Category Archives: Dolomiti

In Dolomiti la schi de tura, pe langa cele trei cime din Lavaredo.

Dolomiti, Interesant, Schi de tura

Au trecut ani buni de cand am ajuns in Dolomiti, acum 5 ani, intr-un concediu in care am incercat sa absorbim cat mai mult din munti ce ne lipseau in timpul sederii in Berlin. Iar daca pana acum am vazut turnurile de calcar ale Dolomitilor atat din inaltimile traseelor de catarat cat si alergand pe poteci sau din saua bicicletelor a ramas intotdeauna o curiozitate legata de cum arata locurile si in mijlocul iernii.

Ocazia a venit fix la trecerea dintre ani, dupa un decembrie in care zeii zapezilor s-au aratat generosi cu Alpii (zeii ce au continuat sa fie in mod egal de generosi si in ianuarie si in februarie). Iar cum singura cazare libera gasita pentru noaptea de revelion a fost intr-un hostel cu o oarecare tenta interbelica din Mauthausen, un mic orasel austriac de la granita cu Italia am zis ca ar fi pacat sa ratam ocazia, astfel incat dimineata zilei de 31 ne gaseste in masina, cu 100 de kilometri de condus in fata pana in Sexten, locul de plecare pentru traseul planuit pentru ziua de azi.

Mi se pare extrem de interesant cat de mult se schimba atmosfera odata cu trecerea granitei, mai ales caci ajungem in zona in ora de agitatie maxima, cu putin inainte de a porni statiunile pe cablu astfel incat dam de combinatia clasica de haos cu fashion care ii caracterizeaza pe italieni si in care ne simtim cumva mai ca acasa decat in mult prea organizata Austrie. Zapada proaspata imbraca atat copacii si turnurile imense de stanca in haine complete de iarna, iar atunci cand ajungem in parcarea in care vrem sa lasam masina descoperim din fericire ca nu suntem singurii cu planuri de ski de tura pentru ziua asta. Vremea e perfecta, prin vale e extrem de multa zapada proaspata iar site-ul pe care il folosim pentru idei de ture in momentul in care ajungem in locuri noi si necunoscute probabil e folosit de destul de multa lume.

Mi se pare extrem de interesant experienta de a descoperi pentru prima data locuri, atunci cand ai cu din doar in track si o harta cu cateva curbe de nivel si incerci sa-ti dai seama pe unde sunt variantele de acasa, incerci sa-ti dai seama de cum ar fi zapada pe variantele de coborare si care ar fi cea mai buna alternativa pentru ziua de azi. Iar daca Rudi si Corina au planuri ceva mai belicoase pentru un traseu cu multa diferenta de nivel si cu culoare abrupte noi alegem o varianta mai simpla dar sper si eu mai spectaculoasa, un urcus pana pe un varf intermediar de 2700 de metri ce se gaseste peste drum de cele trei Cime din Lavaredo.

Si chiar daca sunt multe zone din Dolomiti care arata incredibil de spectaculos imaginea peretilor verticali inalti de peste 1000 de metri din cele 3 turnuri de stanca de care sunt legate atat de multe episoade din istoria alpinismului e cel putin iconica. La impresie contribuie si efectul wow caci cimele ne apar in fata doar atunci cand ajungem pe varf, cu doua ore inainte de apus, zarind aproape toata intinderea de creste crenelate si de masive stancoase ale Dolomitilor. Ar fi frumos sa stai sa zabovesti in liniste aici o ora, vantu nu bate deloc, doar soarele incepe sa fie acoperit de un nou front ce avanseaa dinspre vest. Pana la urma de o paua generoasa de facut poze ne urnim in cele din urma la vale, schiind prin zapada cat se paote de diversa, cand cu bucati bune de pulver, cand cu crusta numai buna de rupt genunchii. Iar odata ce ajungem inapoi in parcare si ii asteptam pe Rudi si Corina sa se intoarca din mica lor aventura de pe ziua de azi crestele si turnurile de piatra se aprind din nou in lumina apusului, sunt curios cum s-ar fi vazut totul de pe varf, dar e prea tarziu si trebuie sa ma multumesc cu un cadru surpins e la poalele muntilor.

Privind in spate la ziua perfecta ce tocmai s-a scurs stau sa ma gandesc ca dintre toti Alpii Dolomitii cred ca ar fi unul din locurile in care chiar mi-ar face placere sa traiesc cativa ani de zile. Cred ca e greu sa-ti imaginezi un loc de joaca mai potrivit si mai spectaculos pentru aproape orice fel de activitate, salbatic, extrem de frumos dar in acelasi timp uman. Nici nu vreau sa ma gandesc cum ar arata aventurile din timpul saptamanii in Dolomiti. Cine stie, poate intr-o zi…

La plecare, ocolind probabil unul din cele mai spectaculoase trasee de schi fond din Alpi.

La plecare, ocolind probabil unul din cele mai spectaculoase trasee de schi fond din Alpi.

Pe schiuri, pe sanie, cate ceva pentru toate varstele.

Pe schiuri, pe sanie, cate ceva pentru toate varstele.

IMG_20171231_105103.jpg

Ionut vs sandwich.

Ionut vs sandwich.

Urcand printre turnuri de stanca.

Urcand printre turnuri de stanca.

Locuri spectaculoase,

Locuri spectaculoase,

Pe panta din fata ne-am lasat si noi urmele la coborare.

Pe panta din fata ne-am lasat si noi urmele la coborare.

Planuri si forme.

Planuri si forme.

Moment de respiro.

Moment de respiro.

Privelistea de milioane de pe varf.

Privelistea de milioane de pe varf.

DSC_5438.jpg

Baltoro!, In Dolomiti.

Baltoro!, In Dolomiti.

Apusul ascuns al sfarsitului de zi.

Apusul ascuns al sfarsitului de zi.

Pe drumul de intoarcere spre Mauthausen.

Pe drumul de intoarcere spre Mauthausen.

Masa de revelion din hostelul ce ne-a fost gazda pentru trecerea dintre ani.

Masa de revelion din hostelul ce ne-a fost gazda pentru trecerea dintre ani.

Intaritoare pentru a iesi la focul de artificii.

Intaritoare pentru a iesi la focul de artificii.

Un referendum din timpuri de mult trecute.

Un referendum din timpuri de mult trecute.

Meisules

Feratta Les Meisules, Sella, Dolomiti

Dolomiti, Drumetii, Interesant, Via Feratta

Dupa ultima zi de catarat in al doilea turn din Sella, am zis sa vedem cum arata masivul Sella si altfel decat la catarat. Astfel incat dupa o ultima noapte petrecuta in acelasi loc de cort de sub turnurile de Sella ne trezim de dimineata pentru o ultima tura in Dolomiti pe anul acesta.

