Category Archives: Epic

DSC_0224

Rapa crucii, amintiri din alpinismul de iarna

In timp ce ma straduiesc sa-mi pun hamul pe mine la baza Vaii Adanci imi dau seama ca au trecut mai bine de doi ani si jumatate de la ultima lui purtare, la coborarea spre tabara de baza din Khan Tengri. Intre timp, sensibilitatea ramasa la frig, lipsa unor incaltari potrivite si (re)descoperirea bicicletei m-au tinut departe de trasee mai verticale, dar totusi o farama de amintire si de chemare a ramas intotdeauna acolo.

Asa ca atunci cand aflat vineri seara in ceasul al doisprezecelea ca Rudi si Corina vor sa incerce una din Rape astazi si ca ma primesc si pe mine nu am stat de doua ori pe ganduri. Cu Rudi si Corina am mai facut echipa si la alte trasee care au ramas cumva in memorie ca trasee care te fac sa-ti impingi putin mai departe limitele, cum a fost Albastra acum multi ani. Ture care te provoaca si te extenueaza complet, si care totusi raman extrem de bine intiparite.

Privind de jos la cat de decoperita e rapa crucii imi au seama ca si astazi s-ar putea sa fie interesant, si totusi o parte din incertitudine nu e acolo. Rudi si Corina au continuat sa se catere in ultimii ani asa ca lipsesc temerile ca ar trebui sa catar una din multele saritori ce se vad descoperite. Trebuie sa vad doar cum o sa trec de saritori, cum pot sa mai ajut la sapatul de urme si cum mai pot sa mai surpind cate ceva din tura cu dslr-ul pe care l-am luat dupa mine.

Nu trece mult timp si vine si prima saritoare si incep sa blestem in gand cele doua kilograme si ceva ale dslrului si-mi aduc aminte ca parca un aparat mare nu prea se impaca bine cu turele de catarare. Dureaza ceva timp pana cand imi amintesc si cum trebuie pusi pioletii astfel incat sa prinda protuberantele stancoase la fel cum dureaza ceva timp pana cand imi amintesc cum trebuie sa asez coltarii astfel incat sa am cat de cat un pic de incredere in ei. Lucrurile sunt putin complicate si de faptul ca sunt in clapari, inchisi in modul e schi, singura incalataminte in care pot sa stau totusi pe varfuri pe stanca. In acelasi timp la fiecare tura in care trebuie sa tropai in clapari imi dau seama ca oamenii de la Dynafit au facut totusi o treaba foarte buna cu ultimele modele de TLT-uri.

Saritorile vin pe rand, Rudi le urca cu maiestrie, mobilele sunt asezate pe rand in fisuri, coarda se desfasoara, urme sunt sapate in zapada ce trece in unele locuri de brau iar noi inaintam incet dar sigur spre creasta acelor. Cred ca e greu de prins valea in conditii mai provocatoare si mi se pare incredibil ca la sfarsit de ianuarie sunt inca atat e multe saritori descoperite.

Noaptea ne prinde cu o lungime de coarda sub iesirea in creasta, cu o ultima saritoare de catarat si cu o mare e nori ce se instaleaza sub noi. Si brusc nu imi mai pare rau ca am carat dslr-ul dupa mine. Nu dureaza mult si saritoarea inghesuita si usor surplombata imi reaminteste din nou ca nu a fost o idee buna. E deja 7 cand iesim in cele din urma in creasta Acelor de unde mai avem un urcus domol pe ultimul ac. Cerul s-a umplut de stele, vantul nu bate deloc iar orasele de sub noi se lasa ghicite sub marea e nori, iar noi inaintam epuizati spre Cabana Omu. Si in timp ce coltarii startaie pe zapada si pe stanca am din nou flashback-uri din alte trasee terminate tarziu in noapte. Stau sa ma gandesc ca totusi e ceva la turele de alpinism ce nu il gasesti la ski de tura sau la bicicleta. Senzatia e fi obosit si in acelasi timp implinit, in mijlocul noptii, undeva pe un varf de munte, cu o mare de nori la picioare nu prea e ceva ce poate fi gasit cu usurinta in alta parte.

Inaintand spre Poiana cu Urzici, putin ingrijorati de lipsa zapezii de pe valcele.

Inaintand spre Poiana cu Urzici, putin ingrijorati de lipsa zapezii de pe valcele.

Echiparea.

Echiparea.

Rudi inaintand cu spor spre inrarea in Rape.

Rudi inaintand cu spor spre inrarea in Rape.

Scrasnetul coltarilor.

Scrasnetul coltarilor.

In amfiteatru.

In amfiteatru.

Zapada putina.

Zapada putina.

La balcon.

La balcon.

Ultimele raze de lumina.

Ultimele raze de lumina.

Deasupra norilor.

Deasupra norilor.

dsc_7785

India, ultima parte, Pangong, marea din mijlocul muntilor.

Ultimele raze de soare inca mai lumineaza malul nordic al Pangongului atunci cand il zarim in cele din urma in departare. Pe masura ce ne apropiem incepe sa se ghiceasca si dimensiunea adevarata a lacului, si cot dupa cot orizontul de deschide din ce in ce mai mult. Lung de aproape 130 de kilometri, complet inconjurat de munti si cu o treime dincolo de granita cu China Pangong e unul din locurile in care poti sa te simti clar ca la capatul lumii, si cu siguranta esti la capatul Indiei. Iar in timp ce pedalam pe malul lacului intr-o cursa cu lasarea intunericului incercam sa ghicim pe unde am putea sa gasim un petic de iarba in mijlocul desertului arid in care ne aflam.

Vantul rece ce ne-a insotit in ultimele ore incepe sa se mai domoleasca, soarele apune si lacul initial albastru se transforma intr-o oglinda neagra dar locul de cort nu se lasa de nici o culoare ghicit. Urmam in cele din urma un drum firav ce ne duce mai aproape de malul lacului si pe ultima suta de metri gasim si peticul de iarba la care visasem, fix pe malul apei. Locul e probabil unul din cele mai frumoase locuri de cort de pana acum, atat de frumos incat pe seara, cu zgomotul valurilor in surdina si sub un cer plin de stele alegem sa petrecem ziua urmatoare tot pe undeva pe malul lacului. E poate unul din lucrurile pe care atunci cand esti pe drum nu ai ocazia sa il faci prea des, pur si simplu sa stai si sa lenevesti intr-un loc frumos. De obicei fie te alunga vremea rea, fie mancarea e pe terminate, fie te grabesti catre urmatorul oras, fie cum se intampla de cele mai multe ori te grabesti sa folosesti la maxim zilele de concediu si timpul pe care il ai la dispozitie. Poate de aici vine si frumusetea concediilor si a calatoriilor lungi in care reusesti sa incetinesti cumva goana timpului….

Asa ca dupa o noapte friguroasa ziua urmatoare lenevim cu stil. Asteptam sa iasa soarele pentru a ne instala la caldura in afara cortului, facem cafeaua de dimineata , prima dupa aproape o luna, capatata pe degeaba la una din cafenelele din Leh, citim cateva ore iar atunci cand se porneste vantul de dupa-amiaza stragem catrafusele si pedalam 10 kilometri pana in cel mai apropiat catun pentru a cauta ceva de mancare. Lacul chiar arata intr-un mare fel si isi schimba in mod constant culoarea in functie de momentul zilei, de adancimea apei si de intensitatea vantul. N-ar fi greu sa stai sa-l privesti zone in sir, facand plimbari pe varfurile de peste 5000 de metri ce-l inconjoara. Locul de cort ramane in schimb acelasi si avem parte de o noua noapte cu valuri in surdina. Zau ca e mai fain aici decat pe orice litoral. Si ca tot veni vorba de litoral a doua zi dimineata nu puteam sa ratez ocazia de face baie intr-un lac de munte la peste 4200 de metri, nu de alta dar nu stiu cand o sa ajung prea curand din nou intr-un astfel de loc. Apa are pe undeva pe la 4-5 grade, suficient cat sa-ti inghete sufletul in tine. Si din pacate nu doar sufletul, asa ca nu reusesc sa intru in el mai adanc de brau, ramane ca tema pentru data urmatoare.

