Category Archives: bikepacking

Quilotoa, turcoazul din vulcan.

Quilotoa e cel de-al doilea vulcan din drumul nostru, un vulcan mai nereusit si mai aparte. Zic mai nereusit pentru ca la un moment dat in istoria lui conul sau s-a naruit si s-a transformat intr-un imens lac strajuit de jur imprejur de pereti de 100-200 de metri inaltime. E un loc al carui scara nu o poti cuprinde prea bine in poze, mai ales ca doar pentru a prinde tot lacul ai nevoie de ceva mai larg decat 28-75-ul pe care in am dupa mine.

E un loc in care are sens sa zabovesti putin si fix asta avem noi in plan pentru astazi: o dupamasa petrecut in tihna deasupra lacului. Pentru a compensa in schimb lipsa de activitate din partea a doua a zilei incepem in schimb dimineata cu un hike-a-bike destul de brutal pana pe buza craterului. Nu-i nimic, umerii si spate rezista, ba chiar intr-un fel comod in momentul in care gasesti pozitia corespunzatoare. Doar vantul ce ne-a insotit in ultimele doua zile ne da si astazi de furca si ne face sa ne simtim ca in Patagonia.

Odata ajunsi in margine craterului si in poteca ne invartim putin prin locurile prin care trailul chiar e ciclabil dupa care gasim un mic balconas de iarba suspendat deasupra craterului unde ne oprim la o pauza prelungita. Norii alearga deasupra noastra, lumina se schimba ba in bine ba in rau dar jocul norilor si al vantului pe oglinda lacului ramane la fel de fascinant de privit. Asa ca zabovim pana la inserare, sperand in zadar ca plafonul de nori sa se crape, dupa care ne retragem cuminti la locul de cort din padure, ferit de vantul ce a continuat sa sufle toata noaptea.

Terenul din din dimineata asta, o urcare scurta dar intensa pana la crater.

Mihaela in actiune, in lupta cu terenul si bicicleta.

Din avantajele unui setup de bikepacking, bicicleta merge inca transformata in rucsac.

Odata ajunsi pe margine e timpul pentru poze, pe un trail neasteptat de ciclabil in anumite portiuni, mai ales daca faceai abstractie de prapastia de mai bine de 100 de metri pana la lac.

Undele turcoaz sunt date de oglindirea cerului albastru printre norii manati de vant.

Lama cea bosumflata.

Ultim dubla a zilei, inainte de ne retrage la locul de cort.

Drumul catre Quilotoa

Noaptea a fost vantoasa, dar fara vizite nedorite, insa datorita frigului matinal, nu ne mobilizam prea devreme.

Mai avem de urcat inca 400 m diferenta de nivel, si apoi de coborat 1000 m, pana intr-un sat numit Isinlivi, despre care atat Lonely Planet, cat si documentatia noastra il vorbesc doar in cuvinte de lauda.

Ajungem acolo batuti bine de vant si hurducaniti de gropi, asa ca dureaza ceva pana ne revenim. Satul pare sa aiba de toate, mai putin magazin, dar Radu il dibuieste si pe acesta si reuseste sa faca aprovizionarea pentru urmatoarele doua zile.

Drumul ne poarta valurit printr-o serie de catunuri. Desi si pe aici traiul este in mod evident greu, este totusi curat si doar cainii si afisele electorale revin insistent in peisaj. Coboram din nou sub 3000 m si luam in piept ultima urcare a zilei, pe acelasi vesnic nisip si cu aceleasi pante prohibitive cu gradiente de doua cifre. Provocarea zilei de ieri revine: locul de cort ferit de vant, pe care il gasim dupa ce iesim din satul Pilapuchin, sat unde fetele se pregateau de o serata dansanta, tinuta lor dichisita si pantofii cu toc cui contrastand puternic cu colbul adanc de o palma de pe putinele ulite ale asezarii.

Locul de cort de astazi nu mai are iarba, insa are deschidere si ne permite sa admiram un nou apus frumos, marca Ecuadorului.

Dupa o urcare la 4000 de metri vine randul unei coborari de 1000 de metri pana in Isinlivi, iar pe masura ce coboram noi trecem de la uscaciune la un peisaj ce pare rupt din Europa.

