Category Archives: Aventuros

Intrarea in Ecuador

Cand ne trezim de dimineata ploua mocaneste, o ploaie ce nu pare sa se opreasca prea curand. Din copacul sub care am pus cortul cad stropi mari, iar iarba inalta din jur e plina de apa, incat chiar si simplul drum pana la toaleta se lasa cu o udatura serioasa.

De aici pana la granita sunt 20 de kilometri asa ca avem timp sa lancezim in cort si sa speram ca se va opri in cele din urma ploaia. Timpul trece, alegem poze si scriem jurnale pana cand in sfarsit apar ferestre in care ploaia se opreste, ferestre ce ne dau sperante ca nu vom ajunge uzi in Tulcan. Pe langa noi trece un localnic cu vacute Milka de catalog, noi pana la urma strangem din dinti si impachetam cortul complet ud si pornim inapoi la vale spre Panamericana.

Trebuie spus totusi ca ploaia si udatura de pe aici nu sunt ca cele din Romania. Pe de o parte desi nu e cald ploaia se usuca aproape instant in foarte multe cazuri, fie de pe haine fie de pe asfalt. In plus dupa rabufnirea din zilele acestea vremea pare sa indrepte.

Kilometri pana la granita se scurg printre reprize de ploaie, cu traficul Panamericanei pe langa noi. Intr-un fel imi pare foarte bine ca de maine vom parasi asfaltul si vom intra pe prima ruta-obiectiv: Trans Ecuador Mountain Bike Route.

Dar pana acolo trebuie sa trecem granita spre Ecuador. Iesirea din Columbia merge repede si terminam in mai putin de 20 de minute. La intrarea in Ecuador in schimb suntem inghititi de un mic torent uman in zona de migratie.

Mai bine de doua treimi din cei care intra in Ecuador sunt din Venezuela. I-am vazut si pana acum pe drum pe Panamericana sau prin oraselele prin care am trecut, cu boccelute si cu copii, la stop sau asteptand un mijloc de transport. Un imens flux uman ce fuge fie din motive de siguranta, fie pentru ca nu are ce sa puna pe masa. Un fel de Siria in varianta America de Sud. Diferenta e ca celelalte tari nu pun prea multe oprelisti, e un intreg continent in fata care poate sa-i primeasca.

Dar in acelasi timp cand stai impreuna la coada nu poti sa nu te intrebi cat de dificila poate sa fie dezradacinarea asta. Chiar daca e temporara atunci cand pleci cu tot calabalacul dupa tine nu ai de unde sa stii asta. La fel cum nu ai de unde sa stii ce te asteapta in locul spre care te indrepti. Tot ce stii e ca trebuie sa pleci si ca la tine in tara nu e de stat. Iar prin comparatie toate grijile pe care poti sa le ai pe aici ca turist european sunt complet derizorii, si in mod egal nu ai cum sa nu te simti putin vinovat.

Tulcan, primul orasel din Ecuador e si locul in care ne oprim sa facem primul dus de la plecare. De fapt toata dupa-amiaza e dedicata problemelor administrative, spalat haine, cumparat cartela pentru Ecuador, schimbat pesos columbieni, facut cumparaturi pentru zilele ce urmeaza si cautat in zadar o dugheana decenta care sa aiba si altceva in afara de pui.

Ultimul loc de cort din Columbia si aceeasi ploaie mocaneasca cu care deja ne-am obisnuit.

Drumuri cat se poate de abrupte.

Mike si traficul de pe PanAmericana.

Camioane din vremuri de mult apuse.

Ultimul popas inainte de granita.

O zi pe Panamericana

Panamericana e cam singura sosea pricipala ce traverseaza America de la nord la sud si mare parte din traficul dintre tarile continentului se scurge pe aici. E un fel de mini autostrada pe care isi traiesc a doua tinerete toate camioanele retrase din uz din America de Nord. Iar atunci cand zic toate nu glumesc, caci in cele cateva ore pe care le-am petrecut pedaland pe aici am vazut absolut toate generatiile si marcile posibile, de la Ford la Dodge si de la anii 50 la sfarsitul anilor 80.

Nu e greu sa-ti imaginezi ca in perioada respectiva nu existau nici un fel de norme de poluare si ca si daca ar fi existat motoarele au cu siguranta milioane de kilometri la bord. Asa ca atunci cand trece pe langa tine o coloana simti din prima concetratia de hidrocarburi nearse complet si un miros ce imi aduce aminte de soselele din India si din Iran.

Partea buna e ca drumul e plin de lucrari si de semafoare umane (ce inchid la propriu traficul cu un fel de baricade) astfel incat traficul pe de o parte nu e chiar atat de mult, iar pe de alta parte e segmentat: o coloana de trafic urmata de 5-10 minute de liniste.

Iar drumul e cel putin spectaculos, incepand cu o coborare de 1200 de metri pana in fundul pamantului pe malul unui canion. Coborarea in schimb urmata de o urcare la fel de serioasa pana in Ipsiales, ultimul orasel din Columbia inainte de a trece granita.

Vremea e cat se poate de mohorata si de schimbatoare: valurile de ploaie alterneaza cu momente de soare. La un moment dat avem parte si de un curcubeu de toata frumusetea.

Doar ca momentul idilic e in scurta vreme inlocuit de panica de a gasi un loc de cort, caci variantele sunt putine. Incercam in prima faza sa prindem un drum secundar spre Potosi, asta pana cand un localnic pe care il intrebam de directii ne spune ca nu e sigur si sunt sanse sa fim jefuiti. Acum or fi localnicii mai precauti fata de turisti (tin minte si acum avertizari asemanatore in Iran, tara ce de altfel mi s-a parut super sigura), dar parca tot nu pica bine un astfel de avertisment.

Analizam variantele, si alegem pana la urma un alt drum secundar ce urca paralel cu Panamericana spre un mic orasel de la 3000 de metri. Doar ca locurile de cort ferite nu par sa apara, inserarea vine peste noi si toate masinile si motoretele ce ne depasesc par super dubioase. Asta pana cand vezi de fapt ca e un biet taran localnic eventual cu sotia si cu un copil.

Doar ca drumul urca destul de abrupt, locurile de cort sunt de negasit si noaptea e aproape. Pana la urma providenta ne scoate in drum un drum si mai secundar pe care gasim in cele din urma un loc pe marginea unei pasuni. Iar seara o petrecem citind putin despre criminalitatea din Columbia (ce e de 10-15 ori mai mare ca in Romania). Iar cu ocazia asta intr-un fel ne bucuram ca maine vom trece in Ecuador, tara de cateva ori mai sigura. Si in acelasi timp ne dam seama ca din punctul asta de vedere lucrurile chiar stau foarte, foarte bine pe batranul continent.

Casa parasita langa care ne-am adapostit in prima seara petrecuta in Columbia.

Soare, momente fara trafic si asfalf perfect pe Panamericana.

Vai si munti ce ne aduc aminte de Himalaya.

Dimensiunea cascadelor pare sa aiba o cu totul alta scara in Anzi.

Un curcubeu pe zi.

El Arco Iris.