Pe drumul de intoarcere avem de infruntat inca un pas de 5300 de metri, Chang-La. Iar urcusul e cel putin provocator, cu pante de 10-12% ce la peste 4500 de metri care te fac sa sapi in ultimele rezerve pentru a ramane pe bicicleta. Cu ocazia asta apreciem si drumarii care au croit drumurile prin pasurile prin care am trecut pana acum, caci una e sa urci la peste 5000 de metri pe pante de 5% si cu totul alta pe 10%. Ultimul loc de cort de cort din India il gasim cu 400 de metri sub pas, cu iaci pascand in departare o ultima priveliste spre munti inzapeziti. Dimineata urmeaza o ultima fortare pe cei 3 kilometri neasfalati pana in pas, de unde urmeaza o lunga coborare de 2300 de metri pana in valea Indusului, cat un Transfagaras si jumatate. Inca 30 de kilometri prin satele de pe valea Indusului si o ultima scurta urcare si revenim pentru ultima data in Leh, punand punct aventurii himalayene.

Raman de descurcat detalii logistice, reusim sa vindem bicicletele cu 150 de euro la unul din micile intreprinderi locale de inchiriat echipament, gasim un rucsac ieftin chinezesc care sa inlocuiasca sacosele de rafie la intorcere, cautam un hotel ieftin pentru noaptea pe care o avem de petrecut in New Dehli. Dupa o luna petrecuta in India revenirea in New Delhi e cat se poate de normala, si nu mai avem parte de socul de la prima trecere prin capitala de 25 de milioane de locuitori. E incredibil cat de repede te poti acomoda cu diferitele conditii, cu traficul, cu agomeratia, cu mancare si cu modul indian de a face lucrurile. Acum o luna totul era nou, haotic si intimidant, acum ne simtim cat se poate de in largul nostru.

Privind in spate la ultima luna India a fost cat se poate e surpinzatoare. Multe din lucruri s-au potrivit cu asteptarile de acasa, cum ar fi frumusetea aspra a intinderilor Himalayene si dificultatile pedalatului la altitudine. Altele ne-au luat pe nepregatite, cum ar fi socul cultural de care ai parte cand aterizezi pentru prima data direct din Europa si incepi sa pedalezi brusc prin India. In calatoria din Asia Centrala schimbarea a fost mult mai graduala. Suprinzatoarea a fost si schimbarea perceptiei si felul in care incet pe masura ce au trecut zilele am inceput sa ne simtim din ce in in ce mai in largul nostru. La fel de suprinzator a fost si faptul ca am gasit India mult mai sigura si mai putin agasanta decat ne asteptam, foarte rar am fost taxati in plus pentru ca eram turisti si foarte rar am fost asaltati de oameni care incerce sa ne convinga sa cumparam sa dam ceva.

Am reveni in India? Probabil dupa prima saptamana am fi zis amandoi un categoric nu, dupa o luna in schimba raspunsul clar pentru amandoi ar fi da. Nu stiu daca prin aceleasi locuri, sau daca tot pe bicicleta dar cu siguranta ne-ar place sa revenim in haosul furnicarului divers ce este India.

Dupa o zi de pedalat inserarea ne prinde pe malul lacului Pangong, la mai bine de 42000 de metri.

Dupa o zi de pedalat inserarea ne prinde pe malul lacului Pangong, la mai bine de 42000 de metri.

Ultimele raze de soare peste capatulul lacului. Din cei 50 de kilometri mai bine de o treime sunt dincolo de granita chinezeasca.

Ultimele raze de soare peste capatulul lacului. Din cei 50 de kilometri mai bine de o treime sunt dincolo de granita chinezeasca.

In cautarea unui loc de cort inainte de venirea noptii.

In cautarea unui loc de cort inainte de venirea noptii.

Petecul de iarba pentru seara asta, complet cu sonorizarea ritmica a valurilor.

Petecul de iarba pentru seara asta, complet cu sonorizarea ritmica a valurilor.

India, in varianta cu stele si cu creste inzapezite in fundal.

India, in varianta cu stele si cu creste inzapezite in fundal.

Dimineata pe racoare, in asteptarea primelor raze de soare.

Dimineata pe racoare, in asteptarea primelor raze de soare.

Un loc numai bun pentru cafeaua de dimineata, prima in aproape o luna petrecuta pe drum.

Un loc numai bun pentru cafeaua de dimineata, prima in aproape o luna petrecuta pe drum.

Siesta de dimineata, intr-o zi in care nu ne grabim nicaieri.

Siesta de dimineata, intr-o zi in care nu ne grabim nicaieri.

Ca soparlele la soare.

Ca soparlele la soare.

Intinderi nesfarsite.

Intinderi nesfarsite.

DSC_7842.jpg

Azur

Azur

Inapoi la locul de cort.

Inapoi la locul de cort.

Plimbarea de seara.

Plimbarea de seara.

DSC_7866.jpg

Planuri si culori.

Planuri si culori.

Aproape de sfarsitul calatoriei.

Aproape de sfarsitul calatoriei.

Apa si furtuni de nisip.

Apa si furtuni de nisip.

Zgomotul valurilor.

Zgomotul valurilor.

Si binenteles nu puteam sa ratez ocazia de a face baie la peste 4000 de metri. Apa avea pe undeva pe la 5-6 grade, suficient cat sa-ti inghete sufletul in tine. Si nu doar sufletul.

Si binenteles nu puteam sa ratez ocazia de a face baie la peste 4000 de metri. Apa avea pe undeva pe la 5-6 grade, suficient cat sa-ti inghete sufletul in tine. Si nu doar sufletul.

Manastirea Tangtse, stralucitoare si proaspat renovata.

Manastirea Tangtse, stralucitoare si proaspat renovata.

Foame de cicloturist, 5 portii dintre care 2 omlete, 2 portii de orez cu legume, o supa si pepsi, totul la 5 euro.

Foame de cicloturist, 5 portii dintre care 2 omlete, 2 portii de orez cu legume, o supa si pepsi, totul la 5 euro.

Vai-Vai singurii taietei instant care nu erau picanti si care ne-au salvat in cateva seri. De fapt si astia aveau un pliculet de picanterie, dar macar puteai sa alegi daca sa ti-l pui sau nu...

Vai-Vai singurii taietei instant care nu erau picanti si care ne-au salvat in cateva seri. De fapt si astia aveau un pliculet de picanterie, dar macar puteai sa alegi daca sa ti-l pui sau nu…

Chang-La, 5300 de metri, ultimul pas cucerit din concediu.

Chang-La, 5300 de metri, ultimul pas cucerit din concediu.

De aici urmeaza o noua coborare de 2000 de metri pana in valea Indusului.

De aici urmeaza o noua coborare de 2000 de metri pana in valea Indusului.

DSC_7949.jpg

Transfagarasan X 2.

Transfagarasan X 2.

DSC_7969.jpg

Toamna tibetana.

Toamna tibetana.

Padurea din ograda.

Padurea din ograda.

Manastirea Chemrey, in stilul manastirilor cocotate pe un deal.

Manastirea Chemrey, in stilul manastirilor cocotate pe un deal.

Om mani padme hum.

Om mani padme hum.

Inapoi in New Dehli, intr-un tuc-tuc stand in trafic in spatele unui Benteley. Tipic Indian.

Inapoi in New Dehli, intr-un tuc-tuc stand in trafic in spatele unui Benteley. Tipic Indian.

Champs Elysee in varianta Indiana.

Champs Elysee in varianta Indiana.

Un ultim selfie de pe taram indian.

Un ultim selfie de pe taram indian.

dsc_7300

Pasuri, pustietate si cer albastru pedaland pe Manali-Leh – India partea a 3-a.

Mamele noastre ne intreaba in mod constant dupa fiecare tura mai aventuroasa daca nu a fost frig, greu, epuizant sau lung, o intrebare la care nu e deloc usor sa raspunzi sincer. Poate cel mai bun raspuns pe care pot sa-l dau e ca e normal sa fie greu, si ca orice lucru care se merita facut trebuie sa aiba un grad de dificultate si de provocare si de necunoscut in el. Odata cu dificultatea vine si satisfactia pe care o ai atunci cand reusesti, iar aici nu e vorba numai de pedalatul prin pasuri de peste 5000 de metri, ci de absolut orice proiect in care se merita sa te implici.