O mie de metri de coborare, doar pentru a urca din nou.

In Ecuador porcii, si de altfel cam toate animalele se leaga. Iei latul, un tarus si ii duci intr-un loc in care pot sa pasca sau sa rame ceva. Iar seara ii aduci inapoi acasa.

Cenusiu is mohorat. Singurul lucru constant in Ecuador e viteza cu care norii alearga deasupra ta. In rest poti trece de la ploaie la soare in cateva minute.

Tarwin, un soi de fasole andina cu flori inmiresmate. In rest porumb si cartofi si majoritatea parcelelor cu mai mult de 30 de grade de inclinatie.

Parcele si parcelute, si drumul nostru ce urca si coboara printre ele.

De la cer mohorat la soare glorios.

Sa depasesti o turma de oi, pe nisip, pe pante de 15 la suta dureaza ceva. In schimb ai suficient timp pentru a face conversatie cu localnicii.

Moment de odihna.

Incercare esuata de aprovizionare in centrul satului.

Adapostul de vant pentru seara asta, si o baie de soare binemeritata inainte de apus.

Din categoria gaseste casa alba in versantii maronii. Si da, sunt oameni care isi duc viata in astfel de cuiburi de vulturi.

Un drum de pus in calendar.

Sfarsit de zi.

Coborarea din Cotopaxi

Noaptea la 4000 m e lunga, umeda, ba chiar ploioasa. Ziua incepe mohorata, cu varfurile intrate bine in nor si fata de ieri, perspectivele sunt inversate: soare spre Panamericana, nori spre vest.

Cum altitudinea isi cere si ea tributul, renuntam la ocolul vulcanului si mai ales la push bike-ul de 500 m diferenta de nivel ce urma sa ne astepte pe partea estica si decidem sa revenim la ruta initiala (dirt road). Ne iese chiar mai bine de atat, caci prindem un drum de-a coasta, ce se tine constant la 3900 m altitudine si care in final se uneste cu principalul drum de access in parc, care vine de sud.

O ultima privire catre Cotopaxi din drumul principal, inainte ca acesta sa fie inghitit de nori.

La Centrul de Vizitare ne oprim pentru a cumpara sfanta Cola si a cere apa si apoi ne continuam coborarea cu tinta zilei numita Lasso. Aici aveam o recomandare de cazare si aveam nevoie de ceva timp pentru a rezolva probleme administrative precum a schimba/ scoate bani (este imposibil sa platesti la comercianti cu hartii mai mari de 20 de dolari), a lua benzina etc.

Reusim sa rezolvam intr-adevar tot ce ne propusesem, dar localitatea asta arata bomba rau (India style), asa ca hotaram ca ziua urmatoare sa plecam totusi inapoi spre munte, caci ne asteapta imaginea iconica a Ecuadorului – Quilotoa si lacul fara fund aflat in craterul vulcanului.

Asa cum aproximasem nu reusim sa plecam de la cazare decat pe la un 12, insa nici nu ne grabim undeva. In prima parte a drumului avem asfalt pana pe la un 3350 m. Singurul oras mai mare prin care trecem este Tocazo, si desi gasim acolo tot ce aveam nevoie pentru aprovizionare, asezarea arata trist rau. Murdarie, o multime de caini, o aparenta saracie. Insa cu ochiul format al lui Radu reusim sa schimbam 100 de euro la ceva casa de ajutor agricol. Cum spuneam si anterior, daca ai bani mari la tine, nu ii primeste (mai) nimeni. Cheia e sa ai hartii de maxim 20 de dolari. Mai reusim si sa spalam bicicletele la o spalatorie moto, unde aflam ca axionul e un degresant suficient de bun pentru lanturile noastre pline de praf.

Apoi se termina asfaltul si drumul incepe sa urce abrupt si nisipos, in serpentine. Vantul ne insoteste fara odihna, ridicand praful de pe drum in nori translucizi si inecaciosi. Mai trecem prin alte doua asezari la fel de neingrijite si ne pare ca ordinea lucrurilor de aici si cea din Otavalo/ mai din nordul, de exemplu, par a fi din tari diferite.