O primavara pe cursiera

Primavara ce tocmai s-a incheiat a plouat mult. Monstruos de mult daca stau bine sa ma gandesc. Sunt curios cum o sa arate statistica fata de alti ani dar cert e ca dupa saptamani intregi cu 3 ploi pe zi a devenit clar ca singura varianta de a petrece timp pe doua roti fara sa te intorci ca porcul acasa si fara sa strici inutil bicicleta e cursiera. Pana la urma oricat de rea e vremea tot nu ploua 24h din 24 si gasesti pana la urma o fereastra de vreme sau o jumatate de zi de weekend in care sa te strecori printre picaturi.

Astfel incat dupa 2 ani in care am cam tradat cursiera pentru MTB acum s-a intors roata si de nevoie a trebuit sa redescopar ca are si timpul petrecut pe sosea frumusetea lui. Respectiv ca poti intr-un interval scurt de timp sa-ti faci damblaua (sau antrenamentul, depinde cum vrei sa-i zici), ca exista o frumusete si in zilele cu ore multe petrecute in sa, mai ales cand descoperi locuri noi. Atractia primaverii pentru astfel de ture a fost in cazul acesta secuimea, respectiv zona deluroasa / muntoasa dintre Odorheiul Secuiesc, Baraolt, Miercurea Ciuc si Ghiorgieni. Drumuri uneori ireal de bune, sate aranjate, trafic putin, cu alte cuvinte ingredientele perfecte pentru ture faine de cursiera.

Sunt ture si ore pentru care probabil nu se merita sa scriu jurnale de sine statatoare dar in mod egal sunt si ture si momente ce au fost faine si pentru care e pacat sa nu adaug cateva poze si cateva randuri:

Verde crud de primavara si o dupamasa fara prea multe picaturi de ploaie. Una din turele pe care poti sa le faci atunci cand prinzi o astfel de fereastra de cateva ore e Brasov->Babarunca->Muntele Rosu -> Brasov. De data aceasta cu Dani si cu Suzi si cu o lumina de zile mari.
Daca mai adaugi si un DN1A fara aproape nici un pic de trafic deja iese o tura aproape ideala.
Ziua urmatoare, cu padurea plina de noroi vine randul unei ture de 200 de kilometri prin Secuime. Pe aici eram pe asfaltul perfect ce leaga Ocland de Lueta. In 40 de minute nu a trecut nici o masina pe langa noi.
Drag-ul cu care am facut pana la urma cateva mii bune de kilometri in ultimul an. Proudly made in Bulgaria.
Pauza si Belvedere la kilometrul 80.
Din categoria lucrurlor ce “intra bine” la o tura lunga: compotul de piersici.
Inca una din zilele cu 3 ploi pe zi dar cu o fereastra de vreme buna in jurul pranzului. Fereastra numai buna pentru a inlocui o pauza de masa cu o tura pana in Predeal si inapoi.
Inceput de mai, zapada noua in muntii inalti si o o prognoza ce nu se potriveste deloc cu realitatea. Iar atunci cand stii ca ar trebui sa ploua dar afara e soare glorios ce poti sa faci decat sa iesi repede afara pentru a profita de el. Aici un tura clasica pana la Plaiul Foii si inapoi.
Drumul nou astfaltat pana la Plaiul Foii e probabil unul din cele mai faine din jurul Brasovului, mai ramane sa termine si pasul Predelus si sa termine lucrarile si pe Rasnov-Bran si combinatiile devine nenumarate.
Mai mai ca ai zice ca esti prin orice tara vestica atunci cand pedalezi pe aici.
Ziua urmatoare, o tura de 150 e kilometri tot prin Secuime, loc prin care nu ai cum sa nu te minunezi de cat de ingrijite sunt satele. Aici spre exemplu erau cruci de pe la 1700 toamna, in camp, dar totusi ingradite si cu iarba tunsa.
O ploaie de care am reusit sa scap, pe drumul spre Baraolt.
Inca o zi ploioasa si o fereasta de vreme buna seara si o tura clasica si o bucla de 35 de kilometri ce dureaza putin sub o ora cu plecare de acasa, spre Codlea->Halchiu->Brasov. Inca mi se pare usor ireal ca de acasa pana la iesirea de oras am de stat doar fac sub 5 minute.
Cu Simon, Ionut si Rares la un suc in Zarnesti, o tura in care la intoarcere am gonit cu o medie ireala inapoi spre Brasov ajutati de un mic uragan din spate.
Intre ture pe cursiera si aventura din timpul saptamanii: o urcare pana in saua Dichiu cu plecare la 5:45 din Brasov si cu intoarcere la 10 in Brasov. O dimineata petrecuta fix cum trebuie.
Urcarea spre Dichiu e faina. Foarte faina de fapt. Iar atunci cand ai parte e lumina buna si de o astfel de deschidere e pacat sa alergi dupa KOM-uri si sa nu te opresti la poze.
Cat nu face o cola la timpul ei…
Cateva zile mai tarziu, in modul de semi-cursa / socializare la Gentelman’s Race. O zi in care am tras un pic de noi, in care prognoza zicea ca o sa inotam in apa dar in care am avut parte pana la urma de o vreme perfecta.
Trenuletul.
Raspunsul este NU. 8 maini nu rezolva o pana mai repede ca 2 maini…
Lupii & friends.
Ziua urmatoare, zi impecabila si inca o tura in Secuime, aici tot intre Ocland si Lueta, bucata pe care am repetat-o de 3 ori in primavara aceasta.
Spre Baile Chirus, pe asfalt perfect.
Tot din categoria satelor ingrijite, bicicleta aceasta nu era in fata unei pensiuni sau in fata unui magazin. Era in fata unei gospodarii cat se poate de normale.
Colorat.
Muzeul satului, varianta in miniatura.
Sfarsit de zi, intre Ocland si Baraolt, pe aceleasi drumuri fara trafic.
Din categoria faptelor bune facute e ciclisti, Florin salvand un arici ce incerca sa treaca strada..
Dupa 3 zile de ploaie in sfarsit o seara perfecta, aici in “Classic->Long-ul de Brasov: Brasov->Poiana->Rasnov->Predeal->Brasov”
Rulaj si socializare.
Urcari la puls 180, prin cotloanele Brasovului.

Din micile bucurii ale Brasovului

In orasul de sub Tampa a venit vara. Au venit turistii, a inflorit socul, s-au umplut campurile de flori care imprastie polen in stanga si in dreapta, s-a lungit ziua. Nu s-au oprit inca ploile, dar par sa se fi hotarat pe mijlocul zilei, cat sa ne lase sa furam si noi dimineti si seri frumoase. 


