Category Archives: Aventuros

IMG_20180217_103814

Varful Omu, valea Ialomitei si Morarul, deasupra norilor.

Dimineata vine cu o prognoza ce pare sa nu se adevereasca iar la ora 6:45 cand suna ceasul cerul aproape senin cu un singur nor fugar ce incepe sa fie colorat de prima geana de lumina. Cu ziua innorata din prognoza uitata imi fac calcului si-mi dau seama ca dupa ziua superba de ieri parca e pacat sa inchei tura cu traseul clasic prin Saua Laptuci si cu coborarea clasica prin Sinaia.

Alternativa cu care am tot incercat fara success sa-l conving pe Doru cu o seara in urma ar fi urcarea pe Valea Ialomitei pana la Omu si daca zapada pe Morar e asezata cat de cat bine o coborare pe aici pana in Busteni, totul facut devreme pana cand soarele sa incalzeasca versanti si valcele de pe Bucsoiu. Asa ca fara nimic mancat fac repede bagajul si pornesc pe schiuri spre schitul Pestera iar de aici in sus pe Valea Ialomitei, unde vantul si soarele si-au facut de cap si nu a mai ramas urma de zapada transportata. Fie dau de zapada inghetata unde se vad urme de coltari de acum o saptamana, fie de valuri formate de vant si inghetate bine fie de crusta formata in ziua de dinainte. Un vant rece ma ia in primire si portiunea superioara a vaii e acoperita de o ceata rosiatica in lumina rasaritului, iar eu ma lupt cu pantele inghetate si cu schiurile ce sar prea des.

Dupa ce trec de cascada si ajung in caldarea superioara Mecetul Turcesc apare semet in fata mea, incredibil de clar si detaliat, cu cerul albastru deasupra si cu zapada spulberata de vant deasupra. Vantul si-a facut in schimb de cap si pe aici si dau de acelasi valuri imense de zapada, bine inghetate, pe care urc cu spor pana in muchia care urca spre Omu. Pe aici nu mai e urma de zapada proaspata, doar scoici si zapada ingheata. Valea Cerbului e complet in ceata iar pantele dinspre baraca stralucesc albastru in lumina soarelui. Valurile marii de nori se izbesc de Costila, iar plafonul se ridica incet dar sigur. In Valea Dorului pare sa fie deja ceata, iar Craiul e si el momentan sub cusma de nori.

La varful Omu in schimb e soare si bine, cel putin daca nu stai in bataia vantul. Usa cabanei e complet acoperita de zapada, la fel si usa refugiului din spate la fel si ma intreb daca se poate debloca cu usurinta in caz de urgenta. Pe la statia meteo nu trec caci sigur as fi certat pe buna dreptate pentru ca haladuiesc singur pe aici. Cand arunc in schimb o privire spre Morar lucrurile arata pe de o parte dezamagitor, caci in caldarea superioara e fix aceasi poveste de pe platou, cu zapada modificata de vant. In schimb tot ce e mai jos de caldarea superioara e in ceata astfel incat orice teama legata de avalanse venite de pe versantii de pe Bucsoiu dispare si sunt destul de convins ca lucrurile vor fi ok pana jos.

Pentru un scurt moment ma gandesc si la alternative, caci e atat de frumos la 2500 de metri, deasupra norilor si ar mai merge cateva ore petrecute pe aici pana cand va urca plafonul. Dar varianta unei plimbari pana la refugiul din Tiganesti pica caci ar ramane problema recuperarii masinii din Busteni. Asa ca pornesc la vale pe Morar, schiind pe zapada cat se poate de diversa, la inceput zapada extrem de inghetata, mai jos crusta ce alterna cu bucatele faine de pulver si la final, din Canion in jos, dar mai ales prin padure tone de pulver. Pare ca tot pulver de pe platou a fost sulfat aici, suficient de adanc cat se treci peste toate crengile si peste toti bolovanii, o placere.

Iar dupa ce intersectez triunghiul rosu inchei tura cu o plimbare pe foci pe plaiul munticelu, pe sub abruptul tapetat cu zapada. Cobor pe schiuri pana la Troita, incheind inca o tura de iarna fix asa cum ar trebui sa fie, cu ajuns pana in oras pe schiuri. Si chiar daca sunt carcotas cu iernile ce nu mai sunt ce au fost odata iarna asta a fost o exceptie cat se poate de placuta.

Caldarea superioara a Vaii Ialomitei, cu Mecetul Turcesc extrem de bine contura.

Caldarea superioara a Vaii Ialomitei, cu Mecetul Turcesc extrem de bine contura.

Vantul isi face in continuare de cap in partea de sus a Bucegiului.

Vantul isi face in continuare de cap in partea de sus a Bucegiului.

Pauza deasupra norilor.

Pauza deasupra norilor.

De la balcon.

De la balcon.

Pauza de poza.

Pauza de poza.

Canionul din Morar, acoperit ca in putini ani pana acum.

Canionul din Morar, acoperit ca in putini ani pana acum.

Mistic mountain, aprope de poiana Costilei.

Mistic mountain, aprope de poiana Costilei.

Tot pulverul e strans la poalele Bucegilor.

Tot pulverul e strans la poalele Bucegilor.

DSC_6057

Tura iernii (bis), in Tataru Ski Touring Arena.

Fuioare de zapada se invart in jurul nostru fara nici un zgomot, ridicate de cate o pala ratacita de vant ce loveste peretele stancos al varfului Tataru. Aparati de o mica cornisa, asezati intr-un sezlong improvizat din schiuri noi privim marea de nori compacta de la poalele Craiului, tinuta in loc de muchia ce leaga Bucegiul de Leaota. In minte imi vine “Enjoy the Silence”, cu imaginile usor suprarealiste ale regelui ce-si plimba sezlongul prin cadre naturale spectaculoase.

Neavand un sezlong dupa noi a trebuit sa improvizam, in schimb linistea e cu noi. Liniste ce dispare atunci cand spui cu voce tare “Ce liniste poate sa fie!”, dar momentul pare putin ireal, caci la munte aproape tot timpul ai un zgomot de fond pe de o parte, iar pe de alta parte nu prea stai sprjinit de un spatar, in varf de munte, privind un apus. Daca mai pui la socoteala ca e placut la soare si ca frigul nu te goneste din loc dupa cateva minute si ca avem in spate o zi intreaga de schiat pe un pulver asezat numai bine lucrurile par si mai greu de crezut.

Cu cateva ore mai inainte, in fata telecabinei din Busteni ziua a inceput cu ceva emotii atunci cand stand la coada cu alti 10 split-boarderi am fost anuntati ca din motive de vant nu merge cabina. Dupa 20 de minute de asteptat si dupa ce evaluam alternative cu urcat prin Sinaia sau pe Morar pana la urma suntem chemati sa intram prin spate si prindem ceea ce probabil a fost singura cabina din ziua de astazi.

Sus pe platou vantul s-a jucat cu zapada si a asezat-o in valuri imense, de 1-2 metri lungime cum nu cred ca am vazut pana acum pe platou. Partea buna e ca nu e foarte bine indesata si pe poate schia destul de ok, cum aveam sa descoperim si pe prima bucata din plaiul lui Pacala. Un pic mai sus de stana in schimb dam de o crusta de toata frumusetea, si brusc orice viraj devine redundant.

De la Padina pornim din nou la deal spre saua Stungulita cu sperante de a gasi zapada mai buna pe sus. Trei catelusi vin in joaca dupa noi si-si fac si ei plimbarea de dimineata pana la stana, dupa care ramanem singuri cu tot terenul de joaca pentru noi. Incepem cu un Tataru, ocazie cu care zarim marea de nori compacta si bine asezata din care se ridica Craiu si Iezerul, continuam cu doua urcari pe varful intermediar dintre Strungulita si Strunga si incheiem la apus din nou cu un Tataru, alungati din zonele insorite de crusta ce s-a format imediat dupa ce soarele a scazut in intensitate.

Si astfel cu damblaua facuta si cu viraje frumos desenate in zapada imaculata am ajuns la momentul sezlongului, inainte de apus. Uneori e bine sa incerci sa incetinesti putin timpul, mai ales atunci cand ai parte de o zi ca cea care tocmai a trecut. Sa incerci doar sa privesti spectacolul si frumusetea naturii, in liniste, departe de graba ce curpinde in mod normal viata de zi cu zi. Si sper din toata inima sa-mi pot fauri cat mai multe momente de genul acesta, cu aventuri in timpul saptamanii, cu apusuri sau cu rasarituri in locuri frumoase, cu nopti sub cerul plin de stele si cu prieteni alaturi care sa se bucure in mod egal de aceste lucruri.

PS. Nici macar crusta odioasa ce s-a format in zonele batute de soare si cu care ne-am luptat in drum spre Padina nu a reusit sa strice magia zilei. Inca ma intreb daca iadul schiorilor e doar cu crusta sau nu are zapada deloc.

Iesirea din ceata, cu probabil singura telecabina din timpul zilei de vineri.

Iesirea din ceata, cu probabil singura telecabina din timpul zilei de vineri.

Pe valuri de zapada, pe platou, cu Neamtului si cu Ciucasul in departare.

Pe valuri de zapada, pe platou, cu Neamtului si cu Ciucasul in departare.

Pulverul de pe Plaiul lui Pacala.

Pulverul de pe Plaiul lui Pacala.

Tataru Ski Touring Arena.

Tataru Ski Touring Arena.

Soare, zambete si voie buna.

Soare, zambete si voie buna.

O zi ca putine altele.

O zi ca putine altele.

Urcam cu spor.

Urcam cu spor.

De Nekerrman.

De Nekerrman.

DSC_5980.jpg

DSC_5993.jpg

Cu marea la picioare.

Cu marea la picioare.

Barajul a fost strapuns.

Barajul a fost strapuns.

In asteptarea apusului.

In asteptarea apusului.

Sezlongul improvizat, prima varianta.

Sezlongul improvizat, prima varianta.

Liniste si pace.

Liniste si pace.

