Category Archives: bikepacking

Transilvania Bike Trails ~ 50 shades of green

Lumina zilei ma trezeste spontan si fara efort. Totusi mai preget 5 minute cu ochii inchisi, ascultand padurea care prinde si ea viata cu primele gene de lumina. Spectacolul este exclusiv auditiv, caci lumina a trezit si pasarile padurii care se intrec in vocalize. Alarma noastra la telefon este o imitatie ieftina a ceea ce se aude, acum, la fata locului. Aproape de noi se curteaza 2 cuci si fara indoiala, ei au prim-planul. Apoi urmeaza o pleiada de pasari mici si frumos cantatoare, care isi fac si ele incalzirea matinala. Din cand in cand, o pala de vant scutura copacii si arunca pe cort cativa stropi grei. Padurea traieste si noi suntem parte din ea pentru cateva ore.

Pe motiv de umezeala si frig strangem si o luam din loc, cu promisiunea unui mic-dejun sub un copac cu flori. Daca nu a fost sa fie ca loc de cort, macar sa ne luam masa sub ninsoarea de petale albe. Pana la copacul cu flori mult-dorit avem insa de navigat pe potecile semi-noroioase din padure si progresam lent. Suntem singurii care cu zgomotul rotilor si al vocilor tulburam linistea diminetii si speriem caprioarele. Ne ia cam 6 km sa intersectam Via Transilvanica ce venea din Aurel Vlaicu (un sat limitrof al Sighisoarei), dar vom parasi repede T-ul cel portocaliu, care continua spre Saschiz, preferand potecile de pietris ale TBTului. Adevarul e ca dupa ploaia de ieri dupa-amiaza si ieri noapte, drumurile de tara pe care merge Via Transilvanica, croite prin lutul cel rau framantat extra de copitele animalelor, trebuie evitate cu orice pret. De dragul bicicletei si a zenului personal, caci nu ai tu atat ulei cat sa compensezi noroiul cel rau ce se lipeste de absolut orice…Asa ca ne tinem cat putem de mult pe iarba ori prin padure, pana cand parasim definitiv Via Transilvanica (ce coboara spre Saschiz), noi urmand marcajul Banda Rosie ce merge spre Mesendorf si Viscri.

Pe potecile de la TBT am mai fost o singura data, in 2017 si mi se pare ca acum, chiar si cu bicicleta incarcata, se simt mult mai fain, le simt mai bine flow-ul. In fapt, tocmai asta e frumusetea unui echipament adecvat de bikepacking: bicicleta se simte in continuare bicicleta, nimic nu troncane, nimic nu agata, poti sa o strunesti la vale prin absolut orice locuri ai merge si daca nu ai avea bagaj. Asa ca rotile se scurg spre est, cot la cot cu poteca ce urca si coboara usor.

Coboram in Mesendorf, pentru branza si cola, dar ne alegem doar cu branza. Apoi revenim pe marcaj pentru ultimii 10 km pana la Viscri si incheiem tura cu un rulaj placut pe asfaltul spre Dacia, cu vant de spate.
Fotografiile postate pe Facebook dupa weekendul de Pasti ne releva faptul ca primavara nu a ajuns inca in orice colt de tara si Trascaul inca o astepta. Sa fie aceasta urmatoare noastra destinatie pentru bikepacking sau vom astepta 1 iunie pentru munti mai mari ?

Text: Mihaela.

Zile anterioare:

http://www.diaconescuradu.com/colinele-transilvaniei-sau-peste-drum-de-fagaras

http://www.diaconescuradu.com/via-transilvanica-de-la-medias-la-biertan

http://www.diaconescuradu.com/o-zi-pe-via-transilvanica-de-la-biertan-la-sighisoara

Track si date (strava):

https://www.strava.com/activities/5237040389

Track gpx + alte informatii utile:

Fagarasul vazut de la locul de cort din dimineata asta.
Gata de plecare.
Transilvania Bike Trails, 50 de kilometri de astfel de poteci pana la Viscri.
Paduri de fag / paduri de stejar
Noroiul si moartea angrenajelor.
Locul nostru de mic dejun, sub un copac inflorit ce se scutura in bataia vantului.
Din nou in saua bicicletei, de data aceasta spre un scurt detour spre Messendorf
Dupa o pauza de cumparat branza printr-un Messendorf complet pustiu.
O ultima privire spre Fagarasul inzapezit.
50 shades of green and 50 layers of mud.
Sfarsit de trail, in fata bisericii fortificate din Viscri.
Norii spectaculosi pe care i-am prins la intoarcerea in Brasov, nori ce parea rupti din picturile renascentiste

O zi pe Via Transilvanica, de la Biertan la Sighisoara

Dimineata satul “suna” mult mai natural animat de zgomotele uzuale, caci animalele cer atentie si nu au cum sa stie ca e sarbatoare au ba. Peste noapte am ramas fara apa, asa ca hotaram sa coboram in Copsa Mare unde, la micul dejun, in loc de pasca si cozonac avem clatite cu gem, carate o zi intreaga in rucsac. Cu glicemia la cote normale ne asternem in sfarsit la drum. Dimineata prevesteste o zi glorioasa, cu soare darnic, care va lasa probabil primele urme de bronz ale anului. Prin locurile de azi, Via Transilvanica are un profil “de fierastrau”, sarind fiecare muchie si coborand in sate. Uneori urcarile sunt abrupte, alteori, drumul ne poarta in linii frante ce indulcesc panta.

Prin zonele deschise, soarele face legea si cand nu adie nici vantul, se simte aproape ca o zi de vara. Prin padure sunt destul de multe portiuni cu noroi, cel putin pana deasupra Malancravului si asta ma face sa ma gandesc ca alegerea perioadei ideale pentru a parcurge Terra Saxonum din Via Transilvanica trebuie facuta cu mare atentie si cu un gram de inspiratie. Prea devreme inseamna noroi, vreme instabila. Prea tarziu inseamna prea cald, prea uscat…

Adevarul e ca primii 30 km merg destul de incet. Recuperam insa in partea a doua a zilei cand avem super spor si ajungem destul de devreme in Sighisoara, astfel incat avem timp atat pentru o vizita scurta prin cetate, cat si pentru cateva aspecte administrative, precum incarcat electronice si facut cateva cumparaturi la un magazin pe care l-am gasit in mod inexplicabil deschis in prima zi de Pasti. Dar cum la bikepacking nu se rateaza nicio ocazie de realimentare, ne conformam si noi si ne refacem proviziile.

Cat timp ne-am invartit prin oras, am depasit si ploaia regulamentara a zilei, asa ca putem porni linistiti sa cautam loc de cort. Lasam pentru o perioada Via Transilvanica si prindem o poteca ce aparea ca fiind extrem de frecventata pe Strava heatmap, nimerind cam fara voia noastra, dar cu bucurie, in bike parkul orasului. Urcarea ne vrajeste. O poteca in serpentine, perfect ciclabila, cu sol pietros, neafectat de ploaia recenta, strecurandu-se lin prin padurea de fag ce musteste de apa.