Ora 5.30 nu este sustenabila pentru un morning glory repetat, asa cum se intampla iarna, dar evadari punctuale, chiar si la altitudini mai joase decat varful Postavaru sunt mereu posibile. Si ne umplu inima. Si daca iti alegi cu grija ora, chiar si locuri de altfel aglomerate precum Tampa pot avea sarmul lor. De exemplu, din punctul nostru de vedere, nu are niciun sens sa mergi pe Tampa dupa-amiaza, pentru ca va fi inevitabil plin de oameni. Nici gand sa asterni un picnic la punctele de belvedere. Dar poti oricand sa iti incepi ziua cu un mic dejun acolo. La ora 7-7.30, Tampa este doar a alergatorilor matinali. In rest, isi traieste orele de liniste. Asa ca te poti instala comod, porni primusul, incinge uleiul, praji omleta, face cafeaua si savurat totul privind si mai ales ascultand cum se trezeste orasul. Cum 300 m mai jos zgomul creste usor, usor. Clopotele bisericilor din centrul vechi masoara oricum sferturile si jumatatile de ora, asa ca ceasul poate fi lasat acasa. Sau macar uitat in rucsac. Parca am zis ca o luam slow. De la timp, pana la ce punem pe masa. In ziua asta de vineri nu ne-a insotit decat Ionut. Poate la toamna vom fi mai multi si vom face o campeneasca la bancuta de pe Gabony, asteptand rasaritul de octombrie.

Tampa Rasarit
Pregatirea cafelei de dimineata, deasupra orasului.


12 ore mai tarziu, conducem spre Bran via Zarnesti pentru un final de zi la cort. Avem in minte un loc cu deschideri largi spre Bucegi si spre Crai, aflat pe coborarea finala de la Transilvania 100K. Zgomotul drumului national ramane repede in urma noastra si este inlocuit de sunetele variate ale padurii. Pasari. frunze ce se scutura de apa, ace calcate de talpile noastre si multe altele pe care nu le percepem. Doar 30 de minute ne despart de masina, dar totusi, aici pe dealuri este o alta lume. O lume cu iarba verde, flori, stanca, refugii, pete de zapada, vai numite si nenumite, ganduri, planuri, discutii despre ce va fi. Sacul de puf ma primeste calduros si pentru ca somnul nu se asterne, imi umplu seara cu actul doi din Traviata jucata la Salzburger Festspiele in 2005.

Locul de cort pentru seara de vineri, dupa 9 ore de munca din nou in natura.

10 ore mai tarziu incalzesc apa pentru porridge-ul si cafeaua de dimineata. Ne trebuie energie, caci vom avea astazi de explorat cotloane noi din Ciucas cu o urcare pe la Mana Dracului, plecand din Dalgiu. Suntem gasca mare caci au venit si Cristi, Vali si Muha. Desi am rascolit sifonierul dupa outfitul de vara, tot imi e cald pe urcarea prin padure, pe care baietii par sa faca concurs sau sa isi fi pus in minte sa injumatateasca timpul de pe indicator. Poteca se catara pe versant serpentina dupa serpentina strangand metodic diferenta de nivel.

Mana dracului.
The devil’s hand.

Cand in final panta se mai domoleste si drumul nostru se inscrie mai mult de-a coasta, dam peste obstacolele iernii, reprezentate de o multime de copaci cazuti ce trebuie sariti, ocoliti, dovediti. Si totusi, atunci cand in final, printr-un mic valcel inchis si umed iesim din padure, concluzionam cu totii ca efortul a meritat. Ciucasul arata cu totul diferit de aici si o multime de formatiuni stancoase ne atrag privirile in stanga si in dreapta. Varful pare sub asediu si nici nu e de mirare intr-o asemenea zi frumoasa. Noi mai avem ceva cale de mers pana acolo si poteca ne poarta printre tufe de afine, merisoare, bujori de munte (cei mai grabiti au inflorit deja) si palcuri de gentiene. Ce parea a fi o ora de la Mana Dracului e treaba de 30 de minute in compania potrivita, iar pe restul le petrecem stand pe varf la bai de soare.  Coborarea spre Dalghiu prin Poiana Teslei este lunga, insa ne da ocazia unor planuri potrivite pentru seara de samabata. In loc sa stam cu berea in mana pe canapeaua din apartement, am putea sa stam cu ea in mana in fata unei plasme naturale, la locul stiut de pe Coama Lunga.

Asa ca luam mancarea la pachet si in plus cate ceva de infipt in bat si urcam spre poiana unde vatra de foc ne asteapta, de data asta fara vant. Si astfel incheiem 38 de ore, din care am petrecut mai mult de jumatate din ele in natura. Ceea ce este un procent excelent.

Text: Mihaela.

Dimineata pe racoare, urcand spre Tampa prin iarba plina de roua ( si probabil si de capuse).
Cafeaua si omleta de dimineata.
Dupa ploaie, prin poienile de deasupra Branului, in cautarea unui loc de cort.
Misiune indeplinita.
Advanced base camp Bran.
Dimineata pe racoare, ora 6 si e timpul sa strangem tabara.
Inca un mic dejun la primus, de data aceasta cu porridge si cafea.
Doua ore mai tarziu, pregatiti sa atacam ciucasul prin invaluire.
Mana dracului, desi imaginatia poate sa lucreze si in alte directii.
Primii muguri.
A inceput sezonul.
Inca putin pana pe varf.
Poza regulamentara de varf.
Uscaturi si Goliati.
Coborare din Poiana Teslei spre masini si un Ciucas vazut dintr-o perspectiva complet inedita.
Sfarsit e zi, la foc si la o masa campaneasca pe Coama Lunga.
Sfarsit de zi.

Varful Cioara Si Piatra Dragoslavelor

Primavara ce tocmai a trecut a fost probabil cea mai ploioasa primavara de pana acum, o primavara demna de cea mai alba iarna de pana acum. Ploile au venit si au revenit, increderea in orice fel de prognoza a ajuns la cote minime, iar noi am ajuns sa ne consolam cu cele 3 ploi regulamentare pe zi.

Asa ca atunci cand ai parte de o zi in care nu te ploua, asta chiar daca ai parte de doar cateva raze fugare de soare si in rest norii alearga pe langa tine, zici ca l-ai prins pe Dumnezeu de picior.

Cam as ne simteam duminica dupa mica baie de soare pe care am prins-o pe varful Cioara atunci cand ne-am dat seama ca sunt sanse sa scapam neudati pe ziua de azi.

Am o fascinatie pentru Leaota si pentru zona salbatica ce face legatura cu Bucegiul. Iar vederea si deschiderea de care ai parte de aici e incredibila, cu Bucegiul in departare, Iezerul la o aruncatura de bat si Craiul intr-un unghi usor neobisnuit.

Dupa ce ne dam jos de pe Cioara, pe o poteca numai buna de testat genunchii si de distrus cvadricepsii, seara vine randul Petrei Dragoslavei, pe care ajungem pe inserat dupa un trase suprinzator de salbatic pentru un munte atat de mic. Bine, la 1400 de metri nu stiu daca e chiar mic, dar atunci cand de peste drum sa uita Iezerul la tine e greu sa pari mare. Pe varf avem parte de cirese culese de la Slatina si de un indelung popas in lumina calda a apusului. Lumina potrivita in locul potrivit si in momentul potrivit.

Pregatiti sa atacam varful Cioara.

O stana de nota 10..

Pauza de Cirese, cu Bucegiul inzapezit in departare si cu un Cristi gingas ca de obicei.

Lectia de geografie.

Planuri si un obiectiv vechi de 40 de ani.

Singura fereastra de soare din dupa-amiaza aceasta.

