Category Archives: Aventuros

Drumul spre Chamonix, TMB ziua 3

Dimineata cand scoatem nasul din cladirea parasita si usor lugubra care ne-a servit drept adapost ne dam seama ca vantul din seara anterioara s-a oprit. Trebuie sa recunosc ca ignorand soriceii si paianjenii pe care doar eu i-am bagat de seama am dormit bine, dar in acelasi timp m-as porni cat mai repede la drum pentru a lua o pauza de dimineata intr-un loc mai frumos. Daca se poate si cu soare, cu atat mai bine.

Spre primul pas al zilei, Col de la Seine, avem putin de urcat, 300 de metri de diferenta de nivel pe care ii facem in mare parte pe bicicleta. Dam de un un alt refugiu inchis, de oameni care urcau din sens opus cu electricele si de o coborare de toata frumusetea spre les Mottes. Coborarea spre Franta e o reintoarcere in normalitate dupa zilele petrecute in Elvetia. Case si stane de munte care arata normal, o cisterna care imprastie cu bolta balega fermentata si putin mai in fata, in sat, cafea, branza si paine la preturi normale. Nu mai zic de internetul la discretie.

De cafeaua asta chiar aveam nevoie, pe de o parte pentru push-bike-ul de 500 de metri spre Col de la Croix du Bohnhomme, pe de alta parte si pentru bucata pana la col de Bohnhomme, un pushbike printre pietre si bolovani pe o curba de nivel ce nu se mai termina. Pe aici nu are nici un sens sa fii pe bicicleta, absolut nici un sens. Nici pe picioare nu e usor pe pietrele astea.

Din Col de Bohnhomme in schimb are din nou sens sa fii be bicicleta si dupa o pauza de masa in les Contamines (unde batea vantul, si la propriu si la figurat) pornim cu avant spre urmatorul col, Col de Voza. Deasupra noastra norii alearga deasupra Mont Blancului iar prin padurile prin care pedalam se aud cerbii boNcanind. Dupa tura din Calimani in care i-am confundat cu ursi teritoriali sunt destul de convins ca nu o mai uitam prea usor cum suna boNcanitul.

Soarele e la apus atunci cand incepem coborarea din col de Voza si crestele ce coboara spre vale arata intr-un mare fel. Nu acelasi lucru putem spune si despre coborare, un fost traseu de downhill transformat intr-o serie de fagase noroiase de care reusim totusi sa trecem cu ultima geana de lumina. Pe vale bate vantul, de data aceasta doar la figurat si pe cei 10 kilometri pe care ii pedalam pana in Chamonix cred ca vedem mai putin de 10 masini. E cel mai veritabil extrasezon, momentul in care turismul din zona isi trage rasuflarea pentru 2 luni inainte de inceputul iernii. Hoteluri goale, strazi goale si pustii si noi pedaland prin noapte cu ghetarii Mont-Blancului inca albastrii deasupra noastra.

In Chamonix avem parte de o intalnire cu Cristina, de o seara cu vin, paine si branza buna, de un prim dus dupa cateva zile si de o seara cu povesti din mai multe colturi ale lumii. Trebuie sa recunoastem ca e ceva mai bine decat inca o noapte petrecuta sub tarp. Atat de bine incat ziua urmatoare dormim pana tarziu, asteptand sa apara soarele si in Chamonix.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/6014666478

Asteptand soarele, in drum spre primul pas al zilei.
Ca pe tot traseul de pana acum ochii se indreapta spre silueta Mont Blancului
Cafeaua de dimineata, in les Mottes, cu internet la discretie pentru pauza de social media.
O ora de push-bike mai tarziu in Col de la Croix du Bohnhomme. De aici avea sa inceapa o traversare de o ora printre pietre in care bicicleta era in cel mai bun caz un bagaj comod.
O ora mai tarziu reusim in cele din urma sa ne urcam pe biciclete pe coborarea spre les Contamines.
Goana spre un supermarket numit speranta. Rezervele facute in Courmayeur erau aproape terminate.
Fantanile inalnite pe drum sunt absolut fascinante. Cea de fata, ridicata la 1881 te face putin sa te gandesti cat de mult s-a schimbat lumea si cat de mult s-au schimbat satele astea in aproape 150 de ani.
Ora de aur, pe ultma urcare a zilei, spre Col de Voza, cu cerbi boncanind in padurile de pe versantii opusi.
Sa tot stai sa urmaresti dansul norilor in astfel de locuri.
Schimbare completa de perspectiva in Col de Voza in momentul in care facem trecerea spre valea cu Chamonix.
Ultima geana de lumina si multa, multa liniste. Pe vale bate vantul, si la propriu, si la figurat. Extrasezonul e un moment tare bun sa vii pe aici daca nu esti prieten cu multimile, iar noi clar nu suntem.
Si un prim dus cald dupa ceva zile si o seara faina cu Cristina povestind despre colturi ale lumii in care chiar puteai sa calatoresti acum ceva ani.

TMB ziua 2, la poalele uriasilor

E ora 8 cand incepe sa se lumineze de ziua in camera de iarna a Refugiului Elisabeta. Afara o ceata laptoasa invalui refugiul, o ceata care se bate cap in cap cu prognoza de soare glorios pentru ziua de azi.

Ne apucam sa strangem sacii de dormit si sa indesam lucrurile in bagajele de bicicleta si incepem sa pregatim terciul de dimineata. Intre timp, ceata coboara putin sub refugiu si zarim la mai bine de 2000 de metri deasupra noastra culmile stancoase sau inzapezite ce tin de Grandes Jorasses si de Mont Dolent. E o priveliste ce merge numai bine cu clasica masa de dimineata, terciul cald cu fulgi de ovaz insotit de o mini cafea.

Legat de viata pe drum, inca imi vine un pic greu de crezut ca acum o luna de zile eram prin stepele nesfarsite ale Kyrgystanului, ca acum cateva zile pedalam speriati de ursi prin Calimani si acum pedalam in jurul Mont Blancului. Cu ocazia asta imi dau seama ca ar trebui sa ma apuc sa scriu cate ceva din fiecare din experientele astea, altfel parca simt ca le car in spate in rucsac si ca oricat de bine stai cu memoria, tot pierzi ceva din ele pe masura ce le tii prea mult in tolba.

Cand ne asezam in cele din urma pe saua bicicletei, ceata s-ar ridicat din nou,, iar noi coboram printr-o atmosfera bacoviana spre Val Ferret, loc in care in mod normal Tour de Mont Blanc urca din nou pe partea sudica a vaii. E un ocol pe care il faci doar pentru traseu si pentru priveliste, si pana la urma pentru asta suntem aici. Eu pariez in gand ca ceata se va ridica, Mihaela nu are chef sa faca nici un efort suplimentar astfel incat ne dam intalnire in Courmayeur la o pizza.

Pariul facut de mine pare pierzator in prima parte a ocolului. De la refugiul Bonatti incolo, in schimb, ceata se sparge in cateva minute, brusc si fara nici un avertisment, suficient incat sa iti cada putin fata atunci cand vezi ce se ascundea in spatele cetii.

E o zi perfecta de septembrie, cu un puf de zapada proaspata la peste 3000 de metri, fara nici un pic de vant si cu un cer ireal de albastru deasupra. Iar ghetarii si peretii Mont Blancului arata intr-un mare fel si iti atrag privirile din orice unghi.

E trecut de ora 12 atunci cand ajung in Courmayeur, Mihaela ma astepta la o pizza de la care aveam poate asteptari prea mari, facem cumparaturile la singurul supermarket deschis din zona si pornim din nou la deal spre Val Veny. De aici traseul nostru croseteaza din nou versantul din fata Mont Blancului, printre cabanute si partii de schi in prima parte, dupa care pe poteci pe curba de nivel. Poteca arata incredibil aici si am zabovi mult si bine la soare, in fata Innominatei pe unde pasii de cataratori ne-au purtat cu multi ani in urma.