Si da, pe bucata de 350 de kilometri intre Keylong si Leh au fost destule momente in care a fost greu. Poate exemplul cel mai bun e numarul de kilometri pe care ii faceam intr-o zi. O zi buna pentru noi avea cam 60-70 de kilometri cu 1000-1200 de metri diferenta de nivel. Pare putin dar atunci cand totul se intampla la peste 4500 de metri inaltime, atunci cand dormi la cort la 4800 de metri si atunci cand pasurile se ridica pana aproape de 5400 de metri parca nu mai e chiar asa. Si acum trebuie zis ca amandoi stam destul de bine la capitolul conditie fizica si ca in mod normal prin Romania o zi normala de pedalat putea sa se intinda usor spre 150 de kilometri. Dar aici sunt multe lucruri care s-au strans, altitudinea, oboseala acumulata in ultimele 3 saptamani si mancarea zilnica formata inevitabil din orez, legume, bread-omlete si biscuiti.

Dupa Keylong am intrat intr-o bucata in care nu exista nici localitati permanente, nici semnal la telefon, ci doar un lung Transfagarasan de 250 de kilometri ce urca si coboara prin inima muntilor. Pare ca suntem cu totul rupti de lumea exterioara, pedaland zi de zi cei 70 de kilometri sub un cer incredibil de albastru. La mijlocul zilei de obicei ajungem la mici popasuri cu dughene improvizate din foste parasute militare unde mancam un pranz cat se poate de consistent si facem aprovizionarea pentru urmatorii 70 de kilometri. Si tot asa, indreptandu-ne spre un Leh ce pare undeva departe. Iar dupa doua saptamani si ceva de orez si legume / linte picante, amandoi visam la pizza si la cartofii prajiti pe care speram sa-i gasim in Leh.

Si acum trebuie spus ca in timpul calatoriei am aflat ca noi nu am ales cea mai aventuroasa cale de a ajunge pana in Leh, asta dupa ce ne-am intalnit cu un cuplu de elvetieni si un cuplu de nemti care venind din sens opus ne-au povestit cu destul de mult entuziasm despre Zanskar. Ar fi fost aproape o saptamana in plus petrecuta pe drum, dintre care 5 zile ar fi fost petrecute impingand la bicicleta pe poteci de trekking, cu bagajele urcate pe cai departe de orice fel de localitate. Ar fi fost si o loterie destul de mare, fiind destul de tarziu in sezon erau sanse destul de mari ca oamenii care se ocupai de cai sa fi coborat spre sate, iar lucrul acesta puteam sa-l aflam in cel mai bun caz dupa doua zile, una de pedalat la deal pana la 5000 de metri si una de impins bicicleta prin nisip. Ar fi urmat un Zanskar salbatic si spectaculos, cu vai verzi si vafuri inzapezite de 7000 de metri, sate musulmane, un detour pana in Kargil si de acolo inca 350 de kilometri de pedalat pana in Leh. Cu mult noroc si daca toate lucrurile s-ar fi legat am fi avut sanse sa ajungem in Leh inainte de pleca avionul, complet epuizati si dupa o aventura cat se poate de epica.

Binenteles ca daca as fi fost singur as fi ales fara sa ma gandesc de doua ori varianta de mai sus, si binenteles ca Mihaela, intotdeaua mai cu capul pe umeri, nu ar fi ales-o in vecii vecilor, sau cel putin nu cu toate variabilele de mai sus. Iar cum toate incercarile mele de deturnare si de convingere psihologica au fost sortite pieirii, pana la urma calea de mijloc a fost varianta cu care plecasem in minte de acasa, Manali-Leh care in cele din urma s-a dovedit si ea suficient de spectaculoasa si de provocatoare.

Muntii printre care serpuieste drumul nostru par putin de pe o alta planeta. De fiecare data cand urcam intr-un pas si cand privelistea se deschide nu poti sa nu te minunezi de cat de mult pot sa se intinda in toate directiile, efect ce e amplicat de aerul incredibil de curat de la altitudinea asta. Sunt momente in care sunt sigur ca distingeam varfuri ce erau la 200-300 de kilometri distanta, uriasi acoperiti de zapada pe care ochiul uman putea sa-i distinga mai bine ca obiectivul aparatului. Locurile de cort par si ele rupte din reviste, cu un cer instelat cum poti vedea doar in mijlocul pustietatii departe de orice poluare fonica. E o lume minerala ce pare la prima vedere complet lipsita de viata, un pustiu in mijlocul unui ocean de munti ce se intinde 1000 de kilometri in toate directiile. Si imi pare chiar bine ca am ajuns prin coltul acesta de lume.

Greu, frumos, salbatic si indepartat, cam astea ar fi cele patru elemente esentiale pe care le caut in orice calatorie sau in orice aventura. Intr-un fel merg mana in mana, locurile indepartate sunt si salbatice iar orice salbatic are si o frumusete naturala. Sunt locuri si imagini care iti ating intr-un fel sufletul si care devin o parte din tine, momente ce imi place sa cred ca nu vor fi sterse prea curand de tavalugul uitarii. Momente care fiind impartite cu inca cineva devin cu atat mai valoroase.

Singurii stropi de ploaie pentru urmatoarea saptamana, fix la plecarea din Keylong

Singurii stropi de ploaie pentru urmatoarea saptamana, fix la plecarea din Keylong

DSC_7150.jpg

Mer de Glace, in una din multiplele variante indiene.

Mer de Glace, in una din multiplele variante indiene.

Munca de echipa la directia de drumuri si poduri.

Munca de echipa la directia de drumuri si poduri.

Cei doi nemti veniti de pe Zanskar, dupa 5 zile de impins la biciclete.

Cei doi nemti veniti de pe Zanskar, dupa 5 zile de impins la biciclete.

Hard rock cafe.

Hard rock cafe.

Privelistea de la locul de cort.

Privelistea de la locul de cort.

Inspiratie pentru baietii de la Freerider.ro.

Inspiratie pentru baietii de la Freerider.ro.

Da, chiar exista un loc pe nume Zing-Zing-Bar, undeva pe la 4300 de metri.

Da, chiar exista un loc pe nume Zing-Zing-Bar, undeva pe la 4300 de metri.

DSC_7194.jpg

Motivationale.

Motivationale.

DSC_7223.jpg

DSC_7238.jpg

Cuceritorii Barachala-ului, primul pas ce s-a apropiat serios de 5000 de metri.

Cuceritorii Barachala-ului, primul pas ce s-a apropiat serios de 5000 de metri.

DSC_7257.jpg

DSC_7258.jpg

Darren, Ania si Calo, din Irlanda si din Catalunia, o intalnire de gradul 3 cu un trio cat se poate de jovial.

Darren, Ania si Calo, din Irlanda si din Catalunia, o intalnire de gradul 3 cu un trio cat se poate de jovial.

Catedrala.

Catedrala.

DSC_7277.jpg

Sub 300 pana in Leh, una din primele borne cu destinatia finala. De aici au mai fost inca 5 zle de pedalat.

Sub 300 pana in Leh, una din primele borne cu destinatia finala. De aici au mai fost inca 5 zle de pedalat.

DSC_7286.jpg

Drum intins.

Drum intins.

DSC_7309.jpg

DSC_7326.jpg

La asfintit.

La asfintit.

In cautarea unui loc de cort.

In cautarea unui loc de cort.

DSC_7347.jpg

Combinatia dintre altitudine si lipsa poluarii luminoase nu are cum sa dea gres.

Combinatia dintre altitudine si lipsa poluarii luminoase nu are cum sa dea gres.

DSC_7365.jpg

Gata loops, temutele serpentine ce urca aproape 700 de metri diferenta de nivel, incepand de la un nivel de 4200 de metri.

Gata loops, temutele serpentine ce urca aproape 700 de metri diferenta de nivel, incepand de la un nivel de 4200 de metri.

Si-am gata cu gata loops.

Si-am gata cu gata loops.

Moralul este cheia.

Moralul este cheia.

Another one bites the dust, de data asta cu putin peste 5000 de metri.