Si cum variantele care urca in grupul Sella din pas nu sunt prea multe, alegem feratta Les Meisules care ar trebui sa ne scoata pe Piz Selva si pe platoul de la 3000 de metri al masivului. Eu iarasi sunt cu echipamentul usor si aproape inexistent de via feratta, in schimb ce Mihaela e echipata ceva mai corespunzator de data aceasta. Si din nou nu stim aproape nimic despre via feratta les Meisules, doar ca e destul de iubita si frecventata.

In schimb dupa primi pasi pe stanca ne dam seama ca nu e deloc asa de simpla precum ne asteptam, pe de o parte e destul de verticala pe alocuri, iar prizele sunt lustruite de trecerea oamenilor de-a lungul celor 100 de ani de existenta. Totusi daca nu te grabesti nu sunt pasaje imposibile, dar sunt cateva treceri foarte frumoase. Spre exemplu la un moment dat dupa un horn vetical ce pare ca se infunda, se iese printr-un fel de fereastra intr-o crestulita de unde traseul continua pe o scara verticala.

Mihaela in schimb nu prea e in apele ei, mai ales pentru ca e alergata din spate de o echipa care a intrat in traseu dupa noi. Cand ii lasa sa treaca si cand nu mai are stresul din spate lucrurile incep totusi sa se lege.

Urmeaza o pauza la soare pe un platou intermediar care se prelungeste catre Piz Ciavez, de unde avem timp sa analizam pe indelete muntii ce se vad in zare. Privind spre nord-vest incercam sa ghicim varfurile din Otztal pe care am urcat in primavara cand am fost la schi de tura. Dar varfurile sunt inselatoare si amintirea si mai si, astfel incat nu reusim sa identificam nici unul clar.

Alpii inzapeziti dinspre Austria.

Alpii inzapeziti dinspre Austria.

Mica momaie din imparatia de piatra.

Mica momaie din imparatia de piatra.

Dupa aceasta urmeaza inca o mica bucata de via feratta, ceva mai domoala de data aceasta care ne scoate direct pe Piz Selva, la aproape 3000 de metri. Si privelistea se deschide pe un platou stancos si cu o tenta usor selenara. Calcar, grohotis, zapada si apa se amesteca pe un platou ce pare complet lipsit de viata. Un fel de platou al Bucegilor, doar cu 1000 de metri mai inalt si fara nici un pic de iarba.

Privelistea e in schimb geniala, si din nou ne bucuram de vizibilitatea de care am avut parte in ultimele zile. In total din ultimele 12 zile am avut doar o zi cu vremea indoielnica, si in rest toate zilele au avut fie un cer senin, fie nori inofensivi. Dar odata ajungi aici sus trebuie sa ne mai dam si jos, caci trebuie sa mai conducem si cateva ore pana inapoi in Wilder Kaiser, unde avem din nou planuri de catarat pentru ziua de maine. Iar ca traseul de coborare alegem o vale larga ce poarta un nume mai mult decat sugestiv, respectiv Plan de Roces.

Initial intr-un avant pionieresc plec intr-un ritm mai alert de trail-running la vale, pana cand imi dau seama ca Plan de Roces chiar e cu multe Roces si pana cand dau de o cascada imbietoare. Trebuie spus ca pe langa zile cu vreme buna am avut parte si de temperaturi ce ar fi fost complet caniculare in campie, si care s-au simtit destul de puternic si pe sus. Cel putin astazi termometrele ar fi aratat in campie peste 35 de grade, si o parte din caldura respectiva a incins si calcarul Dolomitilor.

Astfel incat la fel ca alergarea din jurul Cimelor, in zapuseala de la mijlocul zilei am ales o baie racoroasa sub o cascada cel putin fotogenica. Si desi afara cred ca erau in jur de 30 de grade, temperatura apei cred ca era aceasi ca in noptile friguroase, si nu cred ca trecea de 10 grade. Si desi a trebuit sa-mi fac curaj sa intru la o dubla, senzatia de invigorare de dupa a fost geniala.

Astfel incat am tradat cauza cavalerului care alearga prin zapuseala pana la masina pentru a o aduce mai aproape pentru o cascada racoroasa, si trebuie sa ne urnim amandoi pe asfatul incins ce ne condus inapoi spre pasul Sella si spre masina. Si cu ocazia asta ne luam la revedere de la locuri, si ne pornim inapoi la prima dragoste a concediului, respectiv Wilder Kaiser.

Jurnalul Mihaelei aici.

Pe unul din varfurile de 2900 de metri.

Pe unul din varfurile de 2900 de metri.

Familia Diaconescu.

Familia Diaconescu.

Albastru de Dolomiti.

Albastru de Dolomiti.

Val di Gardena.

Val di Gardena.

Doar 1500 de metri pana in vale.

Doar 1500 de metri pana in vale.

Dupa 12 zile pe munte ne-am transformat din nou in oamenii muntilor.

Dupa 12 zile pe munte ne-am transformat din nou in oamenii muntilor.

Peisajul selenar de pe platou.

Peisajul selenar de pe platou.

Cascada cu pricina.

Cascada cu pricina.

Traseul Kasnapoff (V+) din al doilea turn din Sella, Dolomiti – ziua 13

Alpinism, Aventuros, Dolomiti

Un traseu cu varsta de 100 de ani, considerat traseul clasic din al doilea turn din Sella. E incredibil cand stai sa te gandesti ca acum 100 de ani un barbat si o femeie au deschis o astfel de ruta. Traseul e interesant si pentru ca desi urmeaza o linie evidenta, la un moment dat pare sa se blocheze sub o suprlomba ce nu lasa sa se citeasca continuarea.

Si astazi, la 100 de ani dupa ce a fost deschis, tot trebuie sa iesi la liber surplomba respectiva si trebuie sa lasi pitonul vechi mult sub tine, fara a fi foarte clar cum continua traseul. Doar ca astazi ai certitudinea ca traseul intradevar continua pe acolo, in vreme ce acum 100 de ani cel care a deschis traseul avea doar dorinta de gasi o cale in sus. Sunt foarte curios cum s-ar fi vazut in momentul respectiv imprejurimile, fara soseaua asfaltata care urca in pas, fara instalatiile de schi, fara zgomotul masinilor care se mai aude din cand in cand.

Dar revenind la povestea zilei, dupa ziua de ieri ziua de ieri cand am fost la drumetie si la via feratta a venit din nou timpul pentru catarat, astfel incat dupa un mic dejun frugal la locul nostru de cort de sub turnurile din Sella ne indreptam spre parcarea din pas. Doar ca de data aceasta nu suntem la fel de matinali, si cand ajungem la baza traseului erau deja 3 echipe in traseu.