Frigul in schimb ne face sa ne urnim din loc si sa coboram din nou in vale, in cautarea locului de bivuac din seara aceasta. Astazi nu am avem parte de o camera de iarna a unui refugiu ci de o cladire abandonata si usor lugubra, dar care e o pavaza cat se poate de buna pentru vantul de afara. Peste noapte, luna plina straluceste puternic printr-o fosta fereastra si ma trezeste cat sa ma intorc pe cealalta parte revenind la caldura sacului de dormit, simtind muschii obositi si imi dau seama ca a fost o zi plina. O zi buna de marcat in calendar, cum cred ca se vede si din poze.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/6014650356

Ce priveliste poate sa te scoata mai bine din sacul de dormit.
Dupa doua ore de pedalat prin ceata, soarele iese si pe poteca noastra. Si odata cu el, Mont Blancul incepe sa ne fure ochii.
Trail-ul cu privelistea perfecta?
Nici nu stii daca sa te uiti in fata sau la poteca.
Inainte de prima coborare a zilei.
Probabil cea mai fotogenica cismea intalnita pana acum
Nici push-bike-ul nu pare greu cu asa munti peste drum
Punta Innominata, Mont Blanc si Aquille Noire.
Oprirea pentru pauza de masa.
Ultima raza de lumina, sau momentul in care trecem de la tricou si pantaloni scurti la toate hainele pe care le avem in rucsac.
Coborarea spre Val Veny si ea cu o poteca de toata frumusetea.
Sunt curios cat va ramane din ghetarii acestia in 10-20 de ani.
Din categoria lifestyle pics, adapostul nostru pentru seara aceasta, pe tarp dar feriti de micul uragan ce s-a pornit pe seara.

O zi pe Via Transilvanica, de la Biertan la Sighisoara

Dimineata satul “suna” mult mai natural animat de zgomotele uzuale, caci animalele cer atentie si nu au cum sa stie ca e sarbatoare au ba. Peste noapte am ramas fara apa, asa ca hotaram sa coboram in Copsa Mare unde, la micul dejun, in loc de pasca si cozonac avem clatite cu gem, carate o zi intreaga in rucsac. Cu glicemia la cote normale ne asternem in sfarsit la drum. Dimineata prevesteste o zi glorioasa, cu soare darnic, care va lasa probabil primele urme de bronz ale anului. Prin locurile de azi, Via Transilvanica are un profil “de fierastrau”, sarind fiecare muchie si coborand in sate. Uneori urcarile sunt abrupte, alteori, drumul ne poarta in linii frante ce indulcesc panta.

Prin zonele deschise, soarele face legea si cand nu adie nici vantul, se simte aproape ca o zi de vara. Prin padure sunt destul de multe portiuni cu noroi, cel putin pana deasupra Malancravului si asta ma face sa ma gandesc ca alegerea perioadei ideale pentru a parcurge Terra Saxonum din Via Transilvanica trebuie facuta cu mare atentie si cu un gram de inspiratie. Prea devreme inseamna noroi, vreme instabila. Prea tarziu inseamna prea cald, prea uscat…

Adevarul e ca primii 30 km merg destul de incet. Recuperam insa in partea a doua a zilei cand avem super spor si ajungem destul de devreme in Sighisoara, astfel incat avem timp atat pentru o vizita scurta prin cetate, cat si pentru cateva aspecte administrative, precum incarcat electronice si facut cateva cumparaturi la un magazin pe care l-am gasit in mod inexplicabil deschis in prima zi de Pasti. Dar cum la bikepacking nu se rateaza nicio ocazie de realimentare, ne conformam si noi si ne refacem proviziile.

Cat timp ne-am invartit prin oras, am depasit si ploaia regulamentara a zilei, asa ca putem porni linistiti sa cautam loc de cort. Lasam pentru o perioada Via Transilvanica si prindem o poteca ce aparea ca fiind extrem de frecventata pe Strava heatmap, nimerind cam fara voia noastra, dar cu bucurie, in bike parkul orasului. Urcarea ne vrajeste. O poteca in serpentine, perfect ciclabila, cu sol pietros, neafectat de ploaia recenta, strecurandu-se lin prin padurea de fag ce musteste de apa.

Ploaia de acum o ora a aprins si mai tare verdele crud al fagilor si a dat padurii o tenta luxurianta, transformand-o in versiunea europeana a junglei. Umiditatea din aer mi-a deschis toti porii si simt cum transpir instant. O transpiratie lipicioasa pe care imi vine sa o ostoiesc cu toata apa ce se scurge de pe frunze. Duc cateva ramurele tinere la buze si le sorb apa din causul abia format. Apa de mai, apa cu viata, apa cu verde. Liziera padurii spre care mergem nu ne ofera niciun loc propice de cort, asa ca ne vedem obligati sa il punem pur si simplu intr-un loc mai uscat, cu putina iarba, ceva frunze si speram noi, cu cat mai putin jir. In seara asta duc boschetarismul bikepackingului la extrema, caci din lipsa de izvoare si nevrand sa irosesc in apa din bidoane, ajung sa dau jos noroiul de pe picioare cu gel dezinfectant… Macar sa stiu de ce l-am carat dupa mine atatea zile. La finalul procesului sunt convinsa ca au murit toti virusii, nu doar de pe maini, ci si de pe picioare.

Text: Mihaela.

Zile anterioare:

http://www.diaconescuradu.com/colinele-transilvaniei-sau-peste-drum-de-fagaras

http://www.diaconescuradu.com/via-transilvanica-de-la-medias-la-biertan

Track si date (strava):
https://www.strava.com/activities/5231706023

Track gpx + alte informatii utile:

Dimineata, prima geana de lumina deasupra Biertanului. Zgomotul petrecerilor din seara anterioara a fost inlocuit de cantecul pasarilor si al animalelor de ograda din sat.
Pauza de mic dejun in Copsa Mare. Sunt curios daca intr-un moment al istoriei Copsa Mare chiar era mai mare decat Copsa Mica.
Un punct de popas de 5 stele pe drumul spre Sighisoara.
Loc echipat si cu cuier.
Soarecele si cascavalul, noi si bicicleta.
Fatade vechi, fatade restaurate. Fiecare cu farmecul ei.
Fractali si primavara.
Biserica fortificata din Malancrav, printre papadii si livezi de pruni.
Fiecare sat are cel putin o cismea sau o fantana cu apa rece si buna de baut.
O lunca de parau in curs de revenire la viata.
Gasca numeroasa a grupului din Odorheiul Secuiesc cu care ne-am intalnit si in ziua anterioara.
O Sighisoara destul de lipsita de turisti, mai ales daca ne gandim la weekend-ul prelungit de 1 mai.
Dupa o ploaie torentiala, cu tot cu tunete si cu fulgere, care ne-a prins din fericire in oras, e timpul si pentru un curcubeu
Potecile de urca din Sighisoara in directia Viscri, o placere si la urcare si la coborare, chiar daca avem casa in spate.
Verde crud.
Locul de cort iesit in cale pentru seara asta.

Colinele Transilvaniei, sau peste drum de Fagaras

In tura asta am reflectat mult la a gasi un raspuns complet la intrebarea :”De ce nu vine lumea cu noi in turele de bikepacking?”. Si cred ca am si gasit o explicatie. Cand cauti intersectia a doua multimi (matematice) mici, nu poate sa iasa decat ceva si mai mic. Prima multime e cea formata din oameni carora le place sa mearga la ture de bicicleta de mai multe zile. Apoi ai multimea de oameni care accepta sa mearga zile la rand dormind la cort, avand doar hainele de pe ei si hainele de dormit, care nu au o problema sa se spele la rau sau chiar sa se culce nespalati, care isi permit un echipament usor, caci la bikepacking nu prea poti merge cu rucsacul de 80 l. Din intersectia acestor doua multimi ramane o mana de oameni, care e si mai greu de mobilizat de sarbatori, cand lumea alege de regula sa se stranga in familie. Daca de Craciun urmam si noi tiparele, de Pasti, chemarea primaverii e prea puternica. Anul asta am dezbatut indelung unde sa mergem sa o cautam, caci ne saturasem de ritmul ardelenesc in care a venit primavara la Brasov. Lista scurta cuprindea Cernei/ Mehedinti, Poiana Rusca si Via Transilvanica. Nu ma intrebati prin ce algoritm a castigat ultima. Probabil a fost un cumul de factori: apropierea de Brasov, promisiunea Fagarasului inzapezit, dar si a verdelui hipnotizant al padurilor de fag.