Another one bites the dust, de data asta cu putin peste 5000 de metri.

DSC_7444.jpg

Exces de energia in Lachung-La.

Exces de energia in Lachung-La.

DSC_7468.jpg

Victime colaterale.

Victime colaterale.

Pedaland printre uriasi de stanca.

Pedaland printre uriasi de stanca.

Convoaie militare, pazind o bucata de taram sterp de la capatulul lumii.

Convoaie militare, pazind o bucata de taram sterp de la capatulul lumii.

Portret de cicloturist.

Portret de cicloturist.

Moore plains, un loc la 4700 de metri unde privirea si sufletul pot sa zburde libere.

Moore plains, un loc la 4700 de metri unde privirea si sufletul pot sa zburde libere.

DSC_7541.jpg

DSC_7573.jpg

To infinity & beyond.

To infinity & beyond.

Ultima piatra de incercare, Tang-La, la 5330 de metri. De aici urmeaza o coborare de 2000 de metri pana in valea Indusului.

Ultima piatra de incercare, Tang-La, la 5330 de metri. De aici urmeaza o coborare de 2000 de metri pana in valea Indusului.

La 9 ani de la casatorie.

La 9 ani de la casatorie.

Amazing, isn't it.

Amazing, isn't it.

DSC_7660.jpg

Doar la vale de aici.

Doar la vale de aici.

Dupa 3 saptamani in India o realitate cu care am reusit sa ne acomodam

Dupa 3 saptamani in India o realitate cu care am reusit sa ne acomodam

Ajunsi din nou la 3000 de metri si o intalnire cu un Indus neasteptat de albastru.

Ajunsi din nou la 3000 de metri si o intalnire cu un Indus neasteptat de albastru.

Apropierea de Leh.

Apropierea de Leh.

"Land of the stuppas"

"Land of the stuppas"

Si dupa 1300 de kilometri de la momentul in care ne-am urcat pentru prima data pe bicicletele Indiene o intrare cat se poate de putin triumfala in  Leh.

Si dupa 1300 de kilometri de la momentul in care ne-am urcat pentru prima data pe bicicletele Indiene o intrare cat se poate de putin triumfala in Leh.

dsc_6779

Valea Spiti, o mica bucatica de Tibet – India partea a doua

Ceata ne invaluie pentru prima data dupa aproape doua saptamani in vreme ce urcam spre Kuzum La, primul pas de peste 4500 de metri din drumul spre Leh. Dupa atat de multe zile in care vremea buna ne-a insotit si in care in fiecare dimineata a venit cu un cer incredibil de senin pare putin nedrept ca tocmai in ziua primului pas sa ne ajunga din urma o ultima rabufnire a musonului. Dar asa e pe drum, si pe cat de repede te obisnuiesti cu binele la fel de repede ne obisnuim cu picaturile de ploaie si cu vremea mohorata.

E interesant cand stai sa te gandesti ca suntem cu 4000 de metri mai sus decat atunci cand am incalecat pe biciclete acum 10 zile, metrii ce s-au multiplicat de cateva ori daca e sa punem la socoteala toate pasurile mai micute pe care le-am trecut pana acum si toate urcusurile si coborasurile de-a lungul drumului. Dar daca picioarele si-au intrat destul de repede in ritm dupa o vara intreaga petrecuta pe bicicleta, cu aclimatizarea e nevoie de rabdare. Si chiar cu rabdare, singura modalitate prin care te aclimatizezi e sa urci din ce in ce mai sus, si de fiecare data cand urci mai sus e putin de luptat. La inaltimea la care suntem noi oxigenul din aer e cam jumatate cat e la nivelul marii si asta se simte cam la fiecare pedala, si va dura ceva pana cand celulele noastre rosii vor fi suficient de multe astfel incat sa compenseze cat de cat. Complet nu vor compensa niciodata si nu ai cum sa te misti sa sa urci la 5000 de metri la fel ca la altitudini joase, dar pe masura ce trece timpul diferenta devine din ce in ce mai mica.

De la plecarea din Kaza de acum doua zile drumul a devenit din ce in ce mai rupt, traficul din ce in ce mai putin, locurile au devenit din ce mai salbatice si noi am inceput sa ne simtim ca in mijlocul pustietatii. Pentru mine acesta e clar unul dintre motivele pentru care plec la drum: sentimentul de a te afla undeva intr-un capat de lume, inconjurat de locuri salbatice si incredibil de frumoase. Sigur, exista si parte de descoperire a culturii, partea de interactiune cu oamenii dar motivul principal cred ca tot de sentimentul de mai sus e legat. Si cu cat sunt mai salbatice locurile si cu cat mai izolat capatul de lume, cu atat mai bine. Iar daca se poate sa ajung acolo prin forte proprii, satisfactia e si mai mare.

Valea Spiti la al carei capat ne gasim a fost din multe puncte de vedere ca o trecere intr-o tara complet diferita. Templele hinduse au disparut complet, iar locul lor a fost luat de temple budiste catarate in locuri care mai de care mai fotogenice. Tot complet au disparut padurile, livezile de mere si aproape orice urma de verdeata si ne-am trezit pedaland printr-un desert la inalta altitudine ce imi aduce aminte aminte de Pamir. Mancarea s-a schimbat si ea si prin dughenele prin care oprim sa mancam de pranz si-au facut aparita thukpa (un fel de supa consistenta cu taietei), chowmein (un fel de spaghete cu legume prajite) si momos (galusti umplute cu legume), toate parte componenta a fastfood-ului in varianta tibetana. Iar oamenii par si ei rupti dintr-un colt de Tibet, cu fete plate arse de soare cu ochi migdalati si cu zambete largi.

Spiti nu e deloc in drumul direct catre Leh si am ales sa facem un detour de aproape de 200 de kilometri tocmai pentru a fugi de trafic si pentru a descoperi o zona in care turismul nu a schimbat inca in mod serios viata oamenilor. Iar din punctul asta de vedere Spiti a fost cam cum ne-am imaginat ca va fi. Singura problema e ca daca nu vii cu temele facute de acasa, e cam greu sa patrunzi mai adanc in cultura locurilor si sa intri sub cliseele clasice despre budism. Iar noi trebuie sa recunoastem ca am venit pentru munti si ca speram sa putem sa compensa prin explorarea wikipediei din mers, dar lipsa internetului ne-a sabotat acest plan. Un exemplu foarte bun a fost manastirea de la Tabo pe care am vizitat-o in una din zile, o manastire veche de mai bine de 1000 de ani cu o serie de picturi extrem de valoaroase din care totusi nu am inteles mare lucru fara sa fi citit putin inainte despre arta budista. Cam aceasi experienta am trait-o si in Kaza unde avea loc un festival local cu o multime de reprezentatii, dar din care din nou era greu de inteles ceva fara sa ai un background inainte.

Oricum diferenta culturala si de mentalitate e mare fata de cea europeana si vine in mare parte din cauza religiei care e complet diferita de crestinism si de islam. Inevitabil mentalul colectiv, chiar si al persoanelor care nu sunt religioase e legat de trecutul religios al zonei iar setul de valori, sistemul moral si tot alaiul de traditii sunt legate destul de strans de religie. Iar semnele sunt peste tot, steagurile de rugaciune fluturand in vant, stupe aruncate intr-un peisaj selenar, roti de rugaciune si manastiri vechi de sute de ani.

Doar ca in Himalaya peisajul si oamenii se pot schimba radical in doar cateva zeci de kilometri, asa ca odata cu coborarea din Kuzum La ne luam la revedere de la mica bucatica de Tibet intalnita in drum si revenim din nou intr-o mica bucatica de India, Chandratal, o vale glaciara unde vedem din nou si pasuni alpine, si paduri de foioase si conifere cocotate pe versanti, si intotdeauna undeva deasupra noastra ghetari ce ne aduc aminte de Alpi.

Dupa o bucata de drum extrem de rupta si un loc de cort de milioane dam in cele din urma si de “autostrada” Manali-Leh pe care planuim sa o urmam pentru urmatorii 400 de kilometri. Si desi are si “autostrada” bucati rupte, totusi e si destul de mult asfalt perfect pe care zburam la vale cu un vant prielnic spre Keylong, ultimul satuc inainte de Leh. De aici pe o bucata de 260 de kilometri nu vom mai avea nici o asezare, doar ocazionalele dhabe de unde speram sa putem lua totusi apa si cate ceva de-ale gurii.