Ploaia de acum o ora a aprins si mai tare verdele crud al fagilor si a dat padurii o tenta luxurianta, transformand-o in versiunea europeana a junglei. Umiditatea din aer mi-a deschis toti porii si simt cum transpir instant. O transpiratie lipicioasa pe care imi vine sa o ostoiesc cu toata apa ce se scurge de pe frunze. Duc cateva ramurele tinere la buze si le sorb apa din causul abia format. Apa de mai, apa cu viata, apa cu verde. Liziera padurii spre care mergem nu ne ofera niciun loc propice de cort, asa ca ne vedem obligati sa il punem pur si simplu intr-un loc mai uscat, cu putina iarba, ceva frunze si speram noi, cu cat mai putin jir. In seara asta duc boschetarismul bikepackingului la extrema, caci din lipsa de izvoare si nevrand sa irosesc in apa din bidoane, ajung sa dau jos noroiul de pe picioare cu gel dezinfectant… Macar sa stiu de ce l-am carat dupa mine atatea zile. La finalul procesului sunt convinsa ca au murit toti virusii, nu doar de pe maini, ci si de pe picioare.

Text: Mihaela.

Zile anterioare:

http://www.diaconescuradu.com/colinele-transilvaniei-sau-peste-drum-de-fagaras

http://www.diaconescuradu.com/via-transilvanica-de-la-medias-la-biertan

Track si date (strava):
https://www.strava.com/activities/5231706023

Track gpx + alte informatii utile:

Dimineata, prima geana de lumina deasupra Biertanului. Zgomotul petrecerilor din seara anterioara a fost inlocuit de cantecul pasarilor si al animalelor de ograda din sat.
Pauza de mic dejun in Copsa Mare. Sunt curios daca intr-un moment al istoriei Copsa Mare chiar era mai mare decat Copsa Mica.
Un punct de popas de 5 stele pe drumul spre Sighisoara.
Loc echipat si cu cuier.
Soarecele si cascavalul, noi si bicicleta.
Fatade vechi, fatade restaurate. Fiecare cu farmecul ei.
Fractali si primavara.
Biserica fortificata din Malancrav, printre papadii si livezi de pruni.
Fiecare sat are cel putin o cismea sau o fantana cu apa rece si buna de baut.
O lunca de parau in curs de revenire la viata.
Gasca numeroasa a grupului din Odorheiul Secuiesc cu care ne-am intalnit si in ziua anterioara.
O Sighisoara destul de lipsita de turisti, mai ales daca ne gandim la weekend-ul prelungit de 1 mai.
Dupa o ploaie torentiala, cu tot cu tunete si cu fulgere, care ne-a prins din fericire in oras, e timpul si pentru un curcubeu
Potecile de urca din Sighisoara in directia Viscri, o placere si la urcare si la coborare, chiar daca avem casa in spate.
Verde crud.
Locul de cort iesit in cale pentru seara asta.

Via Transilvanica, de la Medias la Biertan

In Dealul Frumos, dupa ce am trecut de centrul tarii am lasat muntii albi definitiv in spate. In urmatoarele zile, in Terra Saxonum din Via Transilvanica, se poarta verde. Majoritar verdele de fag, la nevoie in amestec cu stejar.

“Viata secreta a copacilor” m-a facut sa privesc cu alti ochi ecosistemul padurilor, iar in perioada asta a anului, locul cel mai bun in care te poti gasi pe bicicleta sunt padurile de foioase care ofera un adevarat spectacol. Cum Europa temperata este de fapt arealul fagului, majoritatea padurilor vor fi de fag, sau in cel mai bun caz, amestec. Iar verdele crud si suculent se implineste repede, fereastra ingusta de 2-3 saptamani meritand a fi exploatata la maxim, iar pentru asta, trebuie mers in zona de dealuri. Brasovul isi are microclimatul sau in care predomina totusi coniferele. Acum doi ani  am fost in Almajului, Cernei, Mehedinti. Anul asta ramanem mai aproape de casa, dar Via Transilvanica promite locuri noi, prin care nu am mai ajuns pana acum.

De cum parasim asfaltul ce intra/ iese in/din Medias (depinde din ce sens veniti), prindem un drum de pamant ce urca spre cateva iazuri pentru a intra relativ rapid in padure. O padure cum nu am mai vazut de doi ani de zile, caci primavara lui 2020 a trecut pe langa noi si pe langa intreaga Euorpa inghetata in lockdown. Poate din cauza asta suntem asa de entuziasmati si nerabdatori legat de primavara lui 2021. Nu numai ca a intarziat de ne luasera sperietii ca ne  scapa si anul asta printre degete, dar avem si o primavara restanta de recuperat.

Revenind, la povestea turei noastre, Via Transilvanica si Medias Bike Marathon impart in aceasta zona aceleasi drumuri si poteci. Si vorbim in general fie de drumuri de iarba, ce se preling lenese pe dealuri, ori de bucati faine de padure, cu poteca ingusta, ce se strecoara printre trunchiurile gri si netede ale padurii. Sectiunea Medias-Biertan are cam 30 km si pana la bifurcatia spre Richis mergem cu spor. Apoi, din firul vaii, urcam abrupt din nou in culme, o culme lunga, cu mici galme, in general cu padure pe stanga si deschidere pe dreapta. Un loc,  de altfel, chiar placut pentru MTB, doar ca noi avem totusi aproape 90 km astazi sub roti, pe biciclete incarcate cu bagaje, asa ca rabdarea s-a cam terminat.

Culmea se tot incovoaie si increteste, inaintea si in urma noastra. Ne bucura coborarea scurta in asfalt. Spre suprinderea noastra, magazinul din Biertan e inca deschis, asa ca intru pentru niste ultime mici cumparaturi, cat sa avem ce sa punem pe masa de Pasti. Pardon, cat sa avem ce sa punem in oala, pe primus. Radu viseaza frumos la niste oua rosii. Eu il aduc cu picioarele pe Pamant si ii explic ca asa ceva nu vei gasi intr-un magazin satesc, chiar si intr-un sat asa “emancipat” cum se vrea a fi Biertanul. Asta ai gasi cel mult la Mega, in capitala, unde orasanul ocupat nu are timp si dispozitie sa inroseasca oua, dar ar pune si el ceva produse traditionale pe masa de Pasti.

Acum, pentru mamele noastre care vor citi la un moment dat jurnalul, Radu nu are vreo pasiune pentru oua rosii, ci si le dorea doar pentru ca visa la un cadru cu oua colorate in iarba si biserica fortificata in plan indepartat. De data asta, partea vizuala era mai importanta ca cea culinara.Bref, cu promisiunea unui cuscus romanesc (adica prost) cu legume, urcam pe unul din dealurile de deasupra satului, pentru a cauta loc de cort. Gasim vreo 3, chiar decente, cu iarba buna, liziera padurii aproape, biserica si satul fix sub noi. Locatia ar fi de vis, daca nu ne-ar deranja… manelele. O singura casa si un singur playlist pot sa strice nu doar o seara intreaga, ci si sa puna o eticheta nefericita asupra unui intreg loc. Dar asa e in viata, trebuie sa existe un echilibru. Opera pe care o ascultam ieri la foc trebuia sa se echilibreze cu ceva. Noroc cu doapele de urechi care trimit “petrecerea” in fundal.

