stata in casa. Daca initial cochetam cu ideea unei ture in Bucegi, ne-am dat repede seama ca cel mai frumos e la altitudini mai mici, acolo unde se impletesc cel mai bine ruginiul si auriul foioaselor cu verdele inchis al padurii de brad.Asa ca refacem o tura de anul trecut, in care legam cateva poteci faine de la poalele Bucegilor cu clasica urcare in Baiului pe Zamora. In tura ni se alatura si Iustin, Suzi si Dani, ultimii doi veniti de la Bucuresti, dupa Moon Time Bike. Cu totii eram in modul relaxare si doar frigul diminetii ne-a indemnat sa pedalam cu aplomb spre inceputul forestierului ce ne va conduce spre Cabana Diham via Forban Steaua. Subiectele de discutie nu intarzie sa apara si tot vorbind si pedaland ajungem pe nesimtite in Saua Grecului. Profitam de modul fain in care se vad Bucegii pentru a face putina geografie, insa chemarea stomacului care intuieste deja micul dejun de la cabana suprascrie lista de varfuri, vai si muchii, care sunt oricum greu de retinut pana cand nu calci si tu pe acolo si pana cand nu iti legi amintiri de toate acele nume.

Omleta, cafea, bai de soare si apoi cu picioarele grele pornim din nou sa cucerim panta de deasupra cabanei si intram in padure. Poteca pe curba de nivel marcata cu punct rosu ne conduce frumos spre Pichetul Rosu si de aici mergem pe mana lui Dani pentru o coborare spre Poiana Izvoarelor. Cum nu exista an in care firele de apa ce traverseaza poteca sa fie uscate, ne consolam cu trecerile repetate pe lemnele puse ici si colo in zonele problematice. Cu totii asteptam cu mare interes jumatatea inferioara a coborarii, unde speram sa se lege ceva. Ce e drept, Dani o asteapta din experienta datului la vale cu MTBul, eu si Radu o stim prea bine de la trekking, iar Suzi si Iustin ne cred pe cuvant. Frunzele fasaie sub rotile noastre, cate un con se aude cum se zdrobeste sub cauciuc si viteza ne duce cat ti-ai tine respiratia la Gura Diham. De acolo rulaj usor pe asfalt cu obiectivul Lidl, caci se planuieste un pranz pe pantele de iarba ale Zamorei. Burdusim cu mancare cele 3 rucsacuri pe care le avem la noi si plecam spre Castelul Cantacuzino, caci avem din nou intalnire cu toamna. Drumul forestier are avantajul ca in zona inferioara este croit printr-o padure de foioase, asa ca pedalam la deal sub o ploaie de frunze si atmosfera e destul de colorata si vesela. Radu se alatura sporavaielii continue dintre mine si Suzi si tot tinandu-ne de vorba si opintindu-ne in pedale in zonele mai abrupte, iesim intr-un final din padure. Se stabileste ca pauza de masa sa fie in punctul in care poteca turistica de pe muchie intersecteaza drumul forestier si toti asteptam cu mare interes ori pauza, ori masa, ori pe ambele.

Ne luam timp suficient pentru pranzul nostru si insotim rosiile, branza si salata de vinete cu povesti despre traseele de catarare din Peretele Vaii Albe. La poalele Bucegiului padurea a inceput parca sa se scuture si domneste mai mult caramiziul frunzelor intarziate inca aninate in copac. Sus bradul e rege si doar zadele mai adauga putina culoare peisajului. Insa abruptul prahovean, cu vaile, valcele si peretii sai strange toate onorurile celor 5 ciclisti ce il privesc admirativ de peste drum. Imi par atat de departate momentele in care ma cataram alaturi de Radu in Peretele Vaii Albe. Insa la fel de consolator imi este gandul ca intr-un an de antrenament, m-as putea intoarce din nou acolo.