Dacia, locul in care lasam masina, ne intampina cu caldura. La propriu. Nu avem niciun gand sa i ne opunem. Din contra. Ne plictisisem noi asteptand-o, de ajunsesem sa credem, asa pe jumatate, ca ne-a uitat anul asta. O primim deci cum se cuvine, la tricou si pantaloni scurti. Trebuia poate sa ne gandim ca soarele acela dogoritor de aprilie nu e semn bun, dar ne-am lasat mintiti frumos vreo 30 de minute. Pana a inceput ploaia. O ploaie din aceea de vara inceputa pe nesteptate. Un singur nor era pe cer, si noi ne-am nimerit fix sub el. Radu e frustrat de tradarea pe care ne-a pregatit-o prognoza. Eu primesc stropii calzi si grei pe mainile si picioarele goale, ca o promisiune a verii ce va veni.

Cand ajungem in Cobor si reusim intr-un final sa ne adapostim putin, suntem uzi din cap pana in picioare. Ma rog, doar picioarele au scapat. Clar nu e un inceput bun de tura, cand ai la tine un singur rand de haine. Insa moralul isi revine usor, usor, in ritm cu soarele si vantul care ne usuca, si pe scurta urcare de dupa Cobor ne e din nou (mai) bine. Inca nu reusim sa ne dam seama cum au ajuns Hoinarii din Timisoara, fix aici, dar clar e un loc sigur pentru orice lockdown.

Ziua de astazi are 90% drum (asfalt sau drum de tara) si iesim de pe el, doar ca sa gasim un loc de cort, pe muchia ce merge deasupra drumului Rotbav-Baile Rotbav. Ne mai desparte o singur lant de culmi de Fagarasul cel mare, ce din cauza iernii tarzii se vede parca mai alb ca niciodata. In fond, asta este motivul pentru care am facut ocolul prin sud si vom avea maine de pedalat 60 km pe asfalt. Locul de cort pe care il gasim nu dezamageste. Iarba proaspata, intreaga creasta ce se desfasoara in fata noastra, cu focus pe Valea Sambetei si caldarea omonima, un apus care se scalda in nuante de rosu la mana noastra dreapta si un foc “la groapa”.


Dimineata zilei de sambata ne gaseste gonind la vale pe pajisti pline de papadii. Diente de leon sau Löwenzahn in doua din limbile pe care le vorbesc/ studiez. Nu am idee pe ce filiera a ajuns cuvantul papadie la noi in romana. In orice caz, este timpul lor, caci se ivesc mari si carnoase oriunde este putina iarba.

Cu exceptia portiunii Rotbav-Cincu care merge pe un drum prost de tara (DJ50A), in rest avem parte de asfalt bun si foarte bun pana la intrarea in Medias, unde vom prinde Via Transilvanica. 

Text: Mihaela

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/5219515273

Sau in format din care se poate descarca si gpx-ul pentru toata tura:

No more Dacia! Peste 20 de grade. Nici nu puteam gandi ca in 30 de minute o sa ploua torential.
O ora mai tarziu, udati si deja partial uscati, in drum spre sudul colinelor
Locul mult cautat. Pentru cort, pentru poze, pentru foc. Pentru o prima noapte de primavara petrecuta afara.
Ghiciti caldarile.
Pregatirile pentru seara.
A se observa elementul cel mai important de decor. Sosetele puse la uscat /aerisit.
Primavara prin Tara Fagrasului
Ultima raza de soare
Cu focul in poala si cu mirosul de fum in nari
Aprins
Ora albastra
Sa tot avem parte de astfel de seri si de nopti sezonul acesta…

Holbav, mtb si inceput de primavara

Privind in acelasi timp afara cat si la pozele de anul trecut imi dau seama ca primavara aceasta a fost cea mai intarziata din cele pe care le-am trait. E sfarsitul lui aprilie si abia acum incep sa apara primele semne ale primaverii in jurul Brasovului in timp ce muntii inzapeziti sunt acoperiti de un strat de zapada mai gros decat in multe din iernile din ultimii ani.

Astazi e si prima zi cu soare dupa aproape o saptamana Bacoviana asa ca planul zilei e cat se poate de simplu: cat mai mult timp petrecut afara si daca e posibil o supradoza de Vitamina D.

Dimineata incepe cu o incercare esuata de cauta copaci infloriti spectaculos in Brasov, si cu un pic de MTB pe Canal si pe Triunghiul Galben, unele din putinele poteci din Postavaru ce la momentul acesta nu au cazaturi sau zapada.

Partea a doua a zilei e intregima dedicata Holbavului, unei mici initieri in MTB pentru Claudia si pentru Ingrid si nu in ultimul rand socializarii si pozelor. E incredibil de fain pe dealurile de aici, mai ales daca prinzi o zi cum e cea de astazi. Chiar daca am venit pe aici de o multime de ori de cand ne-am mutat in Brasov tot mai descoperim drumuri noi, gospodarii asezate care de care mai estetic si locuri pentru cadre faine.

Probabil o sa mai dureze 2 saptamani pana cand primavara se va instala din plin pe dealurile de aici si cu siguranta in momentul respectiv o sa trebuiasca sa revenim pe aici pentru a vedea cum arata dealurile si in verdele crud al primaverii.

Si pentru a incheia o zi petrecuta complet pe bicicleta la apus urc impreuna cu Mihaela pe un varf de deal si petrecem mai bine de ora privind schimbarea graduala a culorilor. E liniste, nu bate deloc vantul, din departare se aud animalele de la gospodariile din zona si Craiul cu Valea Crapaturii se ridica maiestuos in fata noastra. Un prim apus petrecut in tihna caci astazi e prima zi de weekend dupa ceva vreme cand putem reveni acasa mai tarziu de ora 20:00.

Jurnalul mai plin de demoni al Claudiei aici:
https://www.meetsun.ro/povesti-cu-bicicleta/cu-bicicleta-pe-dealurile-holbavului/

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/5185898127

Sau in varianta cu track gpx ce merge descarcat oricum:

Prima pauza, in varf de deal, cu Fagarasul si Iezerul in departare.
Ingrid, la prima tura pe MTB de anul acesta.
Claudia si o roata cu Craiul in fundal.
Drumuri numai bune pentru roatile bicicletei si o zi de nota 10.
“Up close and personal” cu Magura Codlei, acest munte pe care poti sa-l recunosti de oriunde din jurul Brasovului.
Claudia, furia roz cu picatele si in departare Bucegiul.
Estetic la superlativ. In acelasi timp criminal de abrupt atat la urcare cat si la coborare.
Pauza si odihna
O ultima sesiune de Vitamina D inainte de a cobora la masini.
Detalii.
Momente de tihna in asteptarea apusului.
Luna plina, mesteacanul alb, norii aurii si o liniste aproape deplina.
Un alt unghi, de data aceasta spre Crai si spre Iezer
Sfarsit de zi.


Muntii Cernei, in regim de bikepacking


Cand faci bivuac la 2000 m te astepti ca soarele se te trezeasca bland, o data cu rasaritul, incalzind atmosfera si prelungind cu jumatate de ora sederea in sacul de dormit. Asta daca in ecuatie nu intra si ceata si norii, care au subminat rasaritul de azi. E ora 8 si e 0 motivatie sa ne mobilizam. Radu gateste din sacul de dormit si terciul si cafeaua calda rezolva restanta soarelui. Care ajunge la noi pe la 9. 30, fix cand o luam din loc. Planul pentru azi ar fi sa coboram in Cornereva pentru realimentare, doar ca in fata ne sta o mare de varfuri total necunoscute.