Provocarea dupa-amiezii va fi sa gasim un loc de cort ferit de vantul turbat, iar cand el ne iese in cale intr-un catun rasfirat cocotat pe pantele abrupte si putin roditoare, la 3600 m, nu prea mai conteaza ca nu avem intimitate. Prima casa e oricum departe, singurul neajuns fiind ca putem fi vazuti din drum. Dar loc la adapost, plat si cu iarba buna, nu credem ca vom mai gasi in urmatoarea ora (ziua urmatoare avea sa ne arate ca mai gaseam unul similar, in catunul urmator).

Fiind totusi relativ aproape de case, suntem repede luati in vizor de doua fetite, de la gospodaria invecinata, dar sunt prea fricoase sa se apropie de doi gringo.

Asa ca ne instalam comod, pornim primusul si ne pregatim pentru o seara linistita. Eu pastrasem insa tenda mea deschisa si la un moment dat, vad cum de la casa invecinata, s-a pornit o mica procesiune care coboara panta plina de pamant ce ne desparte. Cum pana acum ecuadorienii au fost mereu amabili, dar destul de discreti, nu ma asteptam sa vina la noi, ci mai degraba sa mearga la captarea de sub noi. Insa aici suntem in patria quechua si astia nu sunt chiar ecuadorieni. Cand vad ca urca panta catre noi, Radu ma trimite sol de pace, dar intuitia imi spune ca nu avem sanse prea mari sa ne intelegem. Solia e formata din bunica,mama si cele doua fetite pe care le vazusem mai devreme, dar capul e fara indoiala bunica. Ea poarta in mana si un bat care nu stiu daca avea rolul sa ne sperie pe noi, sa-i serveasca ei ca aparare sau pur si simplu sa functioneze ca o prelungire a mainii si sa ii accentueze gestica. Cert este ca ea e singura care a vorbit si a facut-o intr-un amalgam de quechua, spaniola si gesturi din care am inteles asa: nu e deloc sigur sa dormim acolo, in sat umbla hotii/ talharii, pot sa ne omoare sau sa ne rastigneasca (aici a folosit batul pentru a fi mai explicita). Ne-a mai zis ca doar lupii dorm asa, oamenii normali dorm la o casa/ pe langa o casa. Am incercat sa ii explicam ca dormim asa de cand am intrat in Ecuador, ca nu am avut probleme,ca uite, avem aragaz ca sa gatim si sac de dormit. Cam aici s-au terminat cunostintele noastre de spaniola si nu am stiut sa o intrebam cand a fost ultimul jaf in satul asta de la capatul lumii. In final ne despartim in auspicii mai bune, o asiguram ca plecam maine si ne uram reciproc noapte buna.

Inceput mohorat de zi pe platoul de 4000 de metri din jurul vulcanului.

Surpriza unui asfalt ca scoa din tipla pe coborarea de pe vulcan.

Nori de furtuna au invaluit tot ce inseamna varf semet.

Atmosfera din Tuzcan, locul din care am facut aprovizionarea pentru urmatoarele cateva zile.

Inapoi pe pavate, pavate ce au de data aceasta si o margine de pamant numai buna ca sa nu iesi prea zdruncinat din toata experienta.

Castigam rapid altitudine. Vantul, praful si nisipul sunt in schimb tovarasi nelipsiti pe urcarea de astazi.

Ultimele raze de soare pe ziua de azi.

Jackpot. Un loc de cort cu iarba si ferit de vant.

Cotopaxi

Dimineata avansam cu spor pe drumurile ecuadoriene, dar elanul ne e oarecum curmat de avertizarea unor calareti ce isi faceau veacul prin zona si care ne spun ca pe drumul pe care vrem noi sa mergem, in aproximativ 5 kilometri o sa fie un pod rupt si nu vom putea trece raul. Eu, sincer, m-as fi intors din acel punct, ca sa nu bat degeaba 10 kilometri, dar Radu, partial vrajit de modul in care se vedea vulcanul astazi, partial doritor sa se convinga cu ochii lui ca nu se poate trece si va trebui sa ne intoarcem, voteaza pentru mersul inainte. Oricum nu ne grabim nicaieri si nu trebuie sa ajungem intr-un loc anume astazi.

Drumul pe care mergem ofera intr-adevar niste perspective superbe asupra Cotopaxi-ului, mai ales ca azi avem parte de o zi senina. Fiind un drum de pamant si iarba, asta inseamna si ca e total lipsit de trafic, masinile vazandu-se undeva departe la linia orizontului.