Dar cum ciclistilor le sade bine cu drumul, pornim spre culmea Baiului si apoi spre Popasul Uriasilor. Dani ne deturneaza din nou si ne propune sa coboram pe o poteca ce ne va scoate direct in Valea Azugii si nu pe Drumul Carutasilor cum planuiam initial. Poteca cu pricina se numeste Poteca Afinarilor si din cauza faptului ca era destul de plina de frunze, intru cumva cu retinere pe ea, mai ales ca urma sa o cobor la prima vedere. Incerc sa nu ma las dusa de val, caci toti ceilalti se dau mai tare decat mine la vale si sa ma concentrez pe ce am eu de facut. Sa stau in sa. Imi iese surpinzator de bine si fiecare tura imi confirma ca RedBull Vampire Trails a distrus o paradigma si o noapte de dat a facut cat un an de frecat potecile din jurul Brasovului.

Din Valea Azugii cel mai bun drum spre Predeal este prin Susai, asa ca ne asternem la drum prin racoarea ce insoteste forestierul ce pare parca mai lung ca niciodata. De la Susai coborarea e numai una, full speed ahead pana la Cioplea si desi mai sunt inca doua ore de lumina, pur si simplu nu mai sunt picioare pentru mai mult.

Si oricum toamna inca tine cu noi, cel putin 10 zile de acum incolo. In Foreca we trust! 

Spre Postavaru tomna e inca la apogeu, in schimb prin zonele mai inalte din Bucegi si din Baiului frunzele au inceput sa se scuture in mod accelerat.
Dani se drege cu o ciorba si cu o omleta dupa concursul si dupa petrecerea din ziua anterioara
Peste drum, Bucsoiu si prima bucata de trail pana in Busteni.
De la paduri intunecate de brad.
La lumina calda a padurilor de fag.
Fosnet de frunze sub rotile MTB-ului.
De peste drum, Bucegiul in 3 culori, galbenul zadelor, verdele padurilor de conifere si ruginiul padurilor de fag.
Din cand in cand o pala de vant face ca frunzele sa se scuture deasupra noastra. In rest palavragit si bucuria de a trai cea mai frumoasa toamna din ultimii ani.
La un picnic, la o rosie, la o branza, la o salata de vinete. Lucruri pe care nu prea le cari dupa tine in mod normal in turele de bicicleta.
Cei 4 care au speriat Bucegiul
Dani in frunte, adulmecand de la distanta coborarea spre Valea Azugii.
Planuri.
Postavaru, Piatra Mare si clabucetele in prim-plan
O poza si u pozarul.
Sfarsit de tura.

Ausangate sau ciresul de pe tort

Stau intinsa in cort si las gandurile sa curga prin mine asa cum o fac apele paraului langa care am campat si pe care il am la urechea stanga. Azi se implinesc doi ani de cand cuvantul bunica nu mai are o reprezentare carnala pe pamant. Stiu ca si-ar fi dorit sa ii aprind o lumanare, dar aici, la 4000 m nu sunt biserici. Sunt insa zeci de stele pe cerul noptii, stele pe care luna nu a reusit inca sa le stinga, asa ca o aleg pe cea mai luminoasa si o numesc pentru ea. Apoi stam de vorba, aici in natura, unde nu se interpune intre noi nicio piatra de mormant. Cimitirele pur si simplu nu ma inspira…

Suntem in drum spre Ausangate, un munte de 6000 de metri aflat la 130 km sud de Cusco. Escapada asta e un fel de bonus al calatoriei noastre, care nu era in planul initial. Insa cum am ajuns in Cusco cu 10 zile mai devreme fata de zborul spre Europa, i-am facut loc. Recunosc ca initial nu imi doream decat sa stau. Cele 2 luni jumate petrecute prin Anzi, dar mai ales ultimile 8 zile din Peru Divide isi cereau tributul. Obosisem sa numar pasuri de +4700 m si zeci de kilometri pedalati constant la peste 4000 m. Ma plictisisem de intinderile nesfarsite si visam la padurile de acasa. Corpul cerea si el odihna, mai ales ca dupa cele 8 zile de pedalat au urmat doua nopti petrecute pe autocar.