IMG_3595.jpg

Din nou ar trebui sa spun ca pentru a prinde traseele des frecventate libere e bine sa pleci fie foarte de dimineata in traseu, fie dupa ora 10-11. Cum noi nu ne-am trezit la timp astazi, alegem cea de-a doua varianta si dupa un scurt detour pe la celelalte trasee intram in sfarsit la ora 11 in traseu.

In comparatie cu Vinatzer traseul mi s-a parut ceva mai usor, sau mai bine zis cu un singur punct in care trebuie sa-ti faci putin curaj, la surplomba mentionata mai sus. In res traseul urmeaza linia naturala a creste nord-vestice. Doar ca spre deosebire de Vinatzer de data aceasta nu am mai fost singuri in traseu, si pe ultima lungime am fost ajunsi din urma de o echipa de bavarezi.

Vertical dar cu prize sanatoase.

Vertical dar cu prize sanatoase.

Stau prea comod pe prag pentru a arata spectaculos.

Stau prea comod pe prag pentru a arata spectaculos.

Si ca sa va dati seama cam cat de diferite sunt dialectele la nemti, desi am impartit 2 regrupari cu ei si i-am auzit vorbind intre ei in momentul cand i-am intrebat de unde sunt nu am fi zis ca sunt germani. Bine in acelasi timp toti vorbesc si germana inalta cu care suntem noi obisnuiti, dar in momentul in care vorbesc in dialect mie imi suna mai degraba a olandeza decat a germana.

Si nu a fost singura intalnire pe traseu, caci imediat dupa ce am ajuns pe varf si dupa ce ne-am trecut in carticia de acolo, vedem cum se apropie din spate un mosulica trecut de 60 de ani, doar cu un mic rucsacel, un fes in cap, papucii in picioare si un saculet de magneziu. Initial am crezut ca au strans coarda un pic mai jos si ca urmeaza sa apara si coechipierul din spate. Doar ca mosulica rupt din alta lume dupa ce ne-a salutat a plecat dezinvolt mai departe catre retragere.

Si totusi nu mi-e greu sa-l inteleg. Pana la urma de fiecare data cand mergem la munte ai pe de o parte lucrurile pe care le faci pentru tine, si pe de alta parte interactiunea umana, echipa, prietenii, partenerii. Si desi in general se imbina pot sa-l inteleg pe mosulica din dolomiti, venit sa petreaca o zi frumoasa in munti doar pentru el, pe un traseu de catarat intr-o frumoasa zi de august.

Inca putin pana pe varf.

Inca putin pana pe varf.

Noi si carticica de pe varf.

Noi si carticica de pe varf.

Inapoi in poteca.

Inapoi in poteca.

O zi perfecta la catarat.

O zi perfecta la catarat.

Si de data aceasta in comparatie cu Vinatzer retragerea chiar a fost o retragere asa cum ne asteptam sa gasim atunci cand am venit in Sella, scurta, frecventata, clara. Si astfel s-a incheiat seria destul de scurta a trasee de catarat din Dolomiti. Sunt convins ca o sa mai revenim in zona, chit ca sunt multe alte masive in Alpi care se perita explorate.

Infobox

  • Kasnapoff (V+), 9 l.c. (al doilea turn din Sella, muchia vestica)
    • Acces traseu: pe poteca 649 (spre via ferrata Les Meisules (o gasiti ca Pößnecker klettersteig in germana). Dupa 5-7 minute de la plecare, in dreapta se desprinde o poteca ascendenta ce merge spre cel de-al doilea turn din Sella.
    • Linia traseului: aici
    • Schita: aici
    • Retragere: de pe varf din dreptul bolovanului sub care se ascunde carnetul de varf se observa un punct de rapel (diametral opus fata de directia din care am venit in urcare). Se poate fie da un rapel de 15-20 m, fie descatara printr-un horn (gradul II-III). Imediat dupa horn vom observa poteca pe care o vom urma in coborare. Aceasta este uneori mai bine conturata, alteori mai slab, merge pe fata sudica a turnului, este marcata ocazional cu momai. Ea mai presupune inca un rapel scurt (se poate si descatara) si cateva pasaje de descatarat. Din momentul in care face jonctiunea cu poteca de retragere dinspre Piz Ciavez pasajele dificile iau sfarsit.

Jurnalul mihaelei aici.

Sasso Piatto

Trail running si via feratta in Sasso Piatto, Dolomiti ziua 12

Alergat, Dolomiti, Drumetii, Interesant

Dupa ziua de dinainte, cand retragerea de pe Vinatzer s-a prelungit destul de mult in noapte am zis ca astazi luam pauza de catarat. Merge la fix sa imbini o zi la catarat cu o zi de drumetii sau de alergat, noi cel putin nu avem antrenamentul necesare de a ne catara zi dupa zi.

Gasim in mod miraculos un loc de cort ferit destul de aproape de pas, cu o priveliste geniala catre Marmolada si ascuns intre doua coturi ale soselei. Avea sa devina micul nostru coltisor pentru urmatoarele 3 nopti.  Era de 1000 de ori mai bine decat in campingul din fundul vaii, din Canazei.

Revenind in schimb acum la povestea zilei, dimineata ne urnim destul de greu catre Sasso Piatto, fratele mai mic al lui Sasso Lungo, cele doua masive stancoase intre care se gaseste pasul Sella. Dupa ce folosim drept uscator masina pentru lucrurile care nu apucasera se se usuce, pornim pe sub o instalatie ce urca catre un refugiu ce se cheama T. Demetz.

Privind catre Sasso Piatto.

Privind catre Sasso Piatto.

Installatii cu design italian.

Installatii cu design italian.

In pasul Sella iarna e o statiune de schi, si pasul efectiv arata destul de antropizat, cu installatii peste instalatii si cu urmele partiilor de schi, iar unele installatii arata destul de hilar, un fel de cabine telefonice cu un design rupt din anii 60. Dupa ce ajunge in cele din urma la refugiul T. Demetz, imediat cum coboram spre o alta cabana situata la o ora mai jos dam de un mic puhoi de oameni.

Amestecati, italieni si nemti coboara cu grija pe o poteca destul de rupta, astfel incat ne asteptam si noi randul o perioada, incercand sa gasim portite prin care sa depasim puhoiul. Valea arata in schimb extrem de spectaculos, cu un peisaj selenar strajuit si pe stanga si pe dreapta de pereti inalti de stanca.