Oricate jurnale ai citi si oricat de bine ai incerca sa iti faci temele (chestie care nu s-a intamplat, caci Radu oricum deseneaza din avion turele, iar eu dupa Transalpina de joi nu am stiut cum sa ma impart intre dus, facut bagaje si somn), nimic nu se compara cu experienta de la fata locului. Plus ca uneori sunt diferente importante intre a merge la trekking si a avea si o bicicleta dupa tine, in sensul ca ce poate fi o poteca buna la trekking, sa nu aiba prea mult sens cu bicicleta si ce poate parea un drum plictisitor de picior, sa pice numai bine la urcarea pe doua roti. Ca atare, toate varfurile ce ne stateau in fata (si sa tot fie vreo 10 bucati) erau terra incognita. Habar nu aveam ce vom putea ocoli, ce vom putea urca/ cobori, cat va trebui sa impingem/ caram bicicleta.

Lasam in urma legatura spre Tarcu (dar o retinem pentru o tura ulterioara de bikepacking sau schi de tura) si luam la rand 2-3 varfuri care au ca numitor comun radacina Prislop. Nefiind familiarizati cu zona, stam mult cu ochii in telefon, incercand sa recunoastem varfuri ori chiar masive intregi.

Ajungem decent in saua Mlacile, planul fiind ca maine sa revenim aici, din vale, dupa ce vom fi aprovizionat din Cornereva. Suntem fix deasupra raului Ses, care a scobit aici o caldare larga si domoala. Culmile abordabile descriu aici un semicerc larg, unele mergand roata spre Godeanu, altele spre Cernei. Varful Olanelor (tinta noastra temporara) marcheaza intrarea in Cernei. Tot cam pe aici se termina si ultima urma de drum, iar banda rosie coteste spre Godeanu. In saua de dinainte de varful Dobrii ne intalnim cu un cioban si intrebam de drum. Aflam astfel ca cel mai bine am ocoli varful “pe plai” si intelegem (se va dovedi ca in mod gresit) ca spre est ar pleca un drum ce coboara mai sus de Cerna Sat. Pe hartie planul parea bun, doar ca plaiul ala nu era aproape deloc ciclabil. Fiind putina lume care merge pe aici, poteca nu exista. Doar niste fire adancite de picioarele oilor, magarilor sau cailor cu care se mai urca la stani.

Spre dezamagirea noastra, de pe piciorul descris de cioban nu apare niciun drum, iar plaiul asta pare interminabil. Ne consolam cu ideea ca asa va fi pana pe Varful Babei, varf masiv, de unde ar trebui sa se desprinda piciorul nostru de coborare spre vest. Ocolim si varful Bandiloiu pe curba de nivel de pe versantul estic si in sa dam de o alta turma. Ciobanii sunt pe pozitii si ne trec de caini. Aflam astfel ca nu e nevoie sa urcam varful, fiind suficient sa urmam poteca ciobaneasca ce se vede clar la picioarele noastre.
O data ajunsi in culmea matematica, gasim un drum de iarba (vizibil din creasta), ce ne poarta peste cateva varfuri rotungite, intrand in padure si transformandu-se intr-un forestier in toata regula pe care coboram rapid in asfalt si ne mai oprim abia la magazinul din Cornereva pe care il stiam din ploioasa epica de la Dunare din primavara trecuta. Reaprovizionam si pornim spre pasul ce precede lacul de acumulare de la Poiana Rusca. Fix din pas pleaca doua drumuri laterale, stanga -dreapta. Il alegem pe cel din stanga si urcam spre o livada de pruni unde ne stabilim tabara de baza pentru noaptea asta.

Track si date aici:

Saua Suculetului – Vf Olanelor- Vf Babei-Pietrele Albe-Cornereva

https://www.strava.com/activities/4051559662

Micul dejun si cafeaua de la 2000 de metri, in asteptarea unei raze de soare care sa ne puna in miscare. Merisoarele si afinele au fost culese ad-hoc.
Gata de drum cu un pic de single-trail croit de motor si cu caldarile glaciare din Godeanu in dreapta.
Valurit.
In mijlocul pustietii, dupa peisaj putea sa fie foarte bine si in Mongolia. Valea raului Ses, mereu surpinzatoare.
O scurta bucatica de drum la intrarea in muntii Cernei.
Cinematic-pastoral.
Drumul nu dureaza mult si in curand revenim la “O poteca numita speranta”
Pe coborarea spre Cornereva.
In cautarea unul loc de cort, preferabil cu un loc pentru hamace.
Masa de seara, tot cu primus-ul in prim-plan.

Creasta Lotrului, ziua 3, Sterpu, Farcasu si Poiana Pietrelor

Ora matinala la care planuiam ieri sa ne trezim, s-a transformat de fapt in ora 7. Lumina e stearsa si neinteresanta, asa ca plecam repejor spre creasta. Hopul zilei e varful Sterpului un varf stancos cu o culme lunguiata pe care o vedeam de la stana de unde ne-am petrecut seara. Radu alege o abordare frontala. Eu si Cosmin speram sa putem fenta carry bike-ul aferent, urmand poteca pe curba de nivel pe care o vedem si pe Muntii Nostri. Doar ca nu ne iese, caci poteca nu e ciclabila, ba mai mult de atat, se pierde in dreptul unui picior secundar, ce coboara spre sud. Asa ca nu ne ramane altceva decat sa ii dam si noi tot in sus. Nici coborarea de pe Sterpului nu e chiar ciclabila, abia din sa ne urcam din nou pe biciclete. Farcasu si  Gircu trec usor, caci de acum avem chiar drum, diferentele de nivel sunt neinsemnate si incepem sa avem spor.

Varianta desenata acasa ne cobora spre Caineni. Pe noi insa ne-ar fi avantajat mai mult sa tragem cumva mai spre nord, caci aveam masina in Sibiu. Radu decreteaza rapid ca nu e nimic interesant in drumul anost ce se vede deja cum incinge versantii unul cate unul si alege (si pentru noi) aventura.

Ea se numeste varful Florii, iar de acolo o coborare sustinuta, dar ciclabila (aseamanatoare cu cea din Comisu, din Fagars) pana la nivelul padurii si o retea de drumuri de exploatare (alese cam neinspirat) care sa ne scoata in final intr-o alta culme cu orientare nord- estica, din care varful Poiana Pietrelor e cel mai important. Ploaia ne goneste din spate, reusim insa sa ii furam o pauza de masa scurta, cat sa fierbem trei supe, ultima noastra mancare din rucsac si apoi ne asternem din nou la drum.

In spatele varfului mentionat mai sus dam peste o stana de vaci si cerem sfaturi. Suntem indrumati spre o poteca prin padure ce avea sa ne scoata in Valea Lotrioarei. Ei bine, coborarea asta a definitivat una din cele mai frumoase ture de bikepacking de 3 zile pe care am facut-o pana acum. Care ar fi fost sansa ca o poteca de vaci, nemarcata, ce nu apare pe nicio harta, care incepe cu un culoar prin urzici, sa te coboare vreo 700 de metri diferenta de nivel, pe un teren variat si pentru unii (Radu) perfect ciclabil, cu suprafata relativ curata pentru cat de multi oameni merg pe acolo? Sansele erau minime. Mai repede pariam ca voi trage bicicleta la vale, pe langa mine, pana la forestier.

Cam aici s-ar putea incheia si tura, in cazul in care nu aveti de recuperat o masina din Sibiu (cazul nostru). Va garantez ca iese o tura pe cinste, fara mult forestier, majoritar pe poteci si drumuri de pamant sau iarba, cu carry bike cam cat trebuie, cu munti mai putin umblati, cu coborari faine, destule urcari ciclabile, cu perspective spre Parang, Capatanii si Fagaras.