Sfarsit de iarna in Bucegi cu o zapada ce a tinut pana la sfarsitul lui mai.

De aici, tot la vale.

Piatra Dragoslavelor, obiectivul urmator pentru dupamasa aceasta.

Din nou la deal.

Intre fulg si pana.

Urcand cu spor, cu Valea Caselor sub noi.

Ajunsi aproape de varf cu Iezerul in departare.

Craiul dintr-un unghi inedit.

Piatra Dragoslavelor.

Momentul potrivit in locul potrivit.

Cirese la inaltime.

Lumina apusului si un nor ce ne face sa coboram in cele din urma de pe varf.

Herculane, Cornereva si Piatra Elisovei prin picaturi de ploaie.

Ziua 5 sau despre apa ca lubrifiant de lant

Pentru astazi se anuntau ploi. Multe si insistente. Cam dupa ora 11. Calculam ca avem o fereastra de vreme uscata dimineata, asa ca plecam mai devreme decat de obicei, sperand ca vom putea astfel minimiza dezastrul. Primii stropi apar dupa 30 de minute de invartit pedala. Dar efortul rotund ne mentine incalziti si moralul e sus. Ajuta si drumul pitoresc dintre Bozovici si Iablanita pe care pedalam acum. Imi pun in minte sa revin la un moment dat pe aici pe cursiera caci asfaltul e bun si verdele crud indeamna la planuri de viitor. Satele sunt mici si departate unele de altele si pe cand credeam ca am scapat si ajungem teferi si uscati in Iablanita se porneste potopul. Trag hainele de ploaie pe mine, haine pe care planuiesc sa le iau si in America de Sud si care astazi vor fi puse la grea incercare. Laolalta cu restul echipamentului de bicicleta. Stiu insa ca outfitul meu are o hiba, respectiv faptul ca nu am nimic cu care sa acopar incaltarile (un set de overshoes sunt pe lista de cumparaturi) si in cativa kilometri balta se instaleaza in adidasi. Incaltamintea cu membrana insemna ca nu intra nimic prin partea textila, dar poate intra pe filiera pantalon >> ciorap si evident, nici nu iese nimic, astfel incat, odata balta instalata, o sa o plimbi din varf si pana in talpa la fiecare invartire a pedalei. 


Rand pe rand, in fata ploii, cedeaza fiecare strat totusi antrenamentul de cursiera ne permite sa tinem un ritm bun, desi mersul la trena este exclus. Coborarea din dealul Cireagu este interesanta, cu apa scurgandu-se in valuri pe carosabil, tiruri, masini care improasca stanga dreapta si ceva panta pe care merg cu frana de mana trasa.In campie se indreapta vremea, mijeste timid chiar si soarele, dar inainte de Herculane mai inghitim un val de ploaie.


Aici oprim la gara ca sa ne evaluam optiunile: plecam acasa sau ne luam o nopte de cazare in statiune si mai ramanem in zona cu speranta de vreme buna pe joi-sambata. Alegem sa fim inisisteni, caci oricum ajungem rar prin zona si ne petrecem dupa-amiaza uscand haine pe calorifer si adidasi cu foenul. In a doua parte a zilei a plouat considerabil mai putin, total opus prognozei initiale, dar cum hainele uscate ramase erau doar cele pentru dormit, o pensiune cu caldura, dus cald, prize pentru incarcat electronice etc se impunea. Astfel, cel putin, ne creem perspective ideale pentru partea a doua a aventurii noastre prin Banat, respectiv pentru drumurile si potecile din Cernei-Mehedinti.

Cloaca Herculane.
Sfarsitul primei zile de peladat, dupa cateva ore de ploaie torentiala. Sincer, la cat de unde erau toate hainele pe noi puteam sa intram cu ele direct in apa calda, cel putin daca nu ar fi fost mirosul de sulf.

Track si date aici:
https://www.strava.com/activities/2334712775


Ziua 6 – Cu perseverenta pana pe Piatra Elisovei


Si astazi se anuntau ploi cam pana pe la ora 19. Insa din experienta zilei de ieri stiam ca nu va ploua toata ziua si aveam de gand sa ne strecuram cu tactica si rabdare printre reprizele de ploaie. Urmatoarele zile sunt dedicate zonei cu Cernei- Mehedinti, care desi nu mai e terra incognita precum Muntii Almajului din primele zile, e o zona in care revenim cu drag, mai ales primavara. 


Prima pe lista era Piatra Elisovei si am ales-o asa caci stiam din eperientele anterioare ca urcarea e pietroasa si apoi un plai inierbat, sanse minime deci pentu noroiul lutos experimentat in Sopotu Nou. Si la cat a plouat in ultimile 2 zile nu avem nicio urma de indoiala cu privire la existenta noroiului. Muntele musteste de apa si din Herculane pana in Cornereva (cam 30 de km) am prins 6 ploi. Ne-am oprit insa cu religiozitate la fiecare, caci tineam la hainele noastre uscate ca la ochii din cap. Dintre locurile de popas putem enumera o statie de autobuz si apoi un foisor din Herculane, un balansoar din Plugova, un restaurant numit Tatal si Fiul din Plugova, o baraca de muncitori de sub Cornereva si la final o casa parasita din Cornereva.

Dintre toate casa parasita a trezit cele mai multe ganduri si intrebari. Dupa mirosul de nelocuit, trandafirii salbatici crescuti in curte si lacatele ruginite am aproximat ca aici nu mai sta nimeni de mai bine de 10 ani. Si cand ploua si tu de adapostesti sub o aplecatoare, cu toata curtea in raza vizuala, nu poti sa nu te intrebi care e povestea casei: e parasita pentru ca au murit cei batrani, ori.poate s-au mutat mai la ses unde traiul e mai usor? Cum traiau, din ce isi castigau painea? Desi stam afara si toate usile sunt ferecate, casa miroase a abandon. Radu puncta corect ca desi fiecare casa locuita isi are mirosul ei, toate casele parasite miros la fel.
Urcarea pe Piatra Elisovei nu a fost usoara, caci drumul era in multe locuri rascolit de ploile recente si bicicleta grea ma facea parca sa urc cu frana de mana trasa. Dar totusi am impins mult mai putin decat m-am asteptat si am ajuns sus mult mai repede. In adancul nostru, de fapt, cred ca niciunul nu credeam cu adevarat ca vom iesi in culme in dupa amiaza asta.

Prin vant si sub un plafon de nori desi, spre Piatra Elisovei intr-un moment in care soarele ne-a zambit fugar.

Aici bate insa vantul si e frig. Vant nervos din laterala pe care nu stii daca sa te superi cand se infoaie mai sa te dea jos de pe bicicleta, sau de care sa te bucuri caci ususca pamantul. In orice caz dovedim gat dupa gat si norii care alearga deasupra noastra fac ca locurile sa para si mai interesante. Pedalam cot la cot pe drumuri de iarba, intrand si iesind din valuri de ceata umeda, bucurandu-ne de scurte momente de lumina si cautand un loc de cort pentru la noapte.  L-am gasit langa un mic bordei, cladirea lui oferindu-ne si un adapost binevenit pentru ultima scuturare de nori a zilei. Se anunta o noapte rece si sacul meu de puf e inca pe drum….