La urmatorul refugiu luam o mica pauza, si studiind harta vedem ca sunt doua variante, una ocolitoare dar fara diferenta de nivel si una mai directa, care urca pe varf si care are si o mica via feratta. Noi suntem in echipamentul de trail running, cu un mic setup minimalist de autoasigurare ce nu se poate numi kit de via feratta, astfel incat Mihaela nu prea e incantata de varianta directa.

Printre pereti masivi de stanca.

Printre pereti masivi de stanca.

La capatul vestic al dolomitilor.

La capatul vestic al dolomitilor.

Incercarea de a ajunge la via feratta.

Incercarea de a ajunge la via feratta.

Albastru de dolomiti.

Albastru de dolomiti.

De fapt marea parte a turistilor nu sunt incantati de varianta aceasta, si doar 4 oameni se indreapta spre via feratta in timp ce puhoiul se scurge pe la poalele muntelui. Dupa ce urcam putin catre via feratta care binenteles ca arata destul de inspaimantatoare de jos, pana la urma Mihaela se hotaraeste sa o ia pe varianta ocolita si mai pitoreasca, in vreme ce eu continui pentru a vedea cum se poate aborda o via feratta in echipament de trail running.

Trebuie spus ca nu recomand nimanui asa ceva, pentru din punct de vedere al sigurantei o casca si un kit de via feratta chiar pot sa faca diferenta. Totusi trebuie spus ca nu eram singurul mai flower power pe acolo, si m-am intalnit cu un mos italian care era cam la fel de echipat ca mine. Si intr-o oarecare masura siguranta e o stare de spirit, si tu poti sa te simti in siguranta in locuri ce par periculoase pentru altii, sau invers.

Via feratta in sine nu a fost cu nimic deosebita ca dificultate fata de o retragere mai expusa de pe un traseu de catarat, singura problema putand aparea de la pietrele ce pot cadea de la oamenii care sunt mai sus. Astfel incat urc cu repeziciune depasind o multime de grupuri pe traseu, si chiar imi place gimnastica aceasta aeroba pe verticala.

Via feratta se termina chiar pe varf, si privelistea e superba in toate directiile. In toate cele 3 zile petrecute in Sella am avut parte de o atmosfera extrem de clara si de o vizibilitate incredibila. Toate astea desi in vale temperaturile au urcat cu mult peste 30 de grade.

Pe varf iau o mica pauza, dupa care pornesc in alergare la vale catre refugiul unde trebuie sa ma intalnesc cu Mihaela. Si poteca nu e neaparat potrivita pentru alergat ajung repede la refugiul Sasso Piatto, asezat genial la 2300 de metri cu privelisti atat catre Marmolada, cat si catre Rosengarten si spre val d’Adige.

Si cum nu ne grabim nicaeri si cum ziua e lunga lenevim la refugiu, dupa care pornim pe una din cele mai pitoresti poteci pe care am fost pana acum, numita Friedrich August Weg. Incercam sa scapam de soarele arzator al amiezii tarzii cu o pauza prelungita, dupa care contiuam in ritm domol inapoi catre pasul Sella. Si nu pot sa nu zic inca odata ca poteca si locuri sunt extrem, extrem de pitoresti si de fotogenice, cu singurul dezavantaj ca pot fi si destul de aglomerate.

Ajungem la masina odata cu ultimele raze de soare, si ne retragem la fel ca in noaptea de dinainte la locul nostru de cort de sub pasul Sella. Maine e din nou in plan catarat in al doilea turn din Sella.

Jurnalul Mihaelei aici.

Zi de cristal.

Zi de cristal.

Obraznicele ciori de stanca.

Obraznicele ciori de stanca.

Va prezint, Marmolada.

Va prezint, Marmolada.

Pitoresc e putin spus pentru cum arata poteca.

Pitoresc e putin spus pentru cum arata poteca.

Poteca din povesti.

Poteca din povesti.

La umbra.

La umbra.

Marmolada.

Marmolada.

Poteca transformata pe alocuri intr-o mica autostrada.

Poteca transformata pe alocuri intr-o mica autostrada.

Aproape de pasul Sella.

Aproape de pasul Sella.

Orice ai face privirea e furata de Marmolada si de al ei ghetar.

Orice ai face privirea e furata de Marmolada si de al ei ghetar.

Casute.

Casute.

Multumesc si la revedere!

Multumesc si la revedere!

Turnurile din Sella

Traseul Vinatzer din al treilea turn din Sella, Dolomiti ziua 11.

Alpinism, Aventuros, Dolomiti

Unul din motivele pentru care am condus kilometrii din Wilder Kaiser pana in Dolomiti a fost pentru a descoperi colturi noi din muntii acestia, fie la catarat, fie la drumetii si alergat. Astfel incat dupa un detour prin Mamarole si pe la cele Trei Cime, ajungem pentru prima data si in Sella, ce pare locul perfect cu 3 turnuri impunatoare 200-300 de metri, cu access facil si speram noi cu retrageri la fel de facile.

Iar ca estetica, pasul Sella e unul din cele mai frumoase locuri in care am fost la catarat pana acum. Ai in spate Marmolada cu ghetarul inzapezit, si in jur in toate directiile sunt pereti imensi de calcar ce tasnesc din pajisti domoale. Singurul dezavantaj e ca rutele sunt uneori cam frecventate, si la fel ca si in alte locuri e bine ori sa se trezesti de dimineata pentru a intra primul in traseu, ori sa intri tarziu si sa te misti repede.

Dupa 9 zile petrecuta non-stop pe munte, am folosit ziua de luni ca o zi de recuperare. Si desi am avut o tentativa de a pleca intr-o tura de alergat pe langa Canazei corpul mi-a comunicat ca totusi e o nevoie de o zi de pauza. Astfel incat am perecut o zi pe jumatate ploioasa intr-un camping din Canazei cu diferite indeletniciri gospodaresti (spalatul hainelor si incarcatul acumulatoarelor devenise o prioritate).

Nu am sa ma simt niciodata in largul meu in campingurile din Italia, intre oameni cu motoare si rulote, veniti sa-si petreaca zilele de concediu aici. Ma simt mult mai bine campand in salbaticie, intr-un loc ferit, chiar daca teoretic lucrul acesta nu e permis in Italia.

Dar acum revenind la ziua de marti, reusim sa urcam destul de tarziu cu masina in pasul Sella, de unde incepe poteca catre turnuri. Vremea e frumoasa, dar la cei 2200 de metri ai pasului e un cancer care nu prea te imbie sa iesi din masina, d-apoi sa pleci la catarat intr-un traseu batut la vant ce e si la umbra in prima parte a zilei.