Dar organismul e inca tanar (din pacate nu la nesfarsit, asa ca sa ma bucur cat mai tine) si dupa 2 nopti in care am dormit lemn si 3 zile pline de satisfacut pofte culinare, Ausangate-le apare din nou in carti, promitand o incheiere memorabila a calatoriei noastre: un ghetar imens, lagune sclipitor de albastre, doua pasuri inalte, single trail la altitudine si un loc destul de indepartat de interesele maselor de turisti.

Asa ca am luat-o din loc, initial cu un autobuz   ce ne-a dus spre sud cale de 100 de kilometri, apoi impingand din nou la pedale. Primii 7 kilometri spre Pitumarca au asfalt si trec repede. In sat e ceva sarbatoare locala si locul are un aer sanatos de sat peruan autentic. In piata centrala se amesteca tarabele de mancare cu cele care vand bere, cu femei tinere dichisite dupa tiparul local care se fataie de colo-colo si cu o droaie de copii care se joaca ori vin de la scoala. Radu da o raita pe la tarabe si vine cu un porcusor de guineea pe care il pastram ca masa de seara. Inca din Ecuador, Radu isi propusese sa incerce unul si pretul de 25 de soli (aprox 32 lei) de aici (foarte mare raportat la cantitatea de carne) e oricum mult mai bun fata de cei 40 de soli (aprox 55 de lei) din Cusco.

Dupa Pitumarca, desi mai trecem printr-o multime de sate, asezarile sunt din ce in ce mai mici si din pacate lipsite de magazinul mult dorit, de unde sa ne completam rezerva de dulciuri.

Noaptea se asterne parca mai repede decat in alte dati si ne ia pe nepregatite, fara un loc de cort. Noroc cu Radu care gaseste ceva decent, la frontala.

Marti

“De-ar fi pe negândite să vrei să găseşti neasemuitul, minunea nemaipomenită din poveşti; unde ar fi să o cauţi?”
Thomas Mann în Moartea la Veneţia

In fundatura noastra de langa rau soarele nu cred ca o sa ajunga niciodata, asa ca ne consolam si strangem in frig. Drumul ne asteapta insa cu soare glorios si supriza placuta este sa dam peste o tentativa de sat unde gasim o tentativa de magazin de unde refacem stocul de dulciuri si cerem apa.

Curand vom lasa in urma drumul principal si vom coti brusc spre muntele ce ne momeste cu aparitia sa alba si masiva, vizibila inca de la 4300 de metri. Viata ne e usurata de un drum de pamant in stare foarte buna, care merge spre o mica asezare de pastori de lame si oi, numita sugestiva Ausangate. Cam din dreptul ultimei case locuite drumul se transforma in poteca, insa ramane in mare parte ciclabila pana pe la 4600 de metri, in fundul unei vai ce se naste chiar din ghetar.

De aici urmeaza un efort punctual pana la 4900 de metri, pentru a sari primul pas al scurtei noastre traversari sud-nord. Acum, trebuie sa ne intelegem: cuvantul punctual nu e poate cel mai bun epitet, in sensul ca nu  reprezinta suficient de bine efortul cerut de cei 300 de metri pe care trebuie cumva sa cari/ impingi bicicleta la deal. Si desi acasa sunt mereu gata pentru o sesiune de carry bike, aici, la peste 4500 de metri, cu considerabil mai mult bagaj fata de ce luam intr-o tura de bikepacking din Romania, totul ajunge sa se rezume la a pune un picior in fata altuia. Rabdarea e calitatea cea mai de pret aici,cand pe umeri duci cam 25 de kilograme, fara sa ai parte de ajutorul unui rucsac solid de drumetie, cand pozitia in care iti tii bicicleta nu e mereu cea mai comoda cu putiinta si mai ales cand totul se scurge la putin sub 5000 de metri. Ceasul a ramas pe ghidonul bicicletei, asa ca nu prea am cum sa imi masor progresul, altfel decat luand ca reper locul de campat de la 4600 m de unde am plecat si care ramane din ce in ce mai mic sub noi.