Track si date aici:
https://www.strava.com/activities/2334713531

Text: Mihaela.

Plecarea din Herculane, cu un singur scop pe ziua de azi, sa nu udam hainele uscate cu greu in ziua anterioara.
Prima pana si prima pauza de ploaie, pe drumul spre Cornereva.
Inca o ploaie, inca un adapost si Mihaela uitandu-se cu speranta spre bucatica de cer senin ce se vede in zare.
Urcand spre Piatra Elisovei.
Ultimele capite sunt coborate spre sat in timp ce iarba de anul acesta creste cu avant.
Inca o ploaie, inca un adapost, de data aceasta la una din multele case si catune parasite din zona.
Tuneluri de verdeata si stinghere raze de soare.
Dupa 4 reprize de ploaie pe ziua de astazi in sfarsit un pic de cer senin. Si da, inca avem hainele uscate.
Piatra Elisovei
In sfarsit in culme. In departare piatra Elisovei.
Ultima intalnire cu soarele pe ziua de azi.
In intrecere cu ploaia si cu intunericul pentru a gasi un loc de cort pentru seara asta.
Probabil unul din cei mai fotogenici stejari intalniti pana acum pe cararile pe care le-am strabatut pana acum

Negoiu morning glory, intr-o zi perfecta de toamna

Noaptea la Caltun a fost linistita si extrem de calda. Aproape ca am dormit cu sacul deschis pe jumatate si suntem convinsi ca daca dadeam crezare prognozelor care anuntau inca de miercuri minime pozitive, puteam sa mergem linistiti cu sacii de vara scutind astfel aproape 1kg. Sau luam mai multe dulciuri, spre linistea lui Radu. Vantul de cu seara s-a oprit definitiv si la ora 5.50 cand ieseam pe usa refugiului avem parte de aceeasi atmosfera linistita ca si ieri, cand urcam pe Vistea. Muntele isi tine din nou respiratia inainte de rasarit. Diferenta fata de ziua de ieri este ca pana pe Negoiu avem mult mai mult de tropait si la mine cel putin, dimineata motorasele merg mai greu. Lumina ne gaseste pe curba de nivel ce precede urcarea in Strunga Doamnei. Ma uit si poteca spre Strunga Dracului pe care am mers acum 3 ani de zile cu Claudia e aproape invizibila, acoperita acum de lespezile subtiri si plate generate parca continuu de munte.

Negoiu imi pare un munte batran. Totul pe el se misca, e in dezordine, in nepasare…Ma duce cu gandul la o ruina, un munte in descompunere care naparleste pietre. Si pe Negoiu, ca si ieri pe Vistea, dam de un cuplu care si-a petrecut noaptea pe varf, de data asta facand bivuac. Dupa 15 minute o luam din loc, caci in fata ne sta profilul neregulat al Custurii Saratii si indicatorul din Saua Cleopatrei care anunta 4h30 pana in Saua Scarii nu e chiar incurajator.

Din Custura imi aduc aminte suprinzator de multe pasaje , chiar daca cu Claudia am parcurs-o in sens invers. Ma simt stangace si inceata caci corpul meu a pierdut bruma de usurinta a miscarii pe care o stransesem in ultimul an de catarat (2013) si acum doar mintea stie sa mai stea si sa judece drept si prudent pasajele. In orice caz, parcurgerea Serbota => Negoiu mi-a parut ceva mai facila decat cea in directia E=> V.

Iesim din Custura dupa 1h30 si dupa ce coboram de pe Serbota ne cautam un loc cu soare si ferit de vant pentru brunchul zilei. Aceeasi reteta ca si ieri: porridge cu agrise si cafea, dar substantial mai multa miere spre bucuria lui Radu. E ultima zi pe munte, asa ca nu mai chivernisim nimic, din contra, folosim tot ce avem ca sa usuram bagajele. De Musceua Scarii uitasem cu desavarsire si Scara trece mai usor decat ne asteptasem. Din motive de logistica hotaram sa ne retragem prin Barcaciu si ca atare ne permitem sa ne lungim maxim pana la Lacul Avrig. Daca acum 3 ani aici muream de cald cu Claudi si ne balaceam cu picioarele goale in apa, acum lacul e inghetat bine, cu 6-8 cm de gheata. Dupa cateva poze intoarcem spatele crestei, scapam si de vant si pornim coborarea, care trebuie spus ca nu e nici pe departe ce mai eficienta varianta, avand in vedere ca dupa ce ajungi in fundul vaii, urci lin si mai ales lung spre cabana.

Aici e o liniste aproape desavarsita, deci nicio sansa sa ne lipim de cineva la o ocazie spre Avrig. Nea Petre ne ajuta cu niste numere de taxi si pana la urma gasim pe cineva sa vina sa ne ia si sa ne duca pana in Avrig, sau poate chiar pana in partea cealalta a cresetei, in Breaza, unde aveam masina. Pe coborarea serupita de la cabana imi tin mintea ocupata cu tot felul de lucruri, doar doar mai uit de genunchii, tibia stanga si pingeaua stanga care ma dor. Prea multa coborare strica, mai ales cand ea vine pe fondul unei lipse de antrenament specific. MTBul si trekkingul nu au chiar toate lucrurile in comun.

Pe Valea Avrigului este frig si aerul rece si umed de aici prevesteste parca primele zile de iarna. Desi toamna care tocmai se incheie putea fi mai bogata in ture, cele trei zile in Fagaras, zile cu soare, cu liniste, zile de intimitate cu muntele au sters multe weekenduri mai putin reusite cu buretele.

Text: Mihaela.

Ora de aur.

Ora de aur.

In departare tot e un flux, umbrele si culorile jucandu-se cu crestele Fagarasului.

Am invins!

Am invins!

Un bivuac la inaltime, bivuac ce nu a fost chiar atat de infrigurat din spusele oamenilor precum pare din poza.

Un bivuac la inaltime, bivuac ce nu a fost chiar atat de infrigurat din spusele oamenilor precum pare din poza.

Panoramic.

Panoramic.

Urmatoarea bucata: Custura Saratii.

Urmatoarea bucata: Custura Saratii.

Micul dejun de la ora 10, cu terciul nostru cel de toate zilele.

Micul dejun de la ora 10, cu terciul nostru cel de toate zilele.

Avrigul inghetat bocna ce scotea sunete de pe alta planeta.

Avrigul inghetat bocna ce scotea sunete de pe alta planeta.

Sfarsit de zi si de tura cu o coborare de aproape 2000 de metri pana in civilizatie.

Sfarsit de zi si de tura cu o coborare de aproape 2000 de metri pana in civilizatie.

Elvetia de Romania, schi pe valea Tiganesti

Peretii ce strajuiesc valea Tiganesti se ridica impunatori in fata noastra atunci cand iesim in cele din urma din padure dupa o ratacire crunta de o ora si un pic. Sunt aproape 1000 de metri diferenta de nivel dintr-un foc si cu padurea acoperita in straie veritabila de iarna ai putea zice ca te-ai teleporat oriunde in Alpi. Frigul musca puternic din obraji, un -15 grade ce se simte pe cat de crancen la umbra pe atat de bland in zonele in care iesim in soare.