Astfel incat mai zabovim putin pe langa masina, unde in stilul indecis fotografiez schitele mai multor trasee in ideea ca ne putem hotari mai tarziu in care din ele intram. Afara se mai incalzeste, si pentru a profita de soarele care a inceput sa incalzeasca masina ne intindem in masina lucrurile care nu au apucat sa se usuce. Dupa care pornim increzatori catre traseele de catarat.

Privind catre Langkofel.

Privind catre Langkofel.

Catre traseu.

Catre traseu.

Si cum traseul clasic din cel de-al doilea turn era deja ocupat, ne alegem un traseu ce avea sa ramana complet liber pentru ziua respectiva, Vinatzer, un traseu de 300 de metri, V+ si 13 lungimi de coarda. Totusi 2 lungimi se pot lega si exista destul de multe regrupari intermediare astfel incat noi am iesit sus din 11 lungimi.

Traseul strabate fata vestica a celui de-al treilea turn, urmand o linie destul de clara prin mijlocul ei. Mi se pare incredibil ca au trecut 4 ani de zile de la ultima iesire la catarat in Dolomiti. Nu au fost 4 ani de catarat incontinuu, si au fost momente in care cataratul a ajuns pe locul doi, sau pe locul trei, dupa alergat si bicicleta, dar totusi un oarecare antrenament a ramas, si sper sa se fi strans ceva experienta.

Experienta cred ca se vede in primul rand in faptul ca poti identifica mai usor linia traseului si poti sa-ti dai seama de momentele cand incepi sa o iei prin balarii. Practic aici mi se pare ca se pierde cel mai mult timp si atunci cand stii sigur ca esti pe traseu inaintezi mult mai repede si cu mult mai multa incredere. Si intr-un fel ma mandresc cu faptul ca in 8 zile de catarat in Wilder Kaiser si in Dolomiti nu am ratacit niciodata traseul.

Revenind la Vinatzer, exceptand prima lungime care a fost putin uda si cam murdara, si a necesitat ceva mobile ,in rest traseul chiar ofera o catarare foarte frumoasa si variata. Hornuri verticale, mici surplombite, fete spalate, toate se succed pana la lungimea cheie a traseului, ce pleaca de pe brana intermediara. Incepe cu o fisura perfecta pentru degete, fara nici un fel de asigurare pe primii 10 metri, urmata de un piton si de un mic tavanel cu prize sanatoase care surplombeaza cam un metru.

Pe traverseul din prima lungime.

Pe traverseul din prima lungime.

Ajungem in sfarsit in soare.

Ajungem in sfarsit in soare.

Cuib de vulturi.

Cuib de vulturi.

A fost absolut superb, pe de o parte fisura in care degetele intrau atat de bine incat nu simteai nevoia unor asigurari mobile, pe de alta parte si trecerea surplombei e extrem de aeriana, mai ales ca ultimul piton e mult sub surplomba. Dar prizele sunt sanatoase, si trebuie doar tupeu ca o sa gasesti prize bune in continuare. Mi-a placut la nebunie.

Dupa lungimea cheie o serie de lungimi mai usoare asigurate mai rar, si ajungem in cele din urma pe varful celui de-al treilea turn in jur de ora 17 – 18, sub lumina calda a orelor de seara. Si incepem sa cautam retragerea, si din cele doua variante o alegem pe cea mai directa. Problema e in schimb ca la al doilea rapel alegem un spit in locul unei bucati de coarda mai vechi, chestie care ne pune in fata unui rapel de 62 de metri pana in urmatoarea regrupare cu corzi de 60.

Peisajul tipic din Sella.

Peisajul tipic din Sella.

Pana la urma cu alungirea corzilor a fost la fix astfel incat sa te poti prinde cu zelbul de regrupare inainte de a da drumul la coarda, dar din toate rapel-urile pe care le-am facut pana acum a fost cel mai intins, si Mihaela, desi era in zelb in regrupare a avut un pic de emotii pentru a descatara metrul ce mai era de coborat pana in regrupare.

Si odata cu rapelul mult prea intins apune si soarele dupa Sasso Piatto, si norii se lasa si deasupra moralului nostru, fiind convinsi ca sigur retragerea noastra nu e una din retragerile comode din turnurile din Sella. Ajungem in cele din urma pe canionul final unde dam o serie de rapeluri scurte peste saritori, pana la ultimul rapel de 60 de metri care se termina pe un pod de zapada ingust de 20 de centimetri, cu rimaye de cativa metri pe fiecare parte. In rapel merge cat sa pasesti pe el, dar dupa asta vine o limba de zapada inghetata pe care corzile se uda si se murdaresc bine de tot.

Si s-a lasat deja noaptea, si frontalele noastre sunt in bagajele de la baza traseului, si pentru Mihaela pare sfarsitul lumii micul pod de zapada, dar cu ceva incurajari si manevre de coarda si un fel de ramonaj intre zapada si stanca reusim sa ajungem in cele din urma la baza traseului si sa ne recuperam rucsacii si frontalele.

Ultimele doua rapeluri se faceau prin dreapta canionului de pe o platforma de stanca, dar in lumina intunericului nu am dibuit punctul principal de rapel si am folosit varianta cu limba de zapada. Daca traseul ne-a luat cam 5 ore, cam cat scria si in carte, retragerea cred ca ne-a luat cam 3 ore si jumatate, aproape dublu fata de cele doua ore date de descriere.

Suntem destul de rupti dupa traseu, astfel incat poteca de intoarcere pana la masina nu pare nici ea usor de navigat cu multele variante posibile care se incruciseaza in toate directiile. In schimb cerul arata genial, spre Sasso Lungo se mai vede ultima geana de lumina, si culoarea se schimba intr-un degradeu extrem de fin catre negrul acoperit de stele dinspre rasarit. Si e liniste si o completa nemiscare, si desi sunt pentru prima data intr-un munte in care nu am mai fost pana acum, ma simt totusi ca acasa.