DSC_6074.jpg

DSC_6081.jpg

DSC_5883

Din nou in Piatra Mare, pe muchia Ciorga

Discutiile preliminare pentru weekend sunt ba pline de avant si idei, ba lancezesc, pierzandu-se intre alte filmulete, poze, idei, linkuri, pana cand, vineri seara pun piciorul in prag si chem la apel amatorii pentru o tura de weekend in Piatra Mare. Cristi si Muha spun prezent si pentru ei ar fi a treia oara, in ultimile 3 luni cand vin aici. O tura pe luna, fiecare din ele in Piatra Mare. Daca ar fi stat in Brasov, era de inteles, dar avand in vedere ca vin tocmai din Bucuresti, deja ii suspectez de afinitati, ba chiar atasament pentru acest mic masiv.

Tura de astazi promitea insa o mult asteptata diversitate fata de traseele batute in ultima vreme, respectiv un nemarcat ce ne va conduce din Valea Timisului, pana sus pe varf. Vali este harta si busola noastra de data asta si ne va conduce fara gres prin padurea de argint si prin poienile nesfarsite strajuite de brazi inalti, pana sus pe varf. Vremea este dupa sufletul omului. Cer curat, Bucegii pudrati cu alb dupa ninsoarea de joi- vineri si versantii bicromatici: negri pana pe la 800m si argintii mai sus. Omatul a ramas lipit de ramurile golase si de acele coniferelor si nu s-a mai dat plecat doua zile la rand, peisajul hivernal insotindu-ne din plin atat sambata, cat si duminica. Si e suficienta o poteca printr-o astfel de padure ca sa te scoata din casa, chiar si cand soarele ramane scump la vedere (sau cel putin asa va fi duminica). Pana atunci insa, ziua de sambata se anunta perfecta. Traseu nou, prieteni aproape si vreme buna. Nici nu ti-ai putea dori mai mult.

Incepem sa urcam direct pe muchie, un urcus sustinut ce ne ajuta sa castigam repede diferenta de nivel. Zapada e mica si in multe locuri poteca e clara si usor de urmat. Acolo unde ne incurcam, e simplu: minte multa nu se cere, nu trebuie decat picioare ca sa dai urcusul direct pe muchie. Octavian, singurul cu schiuri de tura dintre noi, se cam chinuie pe aici, insa lui ii place sa se antreneze ori de cate ori are ocazia. O data ce ne apropiem de cota 1300 el devine insa usor avantajat, caci zapada creste si ne trezim cu un puvler de toata frumusetea. Micul luminis in care se ascunde un canton de vanatoare schimba culorile si ne arata o podea alba de omat curat si neatins intr-un univers de conifere intunecate. De aici Octvian se va sui pe schiuri si doar cazaturile ce blocheaza poteca mai echilibreaza raportul de forta. Din fericire prin zapada afanata este usor de sapat urme si cum suntem multi, randamentul ramane bun.

Zarind lumina de la capatul tunelului, si pentru un scurt moment de timp si soarele printre nori.

Zarind lumina de la capatul tunelului, si pentru un scurt moment de timp si soarele printre nori.

Pe la 1500 de metri iesim din padure si cotim puternic stanga strabatand un culoar alb, flancat de braz inalti. Poteca se sapa in urma mea, iar picioarele mele intersecteaza urme proaspete de ursulet si mai apoi urme mai vechi de urs. O plimbare prin padure, iarna, mai ales prin locuri mai izolate, este o calatorie continua in lumea pe care nu o vedem prea usor ci doar o ghicim ascunsa bine in padure, perfect integrata in mediul de viata: lumea micilor si marilor animale, cu care ne intersectam prea rar in calatoriile noastre, caci nu mai avem timp, rabdare si control sa le observam: iepuri, vulpi, cerbi si alte mamifere, toate se dau usor de gol in zapada proaspata pentru cine are ochi sa le vada si deschidere sa le inteleaga. Alergam dupa cifre, alergam dupa apusuri si rasarituri si pierdem din vedere alte detalii ale locurilor prin care trecem. Alergam dupa peisaje, dar nu avem nici timpul, nici aplecare si nici cunostintele sa descifram viata celor care nu cuvanta. Sa stam o zi intreaga intr-un foisor de observatie, privind viata padurii, ascultand, simtind, conectandu-ne. Si poate ca e mai bine asa. Misterul sa ramana mister si sa se lase descifrat doar de cei care investesc timp si interes in directia asta.

Culoarul nostru descrie un mare L si reintra in padure, insa acum tinta noatra e clara si usor de urmat. Varful e la doar 200 m diferenta de nivel deasupra noastra, si chiar si eu, cea mai pesimista fiinta legata de sansele de reusita ale aceste ture sunt convinsa ca planul de acasa o sa ne iasa intocmai.

Ultimii 100 m diferenta de nivel sunt lenti, zapada e mare, Octavian ne ajuta mult mergand in fata cu schiurile, dar e mereu cate un bradut pitit in zapada care lasa un gol de aer in jur si in care piciorul se scufunda pana peste genunchi. Mai o gluma, mai o poza, zapada se imputineaza, se intareste, se transforma in scoici, dispare in locurile batute de vant si indicatorul varfului ne iese suprinzator in fata. Vremea buna de dimineata s-a transformat intr-un plafon de nori de toata frumosetea, plafon inalt, de la 1000 la 2000 m altitudine. E foarte ciudat pentru ca noi suntem complet in ceata, iar in vale, spre Valea Timisului, se vad clar poieni in soare.

Dupa cateva poze si cateva imbucaturi, incepem sa coboram spre Tamina, cu promisiunea soarelui si a vremii bune.
Coborarea merge ca unsa. Octavian dispare repede din campul vizual si noi ceilalti mergem grupati povestind despre distopii, Minunata Lume Noua si ultimile carti citite.

Doar foculetul de la Tamina ne tulbura zenul si mirosul de carnati prajiti ne rascoleste poftele, facandu-ne sa desenam planuri pentru o viitoare tura culinara…Trebuie sa ne umplem si noi weekendurile cu ceva pana vine primavara.

Text: Mihaela.

La urcare, cu zapada putina si schiuri carate in spate.

La urcare, cu zapada putina si schiuri carate in spate.

Trupa gata sa atace muchia.

Trupa gata sa atace muchia.

Privind in sus la copacii frumos impodobiti.

Privind in sus la copacii frumos impodobiti.

Fractal.

Fractal.

Sapam urme incercand sa navigam obstacolele intalnite pe muchie.

Sapam urme incercand sa navigam obstacolele intalnite pe muchie.

Din categoria padurilor aproape virgine.

Din categoria padurilor aproape virgine.

Intalnim poieni atipice in drumul catre varf si in acelasi regretand ca nu avem si schiurile dupa noi...

Intalnim poieni atipice in drumul catre varf si in acelasi regretand ca nu avem si schiurile dupa noi…

DSC_5877.jpg

Inca putin pana pe varf.

Inca putin pana pe varf.

Zarind lumina de la capatul tunelului, si pentru un scurt moment de timp si soarele printre nori.

Zarind lumina de la capatul tunelului, si pentru un scurt moment de timp si soarele printre nori.

Pe varf, in asteptarea unui moment de senin.

Pe varf, in asteptarea unui moment de senin.

Fereastra dintre nori.

Fereastra dintre nori.

DSC_5894.jpg

DSC_5911

Varful la Om, pe schiuri, o tura neasteptata intr-o zi mohorata

Ziua de duminica e un exemplu foarte bun pentru genul de zile in care desi dimineata nu-ti vine sa iesi din casa iesi din casa, te motivezi totusi sa pleci iar cateva ore mai tarziu, cu marea de nori la picioare, la aproape 2000 de metri nu-ti vine sa crezi ca era cat pe ce sa ramai ziua respectiva in oras.

Acum cativa ani eram absolut convins ca orice zi petrecuta pe munte e mai castigata decat o zi petrecuta in casa. Dupa doi ani de Brasov, oras din care poti fugi pe munte cu usurinta si in timpul saptamanii atunci cand e vreme buna, convingerea parca a slabit putin. Weekend-ul ajunge sa se contopeasca cu saptamana, nu mai simti nevoia de a fugi din oras in fiecare zi libera, iar odata cu asta dispare si sensul iesitului din casa atunci cand afara e frig, trist si mohorat sau atunci cand de sus cade lapovita sau ninsoare. Poti pur si simplu astepta pana cand afara iese soarele.

Si cu toate astea, din cand in cand iti mai calci pe inima si iesi afara si cand e trist si mohorat, si rareori ai parte de mici surprize. Iar atunci cand iesim deasupra cetii, deasupra refugiului Grind, complet neasteptat, dupa cateva ore de mers prin nori si placla, ne dam seama ca astazi vom avea parte de unul din acele momente. Mi se pare extrem de interesant cat de mult se schimba spiritul atunci cand iesi din ceata si atunci cand zaresti deasupra ta soarele. Schiurile parca prind mai bine pe zapada inghetata, plamanii trag mai cu spor aer, iar noi ne grabim, intr-o intrecere imaginara cu fuioarele de ceata, sa iesim deasupra norilor.

Cateva minute mai tarziu privelistea se deschide si in departare incepe sa se zareasca Bucegiul si creasta tapetata a Craiului, iar noi admiram spectacolul cetii involburate de la picioarele noastre, ceata strapunsa de muchiile ce se desprind din Crai.

Deasupra cerul in schimb nu e deloc senin si un alt rand de nori, difuz si cenusiu rapesc luminii contrastul si culoarea. Atunci cand ajungem pe Varful la Om vantul bate destul de puternic, Iezerul si Fagarasul se ridica din aceasi ceata joasa, iar noi ne retragem sub varf pentru a ne pregati de coborare.

Din fericire nu e foarte multa zapada proaspata si pare destul de sigura si coborarea pe traseul de vara. In plus urmele celor care au coborat ieri pe aici ne dau curaj asa ca intram si noi pe valcelul ce se desprinde de sub varf. Dupa primele viraje care sunt mai cu cantec, pe zapada inghetata si de tabla pana dam de un pulver de 10 centimetri asezat fix cum trebuie. Cristiana dupa cristiana pornim la vale, cu ceata la picioare, cu o expunerea de 500 de metri diferenta de nivel si suntem din noi recunoscatori faptului ca am reusit totusi sa ne urnim din casa in urma cu cateva ore. In cateva minute ajungem in schimb inapoi in lumea mohorata de sub plafonul de ceata, cu doza de soare si de frumos bifata pentru ziua de azi. De aici incolo poate sa tot fie mohorat….