Text: Mihaela

Track si date (strava):
https://www.strava.com/activities/5225652862

Traseu cu GPX descarcabil si cu puncte relevante de pe traseu:

Mic dejunul campionilor. Invariabi in 80 la suta din dimineti fulgii de ovaz, nucile, bananele si ciocolata sunt amestecul ce ne da energie.
Mic dejun cu Fagarasul inzapezit in departare.
Printre papadii, pe coborarea spre Rotbav.
Un televizor bun e un televizor inchis. Un televizor si mai bun e unul stricat.
Decrepitudine in centrul tarii.
Via Transilvanica la inceput de primavara
Soarele si luna.
Poteci ce iti pun invariabil zambetul pe buze, mai ales in perioada aceasta a anului.
Din paduri de fag in paduri de stejar, amandoua la fel de aerisite la vremea aceasta din an.
Pe colinele ce merg spre Biertan, aparent la un moment dat chiar se facea vin pe terasele astea.
Deasupra Biertanului dupa o bucata de single trail de 5 kilometri de toata frumusetea
Locul nostru de cort din seara asta. De-a dreptul idilic daca nu ar fi fost petrecerile de jos din sat.

Colinele Transilvaniei, sau peste drum de Fagaras

In tura asta am reflectat mult la a gasi un raspuns complet la intrebarea :”De ce nu vine lumea cu noi in turele de bikepacking?”. Si cred ca am si gasit o explicatie. Cand cauti intersectia a doua multimi (matematice) mici, nu poate sa iasa decat ceva si mai mic. Prima multime e cea formata din oameni carora le place sa mearga la ture de bicicleta de mai multe zile. Apoi ai multimea de oameni care accepta sa mearga zile la rand dormind la cort, avand doar hainele de pe ei si hainele de dormit, care nu au o problema sa se spele la rau sau chiar sa se culce nespalati, care isi permit un echipament usor, caci la bikepacking nu prea poti merge cu rucsacul de 80 l. Din intersectia acestor doua multimi ramane o mana de oameni, care e si mai greu de mobilizat de sarbatori, cand lumea alege de regula sa se stranga in familie. Daca de Craciun urmam si noi tiparele, de Pasti, chemarea primaverii e prea puternica. Anul asta am dezbatut indelung unde sa mergem sa o cautam, caci ne saturasem de ritmul ardelenesc in care a venit primavara la Brasov. Lista scurta cuprindea Cernei/ Mehedinti, Poiana Rusca si Via Transilvanica. Nu ma intrebati prin ce algoritm a castigat ultima. Probabil a fost un cumul de factori: apropierea de Brasov, promisiunea Fagarasului inzapezit, dar si a verdelui hipnotizant al padurilor de fag.

Dacia, locul in care lasam masina, ne intampina cu caldura. La propriu. Nu avem niciun gand sa i ne opunem. Din contra. Ne plictisisem noi asteptand-o, de ajunsesem sa credem, asa pe jumatate, ca ne-a uitat anul asta. O primim deci cum se cuvine, la tricou si pantaloni scurti. Trebuia poate sa ne gandim ca soarele acela dogoritor de aprilie nu e semn bun, dar ne-am lasat mintiti frumos vreo 30 de minute. Pana a inceput ploaia. O ploaie din aceea de vara inceputa pe nesteptate. Un singur nor era pe cer, si noi ne-am nimerit fix sub el. Radu e frustrat de tradarea pe care ne-a pregatit-o prognoza. Eu primesc stropii calzi si grei pe mainile si picioarele goale, ca o promisiune a verii ce va veni.

Cand ajungem in Cobor si reusim intr-un final sa ne adapostim putin, suntem uzi din cap pana in picioare. Ma rog, doar picioarele au scapat. Clar nu e un inceput bun de tura, cand ai la tine un singur rand de haine. Insa moralul isi revine usor, usor, in ritm cu soarele si vantul care ne usuca, si pe scurta urcare de dupa Cobor ne e din nou (mai) bine. Inca nu reusim sa ne dam seama cum au ajuns Hoinarii din Timisoara, fix aici, dar clar e un loc sigur pentru orice lockdown.

Ziua de astazi are 90% drum (asfalt sau drum de tara) si iesim de pe el, doar ca sa gasim un loc de cort, pe muchia ce merge deasupra drumului Rotbav-Baile Rotbav. Ne mai desparte o singur lant de culmi de Fagarasul cel mare, ce din cauza iernii tarzii se vede parca mai alb ca niciodata. In fond, asta este motivul pentru care am facut ocolul prin sud si vom avea maine de pedalat 60 km pe asfalt. Locul de cort pe care il gasim nu dezamageste. Iarba proaspata, intreaga creasta ce se desfasoara in fata noastra, cu focus pe Valea Sambetei si caldarea omonima, un apus care se scalda in nuante de rosu la mana noastra dreapta si un foc “la groapa”.


Dimineata zilei de sambata ne gaseste gonind la vale pe pajisti pline de papadii. Diente de leon sau Löwenzahn in doua din limbile pe care le vorbesc/ studiez. Nu am idee pe ce filiera a ajuns cuvantul papadie la noi in romana. In orice caz, este timpul lor, caci se ivesc mari si carnoase oriunde este putina iarba.

Cu exceptia portiunii Rotbav-Cincu care merge pe un drum prost de tara (DJ50A), in rest avem parte de asfalt bun si foarte bun pana la intrarea in Medias, unde vom prinde Via Transilvanica. 

Text: Mihaela

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/5219515273

Sau in format din care se poate descarca si gpx-ul pentru toata tura:

No more Dacia! Peste 20 de grade. Nici nu puteam gandi ca in 30 de minute o sa ploua torential.
O ora mai tarziu, udati si deja partial uscati, in drum spre sudul colinelor
Locul mult cautat. Pentru cort, pentru poze, pentru foc. Pentru o prima noapte de primavara petrecuta afara.
Ghiciti caldarile.
Pregatirile pentru seara.
A se observa elementul cel mai important de decor. Sosetele puse la uscat /aerisit.
Primavara prin Tara Fagrasului
Ultima raza de soare
Cu focul in poala si cu mirosul de fum in nari
Aprins
Ora albastra
Sa tot avem parte de astfel de seri si de nopti sezonul acesta…

Poiana Muierii si ultima zi din epica din Parang-Lotrului

Ultima zi a epicii noastre planteaza deja samanta pentru alte aventuri si alte explorari. Pentru ca o intoarcere in Petrosani integral pe asfalt ar fi fost plictisitoare, Radu desenase track-ul pe o culme ce merge o perioada deasupra DN7A, cu intrare din Pasul Tartarau. Un forestier bun ne conduce cu usurinta in Poiana Muierii. De aici harta ne arata ca drumurile se bifurca, unul plecand spre nord, spre varfurile inalte din Sureanu, si altul spre sud. Al nostru e cel din sud, insa ochii descopera deja drumul ce incinge varful lui Patru si mintea imagineaza o continuare spre Sureanu. Poiana asta a Muierii m-a intrigat si printre planuri pentru ture viitoare ma intreb si ce povesti stau in spatele acestui toponim. Care muiere, a cui si ce a facut de a ajuns inspiratie pentru un nume de poiana ?