Infobox
  • Vinatzer (V+), 13 l.c. (al doilea turn din Sella, peretele vestic)
    • Detalii zona:
      • Turnurile din Sella (3 la numar) sunt usor accesibile din Pasul Sella si evident foarte frecventate de cataratori. Beneficiaza de o apropiere scurta si facila (15-20 de minute din pas) si in general de o retragere scurta. Traseele regasite in ghidurile pentru zona Sella/Dolomiti sunt de regula bine asigurate si fiind parcurse destul de des stanca este compacta, fara a fi insa lustruita. O imagine relevanta cu cele 3 turnuri gasiti pe summitpost.
    • Acces traseu: pe poteca 649 (spre via ferrata Les Meisules (o gasiti ca Pößnecker klettersteig in germana). Dupa 5-7 minute de la plecare, in dreapta se desprinde o poteca ascendenta ce merge spre cel de-al doilea turn din Sella si apoi spre cel de-al treilea.
    • Linia traseului si cateva imagini: aici (inclusiv lungimea 7 care da gradul traseului si coborarea)
    • Schita: aici
      • Retragere corecta: de pe varf se observa in partea stanga cum ati urcat o cateva cordeline de rapel. Se rapeleaza pe aceasta linie pana la brana ce traverseaza turnul in diagonala de la stanga la dreapta, brana pe care am intersectat-o si la urcare si de unde incepea lungimea tare. Brana ne va conduce intr-un canion intre turnurile 2 si 3. Initial terenul este facil si friabil si se poate descatara. Urmeaza apoi o serie de saritori de 10-20 m ce se pot cobori in rapel. Unele saritori surplombeaza. Inainte de a da ultimul rapel, daca in canion exista zapada, orientati-va putin spre peretele din stanga cum coborati si veti gasi un loc amenajat pentru rapel ce va ocoli limba de zapada si va va conduce la baza canionului. De aici pe drumul parcurs la urcare, in sens invers de data aceasta, spre pasul Sella.

Jurnalul Mihaelei aici.

Privind catre Cadini di Misurina

Dolomiti – ziua 9, in pas alergator in jurul Cimelor

Alergat, Dolomiti, Drumetii, Interesant

E a noua zi pe munte, a noua zi cu vreme buna. Si toate au fost zile atat de pline incat ai zice ca ar trebui sa ajungem la o suprasaturatie. Au trecut si cateva zile bune de cand am dormit in camping, si ultimele nopti le-am petrecut fie in refugii la inaltime, fie campand prin salbaticie.

E fascinant cat de repede se schimba corpul in momentul in care petreci mult timp la munte. Muntele caleste si intareste. Nici nu trebuie sa faci ceva deosebit, de multe ori e suficient efortul de a urca pana pe un varf. Daca mai si alergi si daca te mai si cateri efectul e cu atat mai amplificat. Si pe zi ce trece, incet, incet, devii din ce in ce mai adaptat la mediul in care iti petreci timpul.

Nu zic ca nu poti sa te calesti si la campie, doar ca la munte efectul e mai mult sau mai putin gratuit, si efortul pe care trebuie sa il depui e ca si inexistent. Pentru ca in timp ce alergi pe poteca, sau in timp ce stai in regrupare, sau atunci cand ajungi pe varf privirea si sufletul sunt libere sa goneasca in voie.

Totusi vom lua si noi o pauza, dar nu astazi. Vreau sa profitam de vremea buna si de apropierea fata de Cime pentru a ajunge si cu Mike prin jurul lor. Pentru astazi temperatura se anunta la fel de caniculara, astfel incat ne straduim sa plecam ceva mai de dimineata pentru a prindele orele caniculare ceva mai pe sus. Dupa 2 zile de hoinarit pe poteci ce nu prea au fost poteci, Mike vrea sa-si menajeze genunchiul si ajunge o varianta mai scurta si mai directa pentru a ajunge la Cime, in timp ce eu in stilul caracteristic aleg o varianta putin mai ocolita dar si ceva mai frumoasa.

Din pacate atmosfera nu e foarte clara, si locurile sunt mult, mult mai pline de oameni decat ieri. Parca totusi prea pline pentru gusturile noastre, mai ales pe magistrala care ocoleste cimele. In cele din urma incercam sa ne refugiem de soare la umbra Cimelor, urmarand diferite echipe ce fie se retrag, fie se gasesc deja in partea superioara a peretelui. Sper sa ajung si eu odata in traseele din partea nordica a Cimelor, dar pentru asta ar fi nevoie de ceva antrenament si de un teren de joaca la indemana. In cativa ani in schimb..

Deocamdata ne multumim sa zabovim putin in umbra celor 3 uriasi, inainte de a porni in pas alergator pe o poteca ceva mai lunga care coboara pe Valea Rienza, pentru a urca in cele din urma din nou la masina. Mike ramane mai in urma, eu dau drumul la picioare si cobor in ritm destul de alert aproape 1000 de metri diferenta de nivel, pana in fundul unei vai glaciare imense, de unde incep sa urc pe o poteca extrem de pitoreasca pe o alta vale mai mica pana la masina.

Desi maximul de temperatura a trecut totusi soarele arde inca destul de puternic, si dupa alergatul de astazi simt cum sunt acoperit cu un strat observabil de sare. Si pe masura ce urc, senzatia de caldura e amplificata, si paraul din dreapta incepe sa-mi faca cu ochiul. Totusi mai trebuie sa mai urc ceva pana cand paraul devine accesibil, si in cele din urma incep sa caut un loc de facut o baie, lasand alergatul pentru alte zile mai racoroase.

Si locul chiar e mult prea tare, cu Cadini di Misurina in fundal, cu un parau albastru cu apa de cristal, cu iarba verde in jur. Sincer nu am vazut prea multe locuri pana acum care sa fie atat de tentante pentru o baie. Asa ca intru in apa destul de congelata si ma bucur de un jacuzi natural, pana cand apare si Mike, dupa care mai intru inca odata pentru cateva poze. E incredibil cat de bine inviorat poti sa te simti dupa o baie rece, mai ales intr-o zi caniculara. Si a fost unul din cele mai frumoase locuri de imbaiat de pana acum. Seara o petrecem cu schimbarea resedintei, caci ne indreptam spre turnurile din Sella. Cu toate acestea seara o petrecem tot cu cortul prin padure, la wild camping pe undeva pe langa Tofana.

Cele 3 cime vazute dinspre sud-vest.

Intalnirea cu uriasii de stanca.

Cautand umbra.

Pe-un picior de plai..

Locul ideal pentru o baie.

Jacuzzi natural, a se observa calitatea bronzului.

Serpuind.

Impingand pamantul putin mai jos.

Privelistea de seara.

Dolomites Cristallo

Dolomiti – ziua 8, cautand poteca prin Marmarole

Dolomiti, Drumetii, Interesant

Ne trezim de voie ziua urmatoare, si in momentul in care iesim din refugiu ne intampina un soare si un cer senin de toata frumusetea, si aceeasi atmosfera de nemiscare care prevesteste o zi caniculara. Suntem tot singuri in singuratatea muntelui, si reusim in cele din urma sa ne urnim pe traseu, un fel de poteca/via feratta care sare pe rand 2 caldari si 3 muchii pe masura ce merge catre Voltolina, un alt bivuac situat in alta caldare glaciara izolata pe partea cealalta a muntelui.