Won't you say...

Won't you say…

India! Si binenteles Blowhorn!

India! Si binenteles Blowhorn!

Briggite si Ivo, plecati de 3 ani din Elvetia prin lume. Fara ootbagaje, fara coburi si cu strictul necesar intr-o geanta de sa si una de ghidon.

Briggite si Ivo, plecati de 3 ani din Elvetia prin lume. Fara ootbagaje, fara coburi si cu strictul necesar intr-o geanta de sa si una de ghidon.

O foarte mica parte din armata ce construieste si ingrijeste drumurile indiene.

O foarte mica parte din armata ce construieste si ingrijeste drumurile indiene.

Evident.

Evident.

Serpentine peste serpentine si o urcare pana int-run prim pas de 3800 de metri pe drumul spre Kaza.

Serpentine peste serpentine si o urcare pana int-run prim pas de 3800 de metri pe drumul spre Kaza.

DSC_6582.jpg

Terenurile cultivate din jurului satului Nako. La fel ca in Pamir acolo unde exista o sursa de apa si un teren cat de cat roditor poti face cu foarte multa munca desertul sa inverzeasca.

Terenurile cultivate din jurului satului Nako. La fel ca in Pamir acolo unde exista o sursa de apa si un teren cat de cat roditor poti face cu foarte multa munca desertul sa inverzeasca.

Locurile de cort incep incet dar sigur sa stranga margarete.

Locurile de cort incep incet dar sigur sa stranga margarete.

DSC_6618.jpg

DSC_6620.jpg

Om Mani Padme Hum.

Om Mani Padme Hum.

Cu mult deasupra firului vaii si inainte de o coborare de aproape 900 de metri.

Cu mult deasupra firului vaii si inainte de o coborare de aproape 900 de metri.

Zburand la vale.

Zburand la vale.

The land of the stuppas.

The land of the stuppas.

Indeed, why hurry?

Indeed, why hurry?

Mancarea din dughenele tipice intalnite pe marginea drumului.

Mancarea din dughenele tipice intalnite pe marginea drumului.

In cautarea locului de cort.

In cautarea locului de cort.

DSC_6724.jpg

La Spiti Festival, cu traditii tibetane ce parea uneori greu de inteles.

La Spiti Festival, cu traditii tibetane ce parea uneori greu de inteles.

Kee gomba, si calugari invatacei curiosi sa dea o tura cu bicicletele noastre. Si desi nu am vazut prea multe biciclete prin satele din zona toti stiau sa isi tina cat de cat echilibrul in sa.

Kee gomba, si calugari invatacei curiosi sa dea o tura cu bicicletele noastre. Si desi nu am vazut prea multe biciclete prin satele din zona toti stiau sa isi tina cat de cat echilibrul in sa.

Kee Gompa, ce troneaza deasupra vaii Spiti la aproape 4000 de metri inaltime.

Kee Gompa, ce troneaza deasupra vaii Spiti la aproape 4000 de metri inaltime.

DSC_6798.jpg

Muntii ce strang ultimele ramasite ale musonului. Dincolo de ei picaturile de ploaie din decursul unui an dispar aproape complet si totul se transforma intr-un desert de inalta altitudine.

Muntii ce strang ultimele ramasite ale musonului. Dincolo de ei picaturile de ploaie din decursul unui an dispar aproape complet si totul se transforma intr-un desert de inalta altitudine.

Unduit.

Unduit.

Ne-a luat ceva timp, aproape 10 zile dar iata-ne in locul in care visam sa ajungem la plecare. In mijlocul pustietatii.

Ne-a luat ceva timp, aproape 10 zile dar iata-ne in locul in care visam sa ajungem la plecare. In mijlocul pustietatii.

Urcand spre Kuzum-La, primul pas de peste 4500 de metri din drumul spre Leh.

Urcand spre Kuzum-La, primul pas de peste 4500 de metri din drumul spre Leh.

DSC_6915.jpg

DSC_6929.jpg

DSC_6940.jpg

Another one bites the dust.

Another one bites the dust.

Coborarea in Chandratal, unde umiditatea lasata in sapte de muson inca isi face de cap.

Coborarea in Chandratal, unde umiditatea lasata in sapte de muson inca isi face de cap.

Incet incet dhabele (dughenele) se transforma in corturi improvizate pietre si foste parasute militare. Mancarea ramane in schimb la fel de picanta, spre disperarea Mihaelei.

Incet incet dhabele (dughenele) se transforma in corturi improvizate pietre si foste parasute militare. Mancarea ramane in schimb la fel de picanta, spre disperarea Mihaelei.

Coborand pe Chandratal, una din cele mai salbatice vai intalnite pana acum.

Coborand pe Chandratal, una din cele mai salbatice vai intalnite pana acum.

Starea drumului.

Starea drumului.

Catinel, catinel, un elvetian si un neamt plecati de 7 ani prin lume bucurandu-se de o pauza de cafea intre zdruncinaturile drumului.

Catinel, catinel, un elvetian si un neamt plecati de 7 ani prin lume bucurandu-se de o pauza de cafea intre zdruncinaturile drumului.

Ciclist indian cu o alegere usor nefericita de incaltari si de cauciucuri pentru drumurile ce il asteapta spre Kuzum La. Noroc ca compenseaza putin prin tinereti si prin seninatate.

Ciclist indian cu o alegere usor nefericita de incaltari si de cauciucuri pentru drumurile ce il asteapta spre Kuzum La. Noroc ca compenseaza putin prin tinereti si prin seninatate.

Da-i inainte ca merge, la una din multele treceri prin fagasele afluentilor Chandratalului.

Da-i inainte ca merge, la una din multele treceri prin fagasele afluentilor Chandratalului.

Un pic de bouldering si o priveliste pe masura.

Un pic de bouldering si o priveliste pe masura.

Inca un loc de cort cu exces de margarate.

Inca un loc de cort cu exces de margarate.

DSC_7054.jpg

DSC_7062.jpg

Privelistea la trezire.

Privelistea la trezire.

DSC_7077.jpg

O bucatica de toamna atunci cand intersectam din nou Manali-Leh,.

O bucatica de toamna atunci cand intersectam din nou Manali-Leh,.

DSC_7094.jpg

Vant din spate si asfalt perfect pe drumul spre Keylong.

Vant din spate si asfalt perfect pe drumul spre Keylong.

Planuri si suprapuneri.

Planuri si suprapuneri.

Toamna himala

Toamna himala

Strajeri.

Strajeri.

epicspiti

Drumul catre Leh

Mai e mai putin de o zi pana la plecarea spre Himalaya Indiana iar panica plecarii si a pregatirilor pe ultima suta de metri s-a instalat aproape complet. Climax-ul va fi probbil in seara de joi cand vom incerca sa punem cap la cap bagajele pentru o luna de biciclit prin prin Himchal Pradesh, Ladakh si prin Jammu si Kashmir. Uitandu-ma in spate cred ca aproape orice plecare e legata de o avalansa de lucruri pe care te straduiesti sa le rezolvi pe ultima suta de metri si pe care nu ai reusit sa le termini niciodata inainte de plecare. Dar tot din experienta ultimelor plecari stiu la fel de bine ca nu e chiar musai sa termini totul si ca multe din ele se pot rezolva foarte bine si pe drum. Dar deocamdata, panica!

Planul e destul de simplu, vineri dimineata zburam spre New Dehli, de acolo luam autobuzul spre un oras de la poalele muntilor, ne cumparam biciclete indiene sub 200 de euro si de acolo incepem sa ne indreptam incet spre Ladakh si catre Leh. De aici daca ramane timp si daca pasurile de 5000 de metri pe care trebuie sa le trecem nu o sa ne puna capac speram sa avem timp sa coboram si spre Kashmir si Srinagar.