Text: Mihaela.

Track si date aici (va urma o postare dedicata pentru tura aceasta de bikepacking):

https://www.strava.com/activities/3706256403

Dimineata pe racoare, cu porridge-ul de dimineata. Bine, hai sa recunoastem ca nu era chiar asa de dimineata si ca ceasul de fapt nu mergea am manipulat putin rezultatele.
Inchidem usa adapostului nostru pentru noaptea ce tocmai a trecut.
Mai un push-bike, mai un pic de stat pe bicicleta pe drumul spre varful Sterpu.
La vale printre rododendroni, pe o poteca surpinzator de ciclabila.
Blocaj in trafic
Pe aici nu se trece
Plaiurile din Lotrului in portiunea ciclabila.
De aici tot la vale, peste drum un Fagaras ce arata maiestuos.
Inapoi spre aventura, un pic de pushbike pentru a ajunge in culmea merge spre Varful Pietriceaua
Pauza de masa cu ultimele rezerve de mancare, supele la plic.
Aventura! Si locuri cat se poate de salbatice.
Uite acolo, in departare, e Cozia!
O coborare de nota 10
Masa drumetului.
O cola rece la care visam de ceva vreme.
De la masina la casuta postala si la ghiveci. Saraca broscuta…. Cu toate astea trebuie sa recunosc ca probabil are mai putina rugina fata de un Logan de 15 ani…
La cirese, pacat ca era atat de cald incat te topeai la propriu in timp ce incercai sa le culegi din pom.
Sfarsit de tura, cu un joc de lumini cat se poate de interesant la Rasinari.


Inconjurul Pietrei Craiului

Am inceput si am abandonat jurnalul asta de vreo 2 ori, caci pe cat de mare mi-a fost bucuria libertatii dupa 15 mai, pe atat m-a lovit in moalele capului cine stie ce viermisor, indispozitie sau astenie de primavara, de m-am intrebat vreo 2 zile jumate ce e cu mine. Si cand zic viermisor, nu glumesc…Apa de vineri seara avea in ea niste mormoloci si abia astazi cred ca am scapat de toata familia lor si mi-a revenit cat de cat moralul. Si cheful de a scrie.

Dar sa o luam cu inceputul. Tura asta se putea face lejer la o zi, dar dupa doua luni de stat in casa, noi voiam exact opusul: sa petrecem timp pe munte, sa dormim la cort, sa pornim primusul dimineata si seara, sa schimbam patul pe salteaua si sacul de dormit care mai aveau putin si se pierdeau prin fundul sifonierului. Asa ca impartim ocolul Pietrei Craiului in doua zile.

Vineri era zi scurta si cuprindea doar o urcare la stana din Tamas. Am descoperit coltul asta de munti intr-o zi senina de februarie, cu zapada cam apoasa, cand ne propusesem o traversare Plaiul Foii- Iezer-Fagaras. Planul a ramas pentru o alta iarna, dar in weeendul petrecut prin munti am mutat de pe harta tiparita sub picioarele noastre, locuri noi precum Dracsin, Cascoe si de fapt o mare parte din arealul dintre Crai si Iezer. Stana din Tamas ne-a invitat inca de pe atunci la o revenire si i-am onorat invitatia acum. Stiam ca in zona nu se pasuneaza (oricum e putin cam devreme ca ciobanii sa fi urcat deja la stane), stiam si ca stana-i buna, asa ca am transformat-o intr-un Airbnb ferit de Covid, ca nu cred sa treaca prea multa lume pe acolo.

Urcarea din Plaiul Foii merge partial pe bicicleta, partial pe langa ea. Nu stiu ce as mai fi putut lasa acasa din ce am la mine, dar e clar ca turele din zona 3 si la 90 de rpm de pe Zwift nu au nimic de-a face cu pedalatul asta in forta pe drumurile reavene de inceput de primavara pe unde incercam acum sa urcam. Din tura de iarna folosita ca reper traiam cu impresia gresita ca din Saua Tamasului nu va fi decat un rulaj placut pana la stana. Doar ca iarna drumul pare ca in palma caci e acoperit de zapada. Vara, cu pietrele la vedere, lucrurile nu mai sunt asa rapide. Devin extrem de saltarete si ne luptam mult si bine cu bicicletele printre smocuri de iarna, sleauri, pietre, lemne si tot ce a mai lasat in urma ei iarna. Apa in schimb nu a prea lasat. Noi ne apropiem de stana si apa ne e pe sponci. Totusi drumul are grija de calator si ne scoate in cale un fel de izvor plapand de unde ne umplem bidoanele.

In poiana cu stana reusesc doar sa sperii o caprioara. In rest e o liniste desavarsita. Si mult “praf in aer” pe care il punem (in mod gresit) pe seama prafului saharian despre care citise Radu pe undeva. Constatam ca apa de izvor are ceva vietati prin ea, dar decid repede ca dupa ce o fierbem o sa omoram tot (acum nu mai sunt sigura de asta), ca doar suntem la noi acasa si nu in Anzi.

Vantul isi face de cap toata noaptea, salteaua mea cam pierde aer si nu pot sa ma intorc comod pe o parte ca imi infig coapsa in priciul tare al stanii, dar e totusi bine. E diferit fata de patul de acasa. Dimineata e si mai buna, caci incepe cu soare darnic, terci si cafea.

In sfarsit vedem indicatorul care ne arata continuarea corecta a traseului (ratat cu brio anul trecut) si la fata locului descoperim un drum ce ne coboara rapid in drumul mare, ce vine din Satic si merge la Pecineagu. Coboram in Satic, coboram in Podu Dambovitei, oprim la magazin, facem aprovizionare si ne pregatim pentru portia de aventura de sambata.
Urmatorul segment logic al ocolului presupunea sa ajungem la Brusturet si puteam face asta in doua moduri:  mergand pe asfalt spre Dambovicioara, Cheile Dambovicioarei si apoi cabana Brusturet, sau prinzand o culme initial impadurita si apoi presarata cu poieni, pe care o vedeam mereu din drumul national si care ne starnea curiozitatea. Radu alege culmea cu argumentul semi-aventurii, caci fusese pe acolo la Carpatian MTB Epic, doar ca in coborare. Asa ca debutam cu vreo 200 m diferenta de nivel de carry bike, dupa care lucrurile devin partial ciclabile. Sunt cateva poieni si catune faine pe aici. Poteca e in general buna in zonele cu iarba. Prin padure e haos cu frunzele uscate, conuri si crengi, dar ajutati de ziua lunga, suntem chiar relaxati. Coboram intr-un final la 1-2 km in aval de cabana Brusturet si cam pe aici ne incheiem si aventura, caci ce urmeaza e teren cunoscut. Urcarea in Poiana Grindului merge repede, portiunea spre Saua Joaca e mereu faina, iar coborarea rapida spre Gura Raului via Casa Folea e deja bine-cunoscuta.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/3458190600