Si via feratta incepe aproape de langa refugiu, eu imi mentin optimismul in vreme ce Mihaela incepe sa fie revoltata pe canicula, pe poteca neamenajata, si pe traseul ales. Intr-un fel mie mi se pare un schimb corect, o poteca neamenajata in schimb singuratatii pe care o ofera locurile. Intr-o zi de sambata, cand de obicei majoritatea potecilor din Dolomiti sunt pline de turisti, noi am intalnit fix 3 turist undeva spre sfarsitul zilei. Spune destul de multe despre cat de umbate sunt locurile, si nefiind foarte umblate e intr-un fel normal ca poteca sa fie mai salbatica.

Si mai urcam o muchie, si mai traversam o caldare glaciara cu limbi de zapada, si mai urcam o via feratta pentru a ajunge intr-un fel de sa inalta la 2600m. Intalnim si o turma de capre negre locale ce nu par sa se sinchiseasca de prezenta noastra pe acolo. Singura problema e ca in comparatie cu asteptarile mele ne miscam mult mai incet, si pentru ca terenul e foarte, foarte accidentat nu prea poate fi vorba de trail-running. In cele din urma coboram pe o limba lunga de grohotis, pe ceea ce ar trebui sa fi o poteca, cu gleznele jdrelite de bolovani ajung si eu in cele din urma la concluzia ca probabil nu a fost cea mai buna poteca pentru alergat.

Totusi ziua e suficient de lunga pentru a ajunge pana aproape de refugiul Voltolina, dupa care urmam o alta poteca ce pare mai domoala si mai frecventata si care ne duce inapoi la masina. Noaptea o petrecem tot la cort, la wild-camping pe un forestier ferit de drumul principal. Desi seara incerc sa o conving pe Mike sa incercam traseul Dulfer din Cima Grande de data aceasta nu am sorti de izbanda, astfel incat si ziua de duminica e dedicata tot unui traseu de trekking/trail-running prin jurul Cimelor.

Refugiul Musatti in lumina diminetii.

Mai mult sau mai putin fermecati de salbaticia locurilor

Cu Cristallo in fundal.

Imparatie de piatra.

Tipic pentur Dolomiti.

Si cadini din Misurina.

Sfarsit de zi.

Refugio Musatti

Dolomiti – ziua 7, schimband o imparatie de piatra cu alta

Dolomiti, Drumetii, Interesant

Dupa aproape o saptamana de Wilder Kaiser si destul de mult catarat simtit acut nevoia de a schimba muntele si de a mai diversifica activitatile. Daca initial aveam in plan sa ajungem in Dachstein, pana la urma chemarea Dolomitilor e mai puternica, astfel incat o baie matinala intr-un lac de la poalele Wilder Kaiser-ului ne urcam in masina pentru a conduce cei 250 de kilometri pana in Dolomiti.

Avem in plan sa ajungem in zone in care nu am ajuns acum 4 ani, si eu am un plan maret cu ture de trail-running cu un bagaj minimalist si cu dormit la bivuacuri care sunt cocotate in varful muntelui. Si cateva din masivele din Dolomiti chiar au cateva bivuacuri extrem de spectaculoase.

Dupa ultimele zile petrecute in racoarea umbroasa a Wilder Kaiserului, in momentul in care ajungem pe autostrazile austriece si pe nationalele italienesti incepem in schimb sa ne topim de caldura. Dupa cateva zile de acomodare in general nu am nici o problema cu caldura, in schimb trecerile bruste de genul acesta ma cam scot din sarite. Mai ales ca in Italia temperaturile in vale ajung pe la 34-35 de grade. Chiar ma gandeam cu Mike ca ultimele zile caniculare au fost in Romania acum 2 ani, dupa care vara trecuta si vara asta cred ca temperaturile prin germania nu au trecut de 30 de grade. Chestia cu 30 de grade era repetate si de niste nenici intervievati la radio care spuneau revoltati ca nu are voie sa fie mai mult de 30 de grade.

Dar iata ca prognozele pentru weekend anunta si 35 de grade, astfel incat noi avem de gand sa ne refugiem pe crestele muntilor intr-un masiv pe nume Marmarole, invecinat cu Sorapis, Cadini di Misurina si cu cele trei Cime.

Ajungem in cele din urma in parcarea de la baza traseului pe la 17, si cu bagaje minimaliste pentru o noapte pornim catre refugiul Musatti, situat la 2200 de metri intr-o caldare glaciara fara izvor, cu doar doua poteci de access. Daca la inceput eram putin impacientat de numarul masinilor din parcare, ne-am dat repede seama ca lumea e de fapt pentru plimbarea de seara in zona, pe langa raul din fundul vaii fiind amenajat un fel de circuit tematic.

Pentru noi in schimb traseul incepe la fel de abrupt ca traseele din Wilder Kaiser, cu o poteca destul de putin umblata ce pare sa urce de-a dreptul prin padure pe un versant abrupt de munte. Pe masura ce urcam incep sa apara in departare si norii unei furtuni de vara astfel incat suntem destul de consolati ca vom fi udati pana sus, dar speram sa avem totusi timp sa ne si uscam.

In jur tuna si fulgera, pana cand pe la jumatatea urcusului vedem cum se apropie prapastios de noi perdeaua de apa. Apuc sa fac cateva poze pana cand ploaia de vara ma sileste sa bag aparatul in rucsac, dupa care continuam pe aceasi poteca abrupta si destul de salbatica, udati de ploaia usoara de vara. La fel cum a venit se si opreste, astfel incat in ultimele 20 de minute chiar avem timp sa ne si uscam putin inainte de ajunge la refugiul din caldarea pustie.

La refugiu nu e nimeni, si intr-un fel putin egoist ne bucura lucrul acesta. Ne ne-ar deranja nici sa-l impartim cu alti turisti, dar acum il avem doar pentru noi, un refugiu invechit ce ne aduce aminte de bivuacurile din Mont Blanc, sus pe munte cu o priveliste incredibila catre Cadini di Misurina si catre Sorapis.

Profit de faptul ca am ajuns pe lumina la refugiu si fac o sumedenie de poze, in vreme ce lumina se transforma in movul crepusculului. Atmosfera e complet nemiscata, fara nici o pala de vant si doar picaturile de apa de pe iarba si norii din departare de aduc aminte de furtuna de vara. In rest e un contrast foarte placut dintre aerul rece si proaspat de afara si caldura pe care refugiul a pastrat-o de peste zi, caldura la care ne retragem la somn dupa ce se asterne noaptea.

Despartirea de Wilder Kaiser, cu un inot intr-un lac curat de munte.

Speranta moare ultima.

Dupa ploaie.

Inca putin pana la refugiu, pe poteca inconjurata de flori de toate felurile.

Rododendron de dolomiti.

Si refugiul Musatti.

Privelistea din usa refugiului.