In plus, in sfarsit, drumul nu mai urca si coboara inutil, ci se mentine relativ plat si nisipos, aproape de albia raului pe care va trebui sa il trecem. La locul faptei descoperim nu numai ca puntea exista, ci si ca ea este cat se poate de solida si cu un scurt push bike ne facem intrarea pe usa din dos a parcului.

E o pustietate neasteptata pe aici si intreaga zi nu am vazut decat 3 masini. Planul initial era sa schimbam dirt road-ul pe Ruta de Los Tres Volcanes, ce prespunea un inconjor al Cotopaxi-ului traversand partea estica a parcului, salbatica, putin umblata si continand si un carry bike la un moment dat.

Asa ca urmam trackul care ne poarta pe drumuri secundare printr-un peisaj vulcanic caracterizat de o vegetatie pitica (majoritar iarba scurta si flori), teren aproape plat, mici conuri vulcanice si muntele cel mare, cu ghetarul inegal (considerabil mai extins pe partea estic fata de cea vestica. Totusi trebuie spus ca intre 1976 si 2010, ghetarii si-au redus dimensiunile cu 40%).

Pe la 3 facem o pauza ca sa fierbem niste apa, sa mancam pasta de alune cu gem si painicute, sa ne spalam si sa clatim niste haine.

Azi ne vom opri undeva la 4000 m, langa un parau ce pare sa aiba apa decenta pentru fiert.

Dimineata, dupa o sesiune de cusut. In fata sunt sfanta treime cu care speri sa treci macar temporar peste orice hop de natura tehnica, macar temporar.

Prima intalnire cu gigantul de la orizont.

Planuri suprapuse.

Din categoria plantele din lumea noua. Iar rezervatia din jurul Cotopaxiului chiar e un mic paradis pentru flora si pentru fauna.

Punte mult dorita, pana la urma nu a mai fost nevoie de inca o trecere inghetat de rau.

In tandem, una din putinele poze de pana acum in care aparem amandoi.

La 5700 de metri, Cotopaxi. Un pic mia inalt in stanga lui norul ce i-a fost tovaras toata dupamasa.

Selenar.

In mijlocul pustietatii, departe de tot si de toate, fara semnal, pedaland spre un pas de 4100 de metrii. Fix asa cum trebuie.

Grafiti religios la inlaltime.

Una din multele rascruci la care a trebuit sa stam cu nasul in GPS.

De aici tot la vale.

Locul de cort din seara asta, cu putin sub 4000 de metri.

Coborarea din munti si inceputul drumului spre Cotopaxi.

Exista mai multe grade de epic si epicul din Anzi nu se compara cu cel din Carpati

Cotrobaim prin desagi si mancam si ultimile doua chifle si ultima conserva de ton. Azi nu ne mai facem iluzii ca o sa terminam repede cu urcarea, caci cand harta zice 4km in linie dreapta, ne asteptam de fapt la 6 si la multe culmi de sarit, burti pantecoase si ierboase ale Anzilor ecuadorieni.

Incerc sa mut cat mai mult bagaj pe rucsac si sa usurez bicicleta, caci si azi o sa avem parte de mult, nesfarsit paramo. Cu siguranta exista diferite grade de epic si epicul din Anzi nu are nimic de-a face cu cel din Carpati.

Dupa alte doua ore sisifice ajungem in saua de unde ar trebui sa incepem coborarea si ochii ni se bucura cand pe firul vaii ochii ghicesc un drum. Radu promite ca va edita mailul de multumire catre fratii Dammer cu cateva cuvinte de duh, eu ma jur pentru a zecea oara ca nu mai calc pe varianta de single track si ne lansam amandoi pe drumul frumos de iarba si pamant ce precede un drum nesfarsit de dale pe care coboram cu viteza melcului turbat. Dar cand satul din vale vine cu promisiunea mancarii si cand tu te gasesti deja pe coborare, totul trece mai usor.