Track si date aici.

La plecare, pe langa casa Folea, cu schiurile in spate, privind descumpaniti oile ce se intreaba si ele unde e zapada.

La plecare, pe langa casa Folea, cu schiurile in spate, privind descumpaniti oile ce se intreaba si ele unde e zapada.

Prin padurea de argint.

Prin padurea de argint.

Din fericire ne suim repede pe schiuri, aici urcam cu spor spre saua Joaca.

Din fericire ne suim repede pe schiuri, aici urcam cu spor spre saua Joaca.

Privind spectacolul cetii.

Privind spectacolul cetii.

Cu marea la picioare.

Cu marea la picioare.

La o aruncatura de bat, Bucegiul, unde pentru cateva minute a stralucit si soarele.

La o aruncatura de bat, Bucegiul, unde pentru cateva minute a stralucit si soarele.

Panorama de pe varf.

Panorama de pe varf.

Pentru curaj.

Pentru curaj.

Creasta nordica, frumos tapetata cu zapada.

Creasta nordica, frumos tapetata cu zapada.

Panta si un pic de expunere la coborarea de pe varf.

Panta si un pic de expunere la coborarea de pe varf.

Zapada buna pentru coborare.

Zapada buna pentru coborare.

DSC_5246

Granatspitze si o zi in jurul lacului alb, la schi de tura, in Austria

Atunci cand ajungem pe schiuri de tura la Weisssee, dupa un urcus de aproape 1000 de metri decretam de comun acord ca statiunile mici din Austria au farmecul lor. Bine, atunci cand spun statiuni mici ele tot sunt cat o Poiana Brasov, dar lipseste senzatia de industrie, cu telescaune peste telescaune si cu hoarde de schiori gata sa atace partiile pe care o intalnesti in alte parti. Iar caldarea in care te lasa telescaunul aduce un pic a Balea, cu singura mentiune ca mai adaugi 500 de metri varfurilor si crestelor din jur.

Iar unul dintre varfuri, Granatspitze, cu putin peste 3100 de metri e tinta noastra pentru ziua de astazi. Urme facute avem si in sinea noastra ne bucuram ca nu e chiar terra incognita, caci nu e de joaca cu crevasele si mai ales cu pantele unde poate fi si ceva risc de avalansa. Mereu sunt de parerea ca primele ture facute intr-un munte nou e bine sa fie facute cat mai aproape de drumul batut, cel putin pana cand iti faci o idee asupra felului in care stau lucrurile.

Au trecut ceva ani de la ultimul concediu de schi din Austria, ani in care schiul de partie a trecut pe un loc complet secundar si in care am dedicat putinele zile cu zapada ok schiului de tura. Dar atunci cand vezi ca in Alpi ninge de rupe, ca se anunta o iarna serioasa si la noi si atunci cand nu ai alte idei mai crete pentru a fugi la caldura, brusc varianta unui concediu prelungit la schi in Austria nu mai suna chiar atat de rau. In plus, cum anul acesta zilele libere de Craciun si de Anul Nou au cazut cum nu se poate mai bine, gandul de a pleca intr-un excursie de 9 zile folosind doar 3 zile de concediu e chiar tentant, asa ca Ajunul Craciunul ne gaseste in masina, pregatiti sa infruntam cei 1500 de kilometri de condus pana in Austria.

Soarele de Decembrie straluceste deasupra noastra, zapada scartaie rece sub focile schiurilor, iar noi ne croim drum sub pereti de stanca si urcam cu spor spre Granatspitze. Pe langa noi trec cateva rachete autohtone, cu schiuri usoare si cu echipament de fuga, si cu ocazia asta imi amintesc din nou cat mare e diferenta intre un echipament de race si unul normal. Translatat in biciclete ar fi diferenta intre o cursiera de 7 kg si una de 14 kg, nu ca s-ar face cursiere de 14 kilograme.

Ne regrupam pe platoul de sub varf, in departare peste granita cu Italia se vad cele trei Cime din Lavaredo si inainte de a porni la vale, cu o coborare de 1500 de metri in fata, un nou gand ni se infiripa in minte: Cum ar fi sa mergi la schi de tura pe langa cele trei Cime? Dar pana acolo mai avem zile bune in fata si deocamdata e timpul sa stergem putin praful si de pe tehnica de schi de partie.

Serpentine abrupte pe ski-route-ul care ar trebui sa ne urce pana la Weisssee.

Serpentine abrupte pe ski-route-ul care ar trebui sa ne urce pana la Weisssee.

Urcand cu spor pe schiuri de tura, printre varfuri de 3000 de metri.

Urcand cu spor pe schiuri de tura, printre varfuri de 3000 de metri.

Liniste si pace.

Liniste si pace.

In primul plan Lacul Alb, alb la propriu in mijloc de decembrie.

In primul plan Lacul Alb, alb la propriu in mijloc de decembrie.

Soare de decembrie, si in departare singurul telescaun ai statiunii de schi.

Soare de decembrie, si in departare singurul telescaun al statiunii de schi.

Tot la deal.

Tot la deal.

Schiuri proaspat scoase din tipla, si grija cuvenita.

Schiuri proaspat scoase din tipla, si grija cuvenita.

Castigand rapid altitudine.

Castigand rapid altitudine.

Planuri si schiori.

Planuri si schiori.

Unii urca, altii coboara deja.

Unii urca, altii coboara deja.

Desfocirea si pregatirea de coborarea de 1500 de metri diferenta de nivel.

Desfocirea si pregatirea de coborarea de 1500 de metri diferenta de nivel.

DSC_5722

Tura Iernii, in Moeciu Freeride Arena

Zile ca cea de miercuri sunt putine in decursul unei ierni, atunci cand sortii se suprapun si ai parte si de o zi libera, si de vreme perfecta fara nici o urma de vant si cand zapada proaspata cazuta nu e inca transformata de vant si de caldura. Intr-o iarna buna poti numara zilele de genul acesta pe degetele de la doua maini,dar cum ierni bune nu avem de ceva timp am ajuns sa refolosim degetele de la o singura mana pentru o mai multe ierni, asta cel putin daca nu esti liber sa alergi chiar tot timpul prin munti.

Dar cateodata se intampla sa ai parte si de o zi care iti (re)aminteste cam cum ar trebui sa fie iarna si schiul. Atunci cand poti pleca si cobori din sat direct pe schiuri, fara a bocani in clapari cu ele in spate, atunci cand totul in jur e alb, copacii sunt incarcati iar zapada scartaie sub schiuri. Zile in totul arata fix ca in vederile de la munte din anii 80, ierni ce inca mai sunt undeva in cotloanele amintirilor copilariei noastre. Zile perfecte cu zapada perfecta, zile in care in momentul in care te uiti in jur iti vine sa te ciupesti pentru a te asigura ca nu visezi.

Iar pentru astel de zile nu cred ca puteam sa alegem un loc mai bun decat culmile din jurul Moeciului. Raman la ideea ca de la noi din tara zona Bran-Moeciu e zona care arata probabil cel mai estetic, mai ales daca pui la socoteala cat de usor e sa ajungi in locuri cu o priveliste incredibila. Ziua a inceput pentru noi cu o incalzire printre fanetele ce pleaca direct din sat, unde am descoperit din pacate ca mai trebuie sa mai trebuie sa mai ninga ceva pana cand sa poti schia fara frica de a ramane cu cantul infipt intr-o piatra.

De aici planul initial a fost o urcare lunga pana in Saua Strunga, pe traseul de la 4 munti, plan ce a fost in schimb complet deturnat de gasirea unei mici arene de freeride private, de la 1550 de metri pana la 1800, cu zapada si panta perfecta si cu o multime de linii de ales. Joaca a tinut ore bune, 4 urcari si coborari si 1200 de metri diferenta de nivel, toti cu coborare printr-un pulver cum nu o sa prindem prea curand.

Iar incheierea turei, cu urcarea pe unul dintre varfurile Bucsa si coborarea pe muchie, pe schiuri pana inapoi in Moeciu, cu un pic de aventura in cautarea potecii prin portiuni de padure imbracata in straie de iarna, sub lumina apusului, a fost si ea pe masura. Vorba lui Dani Rosioru, nici daca am fi facut de acasa o lista cu lucrurile de care ar fi fost nevoie pentru o tura perfecta nu ar fi iesit asa.

Sapand urme prin pulverul adanc din fanetele din Bran-Moeciu.

Sapand urme prin pulverul adanc din fanetele din Bran-Moeciu.

Zapada adanca si soare, la urcarea spre Bisericuta.

Zapada adanca si soare, la urcarea spre Bisericuta.

Casting pentru filme cu Alaska.

Casting pentru filme cu Alaska.

Tot la deal, prin padure zapada totusi destul de putina.

Tot la deal, prin padure zapada totusi destul de putina.

Copacii din poveste incarcati cu zapada din poveste.

Copacii din poveste incarcati cu zapada din poveste.

Privelistea se deschide si noi gasim locul de joaca pentru ziua de azi.

Privelistea se deschide si noi gasim locul de joaca pentru ziua de azi.

Zapada adanca cum ne dam jos de pe schiuri.

Zapada adanca cum ne dam jos de pe schiuri.

Iarna asa cum ar trebui sa fie, totul alb pana in departari.

Iarna asa cum ar trebui sa fie, totul alb pana in departari.

Real men wear pink!

Real men wear pink!

Dani si Dani, nu mai vorbesc de confuzia provocata atunci cand ii strigam pe unul din ei.

Dani si Dani, nu mai vorbesc de confuzia provocata atunci cand ii strigam pe unul din ei.

Conditii perfecte.

Conditii perfecte.

Perfect, iar noi sarim de bucurie.