RutaIndia.jpg

Legat de zbor trebuie sa recunosc ca faptul ca zburam pana acolo se simte putin ca si cum am trisa, cel putin in comparatie cu orice calatorie care te poarta pe uscat. E complet pierduta insiruirea de tari, granite si obiceiuri si e ca si cum te-ai teleporta brusc intr-un alt colt alt pamantului. Poate si de asta ma intreb cat timp o sa dureze pana cand o sa ne deconectam si pana cand o sa intram complet in modul de calatorie.

In schimb poate cea mai mare diferenta fata de drumul din anii trecuti din Asia Centrala e timpul scurt, intr-o luna vrem sa ajungem si pana la capatul Indiei si sa ne si intoarcem inapoi de acolo, asa ca tare mi-e frica ca senzatia de a avea tot timpul din lume va fi una greu de gasit in calatoria ce urmeaza.

In schimb visez la momente in care transpirati si cuprinsi de oboseala unei zile petrecute in sa vom pune cortul undeva la capatul lumii inconjurati de varfuri de 6000 de metri.

Si privind obiectiv sunt destul de multe semne de intrebare care fac ca totul sa se simta ca o mica aventura: oare vom gasi biciclete indiene care sa se incadreze in buget si care sa nu cedeze dupa cateva sute de kilometri, oare nu vom ingheta in inceputul de toamna himanalayana, oare vom avea timp suficient pentru a ne aclimatiza pentru pasurile inalte pe care le avem in drum si oare vom reusi sa ne intoarcem la timp din capatul Indiei pana inapoi in New Dehli?… Ramane de vazut.

Foto credits: Joshua Cunningham. , pe care l-am intalnit acum un an de zile in Bishkek si care a continuat mai departe calatoria spre Vest. O fotografie chiar poate face cat 1000 de cuvinte.

DSC_5525

Traversarea Busteni-Siriu, in saua MTB-ului

Mica bucatica despre care urmeaza sa povestesc putin mai jos face parte dintr-un proiect ideal pentru o saptamana de concediu de vara, proiect gandit de Doru, Sori, Dani si Vlad: o traversare, prin munti, pe bicicilete cu plecare din Valea Oltului spre est, . E o traversare ce ar fi avut toate ingredientele: munti inalti, bivuacuri in locuri spectaculoase, o gasca faina si un pic din senzatia unei calatorii lungi, atunciate cand uitandu-te in spate stii ca acum cateva zile pedalai pe muntele ce abia se zareste in departare.

In acelasi timp stau si ma intreb daca e ceva aparte fata de drumetie in stilul minimalist in care au calatorit baietii, doar cu minimul necesar, cu un rucsacel si o geanta de sa in care au incaput toate lucrurile de care au avut nevoie pentru o saptamana. E greu de spus unde e diferenta intre cicloturism (termen care nu mi-e deloc drag) si bikepacking, dar un bun semn e momentul in care trebuie sa iei bicicleta in spate. Iar pentru a face o astfel de traversare au fost suficient de multe momente in care s-a inversat roata si bicileta a fost cea care a fost carata pe sus de calareti. Sper ca totusi Doru sa stranga pozele si sa puna cateva randuri si pe blog-ul ramas usor in paragina in ultima vreme din motive cat se poate de intemeiate.

Dar revenind acum la povestea weekend-ului, traversarea din titlu s-a vrut sa fie un surogat de weekend al intregii aventuri caci uneori zilele de concediu trebuie pastrate pentru proiecte care suna mai interesant si decat cel de mai sus. Traversarea incepe cu intalnirea cu Dani intr-un Busteni sufocat de turisti. Din pacate Dani e singurul care a ales sa continue tura de la Sinaia incolo asa ca formatia e restransa pentru bucata ce urmeaza. Dupa aprovizionarea din Busteni urmeaza meniul serii format dintr-o urcare de incalzire in Baiului pana la locul de bivuac din prima seara, aseazat pe muchia ce urca spre Zamora. Hotelul nostru dintre jnepeni vine la pachet cu o masa de seara formata din tortellini, cu un cer plin de stele si cu un abrupt al Bucegilor care se ridica impresionant peste drum. Cred ca am putea sa inauguram o clasificare gen “margarete” pentru locurile de bivuac, oscilez intre “flori de colt” si “gentiene“. Oricare ar fi locul din seara asta le are din plin.

Programul de dimineata incepe cu un rasarit numai bun pentru a ne scoate din sacii de dormit, cu o cafea care sa ne puna pe picioare si cu un primul munte ce trebuie trecut: Baiului. Noroc ca avem putin de urcat pana in creasta si de aici prindem muchia valurita ce se desprinde din Petru-Orjogoaia si care coboara spre Traisteni. De aici dupa o mica pauza de aprovizionare urmeaza o urcare de pomina in Grohotis pe unul din cele mai proaste forestiere pe care am fost pana acum. Suficient de zis ca am impins in mod glorios la biciclete prin caldura din mijlocul zilei. Iar odata ajunsi in creasta zarim si varful Grohotis aruncat undeva la limita orizontului. Noroc ca de aici drumul e cat se poate de ciclabil, noi trece varfulet dupa varfulet, turma de oi dupa turma de oi si ajungem in cele din urma pe platoul somital al masivului pe unde drumul e complet acoperit de iarba.

De aici tot la vale spre pasul Bratocea, inainte de care gasim locul de bivuac din seara. Vine cu mai putine “margarete” la capitolul priveliste dar compenseaza cu un loc de foc, cu multe lemne uscate la indemana si cu un parau sanatos ce izvoraste din pamant in apropiere. In plus vantul bate constant dinspre munte si putem sa ne asezam izoprenele fix in jurul focului. Cred ca e prima data cand dorm fix langa foc, si e tare interesant sa adormi privind la plasma naturala. Singurul dezavantaj e ca la fiecare doua ore focul se stinge, ne cuprinde frigul si trebuie sa mai aruncam cateva lemne pe jar pentru a-l readuce din nou la viata.

Odata completat cu mirosul de fum izul de transpiratie de ieri a doua zi dimineata nu ramane decat sa ne grabim spre Siriu, caci la sfarsitul zilei Dani trebuie sa prinda un tren care sa-l duca inapoi spre Bucuresti. Asa ca scurtcircuitam single-trail-ul de pe Bratocea si il inlocuim cu o urcare cat se poate de provocatoare pe forestier spre Cabana Ciucas. De aici urmeaza una din cele mai faine bucati din cele doua zile, coborarea pe banda rosie prin spatele culmii Zaganu-Gropsoarele spre Boncuta. Si daca pana aici toti cainii de stana au fost cooperanti pe aici dam si de o turma de capre cu destui de multi insotitori canini pusi pe scandal. Si asta tocmai cand ma gandeam ca legea cu 2 caini pe turma incepe sa fie aplicata. Pana la urma dupa un pic de ratoiala ne lasa sa trecem mai departe, iar noi lasam in spate Ciucas pentru ultima bucata a traversarii, o bucatica din Tataru si o bucatica din Siriu.

Daca Tataru ne primeste cu bratele deschise si e cat se poate ce ciclabil intrarea in Siriu e marcata printr-un push-bike de o ora printr-o padure tanara si incalcita, incheiata un mod glorios cu 100 de metri diferenta de nivel de carat bicicleta in spate. In schimb de aici totul e la vale spre Crasna, lacul Vulturilor ramane pentru alta data. E musai de revenit la toamna in Siriu, atunci cand se coloreaza toate padurile de foioase din zona.

Odata incheiata traversarea in schimb trebuie sa ajunge inapoi si in Brasov din Crasna asa ca iese un mic contratimp spre Brasov pentru a-l duce pe Dani in timp la tren. Pentru anii urmatori ramane continuarea traversarii, la vest de Valea Oltului sa la est de Siriu.

Track-ul complet al lui Dani cu tot cu ultima bucata de asfalt:

https://www.strava.com/activities/668533023

In cautarea unui loc de bivuac.

In cautarea unui loc de bivuac.

Gatind tortellini la jneapanul vesel.

Gatind tortellini la jneapanul vesel.

Privelistea de dimineata.

Privelistea de dimineata.

DSC_5398.jpg

Gata de plecare.

Gata de plecare.

La drum.

La drum.

DSC_5449.jpg

Luandu-ne ramas bun de la Bucegi.

Luandu-ne ramas bun de la Bucegi.