Pacat ca e deja tarziu si ca soarele a iesit abia dupamasa de dupa plafonul gri de nori. Bine asta nu ca nu noi ne-am fi miscat prea bine la urcare, unde am avut parte de o boschetareala de toata frumusetea atunci cand am parasit poteca de Malaiesti. O ora pierduta si o panta abrupta arata pe schiuri mai tarziu reusim pana la urma sa invingem si sa ajungem in locul din care am plecat, cu poteca in fata si cu drumul deschis spre Malaiesti.

Cu toate astea cele cateva ore de soare de care am avut parte la urcarea pe Tiganesti au compensat din plin si rataceala, si efortul si cerul innorat din prima parte a zilei. E o pustietate si o liniste aproape totala, se aude doar zgomotul ritmic al alunecarii focilor pe zapada neatinsa, in timp ce din cand in cand cate un nor fugar isi face aparitia pe cerul incredibil de albastru. In departare se vede Postavaru in aceleasi straie de iarna, cu zgomotul si harmalaia celei mai frecventate statiuni de schi din Romania in timp ce pe portiunea din Valea Tiganesti pe care urcam acum sunt destul de convins ca nu a calcat picior de om in ultima luna.

Urcam pana ce depasim in altitudine poteca ce vine de la Malaiesti si ne punem schiurile in picioare la fix pentru a prinde ultimele raze de soare in prima parte a coborarii. Iar de aici a urmat proabil cea mai distractiva coborare pe anul asta, mai ales in portiunea de mijloc a vaii unde practic cu putin tupeu si curaj puteai trece din perna de zapada in perna de zapada intr-un peisaj ce parea mai degraba rupt dintr-un film SF decat din ceva de pe planeta asta. Nu sunt multe iernile in care e zapada pentru a cobora pe aici pana la masina si nu sunt multe zilele in care chiar e placut sa schiezi pe astfel de perne de zapda. Dar iata ca astazi planetele s-au aliniat si avem noroc cu o astfel de zi.

In schimb pe langa sectiunea e balaureala aproape verticala pe schiuri din prima parte zilei probabil cel mai amuzant moment pentru mine a fost acela in care am reusit amerizez in raul in partea inferioara a vaii dupa ce a nimerit o bucata de gheata pe un traverseu. Amerizare care a fost pe cat de spectaculoasa pe atat de fara urmari, singurele victime fiind o manusa ce putea fi stoarsa si un schi ce nu a mai alunecat deloc cum trebuie pana jos, chiar cu efortul de a da jos gheata de pe el de cateva ori.

Lanturi in adevaratul sens al cuvantului.

Lanturi in adevaratul sens al cuvantului.

Cautand cele 10 ore de soare promise pentru ziua de azi.

Cautand cele 10 ore de soare promise pentru ziua de azi.

1.5 metri e zapada.

1.5 metri e zapada.

Norul si Postavaru.

Norul si Postavaru.

Puf cat cuprinde.

Puf cat cuprinde.

Inaintand pe firul vaii, printre brazi impodobiti de zapada.

Inaintand pe firul vaii, printre brazi impodobiti de zapada.

Scoasa din context poza asta ar putea sa fie pe oriunde prin Elvetia.

Scoasa din context poza asta ar putea sa fie pe oriunde prin Elvetia.

Tot la deal.

Tot la deal.

DSC03362.jpg

DSC03370.jpg

Ultima raza de soare si echiparea pentru o coborare de 1000 de metri.

Ultima raza de soare si echiparea pentru o coborare de 1000 de metri.

Numai pulver.

Numai pulver.

DSC03400.jpg

Perne si pernite si distractie pe masura.

Perne si pernite si distractie pe masura.

Inainte de canionul si de raul in care am reusit sa fac din pacate o mica baie inoportuna.

Inainte de canionul si de raul in care am reusit sa fac din pacate o mica baie inoportuna.

Sierra de Grazalema si Alcornocales, in mod de bikepacking

Ziua 3 – Sambata – Sierra de Grazalema

Nu ne lasam cu buteliile si ne pierdem pe stradutele din Ronda in speranta ca vom gasi buteliile potrivite sau macar un arzator Campingaz. Nu avem sansa asa ca ne paste in continuare mancare rece.

Cum mana mea e mai bine si Radu viseaza la cort, natura si iarba verde, punem bagajele pe biciclete si pornim in mod bikepacking sa descoperim 2 parcuri naturale: Sierra de Grazalema si Alcornocales. Pe primul incepem sa il tesem constiincios pe toate partile. Dupa prima ora de pedalat in care ma intreb de 10 ori de ce nu am continuat sa facem ture de o zi in circuit si fara bagaje, ca sa te poti bucura cu adevarat de cursiera, ma reobisnuiesc atat cu apasatul aprig in pedale, cat si cu modul in care se simte bicicleta incarcata in curbe. Drumurile pe care mergem sunt insa in egala masura pitoresti si pustii.

In Grazalema facem cumparaturi, invartindu-ne putin prin inima unui pueblo blanco si continuam cu gandul sa gasim un loc de cort. Daca de regula incepem sa ne uitam dupa un loc de cort cam cu o ora inainte sa se intunece, pentru ca Spania nu e foarte darnica in asemeanea locuri, de data asta ne-am extins intervalul de cautare la 1h30 min. Nu e delic simplu cand pe stanga si pe dreapta ai ori garduri nesfarsite, ori versanti abrupti si neprimitori. Dupa prima ora in care nu am gasit absolut nimic (si trebuie spus ca pentru Spania ne-am coborat standardele destul de mult) ne iese in drum un camping si il salvam in memorie caci e foarte posibil ca cel mai wild loc sa fie pana la urma un camping. Hotaram sa mai mergem totusi o jumatate de ora si cu 5 minute inainte sa expire timpul limita ochiul nostru format gaseste sub noi un petec generos de iarba. Fara gard, ascuns de drumul mare si mai presus de toate cu apa, e o raritate absoluta pentru Spania. Paraul e cald ca intr-o zi de vara romaneasca, asa ca ne si imbaiem cat sa dam transpiratia jos de pe noi. Maine continuam explorarea celor doua parcuri naturale in directia Tarifa- cel mai sudic punct al continentului.

Ziua 4 – Duminica- Arcornoclaes

Cred ca fara voia noastra am gasit singurul loc din Andaluzia unde erau sanse sa se puna roua pe cort. In rest am dormit insa nederanjati si in ciuda pronosticurilor optimiste facute de Radu cu o zi inainte, nu plecam decat dupa 10.30. Caci deh, cortul trebuie sa se usuce, porridgeul sa se umfle etc.
Mai rau chiar, pana pe la 12 cand plecam din Ubrique abia facusem 10 kilometri. De acolo prindem o prima urcare superba pe niste serpentine ce ne poarta parca prin primavara pana la granita dintre doua parcuri naturale: Grazalema si Arconocales.

Intr-un fel toate mini-concediile de la sfarsit de februarie si de inceput de martie sunt o modalitate de a te bucara de primavara de mai multe ori. Cum a fost spre exemplu si dimineata petrecuta in lunca raului, cu iarba ce mirosea a proaspat, cu roua si cu ciripit de pasarele.