Perfect, iar noi sarim de bucurie.

Climb, ski, repeat.

Climb, ski, repeat.

IMG_20180124_131329.jpg

Zapada, panta si priveliste perfecta, doar schiorii trebuie sa mai lucreze la tehnica.

Zapada, panta si priveliste perfecta, doar schiorii trebuie sa mai lucreze la tehnica.

Si urmele pe masura.

Si urmele pe masura.

Tunelul magic.

Tunelul magic.

Marea de nori dinspre Iezer.

Marea de nori dinspre Iezer.

Dezechiparea de pe varf, de aici tot la vale.

Dezechiparea de pe varf, de aici tot la vale.

Dani, postura de cocostarc pe schiuri gata sa decoleze. Zapada ii dadea circumstante atenuante totusi.

Dani, postura de cocostarc pe schiuri gata sa decoleze. Zapada ii dadea circumstante atenuante totusi.

Coborari de vis.

Coborari de vis.

Locul de joaca pentru ziua de azi.

Locul de joaca pentru ziua de azi.

Tinutul din basme.

Tinutul din basme.

Sfarsit de zi.

Sfarsit de zi.

DSC_5036

Maroc – Final de poveste

Ziua 14- Prin Valea Oamenilor Fericiti

Ultima zi in munti incepe cu un mic dejun udat cu cel mai bun ceai baut pana acum in Maroc, semn ca fetele care se ocupa de gîte- ul la care am tras vor fi niste bune bucatarese cand le-o veni vremea de martis. Desavarsim dimineata cu unt, miere, ulei de masline, paine si niste musli cu banana pe care il caram dupa mine de cateva zile si suntem gata de plecare la 9.20, cand soarele incalzeste deja in mod placut valea. Drumul ne conduce pana la 1800 m altitudine, de unde in stanga se lasa drumul nou ce merge spre Azilal. Noi avem totusi in minte sa vedem care e treaba cu drumul vechi, ce sare un pas de 2700 m, optiune care ne-ar permite sa exploram pe indelete valea Ait Bogumez. Si nu e greu sa iti dai seama de ce i se zice “valea oamenilor fericiti”. In primul rand, comparativ cu tiparul majoritatii vailor din Atlasul Inalt, aceasta este mult mai larga, aproape o vale glaciara ca aspect. Raul ce ii da viata are si el un debit constant chiar si in aceasta perioada a anului, care in Maroc este o perioada secetoasa. Acest lucru permite practicarea la scara mult mai larga a agriculturii, fara captari si sisteme complexe de irigatii. Parcelele de pamant arabil sunt mult mai mari si se merita inclusiv o minima mecanizare, aici vazand al doilea tractor de cand suntem in Maroc. Si nu doar tractorul e o prezenta insolita. Si vaca si caii intra in aceeasi categorie pentru standardele din muntii Marocului.

Pe langa toate acestea, cel putin in ultimii ani, turismul si-a adus si el aportul la dezvoltarea zonei. Majoritar pentru trekking (dar nici catararea sau schiul de tura nu trebuie uitate), turistii vin in zona, fapt ce a dus la aparitia unui numar impresionant de gîte, fapt ce a dus la aparitia a numeroase magazine si servicii conexe si toate acestea se reflecta la un moment dat in nivelul de trai al oamenilor.

Acoperisurile sunt binenteles redundate, iar pamantul principalul material de constructie.

Acoperisurile sunt binenteles redundate, iar pamantul principalul material de constructie.

In 12 kilometri cat pedalam pana in Tabant, principala localitate a vaii, avem timp suficient pentru observatii si considerente economice. Daca punem la socoteala faptul ca din lipsa se asfalt, planul nostru cu pasul de 2700 m se amana pentru o data ulterioara si trebuie sa revenim inapoi la intrarea pe vale, cale de alti 12 kilometri, chiar am avut timp de reflectii.

Drumul nou nu mai urca pana la 2700, ci face legatura cu zona premontana printr-un pas de 2250 m, insa diferenta de nivel se mentine, caci inainte de a urca cei 800 m diferenta de nivel pana in pas, drumul coboara initial pana la 1450 m. Fata de alte urcari, aceasta merge totusi mai bine, si nu pentru ca am fi devenit noi niste catararatori mai buni peste noapte, ci pentru ca drumarii marocani au fost de data aceasta milosi cu noi.

Ca si in alte zile, ajungem in pas in jurul orei 16.00, odata cu cea mai buna lumina a zilei si cu inca suficient de mult soare pe cer, pentru a prinde prima parte a coborarii scaldata in lumina calda a amiezii.

Campam inainte de Ait M’hmed si incercam sa mintim noaptea friguroasa cu un foculet, o reminescenta a fantaziilor lui Radu din Anti-Atlas

Date si track: aici

Ziua 15 – Final de poveste.

Dimineata incepe cu un record negativ in ceea ce priveste temperatura: minus 3 grade arata ceasul si nici nu era nevoie de confirmare: bruma de afara si gheata formata pe tenda cortului vorbesc de la sine. Totusi nu avem timp sa asteptam sa ajunga si soarele la noi caci astazi seara trebuie sa fim in Marakesh si pana acolo sa mai tot fie 200 de kilometri de acoperit, asa ca nu ne ramane decat sa speram ca proverbul “cine se scoala dimineata departe ajunge” se va aplica si in cazul nostru. Cei 20 de kilometri pana in Azilal se scurg intr-o ora, cu ceva pauze pentru ultimele fotografii cu Atlasul Inalt. Peisajul s-a schimbat radical fata de acum doua saptamani cand am ajuns in Maroc, caci intre timp, un val de aer rece a adus cu sine si primele ninsori in munti si ceva contrast intre varfurile inzapezite si dealurile acoperite cu plantatii nesfarsite de maslini si portocali de la poalele Atlasului.

In Azilal gasim usor autogara, insa aici nu exista nimic organizat si informatiile privind un potential autobuz spre Marrakesh sunt contradictorii. Dupa prima runda de intrebat oamenii, pare ca nu exista niciun autocar in directia Marrakesh. Dupa a doua runda de intrebari apare un autobuz care ar pleca la ora 14 si cum reusim sa confirmam ora din 3 surse diferite, nu ne ramane decat sa asteptam, pierzand vremea prin autogara unde se amesteca mirosurile de urina cu cele de ulei, penduland intre locurile cu soare si cele cu umbra si mancand mandarine. Autobuzul cu pricina tine de o companie privata, no name pentru noi, si ajunge inca de la ora 13. Asta e bine, caci dispare grija: vin/ nu vine autobuzul.

Track si date aici: aici.

Marrakeshul ne primeste 4 ore mai tarziu cu aglomeratia specifica orei de varf si apoi cu haosul autogarii. Din toate partile rasuna destinatii spre care pleaca urmatoarele autocare: Agadir, Agadir, Agadir
Ouarzazate, Ouarzazate, Ouarzazate etc. Evident ca totul ar putea fi rezolvat foarte usor cu niste peroane fixe pentru fiecare oras in parte, dar atunci nu ar mai fi in stilul marocan de a face lucrurile.

Marocanilor la place sa se manifeste in public, multe lucruri se intampla in strada in vazul tuturor (de la comert la mancare, exceptiile fiind semnele de afectiune intre parteneri, alaptatul etc), oamenii sunt curiosi, iti sustin fara probleme privirea, se ofera sa te ajute cu o informatie/ un sfat, au simtul umorului, iar raspunsul cel mai bun pentru cei agasanti care vor sa iti vanda ceva e: “poate mai tarziu”. Cu o astfel de replica win-win ambele parti vor fi multumite.

In Marrakesh punem bagajele pe bicicleta si ne facem una cu fluxul de oameni, masini, motociclete si biciclete care serpuieste prin medina, ca un miriapod fara inceput si sfarsit, prelingandu-se pe stradute, printre reclame colorate, restaurante, dughene comune si gheretele vanzatorilor ambulanti.

Schimbam hostelul la care am stat in prima noapte, pentru un altul (Hostel Riad Dia) care arata chiar interesant, cu o fantana in mijloc, un portocal in mijloc, lumina naturala intrand de pe terasa descoperita si ciripit de vrabii ce se strecpoara cu usurinta pe sub prelata deschisa, ciripesc de cateva ori si apoi evadeaza din nou deauspra medinei. Mai multe despre riad marocan, structura, arhitectura etc puteti citi aici.

Seara este evident dedicata spectacolului de culori, mirosuri si zgomote din souk-uri. Hotaram sa gasim altceva de mancare decat tajinurile, cuccusurile si harissa din Djema el-Fna, asa ca pornim haihui pe strazi, incercand sa ne departam cat mai mult de centru si sa aflam unde mananca marocanii. Ne oprim mai intai de toate in fata unui vanzator ambulant de la care luam 2 painici din faina integrala, calde si acoperite cu seminte pe care le asortam cu niste masline proaspete. Maslinele din Maroc sunt absolut geniale pentru ca nu sunt pur si simplu masline in saramura, ci sunt murate in diverse amestecuri de ierburi uscate si condimente.

Cu foamea amanata, ne revine cheful de hoinarit si reusim cu usurinta sa ne pierdem printe tarabele care vand orice de la genti, rochii colorate, obiecte din lemn, scaune gonflabile si un infinit de maruntisuri.

Este interesant in egala masura sa observi cum explozia de culoare si agitatie din timpul zilei se transforma in ganguri intunecate mirosind dubios, porti inchise, gunoaie si pisici- stapanele fara echivoc ale acestui univers decrepit, pe masura ce noaptea isi intra in drepturi. Desi souk-urile sunt doar un mic colt al medinei, insa impresia generala este ca jumatate din locuitorii Marrakeshului vand ceva si cealalta jumatate cumpara ce vand primii.