Pe forestierul cat se poate de rupt ce urca din Traisteni spre Grohotis.

Pe forestierul cat se poate de rupt ce urca din Traisteni spre Grohotis.

DSC_5467.jpg

In sfarsit bucati ciclabile.

In sfarsit bucati ciclabile.

Seara buna, domnule Ciucas.

Seara buna, domnule Ciucas.

Locul de cort din seara asta, cu multe "flori de colt" la capitolul confort.

Locul de cort din seara asta, cu multe "flori de colt" la capitolul confort.

DSC_5510.jpg

Luxul cafelei de dimineata.

Luxul cafelei de dimineata.

Lasam in spate si varful Ciucas.

Lasam in spate si varful Ciucas.

Hipster attitude.

Hipster attitude.

Single-trail-ing.

Single-trail-ing.

Prin spatele Ciucasului.

Prin spatele Ciucasului.

DSC_5540.jpg

Spre Siriu!.

Spre Siriu!.

DSC_5548.jpg

Cu zambetul inca pe buze, inainte de portiunea de push-bike a zilei.

Cu zambetul inca pe buze, inainte de portiunea de push-bike a zilei.

Nelipsitul carry-bike.

Nelipsitul carry-bike.

Datele la final de concediu.

Datele la final de concediu.

Job done.

Job done.

IMG_0051

Scaldat, jnepeni, MTB si explorare in Crai si in estul Fagarasului.

Mereu inainte de a ma inscrie la un concurs pun in balanta cele cateva ore petrecute la intensitate maxima cu varianta unei zile pline pe munte pe un traseu aventuros. Cateodata castiga concursul, mai ales atunci cand vine la pachet cu in traseu interesant sau cu socializarea de dupa, dar chiar si atunci nu sunt putine momentele in care stand tolanit pe iarba dupa un concurs ma gandesc daca nu ai fi putut umple intr-un mod mai interesant ziua ce tocmai a trecut.

De data asta concursul la care nu am reusit sa ma conving sa particip a fost “Trofeul Muscelului” de la Campulung iar tura care a iesit castigatoare a fost o explorare extrem de interesanta in partea estica a Fagarasului.

Si acum revenind la povestea unei zile extrem de pline pe munte, tura incepe cu o plecare nu foarte matinala de la Casa Nobilis. Mihaela si mama ei pleaca si ele pe acelasi traseu spre La Table, in schimb de aici drumul meu face stanga spre Brusturet, initial prin pajistile de sub Crai si dupa, pe un single trail neasteptat de frumos urmat de o portiune de push-bike la vale de 10 minute inainte de Brusturet.

Dupa o pauza de inviorare si cu bucatica cu Craiul terminata, vine timpul sa ma inham la primul forestier lung al zilei, drumul ce urca din Podul Dambovicioarei spre Pecineagu. Pedalele se invart cu spor la deal, drumul e aproape pustiu si singura masina pe care o intalnesc e un Logan care merge cu grija pentru a feri gropile. Ritmul de inaintare e cam acelasi, iar eu imi spun in minte ca nu voi ajunge prea curand cu masina pe aici. In departare se vede creasta estica a Fagarasului si Craiul isi arata capul stancos din cand in cand, un vant prielnic ma impinge de la spate, iar cei 30 de kilometri de forestier trec cat ai clipi din ochi.

In timp ce pedalez pe malul sudic al Pecineagului dau si de unul din cele mai faine locuri de scaldat de pana acum, un fel de plaja de munte privata, cu intrare completa cu covor de muschi si cu cea mai curata apa in care am inotat pana acum. E incredibil cat de bine poti sa te simti atunci cand inoti in apa rece de munte dupa cateva ore petrecute transpirand pe bicicleta, clar e o experienta care trebuie repetata mai des.

Dand timpul putin inainte, orele amiezii ma gasesc urcand pe drumul ce inainteaza spre Berivoiu, un drum surpinzator de bun pe care reusesc sa urc pana la apropae 1700 de metri inaltime. De aici in schimb incepe distractia dupa ce reusesc sa nimeresc poteca gresita ce urca pe versantul din stanga al vaii spre un bordei dinspre Bratila. Urmeaza o lupta serioasa cu jnepeni de toate dimensiunile, cu bicicleta in spate prin locuri prin care speram sa dau cumva macar de o poteca firava de animale salbatice. N-a fost sa fie din pacate si am reusit in cele din urma sa ies in creasta aproape la 17:30, pe un picior ce urca undeva intre Curmatura Bratilei si Berivoiu.

De aici in schimb aproape totul e la vale si e si portiunea cea mai frumoasa a turei, single-trail-ul pe care cobori aproape continuu de la 2200 pana la 1300 de metri. In spate peste Fagaras par sa se fi strans nori negri de ploaie, in fata Craiul arata incredibil de clar in lumina serii, iar din cand in cand cate o raza fugara de soare lumineaza poteca pe care cobor. Nici ca se puteau conditii mai bune. Stau sa ma gandesc ca de la barajul Pecineagu singura fiinta intalnita a fost un cioban ce isi pastea oile pe langa Berivoiu. In rest pustietate maxima, doar eu cu bicicleta mea si gandurile mele, si pot sa zic ca nu a fost rau deloc, un fel de amintire din toate zilele petrecute pe drum in timpul expeditiei.

Ceasul e tarziu si urmeaza goana dupa ultimul tren din Zarnesti pe sub Craiul invaluit in lumina asfintitului, iar masa de seara ma gaseste banca din gara cu o conserva de sardine cu covrigi si cu suc sintetic de piersici o incheiere cat se poate de boschetareasca a unei zile superbe petrecute pe munte. Si clar astazi sunt mai mult decat multumit ca nu am dat ziua de azi pe cele cateva ore ale concursului din Campulung.

Track-ul turei aici, cu mentiuea ca dupa ce ajungi la stana de la capatul forestierul ce urca spre Berivoiu trebuie prinsa poteca din partea dreapta a vesantului:

https://www.strava.com/activities/643474768

Dimineata pe racoare, in fata cu o prima bucata pe la poalele Craiului.

Dimineata pe racoare, in fata cu o prima bucata pe la poalele Craiului.

Single trail-ul interesand ce coboara spre Brusturet.

Single trail-ul interesand ce coboara spre Brusturet.

Ajuns la Pecineagu cu al lui baraj.

Ajuns la Pecineagu cu al lui baraj.

Locul perfect de scaldat, complet cu sezlong de iarba proaspata, covor de muschi la intrare si cea mai curata apa in care am inotat pana acum.

Locul perfect de scaldat, complet cu sezlong de iarba proaspata, covor de muschi la intrare si cea mai curata apa in care am inotat pana acum.

Spre Fagaras!

Spre Fagaras!

Momentul in care dupa o repriza de inotat prin jnepeni iti doresti sa dai macar de o poteca de animale salbatice.

Momentul in care dupa o repriza de inotat prin jnepeni iti doresti sa dai macar de o poteca de animale salbatice.

Cu zambetul inca pe buze dupa 2 ore de carry-bike.

Cu zambetul inca pe buze dupa 2 ore de carry-bike.

IMG_0034.jpg

IMG_0036.jpg

Ride on!

Ride on!

Comisul si Craiul.

Comisul si Craiul.

Momente perfecte.

Momente perfecte.

Craiul in intreaga lui splendoare.

Craiul in intreaga lui splendoare.

Sfarsitul turei, cu o cina cat se poate de boschetareasca pe peronul garii din Zarnesti.

Sfarsitul turei, cu o cina cat se poate de boschetareasca pe peronul garii din Zarnesti.

IMG_2341

4 munti, in varianta doi ingineri nebuni.

Adevarul e ca trebuie sa ai macar un gram de nebunie pentru a te inscrie la un concurs cum e 4 munti, indiferent daca vrei doar sa termini, sa te bucuri de peisaj sau sa tragi la podium. Nu e lucru deloc usor sa pot sa-ti pastrezi entuziasmul intact atunci cand stii ca trebuie sa te urci in fiecare dimineata in saua bicicletei cu picioare din ce in ce mai obosite pentru a infrunta un nou traseu. Daca stau bine sa ma gandesc prima jumatate de ora din fiecare zi poate fi considerata un fel de exercitiu de masochism in grup, asta pana cand muschii se incalzesc si inima incepe din nou sa pompeze la capacitate normala. Dupa asta nu ramane decat sa te bucuri de traseul zilei.