Acasa, internetul ma lamureste putin, dar fiind totusi o singura sursa de informare (http://valeajiuluipress.com/?p=15696), povestea trebuie privita cu un ochi critic. Pe scurt, o poveste de dragoste terminata cu sange si puscarie. Prin 1947 niste ciobani se bat pentru o femeie. Au rezultat doi morți, bătăușii au înfundat pușcăria… femeia a ajuns toponim. Pe langa telenovela asta tipic romaneasca, din punct de vedere georgafic, locul se gaseste, la granita dintre 4 judete (Gorj, Sibiu, Alba si Hunedoara) si tocmai de aceea aici se strangeau ciobanii inca din timpuri vechi.

Apoi s-au organizat nedei, mereu de Sfantul Ilie. cronicile mentionand reuniuni inca de pe la 1490. “”Această nedeie din Poiana Muierii face parte din zestrea culturală a orașului Petrila și este unul dintre obiceiurile cele mai vechi, respectate cu sfințenie de momârlanii noștri. Istoria locală consemnează faptul că, încă de demult, în duminica din apropierea sărbătorii Sfântului Ilie, locuitorii din satele învecinate luau drumul plaiurilor pentru a ajunge la timp la nedeia pe care o așteptau an de an, cu toate pregătitile necesare unui asemenea eveniment. Bărbați și femei, copii și vârstnici deopotrivă, care pe jos, care călare, urmau aceleași meandre ale potecilor și plaiurilor care duceau, în această zi, în același loc: la Poiana Muierii. Urmând tradiția, așa am făcut și noi astăzi, la frumoasa întâlnire a momârlanilor care s-au întâlnit la stâna din Poiana Muierii. Tuturor celor care au fost alături de noi, le mulțumesc” (din discursul primarului orasului Petrila, la nedia din 2018, referinta aici: https://www.avantulliber.ro/2018/07/23/momarlanii-petrileni-au-incins-nedeia-in-plaiurile-montane-de-la-poiana-muierii/).

Tot Google ne lamureste ca in Poiana Muierii se gaseste si una din cele mai moderne stane din zona Vaii Jiului, modernizata prin fonduri de la APIA, cu panouri solare, frigider etc. Noi nu ne mai obosim sa intrebam de branza, caci astazi e oricum ultima zi pe munte, asa ca incepem sa mai urcam cateva dealuri. Ultimile dealuri. Urcusuri abrupte, coborari la fel de abrupte, dupa fiecare deal vine un altul si totusi pe masura ce progresam Parangul creste si creste in fata noastra. Vedem fix partea cea mai spectaculoasa, cu Calcescu, Rosiile si Mandra, un fel de promisiune a reintoarcerii, data urmatoare, fara biciclete, la pas asezat, prin imparatia de piatra a muntilor mari, printre lespezi in dezordine si lacuri albastre si nemiscate. Acolo unde este linsite si poteca slab conturata tradeaza pustietatea, distantarea, izolarea, regasirea.

Trezirea de dimineata, cu locul de bivuac dintre brazi.
Pana acolo trebuie as mergem!
De dimineata, cu o lumina aproape perfecta si cu culmile ce merge spre Parang din Poiana Muierii.

Plaiuri libre.
Si caldarile glaciare ale Parangului in departare.
In departare, coada vestica a lacului Vidra
Cristi, Parangul si 29er-ul…


Epica Godeanu – Cernei, prima parte

Manifest impotriva comoditatii

Motto “Iesi lene din trupul asta vrednic.”

Ziua 1 Godeanu (Brazi – Gura Apei- Saua Iepii- Saua Suculetului) 

Societatea in care traim intretine confortul. Cautam un produs pentru “ca ne face viata mai usoara” si nu e nimic rau in asta, mai ales daca aceste facilitati ne lasa mai mult timp pentru noi, pentri cei dragi, pentru activitatile noastre preferate. Nu voi sustine niciodata ca e mai bine sa ne intoarcem la spalatul rufelor la rau si ca trebuie sa abolim masina de spalat. Lucrurile devin insa cu adevarat delicate atunci cand confortul se impleteste cu rutina si cele doua se strang in jurul nostru ca niste lanturi, imobilizandu-ne intr-o carapace nevazuta. 

Mersul pe munte este fara indoiala un mod (relativ simplu) de a iesi din zona de confort, pentru ca exista mereu mai greu, mai lung, mai tehnic, mai aventuros. 

La fel de sigur, mersul zile la rand pe munte, cu rucsacul in spate, innoptand pe unde ajungi, refolosind aceleasi haine, strangand o oarecare doza de jeg sau multumindu-te cu o baie rece la rau, din nou, nu sunt pentru oricine. Insa cred ca tocmai asemenea zile, cand esti imersat 100% in locurile pe care le strabati, cand mergi tihnit, fara graba pensiunii, dusului, restaurantului, trenului de prins, orelor de condus spre casa, tocmai asemenea zile se sedimenteaza ca amintiri valoroase, caci ele sunt cumva sinonime cu calatorii mai lungi, care, eventual, contin si o doza de necunoscut. Ele sparg carapacea rutinei si pe cea a confortului si fac sa simti cum viata iti pulseaza in vene. 

Noi (eu si Radu) speram sa pastram mereu o disponibilitate la aventuri, la explorari, la o oarecare doza de disconfort (termen care este oricum foarte relativ) si sa ne bucuram si peste 10 sau 20 de ani de nopti petrecute sub cerul liber, la 2000 m, de descoperirea unui munte ori a unui traseu nou, de tricoul curat, pe care il imbraci dupa 3-4 zile de mers. 

Initial, weekendul asta trebuia sa fie o pasnica tura de trekking in Retezat, dar cum nimeni din cei putini interesati nu a dat un raspuns 100% sigur, hotaram, joi seara, sa profitam de vremea buna pentru o tura de bikepacking in Godeanu. Munte nou, despre care nu stiam mare lucru, devenit totusi destul de accesibil de cand ne-am imprietenit cu drumul Brasov- Hateg. 

Ziua de pedalat incepe tarziu, trecut fiind de ora 12. Cei 24 de kilometri pana la Barajul Gura Apei se scurg lent. Ii stiam de la ProPark si nu aveam asteptari. Hotarasem sa intram in munte prin Saua Iepii, asa ca inainte de a intra in poteca, facem o pauza de masa cat pentru o salata generoasa. 
Intrarea in traseu este brutala, fara indicator si usor de ratat fara track GPS sau repere. Totusi, progresiv poteca se domoleste. Se vede ca este folosita intens de oamenii care se dau cu motoarele de enduro.  Daca la inceput nu razbim decat carand bicicleta in spate, usor, usor trecem la push bike si gasim chiar si zone in care putem sta pe ea. La iesirea din padure gasim un parau sanatos si scheletul unei stane. 