Gata de drum pe drumul spre Plaiul Foii. Sincer sunt putin nostalgic pentru vremurile in care nu exista asfalt, iar pasunile din jur erau libere pentru toata lumea. Tare sunt curios cum o sa arate lucrurile pe aici peste cativa ani.
Impingem cu spor spre Curmatura Foii. Miros de primavara, miros de praf saharian si transpiratie ca in toi de vara.
Locul de popas inainte de a incepe sa inconjuram Tamasul.
Culorile apusului spre Crai. Pe aici eram convinsi ca vom face setea, eu binenteles cu bidoanele complet goale. In cateva minute ne-a aparut in cale in schimb izvorul “Viermisorul Vesel.”
Inca putin pana la hotelul nostru de 5 stele. Distantare sociala si masuri anti-covid incluse.
Ultima geana de lumina si in departare Fagarasul si Pecineagu.
Conditii de lux la care visam de mai bine de 2 luni.
Bidiviul cel usor, pregatit pentru epice si pentru sesiuni serioase de carat in spate.
Miros de benzina, cafea si un terci de dimineata care a iesit foarte bine.
Dimineti tihnite cu zile suficient de lungi care nu te grabesc deloc.
Pe-un picior de plai, pe-o gura de rai.
Detalii.
Gata de drum, a treia oara a fost cu noroc si de data asta chiar am nimerit drumul si marcajul care sa ne scoata in drumul de Satic. Asta dupa ce in ultimele doua incercari am avut parte de sesiuni serioase de salbaticie.
Verde crud.
Un armasar ce pare desprins din “Ma numesc rosu.” al lui Pamuk.
Catunele din Podul Dambovicioarei.
Incepe nebunia pe pajistile de munte, mai ales daca esti alergic la polen. In departare se vede Leaota cu surpinzator de putina zapada.
Inca putin pana la Brusturet si unul din cele 10 marcaje diferite pe care le-am intalnit astazi pe traseu.
Poiana Grindului, inca fara caini, oi si oameni.
Libertate.
Pauza de masa si din nou verde crud de fag.
Dor de poteci complet astamparat.

Transalpina – Transfagarasan, pe biciclete, la o zi.

Se da una bucata provocare: sa pedalezi Transalpina si Transfagarasanul la o zi, doar in saua bicicletelor. Probabil e cea mai de referinta provocare legata de ciclismul de anduranta de sosea de la noi, mai ales atunci cand o legi de timp. Initial a fost 24 de ore, dupa care a fost cel mai bun timp, dupa care probabil la un moment dat o sa vina si provocarea de a face tot traseul la o zi lumina. Se dau si ceva restrangeri pentru a face lucrurile mai interesante: fara ajutor din exterior. Cu alte cuvinte te urci pe bicicleta cu cele necesare dupa tine, mananci ce gasesti la magazinele de pe drum, iei apa de la izvoare sau de la benzinarii si te descurci cu ceea ce ai, iar 440 de kilometri mai incolo te intorci de unde ai plecat. Haiduceste si barbateste, caci asa e frumos. Nivelul urmator ar fi solo, dar asta va ramane probabil tema pentru data viitoare, la fel si partea cu zi-lumina.

Si acum vine intrebarea: de ce? Raspunsul simplist ar fi pentru ca e acolo, pentru ca e provocarea cu care vrei sa-ti masori puterile si pe care au facut-o si altii inainte, pentru ca e un traseu cat se poate estetic si pentru ca o sa iasa cu siguranta una din cele mai pline zile din viata ta. Si pentru ca e o mica provocare si din punct de vedere logistic: de unde pleci, de unde cumperi de mancare, ce cumperi de mancare, cum faci sa pierzi cat mai putin timp. Un fel de regim de concurs si improvizare ce iti aduce aminte de concursurile de aventura, dar intins (doar???) pe o zi intreaga.

Preludiul

Bun, planul il aveam in minte de ceva luni bune, doar ca vremea, prognoza si concursurile nu s-au aliniat pentru provocare. Ziua a inceput sa scada si pana la urma dupa suficient de mult timp petrecut in harti ale vantului pe meteoblue stabilim si plecarea. Echipa: eu si Dani, caci nu se gaseste prea multa lume suficient de nebuna pentru a incerca asa ceva.

Binenteles de pe o zi pe alta, pentru ca doar asa poti sa fii sigur de o prognoza cat de cat buna, cu cate o zi libera luata de la munca, cu plecat seara dupa munca cu masina spre Sibiu si cu 3 ore dormite iepureste la o iesire de sat de pe langa marginimea Sibiului. Ar fi putin spus ca am dormit putin si prost. Trezirea e la 2 noaptea. Bagam un pic de cofeina in sange, luam ceva ce e intre mic-dejun si cina tarzie si pne asezam la drum la 3 noaptea, cu luminile la intensitate maxima, cu drumuri libere.

Doua si jumatate dimineata, ochii umflati de nesomn, farurile pe bicicleta si luminile pornite.

Sibiul si Transfagarasanul

Am ales sa plecam asa pentru a prinde urcarea si coborarea de pe Transfagarasan odata cu primele raze de lumina si pentru a prinde Sibiul si toata aglomerarea urbana din jur libera, chestie care s-a si intamplat. Stelele stralucesc deasupra, avem un usor vant de spate si incercam sa ne temperam energia si entuziasmul. Farurile lumineaza drumul ca in palma, traficul de pe national lipseste cu desavarsire si kilometri se scurg repede si fara evenimente. 60 de kilometri mai incolo vine si momentul primei pauze si locul primului punct de alimentare, Lukoil-ul de la Cartisoara.

De aici ne asteapta o urcare de aproape 2000 de metri si aproape 90 de kilometri fara nici un loc de cumparat mancare sau de facut pauza, sau cel putin nu la ora asta. E 4 si jumatate dimineata, vanzatorul somnoros de la benzinarie se intreaba ce e cu noi la ora asta pe acolo iar noi incercam sa ne facem resurse pentru urmatoarea bucata. Mancam la masutele cu umbrelute de langa benzinarie, spre est incepe sa apara prima geana de lumina si noi ne asezam la drum.

Transfagarasul e complet pustiu la ora asta, pe toata urcarea ne depasesc 3 masini. Pana aici planul pare sa functioneze cum trebuie. Bicicletele merg bine, mai putin roata mea spate care sufera de un scartait cronic de spite si pe care incerc sa o ignor. In rest urcarea “se simte bine”. Chiar daca e racoare muschii sunt incalziti dupa cele doua ore de plat si trebuie sa ne temperam pentru kilometrii ce urmeaza.

Patruzeci de kilometri si 2000 de metri de urcare mai tarziu ajungem la Balea, inainte de a deschide orice tarabagiu pravalia. Ne imbracam cu toate hainele pe care le avem la noi, aprindem din nou luminile pentru tunel si ne pregatim de lunga coborare spre Vidraru. Spre sud soarele incepe sa se ridice peste muchii, iar noi ne impartim intre admirarea peisajului si pauze de clatanit din dinti pe coborare. In plus mai e si zdruncinatul asfaltului care e intr-o stare destul de deplorabila, asa ca ajungem jos la lac dardaind de frig, cu degetele inghetate dupa un vibromasaj de toata frumusetea. Face parte din sacrificiile de a fi light, caci fiecare haine luata dupa noi ar fi trebuit sa o ducem in spate pentru urmatorii 300 de kilometri.

Pedala dupa pedala, ora 6 dimineata, aer curat, trafic inexistent si linistea muntelui.

Sus-jos-ul de pe langa lac e si el cat se poate de chinuitor. Acelasi drum rupt, frig si cu suisuri si coborasuri mai multe decat ti-ai dori. Dam si peste un urs ce merge tacticos pe marginea drumului pe care eu probabil nici nu l-as fi vazut daca nu mi l-ar fi aratat Dani. In rest golim rezervele de mancare, se golesc partial si rezervele de energie si ne dam seama ca mai e mult pana departe. Abia au trecut 150 de kilometri si deja ne simtim destul de zdruncinati, si mai avem 300 de kilometri de aici.

Caldura Subcarpatilor.

Urmeaza pauza numarul doi, la 150 de kilometri de la plecare, la un magazin comunal fara nume pe drumul spre Curtea de Arges. Saua mea a alunecat putin in jos. La cumparaturi imi folosesc flerul din epice si luam obisnuitele: tocana de legume, paine, compot de piersici, sucuri si dulciuri. Trebuie sa iei ceva in mod egal divers, digerabil si de care sa-ti fie pofta. Si parca nimic nu intra mai bine ca un compot de piersici super dulce.