Intr-un fel toate mini-concediile de la sfarsit de februarie si de inceput de martie sunt o modalitate de a te bucara de primavara de mai multe ori. Cum a fost spre exemplu si dimineata petrecuta in lunca raului, cu iarba ce mirosea a proaspat, cu roua si cu ciripit de pasarele.

Daca primul are urcari serioase si pasuri, al doilea este mai mult o zona de dealuri suprinzator de bogate in vegetatie, arbustii si copacii crescand pe un sol destul de arid, granitic ca aspect. Drumul se scurge ondulat pe coasta acestor dealuri, lipsit de trafic si fara diferente mari de nivel. Perspectivele sunt initial limitate si blocate de vegetatie dar cand ne apropiem de limita parcului, incepem sa recunoastem la orizont masive prim care am fost zilele anterioare (Sierra de las Nieves de ex.).
Coboram lansat spre Jimena de la Frontera de unde aprovizionam cu paine si portocale de la o benzinarie, ca mai apoi sa ne incepem o data cu dupa amiaza drumul de reintoarcere spre masina. Cei 50 km ramasi nu sunt fezabili in orele de sfarsit de zi, asa ca va trebui din nou sa gasim loc de cort. Task de altfel cu grad sporit de dificultate in tara miilor de garduri. Pentru un om venit dintr-o tara unde poti sa te urci pe orice deal iti place si sa vezi apusul, ingradirea din Spania este frustranta si cand voi reveni acasa voi aprecia si mai mult libertatea de miscare de care avem parte zi de zi. Daca in orice alta tara imi permit sa caut cel mai fain loc de cort, aici ma multumesc daca gasesc ceva fara gard si care sa nu fie la marginea drumului. Radu spune ca drumul are grija de drumet si pana acum asa a fost, gasind mereu la timp apa de baut, mancare, apa de spalat. Doar cu locurile de dormit e mai complicat, caci drumul ar ajuta, daca ar fi lasat liber si nu incorsetat cu garduri. Gasim la limita ceva, intr-o padurice pe coama unui deal si ma bucur sincer ca de maine scap de stresul asta.

Luni ziua 5- Grazalema again

In afara de vizita unui mistret noaptea a trecut fara evenimente notabile. Abia dimineata cand ne strangeam bagajele am observat ca in saua in care ne instalasem ajungea o poteca de animale. Vantul ne face sa ne miscam repede si o luam din loc repejor, cu gandul de a ajunge mai repede inapoi la masina. Cea mai faina portiune a acestor ultimi kilometri a fost un drum secundar ce lega Algatocinul de firul vaii prin care trece calea ferata. Aici nu ajunsesera inca gardurile si banda ingusta de asfalt se strecura printre livezi de un verde crud, tinandu-se totusi pe versantul drept al unui canion cu talveg stancos.
Ultima urcare spre satul unde avem masina (Benaojan) se scurge incet, pe un asfalt zgrumturos si in plin soare, bagajele atarnand parca ca niste pietre de moara. Pana si Radu e fericit sa scape de ele si sa se suie pentru cateva ore pe cursiera usoara.

Incarcati si gata de drum.

Incarcati si gata de drum.

Cele 6-7 kilograme in plus se simt cat se poate de serios pe orice urcare mai abrupta.

Cele 6-7 kilograme in plus se simt cat se poate de serios pe orice urcare mai abrupta.

In fata Sierra de Grazalema si un front de nori ce au omorat pe ziua e azi orice lumina interesanta.

In fata Sierra de Grazalema si un front de nori ce au omorat pe ziua e azi orice lumina interesanta.

A7203623

In centru ceva intre sarbatoare, o zi normala de sambata si un ultramaraton in desfarurare.

In centru ceva intre sarbatoare, o zi normala de sambata si un ultramaraton in desfarurare.

Un supermarket numit speranta.

Un supermarket numit speranta.

Singurul pas al zilei, la 1200 de metri. De aici urmeaza 800 de metri de coborare pana in El Bosque.

Singurul pas al zilei, la 1200 de metri. De aici urmeaza 800 de metri de coborare pana in El Bosque.

Cu sulul de biscuiti la purtator.

Cu sulul de biscuiti la purtator.

Rutina e seara, cu spalatacit si cu un loc de cort cat se poate de linistit in lunca raului.

Rutina de seara, cu spalatacit si cu un loc de cort cat se poate de linistit in lunca raului.

Spre Arconocales.

Spre Arconocales.

Asfalt perfect si un cer de cristal.

Asfalt perfect si un cer de cristal.

A7203713

Coborarea spre mediterana, cu temperaturi de peste 20 de grade si cu paduri cum nu ne-a mai fost dat sa intalnim pana acum.

Coborarea spre mediterana, cu temperaturi de peste 20 de grade si cu paduri cum nu ne-a mai fost dat sa intalnim pana acum.

Nu foarte aridul Sierra de las Nieves.

Nu foarte aridul Sierra de las Nieves.

Locul de cort de urgenta din seara asta ce a venit cu tot cu vizita noctura a unui mistret pe care cred ca l-a suprins putin cortul gasit in poteca.

Locul de cort de urgenta din seara asta ce a venit cu tot cu vizita noctura a unui mistret pe care cred ca l-a suprins putin cortul gasit in poteca.

Mega-conul.

Mega-conul.

Pueblos blancos.

Pueblos blancos.

A7203756

De aici tot la vale si inapoi spre masina.

De aici tot la vale si inapoi spre masina.

Drumuri secundare cu asfalt perfect.

Drumuri secundare cu asfalt perfect.

Aventura din timpul saptamananii: rasaritul de pe Piscul Baciului

Au trecut aproape 3 luni de iarna adevarata si incepem sa visam la aventurile din timpul saptamanii pe care le-am tot facut in ultimii ani in jurul Brasovului cu nopti petrecute la cort sau la bivuac in locuri faine, cu iarba verde, cu foculet si cu mirosul de fum ce staruieste in piele si in haine pana la prima spalare. Dar pana la primavara si pana la iarba verde mai e ceva asa ca trebuie sa ne descurcam cu ce avem, respectiv sa improvizam o varianta de iarna a aventurii din timpul saptamanii.

Un aer cald ne ia in primire atunci dupa ce Alin parcheaza masina la casa Nobilis, un aer de primavara ce a topit in cateva zile cam toata zapada de sub 1200 de metri. Asa ca luam schiurile in spate si bocanim in clapari pe drumul de tara ce trece pe langa casa Folea si merge catre Saua Joaca. E luna plina si un cer complet senin si poti merge aproape ca ziua.