Sa tot fie trecut de 16.30 cand ajungem in Saua Iepii. De aici, imaginatia noastra promitea ca o sa pedalam. Realitatea din teren ne arata cat se poate de clar ca  o sa continuam sa caram bicicleta in spate. Nu avem prea mult spor azi si sarim doar doua varfuri- Baicu si Nedeia. Ne oprim chiar inainte de a cobori in saua Suculetului, in cel mai ferit loc pe care l-am putut gasi, deasupra Lacului Pietrele Albe. Ne pregatim pentru un bivuac sub cerul liber. Experienta Americii de Sud ne ajuta sa fim destul de eficienti in amenajarea culcusului si sa intram repede in sacii de dormit, pentru a pastra cat mai mult din rezervele de caldura. Mancarea calda ajuta si ea, si intinsi, cu burta plina, in caldura sacului de dormit, privim Calea Lactee. Pacat ca aranjamentul nostru cu folia de supravietuire pusa peste sacii de dormit nu a fost cel mai fericit, caci eu ma scol pe la ora 1 si constat ca sacul meu are condens sau roua la exterior. Daca n-ar avea umplutura de puf nu mi-as face prea multe griji, dar pana acum a vazut mai mult frigul uscat al Anzilor si habar nu am cum face fata la umiditate. Se pare ca o sa aflu noaptea asta…Renuntam amandoi la folie si e la fel de bine din punct de vedere termic. Un fasait in minus. Fara indoiala, varianta ideala pentru bivuacul asta ca si pentru alte ture in care planifici un bivuac in creasta ar fi fost un tarp fixat cu ajutorul celor doua biciclete. El ne-ar fi ferit si de vant, asigurand si ventilatia necesara. Doar ca trebuia sa renuntam la Calea Lactee.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/4051562244

La plecare, cu lacul de la Gura apei pe care alerga vantul cald de vara.
“Iesi lene din trupul asta vrednic” , varianta de cu un carry-bike de aproape 600 de metri
Ajunsi in Saua Iepii, fara semnal, in mijlocul muntilor. Respectiv fix acolo unde trebuia sa fim.
Spre vest, un apus inca ascuns de nori.
Un push-bike numit speranta.
O alta varianta de a urca in Godeanu, de data aceasta dinspre vest.
Aici se termina brusc muntii. Spre vest, undeva in departare incepe sa se intinda Banatul…
Ultima geana de lumina, moment dupa care trebuie sa vedem si care va fi locul in care ne vom petrece noaptea…
Respectiv sub cerul liber si plin de stele, oarecum adapostiti de vant si cu o masa de seara pe cinste.

O zi prin pustietatea din Lotrului

E ora 18 si imping bicicleta cot la cot cu Cristi spre Varful Pietrele Albe. Arsura soarelui parca s-a mai inmuiat putin si e bine asa, caci apa ne e pe terminate. Avem deja 50 de kilometri si peste 2000 m urcati azi, ceea ce, daca adaugam factorul bagaje, inseama ca am muncit ceva. Il intreb pe Cristi daca tura de fata e un bun inlocuitor de ProPark si mi se raspunde ca ProPark-ul e Pokemon pe langa epica noastra. Nu stiu inca daca ar trebui sa intrepretez asta ca pe o lauda, probabil ca nu, caci in ritmul asta, nu o sa mai mearga nimeni cu noi in ture. Cum spunea si Cristi, statistic vorbind, majoritatea oamenilor isi doresc ture placute, urcari ciclabile si cu deschidere, poteci faine de coborare dar nu prea tehnice, distante potrivite si confortul unui pat si al unui dus. Abordarea asta spartana cu impins bicicleta, carat bagaje, spalat la rau si ferit de atacul tantarilor nu e pentru oricine.

Muntii Lotrului au fost probabil revelatia verii in materie de bikepacking. Potrivit de ciclabili, potrivit de lungi, suprinzator de inalti, departe de aglomeratia din muntii celebri dar si feriti de stane si caini agresivi. Inca de la prima parcurgere, acum o luna, ne-am pus in minte sa revenim. Eu una, nu ma asteptam sa se intample chiar atat de repede si ma gandeam mai repede la o tura de iarna, pe schiuri de tura, dar Radu insista cu ei si de data asta vom parcuge toata partea lor vestica, din Curmatura Bucegi si pana in Transalpina.

Stiam ca in fata ne sta o zi lunga, ciclabila, dar lunga, in care vom strange peste 2000 m diferenta de nivel, asa ca eu una, nu ma grabesc in Voineasa. Cumpar mancare cat sa ne ajunga pentru doua zile pline de efort, caci eu si Radu nu functionam cu jumatati de portie, cum mananca Cristi. El, din 2 bucatele de cascaval si 2 felii de salam s-a saturat. Noua asta abia ne ajunge pe o masea. Ce e drept, si pantele alea pe care ma incapatanez sa stau in sa pedaland in forta cu foaia de 34 isi cer tributul sub forma de calorii.
Prima mie de metri ar trebui sa fie usoara, caci din Voineasa avem un forestier 100% ciclabil pana in Curmatura Bucegi. Hai sa il numim Trans-Lotrului, caci drumul uneste practic sudul (Voineasa), cu nordul (Sibiu), trecand prin punctul cel mai de jos al crestei Lotrului- Curmatura Bucegi 1610 m, impartind practic creasta in doua parti aproape egale (partea de est si cea de vest). Planul nostru e ca o data ajunsi in Curmatura Bucegi, sa cotim spre vest si sa ne mai oprim in Transalpina. Urcarea pe forestier e lunga, dar nu e nimic de speriat, cu exceptia caldurii. E o caldura afara, ceva de speriat. De fapt o zapuseala care genereaza valuri de transpiratie ce definitiveaza stratul de jeg si piele lipicioasa capatat din zilele anterioare.

Se impune o baie si cautam cu ochii locul perfect: o bulboana, cu mal accessibil si scaldata in soare. Il si gasim, dar doar Radu e suficient de curajos sa intre cu totul in apa rece de munte. Eu si Cristi ne multumim sa ne spalam temeinic, dar de pe mal. Acum imi pare o ocazie potrivita sa imi schimb si base-layerul. As schimba si tricoul, care e ud fleasca pe spate, dar asta e singurul pe care il am, asa ca il agat pe rucsac sa se mai zvante. Dupa ce am rafinat, in America de Sud, uniforma perfecta pentru bikepacking, nici nu imi mai bat capul sa mai incerc alte combinatii…Doar ca umezela din Romania e diferita de uscaciunea din America de Sud, si desi tricoul de lana nu pute, prinde un aer jilav care impune uscarea lui, mai ales dupa ce tu te speli si mirosi a deodorant.

Asa ca, racorita, cu tricoul fluturand pe rucsac, continui urcarea dar ma poticnesc in niste tufe de zmeura de care ma smulg cu mare greutate. Sa tot fie ora 12 cand terminam cu forestierul si facem stanga spre Lotrului. Inainte de atacul Negovanului, atacam proviziile carate in rucsac si la umbra ultimului brad de pe marginea drumului facem o pauza de masa cu salata si fructe, cat sa imi usurez bagajul. Ce e drept, ceva proaspat si racoritor merge numai bine pe caldura asta. Definitivam masa cu multi biscuiti (pentru calorii) si o luam din nou la deal.