Zdruncinaturile in schimb continua intre Curtea de Arges si Ramnicu Valcea. De notat pentru urmatoarea incercare: musai cauciucuri tubeless de 25 si presiune putin mai mica. Cu presiunea de fapt ma joc un pic, dar parca tot incep sa te dor talpile si umerii de la drumul prost.

Pauza urmatoare o facem dupa doar 40 de kilometri la Ramnicu Valcea, cu lux si opulenta la OMV-ul din intersectie. Sandwich, suc, mancare adevarata, putin timp petrecut cu alimentarea si plecam mai departe mestecand din mers. Pana aici avem o medie de 29km/h dar sunt convins ca lucrurile o sa se schimbe dramatic in a doua jumatate.

Caldura ne loveste in cap pe drumul spre Horezu. Avem deja 250 de kilometri in picioare si e mijlocul zilei. Vantul de spate anuntat lipseste aproape cu desavarsire, e mai mult trafic decat ne-ar face placere si toropeala din mijlocul zilei ne loveste si pe noi. Un plafon de nori ne mai salveaza cat de cat, dar cu toate astea atat energia cat si entuziasmul sunt la cote minime.

Arsita necesita masuri de urgenta, un pepene, un cutit imprumutat de la nenica cu taraba cu pricina si 3 litri de suc.

Pauza numarul patru vine dupa doar 50 de kilometri, mai mult din motive de abandon du travaille si de lipsa de chef. Deshidratarea isi spune cuvantul si dintr-un pepene de 5 kilograme si 3 litri de suc nu ramane nimic dupa ce plecam de aici. Aerul se mai racoreste, spre munte pare sa tune si sa se stranga nori de ploaie, iar noi plecam cu bateriile (partial) reumplute spre Transalpina.

Macelul de pe Transalpina

Realitatea situatiei ne loveste ca un ciocan in moalele capului atunci cand zarim releul de la Ranca 1000 de metri deasupra noastra si atunci cand ne dam seama ca probabil gradientul nu o sa scada sub 9% pana acolo. Si daca planul de acasa parea cat de cat bun pana aici, acum incepem sa ne indoim cat se poate de serios daca a fost o idee buna sa urcam Transalpina dinspre sud dupa 300 de kilometri. Cu 36-28 pentru mine. Dani are noroc de rapoarte ceva mai generoase, dar usor tot nu e. Serpentina dupa serpentina, cu o cadenta de metronom incercam sa cucerim urcarea pana la Ranca.

A fost probabil atat pentru mine, cat si pentru Dani punctul minim la turei. Urcarea asta, mai ales daca esti mai corpolent (ca sa nu zic gras) si daca n-ai rapoarte, e destul de inumana. Nu mai zic cum e dupa alti 300 de kilometri.

Pauza numarul sase o facem la Ranca, de aici urmeaza din nou o bucata destul de lunga fara nici o posibilitate de realimentare asa ca umplem din nou atat bateriile cat si buzunarele. Deja a inceput sa ni se ia si de dulciuri, si de suc, si de covrigi.

Exista viata (si zambete) si dupa macel. 350 de kilometri sub picioare in momentul acesta si inca o ora si ceva de lumina.

Transalpina in schimb arata intr-un mare fel. Norii se ridica atunci cand ne apropiem de pasul Urdele, cerul e curat dupa ploaia de vara si in departare se mai zaresc urme de ceata si de nori. Locuri cat se poate de magice care o sa faca in continuare din traseul acesta probabil cel mai frumos traseul din Romania.

Brazii de la Oasa

Asfaltul e inca ud atunci incepem urcarea de la Obarsia Lotrului spre Oasa. Paduri de brazi strajuiesc drumul recent reparat si daca ai inchide ochii ai putea sa juri ca esti de fapt pe undeva prin Canada acum. Suntem intr-o intrecere cu lumina pentru a pune cati mai multi kilometri sub pedale inainte de a reveni la frontale. Picioarele s-au umflat, fundul s-a tabacit si nu stim cum sa alternam pozitia pentru a face kilometrii mai confortabili.

Tot la fel, ca nota pentru sine pentru alte incercari, o pereche de incaltaminte comoda si lasata un pic mai larga poate sa faca diferenta la capitolul confort. Oasa in schimb arata intr-un mare fel, soarele tocmai a apus, deasupra noastra cerul are inca putin din culorile amurgului. Noi aprindem luminile spate si pornim in continuare spre Sebes. Ultima pauza o facem inainte de urcarea de la Jina, la un ultim magazin comunal gasit deschis la ora asta, cu saratele la punga, napolitane si binenteles cu Cola. Avem 400 de kilometri pana aici si o ultima urcare mai serioasa in fata, urcarea de la Jina. Dupa macelul de pe Transalpina pare in schimb floare la ureche.

Un lac, un apus si o intrecere cu ultimele raze de lumina.

E deja noapte si ne dam seama ca dupa urcarea asta s-a cam terminat. Prin satele dintre Jina si Poiana Sibiului e complet pustiu, doar doi nebuni care invart pedalele bicicletelor. Lui Dani ii moare frontala pe ultima coborare, noroc ca mai sunt doar 10 kilometri pana in Saliste si ca ne descurcam cu o singura frontala. Si la 21 de ore de la plecare, dupa ceea ce pare ca o jumatate de tara traversata ne gasim din nou in locul din care am plecat.

Sosirea

Daca a fost greu si daca a fost o provocare? Cu siguranta. A fost poate una din putinele ture de la noi in fata careia ne-am intrebat daca putem sa o ducem la sfarsit, mai ales ca nici unul dintre noi nu suntem obisnuiti cu ore interminabile petrecute in saua cursierei. La fel, intrecerea cu timpul a facut lucrurile si mai interesante si sunt convins ca sunt multe lucruri de imbunatatit. Dar pentru prima incercare atat s-a putut: 21 de ore, 18 ore in miscare pentru unul din cele mai frumoase trasee de la noi:

Incheierea a fost si ea cat se poate de epica, condus inapoi pana la Brasov, cu un ultim efort de concentrare pentru a ramane treaz si in continuare binenteles inca o zi la munca. Noroc ca in weekend-ul ce a urmat nu a venit nici un concurs.

Prima urcare serioasa, Transfagarasanul. Pe aici cea mai mare problema era sa ne temperam ritmul.
Inca putin pana la Balea
Pregatiti sa dardaim de frig la coborare.
Doua ore mai tarziu ajungem si la Vidraru, moment in care devin si temperaturile ceva mai normale.
Mancarea haiducului de la magazinul comunal. Covrigi, tocana de legume, Tedi si conserva de piersici.
Spre Ramnicu-Valcea!
Lux, opulenta si opulenta la OMV-ul din Ploiesti. Mai degraba suc, cafea si haribo!
Arsita de la Horezu si momentul in care atingem cei 250 de kilometri de la plecare.
Picioare umflate, pepeni si pauze la umbra.
Cu bateriile partial reumplute spre Transalpina.
Nori de ploaie peste Parang si un non-sens de statiune intr-un loc de altfel foarte foarte frumos: Ranca.
Cu capul in nori.
Am supravietuit si Transalpinei, si chiar mai avem inca puterea sa zambim.
Brazii de la oasa.
Sfarsit de tura. Sa vedem ce se poate imbunatati data urmatoare.


Inca trail, varianta de MTB de langa Cusco.

In ultima saptamana am tot cochetat cu ideea de a merge la Machu Picchu, dar pur si simplu nu am reusit sa ne convingem si sa ne mobilizam. Motivele sunt numeroase si mai ales personale. Pe de-o parte nu aveam de gand sa dam o gramada de bani doar ca sa ne calcam pe picioare cu alte mii de turisti (varianta in care alegeam sa mergem cu trenul). Pe de alta parte nici sa stam o zi pe drum, sa schimbam 3 mijloace de transport si sa mai mergem 4h pe jos, pentru a sfarsi in aceeasi mare de oameni, nu ne suradea. Asa ca pana la urma am inlocuit Machu Picchu cu ruinele incase de pe langa Cusco (si sunt din plin), pe multe dintre ele vazandu-le din saua bicicletei in cateva dupa-amiezi.