La capitolul culinar, in seara asta vrem sa vedem ce mananca marocanii (care evident ca atunci cand ies in oras nu mananca tajin si cuscus), asa ca sfarsim prin a cumpata clatite uriase cu fineti si banane, prajituri, sandwish cu sepia si salata si daca mai puteam, mai incercam cel putin alte cateva sortimente de street food, caci orasele mari din Maroc abunda de asa ceva. Nu ai nevoie de un festival dedicat. Mancarea este peste tot, de la vanzatorul de nuci si seminte, la burgerii locali, sucul de rodii la coltul strazii, porumbul copt pe tejghea in fata ta si o multime de patiserii cu o varietate nesfarsita de dulciuri. Pentru mine Marocul ramane un regal culinar, cu o mancare incredibil de gustoasa, obtinuta in general din ingrediente simple si putine, dar mereu buna datorita condimentelor folosite si a faptului ca e mereu proaspata daca iti alegi bine locurile din care sa o cumperi/ mananci.

Fara indoiala in aceasta a doua vacanta in Maroc am adaugat noi lectii, noi experiente, noi peisaje, dar am pastrat certitudinea reintoarcerii. La momentul potrivit, va fi si o a treia vizita in Maroc, desi e loc, sunt idei si inspiratie pentru mult mai multe.

Micul dejun, la plecare, de data aceasta in varianta cu unt cu sare, ulei de masline, miere paine si ceai.

Micul dejun, la plecare, de data aceasta in varianta cu unt cu sare, ulei de masline, miere paine si ceai.

Toamna in Atlas.

Toamna in Atlas.

Pedaland spre Valea Oamenilor fericiti, spre care exista din pacate un singur drum asfaltat. Planul nostru de a sari un pas de 2700 de metri a fost din pacate dejucat de un drum cu mult prea mult pietris.

Pedaland spre Valea Oamenilor fericiti, spre care exista din pacate un singur drum asfaltat. Planul nostru de a sari un pas de 2700 de metri a fost din pacate dejucat de un drum cu mult prea mult pietris.

Pauza e masa, cu copii curiosi, pe iarba, sub un soare primaveratic cat se poate de calduros.

Pauza e masa, cu copii curiosi, pe iarba, sub un soare primaveratic cat se poate de calduros.

Acoperisurile sunt binenteles redundate, iar pamantul principalul material de constructie.

Acoperisurile sunt binenteles redundate, iar pamantul principalul material de constructie.

Unduit.

Unduit.

Pedaland spre Ait'Mhamed.

Pedaland spre Ait'Mhamed.

Sfarsit de zi.

Sfarsit de zi.

Ultimul pas de 2200 de metri.

Ultimul pas de 2200 de metri.

Spunand la revedere muntilor inzapeziti.

Spunand la revedere muntilor inzapeziti.

Ultimele raze de lumina peste o Kasbah.

Ultimele raze de lumina peste o Kasbah.

DSC_5024.jpg

DSC_5031.jpg

Foculetul cu a sa caldura, inainte de o noapte in care temperaturile au bine sub limita de inghet.

Foculetul cu a sa caldura, inainte de o noapte in care temperaturile au bine sub limita de inghet.

Infofoliti sub soarele cu dinti al diminetii.

Infofoliti sub soarele cu dinti al diminetii.

Final de poveste, cu bicicletele impachetate in cutii, pe strazile medinei din Marrakech. Vom reveni cu siguranta in anii urmatori in Maroc, idei sunt multe, la fel ca si locuri ramase neexplorate.

Final de poveste, cu bicicletele impachetate in cutii, pe strazile medinei din Marrakech. Vom reveni cu siguranta in anii urmatori in Maroc, idei sunt multe, la fel ca si locuri ramase neexplorate.

DSC_4949

Maroc – Spre Valea Oamenilor Fericiti

Ziua 12- O altfel de lume

Ne incepem ziua in fata unei paini calde inmuiata intr-un ulei de masline local (mult mai tulbure si mai galben decat uleiul cu care suntem noi obisnuiti pe piata) sau unsa cu miere (dupa preferinte) si udata cu multe paharele de ceai. In Maroc, painea e baza si modul cel mai sigur de a umple stomacul. Si daca mai e si calda, nu ai pur si simplu cum sa ii rezisti.

Pornim la drum putin trecut de ora 9 si drumul ne serpuieste mult si bine pana in Ait Tamlil-s satul pana in care ar fi trebuit sa ajungem aseara si unde stiam sigur ca e un gîte. Pe cei 10 kilometri notam 2 pene la mine si momentan codunc detasat in clasamentul penelor din Maroc cu 4 la 1.

In Ait Talmlil vedem si niste oale cu ceva mancare calda, insa consideram ca e totusi prea devreme sa ne oprim sa mancam de pranz. Vom regreta mai tarziu caci pana sa incepem adevarata coborare spre campie mai avem de sarit 2 pasuri si vom mai pedala anemic pe drumuri proaste dar cu gradiente respectabile, pe care ar fi fost clar mai potrivita o bicicleta mai solida si cu cauciucuri mai late. Si totusi cu cursiera reusesti parca sa contracti timpul urcarilor si un pas care pare hat departe si spre care ai pedala jumatate de zi in granny gear pe o bicicleta grea de cicloturism se scurge in noile conditii in cateva zeci de minute. Si e placut sentimentul in care te apesi in pedala si serpentinele vin si trec pe langa tine.

Satul tipic din Atlas, de data asta in varianta cu padure in jur si cu munti inzapeziti deasupra.

Satul tipic din Atlas, de data asta in varianta cu padure in jur si cu munti inzapeziti deasupra.

Ziua e chiar placuta termic, soarele e generos cu noi (asta e aproape un sinonim pentru Maroc) si peisajul se schimba constant: varfuri de peste 3000 m inzapezite la orizont, sate ascunse intr-o vale, ginite mai mult dupa concentrarea de copaci si terase cu verdeata decat alte repere, caci casele in zona au peretii din caramida tiganeasca si ajung foarte repede sa se confunde cu pietrisul versantilor, in locurile mai deschise mici parcele de teren pe care aratul cu magarul si plugul e in toi, ori paduri de pini, o raritate in cele 10 zile de cand suntem in Maroc.

Portul femeilor s-a mai schimbat o data. Valurile lungi au ramas in Anti-Atlas si acum se poarta tunicile lungi si pulovere in culori vesele. Truda a ramas insa identica si sunt recunoscatoare faptului ca m-am nascut in Europa si nu intr-o familie traditionala (si religioasa) dintr-un colt de lume islamica. Gazda noastra de ieri ne-a oferit simtitor mai multe detalii despre cei 3 fii ai lui, decat despre cele 2 fete catalogate simplu: sunt maritate deja. Cu cine, unde, nu se stie. Pare ca singurul target al unui tata e sa isi vada fata maritata si plecata de acasa. Iar fetele ma indoiesc ca au prea multe vise. Nu ai cum sa iti faci vise cand o vezi pe mama ta cum isi traieste fiecare zi la indigo (copt 10 paini pe zi, facut mancare, avut grija de copii, spalat franghii de haine (de mana), adus apa, carat iarba sau fan pentru animale) si ramanand in general o aparitie fugara si rusinoasa in fata strainilor/ musafirilor.

Cu astfel de ganduri in minte trec prin sate uitate de lume, pline insa de copii care vin de la scoala si ma uit cu alti ochi parca la toate fetitele carliontate care striga buna ziua, sau care se aseaza in linie cu baietii sa dea palma cu noi.

Locul de cort din noaptea asta, din nou in livada de maslini.

Locul de cort din noaptea asta, din nou in livada de maslini.

Ultimul pas se scurge in minutele orei de aur si de acolo coboram lansati spre Demnate pentru a cumpara de mancare si a gasi un loc de cort. Ne ies amandoua din plin cu un loc de cort intr-o livada de maslini, o portie de paste cu ton si biscuiti home-made la desert.

Date si track: aici

Ziua 13- Descoperind locuri noi Atalasul Inalt.

Pana sa dormim la gîte-ul lui Omar planul de reintoarcere in Marrakesh era destul de simplu: coborat pana in Demnate si apoi lalait pe drumuri secundare pana sambata dimineata, la fix cat sa prindem mielul cald de pranz, in soukurile medinei. Asta pana ce Omar ne-a pus in brate un album de cantece populare traduse in franceza dar culese din zona vaii in care ne gaseam (Tassaout), album presarat si cu cateva poze. Acolo mi-a sarit pentru prima oara in ochi numele Ait Bogumez, ce insotea cateva fotografii idilice din valea omonima. Totusi locul cu pricina ar fi ramas cel mult o tema pentru o vizita ulterioara in Maroc daca Omar nu ar fi pus sare pe rana si nu ne-ar fi redesenat ruta de intoarcere spre Marrakesh recomandandu-ne fara ezitare valea Ait Bogumez si impartind drumul pe zile, cat sa ne asigure ca avem timp chiar sa ne intoarcem pe biciclete in Marrakesh. Parca doar ca sa se asigure ca noua ruta are potential de aventura, Radu intreba daca valea Ait Bogumez e mai frumoasa decat valea Tassaout pe care ne gaseam si care ne-a placut oricum foarte mult.

Raspunsul soseste echivoc: da, valea e mult mai frumoasa. Si uite asa, cu 10 replici si in 5 minute, noi idei se infiripa. Si cand vine vorba de aventura, mintea noastra e un teren extrem de fertil. Sunt suficiente cateva seminte si putina apa pentru ca ideile sa prinda radacini si planurile ajung rapid sa creasca mai ceva ca un vrejul urias de fasole din povestea Jack si vrejul de fasole.

Asa ca ziua de miercuri seara ne gaseste la intrarea in terra incognita (pentru noi), la capatul satului Imi-n-Ifri, cu cortul asezat intr-o livada de maslini. Cum semintele au abia o zi vechime, informatiile abiguue din Lonely Planet tind sa ma faca sa imi schimb punctul de vedere, iar aparitia in ecuatie a unui pas de 2700 m face ca planul sa dea cu virgula. Asta pana pe la 12 ziua urmatoare cand tot nu stiu daca sa zic DA aventurii, sau sa lasam zona asta, care se anunta extrem de frumoasa, pentru o explorare ulterioara, tihnita si mai bine documentata. Simt ca ar fi pacat sa ne grabim pe aici si mai stiu ca vom reveni cel putin inca odata in Maroc. Atlasul Inalt are inca o multime de locuri de explorat, am ceva idei chiar si de MTB, iar nordul tarii ramane o tema pentru acasa.