Imi era putin tarsa de urcarea pe Negovanul Mare, caci varianta pe care o stiam noi mergea prin niste santuri adanci, pline de iarba mare si nu aveam niciun chef de sauna aferenta. Insa de data asta suntem mai inspirati, caci tinem un drum partial ciclabil, dar totusi o urma de drum, curat, ce ne ajuta sa urcam cu mai mare usurinta pe Negovanul Mare. De aici si pana pe Steflesti suntem in teren cunoscut si cumva, in mod eronat, in mintea mea, calculele spuneau ca de indata ce ajungem pe Steflesti (adica in cam 2 ore) creasta Lotrului e ca si incheiata.Pe Steflesti am ajuns la timp, dar de acolo, am mai mers o dupa-amiaza intreaga pe creasta. Intre cele 4 varfuri ramase sunt distante destul de mari, drumul urcand pe fiecare dintre ele.

In zona Muntele Larg tragem la o stana sa intrebam de apa si de branza, rezolvam doar apa. De acum incolo e cazul sa ne cautam loc de innoptat. Alesul va fi un luminis pe coborarea spre Transalpina, la limita padurii, loc numit si “La tantarul feroce”. Rezolvam tantarii cu un foc de lemn de brad si ne pregatim pentru ultima noapte dormita afara, sub un cer atat de negru si atat de plin de stele cum numai in locurile aflate la zeci de kilometri de orice asezare omeneasca mai poti sa gasesti. Imi aduce aminte de cerul din America de Sud, Calea Lactee se reliefeaza si ea cat se poate de clar si da, sunt recunoascatoare pentru simplitatea noptilor de vara, securitatea pe care ti-o da o mana de prieteni si leganatul domol al hamacului, intins perfect. Si azi a fost o zi buna.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/3893380369

Hamacul care nu a rezistat noptii.
Prima pedala de dimineata, prin locuri cat se poate de idilice.
Dupa o pauza de realimentare in Voineasa cu multe cafele (2 lei bucata) vine momentul sa atacam lungul forestier ce urca spre pasul Bucegi.

Dupa doua zile si jumatate de traspiratie vine momentul primului “dus” inghetat din tura asta.
Meniul “Gourmet” de la pranz. Asta daca se intreaba lumea ce mancam prin epice. Trebuie sa recunosc ca a fost o salata surpinzator de reusita.
Cu puterile reinnoite atacam urcusul spre Negovanu mare.
Urme de drum si un urcus destulde aprig dupa toate standardele
On Za Big Negovanu
Distractia pe single-trail-urile din Lotrului.
In mod surpinzator prin marea de jnepeni care se vede in fata chiar exista o poteca.
Chiar daca de multe ori nu-ti vine a crede.
Pietrele Albe, mai degraba spre gri decat albe.
Sus jos, si iar sus si iar jos vreme de mai bine de 15 kilometri pana in Transalpina. Rezervele de apa erau deja usor pe terminate in momentul acesta.
Mihaela si cumulonibusul din Latoritei.
La 135mm. Chiar daca dintr-o letinla comprimata a telefonului tot e mai bine decat nimic.
Coloanele din Parang.
Sfarsit de zi, inainte de a cobora spre Transalpina pentru a gasi un loc de bivuac pentru seara asta.
Spectacolul norilor peste Parang. Din nou la 135mm.
Apusul din seara asta, de data aceasta printre brazii tineri din jurul poienii ce ne-a servit drept adapost pentru seara asta.
Foculetul regulamentar, numai bun pentru a definitiva mirosul de fum din seara asta.

Setea Mare, Setea Mica si strategica din Latoritei

Sincer, pentru astazi nu visam decat sa mancam kilometri pe paine pe Drumul Strategic si cum el va compensa tot trekkingul din Parang. Doar ca pana acolo mai avem ceva redute de cucerit: Piatra Taiata, Setea Mica, Plescoaia, Mohorul. Ce e drept, locurile devin din ce in ce mai primitoare pentru mersul pe doua roti, sau in orice caz procentul in care pedalam e din ce in ce mai mare. Totusi, abia pe la 13 am ajuns in Transalpina dupa cateva sesiuni neasteptate de push si carry bike. Acolo haos mare, dar ne oprim totusi pentru o mancare calda, caci ajunsul si reaprovizionarea din Voineasa nu mai pareau asa de sigure. Eu si Radu cumparam si ceva provizii, caci ne era teama ca cei 40 de kilometri ce ne stau in fata nu ne vor umple stomacul. Tot in Transalpina ne despartim si de Alvin, care alege sa se intoarca pe asfalt la masina. Ramanem deci in 3, insa cu partea cea mai grea lasata in urma.

Asa cum ne-am asteptat, Strategica se scurge placut sub roti. Avem spor, avem deschidere, avem afine, mergem legat, kilometrii se aduna fara prea mare efort. Proportional cu distanta scursa, rezolvam si mancarea cumparata suplimentar si chiar o completam cu afine si mai apoi cu corcoduse gasite pe culmea lunga ce se lasa spre Valea Macesului.
Gasitul unui loc de bivuac pentru seara asta nu e treaba asa de simpla cum ne-am asteptat. Ai spune ca pe piciorul lung ce coboara din Latoritei e imposibil sa nu gasesti ceva, dar nu si cand fiecare vine cu cate o pretentie. Sa nu fie iarba mare, sa fie copaci pentru hamac, sa fie lemne pentru foc, apa de baut si de spalat etc.

Ce e drept, pe dupa-amiaza s-a lasat asa o zapuseala in aer, de ne-am asudat cu totii instantaneu. Cristi e surpinzator de cooperant cu nazurile noastre, chiar si cand ii ignoram sugestia unei pensiuni in Voineasa. Ba ca e weekend si cazarile faine sunt ocupate, ba ca noi nu am carat saci de dormit, saltelute, hamac etc ca sa stam la pensiune…Insa argumentul cel mai puternic si greu de contrazis este ca e in sfarsit vara, fara ploi, fara pufoaica. Acel anotimp, care la Brasov (si la munte in general) tine fix 2-3 saptamani pe an.

La capitolul dezavantaje mentionam tantarii, insa foculetul regulamentar, de data asta cu lemn de prun ii rezolva. Cu totii ne simtim destul de obositi, asa ca nu prelungim foarte tare seara culturala si ne refugiem fiecare in hamacul sau. Al meu e cel mai bine dotat, caci are si plasa, baietii se cam lupta cu zburatoarele, dar per total, am avut parte de o noapte linistita. Doar eu. Baietii au avut treaba pe timpul noptii caci dimineata pe Cristi il gasesc pe jos, in locul lui Radu care pare disparut in misiune. In realitate lui Cristi i s-a rupt hamacul, s-a pus in iarba langa Radu, care deranjat fiind de sforaituri si-a luat jucariile si a plecat unde a vazut cu ochii somnambuli . Stiu eu de ce tin mereu antifoanele in sacul de dormit. Ele si plasa de la hamac sunt singura garantie a unei nopti linistite.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/3885787221

In asteptarea soarelui pentru a incalzi un pic atmosfera la 2000 de metri.