Totusi am dedicat o zi intreaga unei traversari est-vest (Chinchero-Pisac), explorata de Radu cu cateva zile inainte, traversare ce promitea un echilibru numai bun intre o urcare provocatoare, o coborare pe un drum incas, bineinteles niste ruine incase si nu in ultimul rand ceva single trail de calitate. Ausangate ne-a redeschis pofta pentru single trail si cum mai e putin si ne intoarcem acasa, ar fi cazul sa ne intram putin in mana. Tura de astazi incepe traversand periferia de nord-vest a Cusco-ului si supravietuind traficului infernal. De abia asteptam sa iesim de pe asfalt si sa avem putina liniste. Cusco, si cu atat mai mult zonele turistice din oras, cu siguranta nu inseamna Peru, insa adevaratul Peru andin devine tangibil (din nou) in 10-15 kilometri, de indata ce iesi din raza de acoperire a marelui oras. In satele prafuite, unde cauti singurul magazin cu lumanarea, unde oamenii inca se spala la lighean, pari atat de departe de hotelurile de 5 stele din centrul istoric… Dupa o serie de asemenea sate prafuite drumul nostru se tot micsoreaza pana cand se transforma, pe alocuri, intr-o poteca.

Este insa evident ca pe aici a fost odata un drum ce a deservit probabil montarea unor stalpi de curent de inalta tensiune ce sar o sa de 4200 de metri, sa spre care urcam si noi cu considerabil de mult spor. Poteca e croita in serpentine si are gradientul potrivit raportat la obstacolele cu care e garnisita (pietre mai mari sau mai mici si mai ales tufe de maracini cu ace fine ce abia asteapta sa se infiga in cauciucurile noastre non-tubless. Toate aceste fac poteca sa fie suficient de interactiva cat sa nu ne dam seama cand scurge diferenta de nivel si saua spre care tinteam acum 45 de minute si care parea a fi atat de departe si deservita de 0 drum/ poteca se apropie vazand cu ochii. Urcarea nu se termina la 4200 de metri, ci continua pana la 4350, insa pe un teren infinit mai usor pe un drum de iarba, la altitudine. Ne “intrecem” cu niste pastori de lame care isi mana animalele in aceeasi directie in care mergem si noi si care au un ritm de invidiat (un fel de power walking). Cu acelasi pas hotarat (a se citi ritm nebun) urca un deal o batrana fara varsta, de un metru si 40 inaltime care ne tot face semne disperate. Ne oprim sa o intampinam, doar ca sa isi desfsca in fata noastra patura-boccea pe care o tinea innodata la spate si sa scoata la iveala caciuli, manusi, brelocuri, bratari, dar si niste cartofi anemici.

Nu stiu care e povesta cartofilor, dar cu objectele de lana e simplu: femeile peruane practica cu succes multi-taskingul purtand mereu dupa ele o ghem de lana si niste andrele si oricand pazesc animalele,vad de copii sau pur si simplu merg pe strada ori in autobuz, dau din maini. Tricotatul in autobuz, stand in picioare, intre scaune, totul in timp ce autobuzul se zgaltaie in toate partile scuturat de talentele de pilot de formula unu nedescoperit ale oricarui sofer peruan pentru care drumurile de munte cu zeci de serpentine sunt doar un circuit (eu suspectez ca astia au un sistem de KOMuri la sofat) mi se pare maximul de abilitate. Cred ca ajuta insa si constitutia miniona, ce le permite sa isi tina centrul de greutate jos si sa se propteasca cumva intre scaune. Pana la urma, desi nu ne trebuie nimic (si cu atat mai putin cartofi cruzi), dar impresionati de determinarea batranei, cumparam singurul nostru suvenir din calatoria in Anzi- o pereche de manusi care par chiar faine. Cum in Brasov ai nevoie de manusi 6 luni pe an, suntem convinsi ca le vom gasi o utilitate. La aceasta poveste trebuie adaugat si faptul ca multe din femeile in varsta care ne intreaba de sanatate vorbesc doar Quechua (fapt care face imposibila conversatia) si par efectiv rupte de lumea de azi.

In punctul in care se termina urcarea urmam exemplul pastorilor de lame si facem o pauza in singurul loc adapostit de vant. Apoi lasam saua jos, maxim jos si pornim la vale pe o portiune de drum incas garnisit cu nenumarate trepte si santuri. Cand treptele devin prea apropiate, trecem la carry bike la vale, activitate prelungita de un canion in gust prin care drumul incas a fost construit vizibil cu dificultate. Portiunile usoare de flow, alterneaza cu altele pline de trepte, un regal al scarilor mici si mari, late sau inguste, scari pentru toti cunoscutii mei. La templul de dessupra orasului Lamay facem o scurta pauza de masa si apoi ne continuam coborarea pe un single track in serpentine scurte care imi scoate aerele din cap. Cat timp poteca e garnisita cu iarba coborarea merge bine si e placuta, dar atunci cand iarba lasa loc pietrelor si nisipului, locurile necesita un maxim de atentie pentru ca nu am niciun chef sa imi rup ceva, fix acum, la sfarsitul celor 3 luni de pedalat prin Anzi. Cum ajungem la o ora decenta in fundul vaii si cum Cuscob e oricum prea departe pentru a ajunge acolo pe bicicleta, luam un taxi care sa ne urce din fundul vaii pana in pasul de deasupra orasului imperial si ne dam apoi drumul pe o coborare usoars de enduro, prima cu care ne-am inceput explorarea in jurul Cusco-ului (Yacupamba enduro), poteca ce se simte mult mai bine acum, cu ceva diferenta de nivel stransa in ultimile zile pe trail si care ne face sa ne terminam ziua cu zambetul pe buze, fix in fata hotelului. La final merita sa vorbesc putin despre alternativele la Machu Picchu. In primul rand, aici LINK aveti descrisa cea mai ieftina varianta de a ajunge la Machu Picchu, plecand din Cusco.

Ar fi fost referinta noastra daca am fi mers. Pe langa Mach Picchu mai sunt insa si alte sit-uri care pot constitui o alternativa si care sunt mult mai putin turistice, spre exemplu…..Link aici. In zona Cusco exista deasememea o serie de situri (unele la o distanta de mai putin de 8 km de oras), cele mai importante fiind localizate pe Valea Sacra//Valle Sagrado si accesibile cu o combinatie de colectivos si taxi. Sau daca aveti timp, merita facut un circuit pe bicicleta (de 3-4 zile) in care sa combinati cateva ore de vizitat dimineata devreme (cand e mai liber) cu cateva ore de pedalat. Ceva Link. Mai mult ca sigur ele va vor ajuta sa va faceti o parere destul de buna despre imperiul incas, chiar daca le lipseste faima de care beneficiaza Machu Picchu.

Orice tura de mtb pe cinste nu are cum sa inceapa altfel decat cu ceva portiuni de push-bike.
Ajuns in platoul de la 4000 de metri, pe urmele vechilor drumuri incase.
Single trail, asa cum ne place.
La 4000 de metri.
Picaturile de ploaie regulamentare pe ziua de azi.
Intre Tomb Raider si Mtb Rider
O fereastra inapoi in timp, cu catune ca de pe vremea incasilor si cu oameni ce vorbesc aceeasi limba
Mai o treapta, mai o scara.
Ambuteiaj
Poteci suspendate. La 1000 de metri sub noi valea sacra a incasilor.
Terasat si suspendat in acelasi timp. Poteca noastra avea sa serpuiasca pe iarba uscata a uneia din terasele din stanga.
Tehnologie moderna (nu prea) si zidarie maiastra.
Ferestre din alte timpuri.
Revenim la Tomb Raider.
Lumina perfecta a dupa-amiezii si poteci absolut pustii.
Sfarsit de zi.