Si totusi efortul de fata va fi rasplatit inzecit. Pe de-o parte, pentru ca nu e putin lucru sa te gasesti cu bicicleta in spate pe o culme paralela cu ghetar impresionant, cumva fata in fata cu gigantul. Si mai mult decat atat, sa pedalezi in paralel cu el, pe un single trail natural, insa croit exemplar, fara ruperi mari de panta, fara bolovani imposibili, o poteca in care poti lasa in mare parte bicicleta sa curga, totul desfasurandu-se intre 4900 si 4500 de metri.

Ajungem devreme la locul de campat si desi am avea timp sa mergem mai departe spre al doilea pas al traversarii noastre, nu ne grabim, caci avem mancare, avem apa, avem timp si locul de cort din seara asta este unul din cele mai estetice din calatoria noastra din Anzi (poate chiar cel mai frumos, avand in vedere ca din gura cortului avem deschidere fix spre muntele cel mare, laguna ce il precede si corturile colorate ale unei expeditii comerciale). Chiar si cand inchidem tenda cortului, ghetarul ne aduce aminte constant unde ne aflam, caci zgomotele vreunei mici avalanse generate de ruperea vreunui mic serac sunt semne clare ale puterii pe care muntele o are asupra a tot ceea ce ii sta imprejur.

Text: Mihaela.

Inca pride.

Cuy, sau porcusorul de guineea ce e atat pregatit fie la jar fie la cuptor prin toata America de Sud. Inainte de porci, pui, oi si vite era una din cele mai importante surse de proteine pentru indigeni. Mai complicat pana cand treci peste aspectul evident de sobolan.

Dupa 30 de kilometri revenim in pustiu, iar aici ne facem aprovizionarea la ultimul sat de pe vale, asezat la 4100 de metri, loc iin care trebuie sa scormonim bine cotloanele magazinului pentru a gasi ceva demn de luat dupa noi.

Dupa cateva pedale apare in distanta Ausangate, motivul principal pentru care am venit aici si cel mai inalt varf din zona asta din Peru.

Ghetarul masiv ne atrage inevitavil privirile. Asa da cum ar zice Mihaela.

Drumul dispare si trecem pe poteci in drum spre pasul de 4900 de metri pe care il avem de sarit astazi.

Decor demn de Stapanul Inelelor.

In foarte putine alte locuri am avut senzatia de munte ce se pravale la propriu peste tine, dar Ausangate e clar unul din ele.

4800 de metri, bicicleta in spate si plamani ce tipa dupa oxigen.

Grit

Pana in culme

Cu toate astea daca ai la coborare o poteca precum cea din imagine tot efortul are sens.

Incep sa apara lacurile asezate in cascada, ca intr-o salba ce intr-un fel imi aduce aminte de Retezat.

Adaposturile de sezon uscat.

Si adapostul nostru pentru seara asta, aparat de vant si cu un fundal de nota 10

Lamele ce pasc in zona inalta sunt sortite taierii din ce am vorbit cu localnicii. Pe partea buna a lucrurilor macar pana in momentul respectiv sunt libere si probabil fericite.

Piureul nostru cel de toate serile. Glumesc, fulgi de cartofi am gasit doar in Cusco, dar dupa 3 luni de paste si de salate orice diversitate e mai mult decat binevenita.

Sfarsit de Peru Divide

Cum peste noapte a plouat asteptam rabdatori ca soarele sa usuce cortul. Sunt ultimile doua zile ale calatoriei noastre in Peru si desi ne-am putea grabi si sari ultimile doua pasuri ramase chiar astazi, nu mai avem nici energia pe care o aveam in Ecuador si nici timpul nu ne mai preseaza. Am hotarat oricum sa ne incheiem calatoria in Huancavelica si de acolo sa luam doua autobuzuri spre Cusco, asa ca ne permitem sa ne lungin si in loc sa mai inghitim 1700 m diferenta de nivel dintr-un foc, sa ii impartim in doua.