4 metri patrati, numai bun ca adapost de vant.
Putin mai tarziu cu un pic de soare, la garsoniera vesela fara acoperis.
Incepem dimineata cu un push-bike cinstit pana in Saua Piatra Taiata
Dimineata pe racoare. Cam in momentul acesta incep si hoardele de turisti plecati din Pasul Urdele.
Planuri, munti si ciclisti.
Single trail-uri perfecte, asezonate cu bucati de push-bike atat la deal cat si la vale.
Dupa ce trecem de Transalpina prindem in sfarsit un pic de viteza si parca dam de un teren pe care chiar are sens sa fii cu bicicleta.
E in desfasurare sezonul afinelor, pentru o luna si ceva de acum incolo.
La taurasul intaratat.
Pauza de pranz, cu lacul Vidra la picioare.
Sa sara praful!
Inca o pauza de supa la singurul izvor intalnit in drum, izvor acompaniat de o troita cu multe icoane.
Ultima parte a strategicei, ce coboara spre Valea Macesului arata absolut genial.
Nu, nu sunt cirese, sunt cele mai gustoase corcoduse mancate pe anul acesta.
Cu toate pajistile din jur nu a fost deloc usor sa gasim un loc de bivuac.
Locul de bivuac “La cei 3 pruni batrani”.
Plasma regulamentara.
Sfarsit de seara.

Creasta Parangului, in regim de Hike-A-Bike

Fara indoiala, anul asta, multi dintre noi avem o lista cu locurile din tara pe care ne-am dori sa le descoperim sau prin care ne-am dori sa revenim.  In cazul meu, locurile= muntii si in mod cert, Parangul era pe lista. Poate nu chiar creasta…M-ar fi tentat mai mult o explorare a caldarilor nordice in care se ascund mici lacuri glaciare, stranse in menghina versantilor abrupti si stancosi. Mi-ar fi placut (si nu am renuntat la idee) sa fi urcat pe Parangul Mare dinspre Rosiile si Mandra, dar de data asta nu ne-a iesit decat creasta. Si pentru ca  o tura de 1-2 zile cu bagaj micut in spate era prea usoara si nu justifica orele de condus, am inclus in schema si o bicicleta.

Cumva, combinatia dintre faptul ca nu am mai ajuns prin Parang din 2008 si optimismul lui Radu cu privire la profilul traseelor din acesti munti au determinat integrarea Parangului intr-o tura de bikepacking de 4 zile ce avea sa cuprinda 3 masive: Parang, Latoritei si Lotrului.  Incerc timid sa scot totusi Parangul din schema si sa sugerez sa ne rezumam la ce stim ca e ciclabil (Latoritei, Lotrului si om mai vedea noi ce), dar mi se raspunde ca tocmai Parangul e highlight-ul turei. Nu insist, caci stiam si continuarea “Esti tu prea pesimista, ai incredere in mine, o sa vezi ca o sa fie bine”. Cine inca nu a mers in ture cu Radu, sa faca bine sa o faca. Nu aveti cum sa ratati fraze de genul asta. Reusesc doar sa schimb sensul de parcurgere al turei si sa o incepem cu Parangul, cu argumentul ca oricum e greu si mai bine sa dovedim partea grea din tura inca din prima zi.

In mod total surpinzator pentru mine, Radu a mai gasit 2 acoliti: pe Cristi si pe Alvin. Acum, eu eram cumva sigura ca baietii nu realizeaza in ce se baga, dar daca  e bal, bal sa fie. In plus, cum am scris si pe Facebook:  “In fata imi stau 4 zile de bikepacking adevarat care ma entuziasmeaza pe bune. Nu stiu ce e atat de atragator la a impinge/ cara bicicleta in spate ore in sir, dar cand ajungi pe un varf de 2500 m, cand parcurgi o creasta intreaga despre care nu stiai nimic si o descoperi suprinzator de ciclabila, cand te gandesti la serile petrecute sub cerul liber, cu foc si povesti, nu poti sa nu te entuziasmezi”. Sau cel putin, eu nu pot.  Imi place libertatea din epice, in place ritmul mai domol, imi plac serile si diminetile, branza cumparata de la stane, uneori imi plac chiar si supele la plic :).

Ziua de vineri incepe tarziu, pe la ora 11 cand reusim sa ne urnim in sfarsit de la masini in directia Cabana Rusu. Asfaltul ne permite sa ne facem ultimile reglaje si sa ne incalzim putin dupa 4 ore de stat in masina.

Baietii aleg sa urce cu telescaunul, eu si Radu pe bicicleta, cat sa ne mai consumam din energie si sa echilibram nivelul de oboseala. De la capatul drumului, Parangul Mic parea abordabil. Putin push bike, curba de nivel si gata, l-am rezolvat. Carja cerea clar carry bike , iar mai apoi, e prea departe sa ne gandim…Baietii pleaca la drum cu moralul zugudit de previziunile unui salvamontist, care nu ne da sanse prea mari sa ajungem azi nici macar pe Parangul Mare. Ce e drept, e ora 13 si in fata ne stau cateva varfuri si o munca usor sisifica de a le urca, tarand bicicleta dupa noi. Cum era si de asteptat, ca reactie la aceste calcule, Cristi o ia hotarat din loc. Alvin impinge si el bicicleta grea la deal, insa cu mai putin spor, comparativ cu Cristi. Raman cu Alvin, caci Radu alege sa urce Parangul Mic si sa il coboare, stabilind sa ne intalnim in saua dintre Parangul Mic si Carja. Desi de departe, poteca ce incingea varful parea promitatoare, in realitate nu am pedalat mai nimic. Cel putin am avut spor, caci mergeam in ritm de trekking, cu bicicleta pe langa noi.

La refugiul de sub varful Carja, Radu ii tine lui Cristi un crash course despre caratul bicicletei in spate. Cum Cristi are atat conditie fizica, cat si forta, nu dureaza mult pana se prinde cum trebuie sa regleze rucsacul, sa apuce bicicleta, sa o aseze cu o miscare hotarata pe rucsac, sa o puna in echilibru si sa ii dea la deal. Asta a fost inceputul sfarsitului pentru ca din acest punct Cristi parea ca a mancat ardei iute si era mereu in fata, mereu primul pe varf, mereu primul la locurile de popas etc. Eu incercam sa functionez ca un tampon intre cele doua parti ale plutonului, iar Radu il ajuta pe Alvin cu bicicleta cea grea.

Cam in aceasta ordine ajungem si pe Parangul Mare. E tarzior si turisti nu mai sunt, varful ne apartine. Facem o pauza mai lunga, cat sa meditam la faptul ca e primul varf de peste 2500 m (cu exceptia Bucegilor) unde ajungem cu bicicleta. Ca era preferabil sa ajungem aici pe doua roti si ca varfurile de 2500 m nu au prea mare sens cu bicicleta, caci sfarsesti prin a o cara in spate, asta e alta poveste. Adaugam si o pauza de reparat incaltari, caci pantofii mei cu SPD isi dau tura asta obstescul sfarsit. Niste soricei si niste banda adeziva le prelungeste insa viata pentru o ultima aventura.