Radu e insa increzator ca o sa ne iasa, asa ca pornim pe la 12, dupa o pauza de dulciuri, sa dovedim prima etapa: cei 30 de kilometri pana in Ait Blal. Pe hartie pare simplu: doar vreo 300 de metri diferenta pozitiva de nivel si 30 de kilometri, ar iesi un rulaj numai bun. Doar ca realitatea nu e mereu atat de simpla in Maroc si mereu apare cate ceva: daca nu e drumul prost, atunci sigur ai de trecut 3 munti si 3 vai pana la destinatie. Si uite asa, urcare dupa coborare, strangem pana in Ait Blal 1000 m diferenta de nivel si nimerim in mijlocul unui targ unde se vinde orice de la ceainice, la lighene de plastic, apa la 500 ml si curmale. E un haos de masini, oameni si magari greu de descris. In Maroc magarul e animalul bun la toate: transport, arat, calarit. Daca nu e magar, e catar, dar caii sunt cu siguranta o raritate. Aprovizionam cu mandarine, niste curmale delicioase si alune (Radu a intrat din nou in haosul targului ca sa ia de-ale gurii) si pornim mai departe spre pasul de 2000 m.

Peisajul se schimba, valea plina de vegetatie de dinainte de Ait Blal ramane in urma, ultimile case se insira pe versantii insoriti cat timp drumul se prelinge pe curba de nivel pe versantii intrati deja in umbra. Cei 500 de metri diferenta de nivel ce ne despart de pas sunt brutali, pe unele sectiuni gradientul fiind respectabil (19-20% punctual zice Strava, 12% mediu). Ca si in cazul urcarii spre Tizi n’Test, dupa 1900 de metri intrii intr-o zona de platou, unde pantele se imblanzesc si urcarea devine un rulaj placut. Asa este si aici, desi trebuie spus ca cele 2 pasuri din Atlasul Inalt ce apar pe toate hartile si in toate ghidurile turistice (Tizi n’Test si Tiz n’Tischka) sunt si cele mai blande urcari posibile. Daca vreti sa va luati “la tranta” cu panta, iesiti din tipare, alegeti drumuri secundare pe care pare ca drumarii marocani au facut concurs: cine pune asfalt pe cele mai abrupte urcari. Cea de azi conduce detasat in clasament, dar mai avem cel putin una, maine, ce ar trebui sa ne duca intr-un pas de 2700 m.

Ultimele raze de soare, inainte de a intra in frigul si conul de umbra ce a cuprins deja valea.

Ultimele raze de soare, inainte de a intra in frigul si conul de umbra ce a cuprins deja valea.

Totusi efortul nostru a fost rasplatit cu niste privelisti pe masura caci ajungem in pas in ora de aur, cu soarele revarsandu-se darnic atat peste partea superioara a vaii verde in care se gaseste destinatia noastra pe ziua de azi (Ait Bouli), cat si asupra muntilor inzapeziti ce o stajuiesc. Locurile sunt intr-adevar foarte frumoase si imi doresc din ce in ce mai mult sa revin si intr-o primavara, sa vad un Maroc verde cu munti inzapeziti pe fundal.

Coboram alene in localitatea de sub noi unde cumparam mancare ca pentru sfarsitul lumii (maine e vineri.si stim din experienta saptamanii trecute ca macar parte din magazine vor fi inchise) si oprim la singurul gîte din zona unde speram sa avem parte de o noapte la caldura. Mancarea de seara a fost oricum delicioasa (un tajin de pui foarte gustos) si noaptea se anunta confortabila in caldura sacilor de dormiti ascunsi intre 2 randuri de paturi.

Maine continuam spre Valea Oamenilor Fericiti, asa cum mai este numita valea cu Ait Bogumez.

Date si track: aici

Micul dejun, cu paine proaspata, miere, ulei de masline si ceai din belsug.

Micul dejun, cu paine proaspata, miere, ulei de masline si ceai din belsug.

Omar, in fata gite-ului sau care ne-a ferit de frigul unei nopti petrecute la 2000 de metri.

Omar, in fata gite-ului sau care ne-a ferit de frigul unei nopti petrecute la 2000 de metri.

Privind spre firul vaii, cu copacii cuprinsi de culorile toamnei.

Privind spre firul vaii, cu copacii cuprinsi de culorile toamnei.

DSC_4869.jpg

Limba de asfalt ce a acoperit de curand multe din drumurile secundare marocane.

Limba de asfalt ce a acoperit de curand multe din drumurile secundare marocane.

Satul tipic din Atlas, de data asta in varianta cu padure in jur si cu munti inzapeziti deasupra.

Satul tipic din Atlas, de data asta in varianta cu padure in jur si cu munti inzapeziti deasupra.

Primul pas al zilei, inapoi spre 2200 de metri.

Primul pas al zilei, inapoi spre 2200 de metri.

Soare, odihna si belvedere.

Soare, odihna si belvedere.

Parcelat.

Parcelat.

Ultimele ore de lumina si inca un pas de sarit.

Ultimele ore de lumina si inca un pas de sarit.

Locul de cort din noaptea asta, din nou in livada de maslini.

Locul de cort din noaptea asta, din nou in livada de maslini.

Drumul spre Ait-Blaal, si spre Valea Oamenilor Fericiti.

Drumul spre Ait-Blaal, si spre Valea Oamenilor Fericiti.

Catune si catune, fiecare micul petic ingrijit de pamant.

Catune si catune, fiecare micul petic ingrijit de pamant.

Unul din momentele in care lumina, locurile si drumul te fac sa te simti... departe...

Unul din momentele in care lumina, locurile si drumul te fac sa te simti… departe…

DSC_4946.jpg

Ultimele raze de soare, inainte de a intra in frigul si conul de umbra ce a cuprins deja valea.

Ultimele raze de soare, inainte de a intra in frigul si conul de umbra ce a cuprins deja valea.

DSC_4805

Maroc – Si totusi noua ne plac muntii

Ziua 10- Pedaland pe malul oceanului

Am sta si am pleca in egala masura. Am mai zabovi prin Sidi Ifni pierzand vremea pe plaja ori pe stradutele orasului, privind tacut cum se scurge viata marocanilor obisnuiti, cum micile magazine isi deschid obloanele doar ca sa le inchida la amiaza pentru pauza de pranz sau cum se anima piata.

Insa noua pare ca ne sade mai bine cu drumul si pornim spre nord, sa exploram alte 2 plaje: Legzira si Mirleft.

Legzira ne-ar putea vraji pe amandoi si daca am avea mancare la noi, ne-ar putea face sa ramanem aici cu cortul o seara. O plaja intima si curata (nu pentru ca aici marocanii (si turistii in egala masura) ar lasa mai putina gunoaie, ci doar pentru ca e maturata zilnic de flux), cu formatiuni stancoase interesante de care valurile se sparg ritmic cu mult zgomot si multa spuma, si destul de pustie pentru standardele tarii. Pierdem si noi vremea vreo 45 de minute invartindu-ne incoace si incolo, dar ne continuam pana la urma drumul spre Mirleft.

Mirleft se vrea a fi ceva localitate pentru surferi, insa in afara dimensiunii si a varietatii de fructe si legume de la tarabe nu am gasit nimic interesant. Populatia de turisti tinde sa o egaleze pe cea de localnici, cel putin in centru, asa ca nu e de noi.

5 kilometri nord de Mirleft trebuie sa ne hotaram: urmam in continuare tarmul urcand spre nord, spre Agadir si apoi Essaouira, sau mergem inapoi spre continent, de unde speram sa gasim niste legaturi cu autocare de noapte care sa ne duca inapoi in munti. Ca alternativa la caldura litoralului aveam in minte sa exploram si cel de-al 4-lea drum ce traverseaza Atlasul Inalt, o inlantuire de pasuri, de fapt, intinse intre Ouarzazate si Demnate.

Biciclistul, arcada si lucrarea timpului.

Biciclistul, arcada si lucrarea timpului.

Dam cu usurinta marea pe munte, asa cum facem in fiecare weekend, singurul regret aparent fiind acela ca in munti s-ar putea sa cam murim de frig, comparativ cu temperaturile placute de la malul marii.

Tiznit, orasul in care ajungem e altfel decat orasele din centrul/ sudul tarii. Mai aerisit, parca mai organizat, exotismul ramanand probabil ascuns prin unghere. Aici gasim combinatia de autobuze care ne trebuie, cu schimbat in Agadir, un alt oras cosmopolit ce nu da semne sa doarma nici macar la ora 23.00 cand trecem noi pe acolo. Ma gandesc ce diferenta intre lumea lui Said din orasul unde face liceul si cea de acasa, cele doua locuri negasindu-se la mai mult de 200 de kilometri depatare (mai putin chiar, in linia dreapta).

Afara e inca noapte cand ajungem in Ouarzazate. Ne imbracam cu majoritatea hainelor groase pe care le avem si ne pregatim pentru o zi de pedalat prin Atlasul Inalt. Din nou!.

Date si track: aici

Ziua 11- Si totusi noua ne plac muntii

Autobuzul ne scuipa in intunericul noptii din autogara din Ouarzazate. E ora 5.30 si un frig muscator ce iti taie orice elan de pedalat. Asa ca asteptam cuminti zorii si soarele. La 6.30 se crapa de ziua si in jumatate de ora este lumina bine. Frigul insa a ramas la fel si deja privesc cu teama la noaptea urmatoare si sper sa gasim totusi o cazare cu niste paturi in plus de aruncat peste sacii nostri de vara. Pana una alta ne asternem la drum dupa ce tragem pe noi cam toate hainele din bagaj si pedalam cu tot traficul matinal pe drumul bun ce merge spre Skoura. Dupa 15 kilometri facem stanga si prindem un drum secundar ce ne va trece muntii urmand sa ne scoata din nou in campia Marrakeshului. Drumul R303 este una din cele 4 traversari asfaltate ale Atlasului Inalt si singura varianta asfaltata ramasa neexplorata de noi. In fata ne stau 137 de kilometri despre care nu stim nimic mai mult in afara faptului ca sunt salbatici si putin umblati. In singurul sat de pe vale Ghassa, nimerim fix in ziua de targ si ne facem aprovizionarea cu mandarine, alune, paste varsate si un sandwish cu peste prajit care a fost destul de bun.