Cautand cu privirea traseul de maine.

Pacat de colanti care cam strica poza, in rest scaunului minimalist chiar era destul de fotogenic.

O poza gen Mihai Tanase.

In loc de noapte buna.

Ora albastra.

Averau Nuvolau

Dolomiti ziua 6 – Averau

Alpinism, Aventuros, Dolomiti

A doua zi dupa traseul din Tofana din Rose reconfiguram echipele si plecam in formatie de 6 spre cateva trasee din Masivul Averau-Nuvolau, trasee putin mai lungi decat cele Monte Popena Basso. Masivul nu e foarte inalt, si e situat chiar deasupra celor cinci turnuri, in schimb de pe varf ai o deschidere foarte faina in jur. Varful are si o via feratta usoara care urca pe el, pe care noi am folosit-o pentru coborare.

Pe poteci dolomitice.

De data aceasta datorita echipamentului putin insuficient aveam sa mergem in doua echipe de cate 3, cu alte cuvinte eu cu mike si cu oana pe un traseu si mihai, octavian si vio pe alt trase. Noua ne-a luat ceva timp pana ne-am gasit traseul, fiind destul de ascuns pe partea nordica a varfului. Din cate imi amintesc avea ceva de genul 250m de desfasurare si un pas de V in prima lungime. Prima lungime a fost de altfel si cea mai interactiva la catarat, printr-un horn diedru in care trebuia sa iesi la un moment dat in exterior si care era destul de spalat pe alocuri. Oricum catarare interesanta si ca de obicei un singur piton pe 50m. Dupa prima lungime a urmat o lungime de traverseu pe o brana si inca 3 lungimi mai usurele, dar frumoase. Traseul iese pe un varf secunde unde era multa liniste si pace, iar de aici am mai mers cam 20 de minute pe un fel de creasta spre varful Principal, unde era binenteles un mare buluc de oameni.

Oana intr-un ramonaj destul de chinuit pe prima lungime.

Mike, zisa si paianjenul rosu al Dolomitilor, intr-o abordare ceva mai fericita.

La iesirea din traseu.

Strangerea corzilor.

Luam aici o pauza mai lunga, ne scriem numele in carticica de pe varf, si privim o echipa care iese de pe traseul pe care trebuiau sa fie si octavian si vio si ne dam seama ca probabil a fost un pic de aglomeratie pe traseul lor. Dupa o pauza destul de lunguta ne urnim spre coborare, si dupa o via feratta destul de scurta ajungem la baza varfului, unde ne intalnim cu mihai, octavian si vio afland ca au renuntat la traseu din cauza aglomeratiei.

Cele 5 turnuri vazute de sus.

Si in stanga Tofana di Rozes.

Ziua o incheiem la Cinque Tori cu cateva trasee de escalada mai scurte in timp ce Octavian si Mihai fac un alt traseu de gradul IV+ in Tore Romana.

Popena basso

Dolomiti ziua 4 – monte Popena Baso

Alpinism, Aventuros, Dolomiti

Dupa ziua de pauza in care ne-am uscat echipamentul am hotarat sa incercam sa vedem cum sunt ceva trasee mai lungute din zona, astfel incat alegem ca destinatie Monte Popena Basso unde sunt o serie de rute de 150-200m cu o retragere facila ce iti permite sa faci mai multe trasee in aceasi zi.

Astfel pornim 6 cutezatori la drum, eu, mike, octavian, vio, oana si mihai. Desi aveam practic un singur echipament complet de catarat pentru 4 oameni reusim pana la urma sa incropim suficient material pentru 3 echipe, eu cu oana, mike cu mihai si octavia cu vio. Oricum pe traseele usoare nu ai nevoie de foarte multe bucle, mai importante fiind mobilele care sunt chiar utile pe alocuri. Lasam masina ceva mai incolo de Albergo Dolomitici si dupa ce balaurim poteca prin padure alegem sa urcam de-a dreptul spre perete. Pana la urma gasim si poteca adevarata si dupa un pic de grohotis ajungem la baza peretilor unde ne impartim pe trasee , eu si oana intram in Via Mazorana-Adler (IV, 140m), iar mihai,mike,octavian si vio intra in Diedro Mazorana (IV, 119). La despartire stabilim sa ne vedem sus, chestie ce a creat cateva mici problema.

Via Mazorana-Adler a fost un traseu chiar frumos, pe care aveam sa-l fac si cu mike seara. Complet natural, cu un traverseu foarte fain pe prize sanatoase si cu un horn putin surpombat la final la sfarsit, toate intr-un grad IV de Dolomiti. Stanca e de asa natura incat ofera o groaza de prize, pe un teren aproape vertical. Sus ajungem in schimb intr-o mare de jnepeni care face orientarea imposibila astfel incat pornim cuminti pe poteca de coborare spre baza peretilor in timp ce oamenii ne asteptau la sfarsitul traseului lor. Ajunsi jos intram repede in celelalt traseu, adica in Diedro Mazorana un traseu frumos ce urmareste linia unui diedru-horn. Foarte interesant ca si catarare, si destul de taricel pentru gradul lui, la un moment dat e un horn din care trebuie sa iesi in exterior, pe prize sanatoase dar destul de expus.

Via Mazorana-Adler

Si Diedro Mazorana

Oana pe traverseu, in spate cele trei Cime

Ne pregatim de coborare.

Ramonand cu spor.

Priveliste de vis.

Sus oamenii ne asteptau destul de suparati de cam o ora jumatate, degeaba am incercat sa le explic ca habar n-aveam unde in marea de jnepeni ar fi trebuit sa iasa traseul lor. In cele din urma pornim din nou spre baza traseelor, si intram o ultima data in perete, eu si mike pe Via Mazorana-Adler si Octavian cu Mihai in La prima volta di Martina, un traseu de VI+ si 90m. Iesim cu putin inaintea oamenilor din traseu si ajungem jos la timp pentru a constanta ca la primul rapel uitasera un nod pe coarda si cineva trebuia sa urce sus pentru a debloca coarda, astfel incat dau o fuga pana sus si dupa ceva balaurit reusesc sa gasesc punctul de rapel si eliberez nodul.

Mike suparata dupa o ora si jumatate de asteptare.

Si din nou pe traverseu.

Mihai cap in traseul de alaturi.

Si din nou mult pozatele cime.

La coborare soarele era deja la apus, dupa o zi lunga cu vreme superba in care facusem 3 trasee insumand in total cam 512m. Zona arata superb, ai tot timpul in fata cand te cateri cele Tre Cime di Lavaredo, lacul Misurina si Cadinii di Misurina, iar traseele sunt foarte bune ca acomodare cu zona.

In loc de incheiere.