Coborarea de pe varf, tragand bicicleta dupa tine, sau chiar carand-o in spate e o echilibristica interesanta si nu are nimic de-a face cu a sta in sa. Mai sarim 2 varfulete, mai poposim in 2 sei si e deja clar ca ar fi bine sa ne cautam loc de innoptat in creasta, cu o sursa de apa cat de cat accesibila. Il gasim in Saua Gheresu, de fapt 100 m sub sa, unde vazusem pe Muntii Nostri un izvor bun, care exista si in realitate. O cazemata de pietre ne ofera adapost pentru 3 persoane, Alvin isi intinde cortul si terminam astfel o zi extrem de fizica.

Nu a fost nimic despre MTB in Creasta Parangului, doar minte multa nu se cere, sa fii prost, sa ai putere. Cei peste 2000 m diferenta de nivel, munciti, ne aduc repede somnul pe pleoape si asa cum sunt adapostita intre Cristi si Radu, facuta cocon in sacul de dormit de puf, as minti daca as spune ca nu mi-e bine.

Track si date aici: https://www.strava.com/activities/3885785273

Gata de plecare in mini-aventura de 4 zile. Locul de lasat masina binenteles langa biserica din sat.
Prima parte de incalzire binenteles pe asfalt.
La schiorul momarlan.
Un tablou ce pare rupt de undeva din Asia Centrala. Ne descurcam si cu Romania daca nu putem sa ajungem pana acolo.
In departare Carja, la o aruncatura de bat.
Parangul mic si un loc de picnic de nota 10.
Cristi resemnat in fata urcusului de pe Carja.
Bine, mai e si o farama de entuziasm totusi.
O jumatate de ora mai tarziu, am infrant. In departare in schimb creasta spre Parangul Mare nu pare deloc ciclabila.
Muchii, creste si biciclisti.
Regim de aventura.
Una din putinele bucati ciclabile.
Am infrant, partea a doua, asta pana sa inceapa caratul bicicletei la vale de pe Parang.
Cel mai inalt loc din Romania in care am ajuns cu bicicleta.
Trupa pe varf.
Garsoniera noastra pentru seara asta, de 3mp, cu un perete spart si cu apa curgatoare. Merita un zambet.
Si Alvin in varianta cortului de 1 persoana.

Creasta Lotrului, ziua 3, Sterpu, Farcasu si Poiana Pietrelor

Ora matinala la care planuiam ieri sa ne trezim, s-a transformat de fapt in ora 7. Lumina e stearsa si neinteresanta, asa ca plecam repejor spre creasta. Hopul zilei e varful Sterpului un varf stancos cu o culme lunguiata pe care o vedeam de la stana de unde ne-am petrecut seara. Radu alege o abordare frontala. Eu si Cosmin speram sa putem fenta carry bike-ul aferent, urmand poteca pe curba de nivel pe care o vedem si pe Muntii Nostri. Doar ca nu ne iese, caci poteca nu e ciclabila, ba mai mult de atat, se pierde in dreptul unui picior secundar, ce coboara spre sud. Asa ca nu ne ramane altceva decat sa ii dam si noi tot in sus. Nici coborarea de pe Sterpului nu e chiar ciclabila, abia din sa ne urcam din nou pe biciclete. Farcasu si  Gircu trec usor, caci de acum avem chiar drum, diferentele de nivel sunt neinsemnate si incepem sa avem spor.

Varianta desenata acasa ne cobora spre Caineni. Pe noi insa ne-ar fi avantajat mai mult sa tragem cumva mai spre nord, caci aveam masina in Sibiu. Radu decreteaza rapid ca nu e nimic interesant in drumul anost ce se vede deja cum incinge versantii unul cate unul si alege (si pentru noi) aventura.

Ea se numeste varful Florii, iar de acolo o coborare sustinuta, dar ciclabila (aseamanatoare cu cea din Comisu, din Fagars) pana la nivelul padurii si o retea de drumuri de exploatare (alese cam neinspirat) care sa ne scoata in final intr-o alta culme cu orientare nord- estica, din care varful Poiana Pietrelor e cel mai important. Ploaia ne goneste din spate, reusim insa sa ii furam o pauza de masa scurta, cat sa fierbem trei supe, ultima noastra mancare din rucsac si apoi ne asternem din nou la drum.

In spatele varfului mentionat mai sus dam peste o stana de vaci si cerem sfaturi. Suntem indrumati spre o poteca prin padure ce avea sa ne scoata in Valea Lotrioarei. Ei bine, coborarea asta a definitivat una din cele mai frumoase ture de bikepacking de 3 zile pe care am facut-o pana acum. Care ar fi fost sansa ca o poteca de vaci, nemarcata, ce nu apare pe nicio harta, care incepe cu un culoar prin urzici, sa te coboare vreo 700 de metri diferenta de nivel, pe un teren variat si pentru unii (Radu) perfect ciclabil, cu suprafata relativ curata pentru cat de multi oameni merg pe acolo? Sansele erau minime. Mai repede pariam ca voi trage bicicleta la vale, pe langa mine, pana la forestier.

Cam aici s-ar putea incheia si tura, in cazul in care nu aveti de recuperat o masina din Sibiu (cazul nostru). Va garantez ca iese o tura pe cinste, fara mult forestier, majoritar pe poteci si drumuri de pamant sau iarba, cu carry bike cam cat trebuie, cu munti mai putin umblati, cu coborari faine, destule urcari ciclabile, cu perspective spre Parang, Capatanii si Fagaras.

Text: Mihaela.

Track si date aici (va urma o postare dedicata pentru tura aceasta de bikepacking):

https://www.strava.com/activities/3706256403

Dimineata pe racoare, cu porridge-ul de dimineata. Bine, hai sa recunoastem ca nu era chiar asa de dimineata si ca ceasul de fapt nu mergea am manipulat putin rezultatele.
Inchidem usa adapostului nostru pentru noaptea ce tocmai a trecut.
Mai un push-bike, mai un pic de stat pe bicicleta pe drumul spre varful Sterpu.
La vale printre rododendroni, pe o poteca surpinzator de ciclabila.
Blocaj in trafic
Pe aici nu se trece
Plaiurile din Lotrului in portiunea ciclabila.
De aici tot la vale, peste drum un Fagaras ce arata maiestuos.
Inapoi spre aventura, un pic de pushbike pentru a ajunge in culmea merge spre Varful Pietriceaua
Pauza de masa cu ultimele rezerve de mancare, supele la plic.
Aventura! Si locuri cat se poate de salbatice.
Uite acolo, in departare, e Cozia!
O coborare de nota 10
Masa drumetului.
O cola rece la care visam de ceva vreme.
De la masina la casuta postala si la ghiveci. Saraca broscuta…. Cu toate astea trebuie sa recunosc ca probabil are mai putina rugina fata de un Logan de 15 ani…
La cirese, pacat ca era atat de cald incat te topeai la propriu in timp ce incercai sa le culegi din pom.
Sfarsit de tura, cu un joc de lumini cat se poate de interesant la Rasinari.