Desi pare sa avem de toate, soarele e sus pe cer si da caldura din plin, ziua e tanara, imi lipseste totusi entuziasmul si energia. E una din zilele acelea cand nu se leaga nimic la capitolul efort si decat sa te chinui cu un antrenament esuat, iesi mai castigat daca stai in varful patului cu o carte in mana.

Totusi, cand esti pe drum si in jurul tau oricum nu e niciun petic de pamant prielnic pe care sa pui cortul, nu iti ramane sa te gandesti decat la urmatoarea pedala, precum Bepo din povestea lui Momo, de Michael Ende.

“…it’s like this. Sometimes, when you’ve a very long street ahead of you, you think how terribly long it is and feel sure you’ll never get it swept. And then you start to hurry. You work faster and faster and every time you look up there seems to be just as much left to sweep as before, and you try even harder, and you panic, and in the end you’re out of breath and have to stop–and still the street stretches away in front of you. That’s not the way to do it. You must never think of the whole street at once, understand? You must only concentrate on the next step, the next breath, the next stroke of the broom, and the next, and the next. Nothing else.”

Primele serpentine ivite insa din senin reusesc sa ma scoata din letargie, starea de somnolenta dispare si eu ma umplu parca de energie din fiecare pedala pe care o dau la deal. Urcam pe un drum taiat frumos in versant pana la 2000 m, doar pentru a lasa privirile sa se plimbe pe o mare de varfuri rosiatice, unele deja pudrate de zapada, descoperind sate izolate pe cate un versant si descifrand meandrele drumului dupa fiecare curba. Acum, la a doua vizita in Maroc, geografia partii centrale a tarii capata sens, retina pastrand imagini din fiecare traversare a Atlasului Inalt, din campia de sub noi cu Ouarzazate si Skoura, cu Anti-Atlasul de peste drum, care urmat suficient de consecvent spre est va duce in final la ocean. Ramane insa cu siguranta de explorat tot ce se gaseste la nord de Marrakesh, un fel de terra incognita pentru noi.

Into the Wild (Atlas).

Into the Wild (Atlas).

Unduirile drumului ne poarta fara gres printre varfuri, contabilizam si cate o pana de fiecare pe ziua de azi si profitam la maxim de soarele darnic urcand pasul de 2200 de metri in jurul orei 16.00, cand culorile sunt cele mai frumoase si lumina cea mai blanda.

Din pas drumul se transforma in pista (drum neasfaltat) si pierdem astfel destul de incet altitudine. Locurile se anunta frumoase, firul de apa datatator de viata a aparut si mai jos va aduce cu el primii copaci, primele nuante de verde, primele case cocotate pe versantii insoriti. E o vale inguste ce capata pe alocuri aspect de canion, astfel incat la noi umbra si frigul fac casa buna impreuna. Totusi locurile sunt animate si oamenii se invart de colo-colo carand cele trebuincioase cu magarii. Pare un alt capat de lume, diferit de pustiul Anti-Atlasului dar cu o scurgere unica a timpului in aceasta vale ascunsa bine in munte.

Ne-am dori o zi mai lunga si lumina mai buna sa o exploram pe indelete, insa ne alearga inserarea si tragem pana la urma la un fel de han/ locuinta de munte (gîte d’étape in franceza) ce ofera adapost in conditii spartane, dar totusi intre 4 pereti si cu paturi la discretie.

Frigul de decembrie la cort si aclimatizarea pentru zilele reci de acasa il amanam pentru seara urmatoare.

Date si track: aici

Marea cea mare in varianta cu cer senin si cu ape albastre in dimineata aceasta.

Marea cea mare in varianta cu cer senin si cu ape albastre in dimineata aceasta.

Ajunsi la Legzira, in momentul de reflux.

Ajunsi la Legzira, in momentul de reflux.

Plajele pustii si intinse ale Atlanticului

Plajele pustii si intinse ale Atlanticului

Biciclistul, arcada si lucrarea timpului.

Biciclistul, arcada si lucrarea timpului.

Fuga de valuri.

Fuga de valuri.

Pedaland fara prea mult spor spre Mirleft, cu  un vant ca parea sa bata din toate directiile.

Pedaland fara prea mult spor spre Mirleft, cu un vant ca parea sa bata din toate directiile.

Din nou spre munti, spre Atlasul inalt, cu drumuri ce par desenate cu rigla.

Din nou spre munti, spre Atlasul inalt, cu drumuri ce par desenate cu rigla.

Inapoi spre Atlasul Inalt, pe drumuri ce par desenate cu rigla.

Inapoi spre Atlasul Inalt, pe drumuri ce par desenate cu rigla.

Cismele improvizate, in varianta Ghassa. Si nu, nu am patit nimic de la apa luata de aici.

Cismele improvizate, in varianta Ghassa. Si nu, nu am patit nimic de la apa luata de aici.

Unduit.

Unduit.

Castigam repede inaltime, iar in departare se vad varfurile de peste 3000 de metri ale Atlasului Inalt.

Castigam repede inaltime, iar in departare se vad varfurile de peste 3000 de metri ale Atlasului Inalt.

In Pedale.

In Pedale.

Echiparea pentru prima coborare a zilei.

Echiparea pentru prima coborare a zilei.

Drum unduit, drum intins, amandoua se scurg la fel de repede sub rotile cursierelor.

Drum unduit, drum intins, amandoua se scurg la fel de repede sub rotile cursierelor.

Pe coasta muntelui.

Pe coasta muntelui.

Punctus maximus pentru ziua de astazi.

Punctus maximus pentru ziua de astazi.

Into the Wild (Atlas).

Into the Wild (Atlas).

Pamantul si casele rosii ale Africii.

Pamantul si casele rosii ale Africii.

Ceaiul de seara la Gite d'Etape.

Ceaiul de seara la Gite d'Etape.

DSC_4714

Maroc – Drumul spre ocean trece pe la portile pustiului.

Ziua 8 – Drumul spre ocean trece pe la portile pustiului

“Ah, daca am putea sa retraim zilnic intensitatea vietii de pe drum, fiecare leguma ar fi un motiv de fericire, fiecare dus, un miracol.” (Oybo, Ana Hogas & Ionut Florea)

Nu stim daca sentimentul de zi faina ce ne incearca seara cand intindem cortul la marginea unui drum secundar, insa dubios de aglomerat, se datoreaza faptului ca am lasat azi sub roti o suta de kilometri, ca ne apropiem de ocean, ca am avut parte de vant bun/ nederanjant, pe cand Foreca anunta un adevarat uragan din fata, ori ca peisajul s-a schimbat de atat de multe ori sub ochii nostri.

Cert este ca dimineata zilei ce acum tocmai se incheie ne gaseste motivati sa strangem ceva kilometri sub roti pana incepe uraganul (de regula in jur de 12), asa ca sarim peste micul dejun si pornim la drum putin inainte de 9 profitand de un usor vant din spate. Peiasajul arid (nu ma pot hotari daca sa il numesc martian sau selenar, dar rosul asta al Africii ii apartine fara indoiala) nu-i mai pare sufletului meu atat de greu de suportat, caci pedalez inainte cu promisiunea oceanului.

Si nu ajunge un ocean ca sa adape setea neostoita a desertului. Un sfert din Maroc arata asa. Sate mici, departate si saracacioase, alimentate din bazine de acumulare de unde probabil isi au sursa si cismelele de pe marginea drumului de unde ne umplem regulat bidoanele. Mici parcele de pamant pietros arat cu magarul inhamat la un plug rudimentar pe care ma intreb la modul cel mai serios ce creste. In satele mai rasarite de-a lungul drumului/ unei captari de apa se intind loturi de cateva palme plantate cu morcovi si napi/ cartofi. Daca ar fi sa insumez suprafata careurilor astora de verde, nu cred ca ar depasi gradina unui om gospodar din Romania. O singura gradina de acasa pentru un sat intreg din Maroc. Cred ca doar atunci cand smulgi pamantului indaratnic cateva kilograme de legume poti aprecia morcovii la adevarata lor valoare. In egala masura nu pot sa nu ma intreb, sub influenta recenta a cartii Sapiens a lui Yuval Noah Harari, daca viata oamenilor din aceste locuri nu ar fi fost mai naturala daca ar fi ramas pastori de capre, asa cum mai vedem pe ici pe colo, fara sa inchege asezari permanente.

Ce ii tine oare pe oamenii astia in loc? De ce nu migreaza 100 de kilometri mai spre vest, unde clima e mai blanda, apa mai indestulatoare si (banuiesc eu) subzistenta mai usoara. Caci da, eu nu cred ca in zonele prin care am trecut putem vorbi de altceva decat de subzistenta, o subzistenta in care apa este cea mai pretioasa resursa. Imaginea a doua femei adulte acoperite din cap pana in picioare de sarafanurile lor negre ale caror singura pata de culoare e marginea brodata elaborat cu rosu, auriu, albastru si verde, femei ce scoteau apa dintr-o fantana aflata la 1-2 km de casa lor, cu magarii asteptand cuminti sa isi preia povara bidoanelor de apa, aurul lichid si pretios al familiei, ramane cumva emblematica pentru kilometrii nostri prin Anti-Atlas. Jena ne-a facut sa ne abtinem de la a suprinde momentul altfel decat prin cuvinte, caci nu se cade, noi europeni carora apa ne curge valuri la chiuveta si pe care o irosim zilnic in cantitati indescriptibile sa ne miram altfel decat prin cuvinte de viata din acest colt de lume.

Stau si ma intreb cat de batran e un astfel de copac de argan, si cate generatii s-au jucat deja la umbra lui.

Stau si ma intreb cat de batran e un astfel de copac de argan, si cate generatii s-au jucat deja la umbra lui.