Atunci cand iesim in poienile de sub Saua Joaca in fata se zareste zidul Crestei Craiului, de unde speram sa coboram pe schiuri maine dimineata. Pana si aparatul e de parere ca e lumina ca ziua si pot face poza dupa poza din mana. De doua luni de zile am renuntat la vechiul Nikon si am trecut la un vechi Sony si trebuie sa recunosc ca daca poti sa traiesti cu bateriile care se descarca pe banda rulanta la frig si cu ergonomia, oamenii chiar au inovat ceva in ultimii ani. Un exemplu e stabilizarea de imagine in obiectiv, si chiar e putin ireal sa faci poze din mana, noaptea, la 1/4-1/10 care chiar sa iasa. Mai sunt si alte lucruri care imi plac, respectiv faptul ca poti adapta cu usurinta ca orice obiective manuale vechi si faptul ca in combinatie cu obiectivul e cu aproape 900 de grame mai usor. Lucruri noi de invatat, avantaje si dezavantaje. Cert e ca nu exista aparatul perfect sau sistemul perfect. Exista doar compromisuri care ti pot potrivi mai bine sau mai rau.

Pe schiuri sau pe bocanci, cam acelasi lucru. In dreapta sus obiectivul pentru maine dimineata, Piscul Baciului.

Pe schiuri sau pe bocanci, cam acelasi lucru. In dreapta sus obiectivul pentru maine dimineata, Piscul Baciului.

Dupa ce trecem de “La Table” si de prima bucata de urcus luam din nou schiurile in spate. Alex care e in bocanci se misca in acelasi ritm in care ne miscam si noi, poate chiar mai bine daca punem la socoteala si tranzitiile astea iar eu nu sunt deloc convins ca din punct de vedere al efortului tura asta are sens cu schiurile in spate. Ramane sa vedem maine dimineata cand vom cobori de pe varf. Odata ce iesim din padure, zapada se transforma intr-o crusta tare si inghetata, speram sa schiem pe ea ca pe partie maine dimineata.

Si la refugiu, la fel ca si la plecarea de la masina e cald, mai ales pentru 1600 de metri. Mancam ce avem prin traista, rosii cu ceapa si cascaval pentru mine, avocado cu biscuite si zacusca pentru Alin, portocale pentru Alex dupa care ne bagam la somn si la caldura sacului de dormit. Dorm neintors si atunci cand suna ceasul la ora 5 ma trezesc uimitor e odihnit, la fel ca dupa noaptea petrecuta in urma cu cateva zile la stana din Iezer. Stiu ca poate parea greu de crezut dar sunt nopti in care am dormit mai bine ca acasa, iar trezitul matinal a devenit iarna asta un obicei si nu mai e nevoie de nici un fel de efort suplimentar. Ramane de vazut acum daca o sa pastrez acelas obicei si lunile urmatoare.

Strangem bagajele si plecam la 5:30 voiniceste spre varf. Zapada e inghetata si in portiunea de jos avem destul de mult spor cu schiurile, dar odata ce panta creste pieile nu mai prind si nu mai are nici un sens chinuiala. Asa ca dupa 300 de metri diferenta de nivel le luam din nou in spate si urcam pe coltii Gainii, intorcand din cand in cand pasul pentru a urmarii venirea zilei si a luminii dinspre rasarit.

Urcam cu spor la lumina frontalei. Sub noi poienile prin care am trecut in seara dinainte sunt inca luminate de luna.

Urcam cu spor la lumina frontalei. Sub noi poienile prin care am trecut in seara dinainte sunt inca luminate de luna.

Am mai zis si o mai zic, in momentele din jurul rasaritului si al apusului e un pic de magie, un pic de magie care rezoneaza destul e bine cu ceva din interiorul nostru. Stau si ma intreb daca nu e ceva ce e inscris cumva si in gene, cum e si cu statul in jurul focului. Poate in sutele de mii de ani si milioanele de generatii s-a inscris acolo ca venirea zilei inseamna siguranta, faptul ca ai scapat de intunericul noptii, o noua zi de vanat in care poti gasi hrana sau in cazul complet scos din ecuatie al omului modern, o ocazie de a urca intr-un varf de munte inainte de o zi de munca.

Urcam cu spor cu schiurile in spate si de data aceasta reusim sa ajunem pe varf inainte de primele raze de soare. Chiar avem timp din plin si ne imbracam pentru a nu pierde caldura acumulata in timpul urcarii. Deasupra noastra, arcul rosiatic al rasaritului inainteaza cu viteza spre Iezer si brusc zarim si cum apare si soarele, putin in stanga Bucegiului cu aceasi lumina filtrata de care am avut parte si in weekend la apus. Rupt din context pare putin ireal ca esti aici si ca peste 3 ore si un pic o sa fii la birou, la munca, intr-o cladire de sticla in mijlocul universului de beton al orasului. Sunt doua lumi pe atat de diferite pe atat de aproape. Iar noi nu putem decat sa fim recunoscatori ca putem face asa ceva..

Coborarea pe schiuri e si ea cat se poate de interactiva, mai ales in portiunea de sus. Cert e ca in primii 200 de metri nu prea s-a numit schi ce am facut. Pe partea stanga a coltilor zapada nu arata deloc bine asa ca am coborat tinand aproape muchia, dupa care am intrat pe tabla inghetata din dreapta coltilor. Au urmat 30 de viraje si 300 de metri diferenta de nivel pentru care a meritat sa caram schiurile pana aici. Marginal, dar a meritat.

Primavara, noroi inghetat si iarba la plecarea de la Casea Folea. Si schiori care se intreaba daca a fost bine ca au luat schiurile dupa ei.

Primavara, noroi inghetat si iarba la plecarea de la Casea Folea. Si schiori care se intreaba daca a fost bine ca au luat schiurile dupa ei.

Spre saua joaca, cu lumina ca ziua.

Spre saua joaca, cu lumina ca ziua.

Party-ul de seara, intr-o locatie cat se poate de selecta.

Party-ul de seara, intr-o locatie cat se poate de selecta.

Civil twilight.

Civil twilight.

Urcam cu spor la lumina frontalei. Sub noi poienile prin care am trecut in seara dinainte sunt inca luminate de luna.

Urcam cu spor la lumina frontalei. Sub noi poienile prin care am trecut in seara dinainte sunt inca luminate de luna.

Ski-Mo.

Ski-Mo.

O caprita la fel de matinala.

O caprita la fel de matinala.

Castigam altitudine in timp ce lumina soarele incepe sa aduca lucrurile la viata.

Castigam altitudine in timp ce lumina soarele incepe sa aduca lucrurile la viata.

Cam pe acolo ar trebui sa rasara.

Cam pe acolo ar trebui sa rasara.

Am infrant!

Am infrant!

Dracsinul si intinderea Fagarasului.

Dracsinul si intinderea Fagarasului.

A7203115.jpg

Nu chiar Baltoro, dar tot e frumos.

Nu chiar Baltoro, dar tot e frumos.

Doza de magie a zilei.

Doza de magie a zilei.

Piscul Baciului photo-shooting.

Piscul Baciului photo-shooting.

Pe muchie

Pe muchie

O tabla numai buna de schiat.

O tabla numai buna de schiat.

Soare si voie buna si cu bagajele facute in spate.

Soare si voie buna si cu bagajele facute in spate.

Pe data viitoare.

Pe data viitoare.

Inapoi la primavara, nu ai fi zis ca peste 3 zile vor fi din nou -15 grade.

Inapoi la primavara, nu ai fi zis ca peste 3 zile vor fi din nou -15 grade.