Dupa ziua de ieri si dimineata zilei de azi care au stors toata energia din noi, ne luam timp pentru a rezolva ceva treburi administrative in Pintag: sa mancam la ceva dugheana o supa consistenta de peste cu ceapa si un soi de tubercul numit yuca (supa numita la randul ei encebollado si servita cu popcorn si chipsuri sarate de banana), sa cautam soricei la feronerie, sa reincarcam cartelele pentru internet, sa gasim benzina intr-un loc fara benzinarie si sa facem aprovizionare cu mancare pentru urmatoarele zile pe care le vom petrece in Parcul National Cotopaxi. Cu bicicletele incarcate din nou in stilul expedintionar, plecam la drum pe la ora 16 si desi curand avem parte din nou de drumuri cu dale, nu ma mai vait. Orice drum e mai bun decat impinsul bicicletei prin paramo.
Campam pe o pajiste, cu Cotopaxi-ul ascuns in nori, la orizont.

Terenul de joaca si de chin din dimineata aceasta, paramo de 4000 de metri.

4000 si ceva de metri, 2 ore de munca de sisif si de cautat poteci dar vine in sfarsit momentul sa pornim la vale.

De aici tot la vale, cel putin pentru urmatoarea ora.

Arhitectura coloniala din centru Pintagului, in orice satuc si oras lucrurile se invart in jurul bisericii si in jurul piatetei centrale.

Din Pintag revenim pe pavatele Ecuadoriene, pavate pe care dupa ultimele doua zile prin munti am ajuns sa le privim ca o adevarata binecuvantare.

Cascada datatoare de apa curata si buna de baut.

Apusul zilei si locul de cort pentru seara aceasta.

Salbaticia din Paramo.

“You have ahead a beatiful climb”/ In fata va sta o frumoasa urcare.

Asa ne-a asigurat unul din fratii Dammer cand am plecat de la ferma. Si cand am vazut cat de frumos a mers drumul asta pana la 3300 m, chiar speram doua lucruri:
1. Apendicele rutei ce mergea aparent fara rost spre est sa fie doar o eroare de GPS/ un spike.
2. De la 3550 m unde se termina pe harta si ultima bruma de drum, sa existe totusi ceva, un drum de iarba, o poteca de animale, ceva ciclabil, macar pe alocuri.

Suntem oricum destul de light, avem minimul de mancare la noi, asa ca la plecare, dimineata, suntem chiar optimisti. Planificam sa sarim muntele si sa ajungem in urmatorul sat (Pintag) pana la finalul zilei. Cum se termina insa drumul, incepe distractia, caci trackul pare a urma o poteca firava ce se tine prin ierburi inalte pe malul unui canal de apa. Ultima femeie din sat pe care am intrebat-o de drum a incercat sa ne explice ca pe unde vrem noi sa mergem nu e niciun drum si a mai repetat un cuvant pe care nu l-am inteles initial, dar al carui sens credem ca l-am dibuit pe parcurs, pentru ca poteca noastra de iarba a intrat prin niste arbusti intepaciosi si a sfarsit in dreptul unei mici scari de lemn unde prin efort de echipa am reusit sa saltam bicicletele. Iesim in final intr-o bruma de drum, plin de spini, unde ne alearga o lama careia Radu voia initial sa ii faca poza. Trebuie spus ca animalele de pe aici (inlcusiv caii si vacile care stau pe langa casa) nu sunt deloc genul de animale prietenoase cu care suntem obisnuiti de acasa. De caii si vacile lasate libere la munte nici nu mai vorbesc. Au un mod de a te privi si de a strange randurile in jurul tau, care te face sa te cari cat mai repede din raza lor vizuala.