La prima vedere viata aici pare o lupta. O lupta pentru a face rost ori a chivernisi apa, o lupta sa smulgi pamantului un rod, o lupta in care doar cei adaptati precum tufele de scaieti adunati in saci de femei pe care doar le ghicesc pe dealurile golase, date de gol de sarafanele ce le flutura in vant, rezista.

Pe masura ce coboram in locuri cu clima mai primitoare portul femeilor se schimba putin si negrului constant si sumbru al muntilor arizi si batuti de vanturi i se adauga albul maramei ce coloreaza parca putin atmosfera.

Dupa 80 de kilometri pedalati pe ziua de azi si vreo 300 de kilometri in total prin munti coboram la civilizatie, in DN1-ul marocan, ce ne duce dupa 11 km in Lakhsas. O localitate oarecare pe harta, una din putinele localitati pana la inceputul desertului adevarat, cu nisip si dune. Bornele ne arata alternativ urmatoarele 3 localitati mai mari: Guelmim, Tantan si o alta localitate aflata la 500 de kilometri mai departe. Nu ma simt gata sa fac cunostinta cu desertul pe doua roti, dar intrebarile se nasc si imaginatia lucreaza.

Lakhsas e genul acela de asezare marocana ce ne-a lipsit. Putin desprinsa din vestul salbatic ca aspect general al strazii principale, dar plina de agitatia si forfota serii, cu oameni uitandu-se curiosi la tine, cu zeci de mici magazine care vand orice si cu un bazar maricel (acum majoritar inchis) pentru cat de mic e oraselul. Dupa cumparaturile de seara pedalam cu apusul in fata, cautand un ultim loc de cort in lumea dealurilor golase pe care nu cresc nimic mai mult decat arbori de argan. Pentru maine avem in minte o camera cu vedere la ocean si un dus cald.

Date si track: aici

Ziua 9- Simti oceanul?

Ziua de azi ar trebui sa fie o zi scurta. 60-70 de kilometri, majoritar in coborare, asa ca nu ne grabim. Asteptam soarele sa ne usuce cortul dupa prima noapte cu umiditate de cand suntem in Maroc si luam micul dejun, in tihna, impreuna cu Said, un tanar de 17 ani care invata in Agadir si in weekend paste caprele familiei pe terenul pe care ne-am pus noi cortul. Daca initial ne refuza invitatia la cafea, cu putine insistente ni se alatura si pe langa mancarea pe care o impartim, schimbam si cateva impresii despre viata de licean aflat fata in fata cu bacalaureatul marocan.

Ne asternem la drum dupa 10, lasand satele in urma si observand cum usor, usor apropierea de ocean schimba atat configuratia satelor (mai mari, mai inchegate, mai pline de viata), cat si culorile peisajului. Desi arborii de argan si arbustii sunt stapanii absoluti ai dealurilor pietroase, totusi ei sunt din ce in ce mai numerosi, pe alocuri apar palmieri, ori ochii descopera cu incantare un crang de foioase.

Cea mai pregnant schimbarea se simte insa in aer. Si nu o spun la modul metaforic, ci cat se poate de serios, umiditatea si sarea fiind usor de perceput chiar si pentru narile mele mai mereu infundate. Prin urmare, privirea devine si ea nerabdatoare si scruteaza fara incetare orizontul cautand dupa fiecare deal albastrul nesfarsit spre care am pedalat zile la rand prin ariditatea Anti-Atlasului, insa imaginea mult dorita se lasa mult asteptata, iar atunci cand apare, intr-un final, pare mai mult o balta murdara in lumina tulbure a miezului de zi.

Coboram insa lansati spre mica statiune de pe litoral, orasel ce se va dovedi foarte interesant: cateva cladiri in stil art deco ale vechii administratii spaniole (Sidi Ifni a fost pana in anii ’60 colonie spaniola), o structura rectangulara cu strazi ce se intersecteaza in unghi drept (structura ce imi aminteste si ea de Barcelona), agitatia specifica oricarui orasel marocan unde convietuiesc laolalta localurile mai rasarite impreuna cele mai penale dughene, souk-ul cu de toate, cativa turisti si o mana de pasionati de surf ce anima plaja la apus.

Cazarea noastra dupa aproape o saptamana de stat la cort, cu dusul de rigoare si cu o ocazia de a incarca electronice si de singurul set de haine luat dupa noi.

Cazarea noastra dupa aproape o saptamana de stat la cort, cu dusul de rigoare si cu o ocazia de a incarca electronice si de singurul set de haine luat dupa noi.

Cazarea a fost o sansa de la un capat la altul si un loc ce a rotunjit impresia faina a orasului. Maison D’hôtes Tiwaline apare pe booking.com ca avand camere libere, insa ajunsi la fata locului ni se spune ca sunt full booked. Cum stateam noi descumpaniti la usa, cercetand alt optiunj de pe Booking, revine proprietarul si ne spune ca a verificat si intr-adevar una din rezervari se anulase. Ne alegem asadar cu o camera mica dar luminoasa, spartana ca mobilier, dar atragatoare tocmaj prin simplitatea ei, cu fereasta (criteriu foarte important atat in riadurile din Maroc cat si in hotelurile din India), cu baie curata, apa calda si multe prize, cat sa ne incarcam toate electronicele pe care le avem. Imi plac micile detalii de la bancuta vopsita in albastru, la invelitoarea de pat si la combinatia de culori in nuante de galben pal amintind de nisipul plajei, albastrul oceanului dintr-o zi senina si albul curateniei, albul acela puternic si rar de vazut si simtit in Maroc. Alte doua locuri faine din riad sunt camera de zi amenajata cu mult gust si luminata natural pe timp de zi si terasa, aceasta importanta componenta a caselor marocane, un spatiu necunoscut noua, insa pe care clima blanda de aici iti permite sa il exploatezi la maxim si sa il transformi intr-un mic cuib, dupa chipul si sufletul tau, departe de agitatia strazilor si totusi neratand nimic din ce se intampla jos.

Pana la urma am avut de toate in dupa-amiaza de azi, inclusiv valuri si apus de soare la ocean, doar mancarea de peste a lipsit…

Date si track: aici

Text: Mihaela.

Una din cismelele intalnite prin toate satele marocane, ce au in spate un rezervor cu apa si de la care am incerca sa facem cat mai des alimentarea.

Una din cismelele intalnite prin toate satele marocane, ce au in spate un rezervor cu apa si de la care am incerca sa facem cat mai des alimentarea.

Pauza de masa dintr-o comuna din Anti-Atlas, prilej de legume, omleta si binenteles Pepsi.

Pauza de masa dintr-o comuna din Anti-Atlas, prilej de legume, omleta si binenteles Pepsi.

Chiar daca ne apropie de mare Anti Atlasul ramane la fel de deluros.

Chiar daca ne apropie de mare Anti Atlasul ramane la fel de deluros.

Drumuri libere spre Lakassa.

Drumuri libere spre Laksah.

DSC_4532.jpg

Stau si ma intreb cat de batran e un astfel de copac de argan, si cate generatii s-au jucat deja la umbra lui.

Stau si ma intreb cat de batran e un astfel de copac de argan, si cate generatii s-au jucat deja la umbra lui.

Din nou in intrecere cu ultimele raze de soare in cautarea unui loc de cort.

Din nou in intrecere cu ultimele raze de soare in cautarea unui loc de cort.

Pregatirea mesei de seara, ce incepe binenteles cu amorsarea primusului si cu pregatirea ingredientelelor, in seara aceasta un papricas de cartofi, in varianta marocana.

Pregatirea mesei de seara, ce incepe binenteles cu amorsarea primusului si cu pregatirea ingredientelelor, in seara aceasta un papricas de cartofi, in varianta marocana.

Cafeaua de dimineata, de vorba cu Said, un pusti de 17 ani ce iesise dimineata cu caprele si cu care am vorbit in mod suprinzator in Engleza.

Cafeaua de dimineata, de vorba cu Said, un pusti de 17 ani ce iesise dimineata cu caprele si cu care am vorbit in mod suprinzator in Engleza.

Din nou drum intins, nu neaparat cu asfalt bun.

Din nou drum intins, nu neaparat cu asfalt bun.

DSC_4578.jpg

Concurenta Renault 12-lui. Noroc ca rugina nu este o problema in Marocul cel uscat.

Concurenta Renault 12-lui. Noroc ca rugina nu este o problema in Marocul cel uscat.

Cazarea noastra dupa aproape o saptamana de stat la cort, cu dusul de rigoare si cu o ocazia de a incarca electronice si de singurul set de haine luat dupa noi.

Cazarea noastra dupa aproape o saptamana de stat la cort, cu dusul de rigoare si cu o ocazia de a incarca electronice si de singurul set de haine luat dupa noi.

Masa de pranz, in aceasi combinatie de fasole cu linte.

Masa de pranz, in aceasi combinatie de fasole cu linte.

Pe faleza, langa marea cea mare.

Pe faleza, langa marea cea mare.

Explorand Sidi Ifni, cu flerul colonial si cu cladirile art-deco din fostul centru.

Explorand Sidi Ifni, cu flerul colonial si cu cladirile art-deco din fostul centru.

DSC_4627.jpg

Feltul Mihaelei, o bicicleta ce nu a dezamagit deloc anul acesta.

Feltul Mihaelei, o bicicleta ce nu a dezamagit deloc anul acesta.

Calatorii, armasarii si oceanul.

Calatorii, armasarii si oceanul.

Pe langa farul din Sidi Ifni.

Pe langa farul din Sidi Ifni.

DSC_4659.jpg

DSC_4675.jpg

Surful, un sport ce odata si odata tot trebuie incercat.

Surful, un sport ce odata si odata tot trebuie incercat.

In asteptarea apusului

In asteptarea apusului

Apusuri africane, aproape tras la indigo cu cel de acum 3 ani de zile din Agadir.

Apusuri africane, aproape tras la indigo cu cel de acum 3 ani de zile din Agadir.

DSC_4705.jpg

Ultimul val si ultima raza de lumina.

Ultimul val si ultima raza de lumina.