Sub soarele orei 10 Radu repara o pana si in acelasi timp ne conversam vreo 30 de minute cu doi localnici curiosi de soarta noastra. Au trecut pe langa noi dimineata, ne-am salutat si iata ca ne gasesc in acelasi loc si 2 ore mai tarziu cand oamenii se intorc in sat cu ceva iarba pentru animale. Se vede dupa ei ca sunt oameni de treaba si in acelasi timp ca au chef de vorba, asa ca in mod natural trecem de la discutia in picioare,  la cea in pozitie asezat. Discutam ulterior cu Radu cat de importante sunt pe de-o parte anumite vorbe/ raspunsuri si pe de alta parte gesturile si mejele non-verbale transmise, de la pozitia corpului, la tonul vocii, in intretinerea unei conversatii.

Dupa ce ii asiguram ca le vom trimite pozele facute pe WhatsApp pornim in final spre pas si cei 700 de metri diferenta de nivel merg suprinzator de bine.

Coboram in urmatoarea vale si oprim in primul sat pentru aprovizionarea regulamentara. In mod incredibil gasim si o mancatorie, dar a fost de departe cel mai trist meniu mancat in Peru.

Pe dupa-amiaza lumina devine frumoasa si noi pedalam printr-un canion ingust si adanc, cu obiectivul de a urca din nou la 4000 de metri si a ne usura / scurta ultima zi.

Vremea pare sa se schimbe in Peru, caci este a doua seara consecutiva cand avem parte de ploaie. A plouat si noaptea si dimineata nu se vede decat cer mohorat si nuante de gri. Ne adunam toata motivatia si ne asternem la drum spre un pui cu cartofi prajiti pe care ne propunem sa il mancam, pardon devoram in Huancavelica.

Vorbim mult pe urcarea spre ultimul pas, suntem alergati de un caine nebun ce cara dupa el o roata de camion (era legat de ea), vorbim vreo 30 de minute cu o localnica ce traia cu sotul si mama ei de 90 de ani la 4400 m tot timpul anului si in sfarsit vine pasul. Nu impresioneaza cu nimic, nu simt nici bucurie, nici tristete, doar senzatia de prea mult. Gandul rotunjimilor Tampei in prag de toamna e reconfortant. Da, muntii de acasa par de jucarie in comparatie cu Anzii, dar acolo ne petrecem 99% din timp si ii iubim pentru locurile lor ascunse, pentru modul in care se schimba in fiecare anotimp, pentru iesirile in natura pe care le mijlocesc.

Desi intentia initiala era sa petrecem o noapte in Huancavelica, unicul autobuz care merge in directia care ne trebuie noua pleaca la 23.30 si ca atare ajungem sa ne ascundem de frigul serii prin cafenele si restaurante, asteptand autobuzul salvator si somnul aferent.

Wilfredo si Edison cu care am povestit mai bine de o jumatate de ora in timp ce rezolvam inca o pana. Si oricat au incercat sa ne convinga sa ne mutam in Peru si la ei in sat nu prea au avut sorti de izbanda.
Cer innorat si lumina complet neinteresanta. Asta e, nu pot sa fie toate zilele cristal.
Dupa un penultim pas de 4700 de metri vine coborarea spre San Miguel.
Frunze, copaci si padure, pentru prima data dupa destul de multe zile.
Locul de cort din seara asta, cu perdele de ploaie in departare.
Ultimele ore, ultimul pas si ultimii kilometri inainte de a ne teleporta cu autobusul in Cusco.
Marcelina, cu care am povestit tot aproape o jumatate de ora. Fara telefon, fara semnal si fara nici o posbilitate de a trimite poza asta pana acolo. Iar mestecatul de frunze de coca se practica la orice ora din zi si din noapte pe aici.
Ultimele pedale la deal.
Inca un hop.
Iar de aici tot la vale.