Dar sa revenim la drumul nostru, caci pe nesimtite am intrat pe apendicele de care vorbeam mai sus. Ne dam repede seama ca va trebui sa il facem pe tot, pana in capat, caci intre noi si drumul de pe versantul celalalt sta un rau involburat pazit de o bariera impenetrabila de lastaris. Totusi pe aici pe unde suntem e majoritar ciclabil, desi la limita si cu efort insemnat. De fapt niciun drum din zona muntoasa din Ecuadot nu e usor. Chiar si cele asfaltate nu fac decat ori sa urce, ori sa coboare. Plat aproape ca nu exista. Drumurile neasfaltate sunt pavate cu piatra cubica – muncesti pe urcare, te zdrangani pe coborare si mergi cu franele bine apasate. Aici macar e drum exclusiv de MTB, si desi e intr-o usoara urcare, ori merge prin fanete unde apesi greu pedala ca sa inaintezi, ori urca gaturi pietroase, ori, in anumite momente, poteca e chiar frumoasa. Poezia se termina cu desavarsire cand ajungem in capatul apendicelui si constatam ca avem de trecut un rau. Rauri din Fagaras am mai trecut, dar astea din Anzi duc notiunea de apa rece la un alt nivel. Radu face o prima tentativa, incercand sa treaca una din biciclete, dar renunta. Asa ca schimbam tactica. Dam jos toate bagajele de pe bicicleta si le caram pe malul opus catarandu-ne pe doi copaci, Radu trece prin rau cu bicicletele goale, iar eu folosesc aceiasi copaci pentru a traversa.

Ajunsi pe malul opus lucrurile sunt din nou roz, dar din pacate rozul asta o sa tina maxim 30 de minute, cat avem parte de un drum bun in coborare usoara.

La 3550 m trackul nostru arata sa facem brusc stanga si cam de acum incepe distractia. Initial avem un fagas inclinat si speram ca odata depasit, sa intram pe ceva drumeag aflat in afara hartii. Asa ca intram cu elan, Radu impingand stoic la bicicleta, iar eu incercand sa o pun pe rucsac, asa cum imi place sa o car in Romania. Totusi drumul se termina in niste pante de iarba, pante nesfarsite si inclinate de iarba pe care sfarsim prin a impinge bicicleta inutil. Deschidem porti legate cu sarma ghimpata, sarim santuri ce au rolul sa delimiteze arealul anumitor animale lasate libere si nu inregistram aproape niciun progres, caci mare parte din diferenta de nivel castigata se duce pe apa sambetei pe cate o mica coborare. Relieful vulcanic din zona e caracterizat de culmi rotunjite si foarte inselatoare. Pe la 3750 se termina si zona pasunabila si sfarsim prin a impinge bicicleta prin ierburile mari din paramo. Ceva ce nu mi-am dorit niciodata sa fac.

Este deja ora 16 si ne este clar ca nu vom ajunge azi in sat. Asa ca ne reconfiguram asteptarile si ne propunem doar sa sarim muntele azi. Eu ajung sa imi pierd rabdarea cu activitatea asta inutila si puternic consumatoare de zen si energie. Radu zice ca la cum aratau fratii Dammer, de parca ar face skandenberg cu Rambo in fiecare zi, nici nu e de mirare ruta, dar eu chiar nu imi dau seama daca ei chiar au stat pe bicla pe aici sau au impins glorios si inutil. Nici macar peisajul nu ma poate scoate din pasa proasta, pentru ca nu ajuta deloc. Culmi rotunjite acoperite cu iarba inalta, la nesfarsit in fata noastra. Valea cu Quito pe unde mergea varianta clasica a rutei, la picioarele noastre.
O pana (si singura) venita la timp, ne da mintea de pe urma si hotaram sa ne oprim la 3850 m, intr-un loc cu soare si ferit de vant. Gasim chiar si o mica vatra de foc si s-ar gasi si ceva lemne, asa ca perspectiva unui foculet jucaus la inaltime ne surade si ea. Soarele si vantul transeaza insa repede problema, caci cum se apropie de apus, cum frigul de afara ne trimite urgent in cort. Apelam la mancarea de urgenta (supe instant) si ne pregatim pentru o noapte rece si vantoasa.

Inceputul single-trackului.

Into the wild, sau momentul in care aproape a disparut drumul.

Abrupt si fara poteca.

Intram adanc in paramo.

Noroiul negru, mult mai inofensiv pentru angrenaj ca noroiul din Romania.

Pranz de ciclist, painicute de la panaderie, pasta de alune si marmelada.

Prin padurea contorsionata ce creste in anumite zone din Paramo.

O trecere de rau de nivelul 20.

Incotro merge trackul? Pe undeva pe la 3700 de metri cu o priveliste ce aduce un pic cu Fagarasul.

Inlocuitoare de branduse, daca tot le-am rata anul acesta..

Singletrack de Ecuador.

Pushbike-ul prin paramo la 3900 de metri nu e deloc treaba usoara.

Apusul zilei.