Acum legat de trasee, trebuie spus ca e greu sa-mi imaginez ca va aparea un concurs pe etape cu trasee mai frumoase ca cele de la 4 munti si asta in primul rand pentru ca desi sunt multi munti poate mai frumosi (Retezatul si Fagarasul spre exemplu) de multe ori nu e deloc usor de ajuns cu bicicleta prin ei, la fel cum nu e deloc usor de gasit o coborare interesanta. Iar 4 munti in varianta actuala are din plin coborari interesante si bucati tehnice.

Iar in plus fata de trasee, ai si o atmosfera mult mai faina ca la alte concursuri, de comunitate, si chiar daca nu te stii cu nimeni la startul concursului pana la sfarsit, vazand aceleasi fete vreme de 4 zile sigur vei ajunge sa cunosti macar o parte din ele. Iar faptul ca totul se desfasoara in echipa de doi inseamna ca trebuie sa gandesti cu totul altfel felul in care iti faci strategia si felul in care iti dozezi efortul.

Numele echipei trebuie sa recunosc ca i-a apartinut in totalitate lui Horatiu, cu care am mai impartit experienta unui Propark in urma cu un an si cu care e greu sa te plictisesti la un concurs. Eu am aparut in schimb in ecuatie pe ultima suta de metri dupa ce unul din cei doi ingineri nebuni initiali a reusit sa-si remodeleze un ligament. Dar acum sa revin la povestea zilelor de concurs:

Prima zi. Caldura, o urcare de 35 de kilometri si poteci sapate in munte.

In prima zi toti sunt zmei, sau cel putin astea sunt spusele lui Horatiu. Faptul ca esti odihnit si entuziasmul startului se combina pentru a te face sa uiti ca ai in fata 4 zile de concurs cu multe mii de metri de urcare. Strategia lui Horatiu e clara, dictata oarecum de jumatatea de ora de care are nevoie pentru a se incalzi: plecam din spate si tot depasim echipe jumatate din cursa pana cand ne stabilizam in plutonul cu care ne vom intrece pana la sfarsitul concursului. In cazul nostru e vorba de HPM, de o echipa de la Playbike, de BSB si de o echipa de la Bikeexpert. Oricum in momentul in care ne-am uitat peste lista echipelor de la start ne-am dat seama ca o clasare in primii 10 e mai mult decat buna, dar asta nu inseamna ca nu avem cu cine sa ne intrecem.

Dupa cei 35 de kilometri de urcare vine si poteca de curba de nivel la care Luci si echipa au muncit incredibil de mult. Iar la sfarsitul celor 1000 si ceva de metri de coborare pe unul din cele mai faine picioare pe care am coborarat pana acum nu pot decat sa-i fiu recunoscator lui Luci pentru toata munca depusa.

CP la care incepe timpul mort ne gaseste pe locul 10 la general, urmeaza 15 kilometri pe sosea, un ultim sprint valurit spre Stoenesti. Iar dupa concurs vine grija recuperarii masinilor din Campulung, un cooldown nedorit de aproape 17 kilometri prin caldura amiezii. In rest grija zilei a fost mancarea si reumplerea rezervoarelor de glicogen pentru zilele ce urmeaza. Paste pana nu mai intra.

Ziua doi. Leaota, rododendroni si crocodili.

Inca o zi cu cer senin si cu in start anulat numai bun de incalzire. Horatiu e in forma pe prima parte a urcarii dupa care trece in treapta inferioara de viteza. Inca nu mi-am dat seama care e regimul in care functioneaza Horatiu, lui i se pare ca merge la 100% tot timpul dar de langa el ritmul pare de faptul un 110% combinat cu un 80%.

Din fericire in Leaota bate vantul si nu murim de cald, cu momente in care ne sufla suficient de tare incat sa pedalam oblic. Pe poteca tehnica de sub varf e plin de rododendroni si stau sa ma gandesc ca s-a potrivit la fix data concursului ci inflorirea bujoreilor de munte. O saptamana inainte sau dupa si nu am fi vazut nimic. Pe aici ii intrecem si pe Bikeexpert si ne instalam pe pozitia 8 pe ziua de azi.

Coborarare spre Fundata e absolut geniala cu exceptia unei balti in care reusim sa ne afundam pana la jumatatea piciorului, atat eu cat si Horatiu. Din fericire crocodilii au stat cuminti si am reusit sa ajungem cu bine pana in partea cealalta, cu mentiunea pentru alte dati ca uneori are sens sa mai sari si cate un gard cu bicicleta.

Restul zilei a fost umplut cu spalatul bicicletelor (devenit deja o corvoada), socializare si mancare, reumplerea rezervelor de glicogen si paste (in procesul de a deveni o corvoada).

Ziua trei. Crai, noroi si spalarea pacatelor in Zarcioara.

Ziua trei incepe cu picioare grele si cu o prima portiune plina de noroi. Azi noapte a ploua torential si baltile troneaza pe traseu. Horatiu ramane fara foaia mica si deja incepe sa-si faca faca planuri in minte legate de infrutarea urcarilor de pe traseu pe foaia mare.

Pana una alta vine prima urcare, cea de pe Ciocanu unde incepem din nou sa prindem din urma echipe si unde incepem sa aplicam strategia impinsului care pare sa functioneze destul de bine atunci cand ne intram in ritm si cand ne obisnuim cu ritmul de pedalat.

Dupa care umeaza vestita coborare pe Zbarcioara, pentru prima data pentru mine. Are din belsug apa si trebuie sa recunosc ca dupa ce am reusit sa tai un cauciuc tubeless in urma cu un weekend doar la o eventuala pana imi sta mintea. Pedalezi literalmente prin rau, suntem fleasca si tot incercam sa ne mentinem echilibrul si momentul. Mai sunt si momente in care nu ne iese dar per total stam cam tot timpul pe bicicleta. Urmeaza urcarea spre Magura unde Horatiu pica proba de aruncat sticluta de ulei la coechipier, sticluta ajungand in boschetii din marginea drumului. Si nu eram in miscare, si nici nu erau mai mult de cativa metri intre noi :)

Pe coborarea spre Botorog depasim din nou Bikeexpertul cu care ne-am intrecut pana in zilele de pana acum, urmarim Playbike-ul pe urcare si ajungem din nou 8 la sfarsitul zilei, si pe aceasi pozitie in clasamentul general. Au urmat din nou spalatul bicicletelor (din nou corvoada), socializare si din nou paste si reumplerea rezervelor de glicogen.

Ziua patru. Urcari in cap, uragan si parerea de rau a ultimilor kilometri

Ziua incepe cu acelasi exercitiu de masochism in grup, de asta aceasta accentuat dupa cele 3 zile de concurs. Incalzirea duraza mai mult, pulsul urca mai greu, muschii isi intra in ritm mai tarziu. In meniul zilei avem o urcare de peste 1000 de metri pana in Saua Strunga, pe poteci abrupte ce serpuiesc prin padure. Odata ce iesim in golul alpin ne ia in primire un mic uragan care face tinutul echilibrului pe coborari o provocare. Cred ca poate singura data cand am dus trena la 6 kilometri la ora, pe virajele care te faceau sa infrunti cu pieptul vantul.

Urmeaza in schimb coborarea din saua Strunga, unde vantul te impinge din spate si coboram destul de legat. Se simt imens 4 zile consecutive petrecute pe MTB la capitolul tehnica asa ca zburam cu spor la vale pe poteca uscata, ferind bolovani si incercand sa ne pastram cat mai bine echilibrul.

Ajungem in cele din urma si jos in Cheile Gradistei si cu parere de rau infrutam ultimii kilometri ai concursului, binenteles tot in ritm sportiv caci ne intrecem cu o echipa XC riders si cu Playbike. Trecem finish-ul ultimei zile pe locul 7, si pe locul 7 la general, probabil cel mai bun rezultat la care puteam spera la inceputul concursului.

Au urmat din nou spalarea bicicletelor si paste (amandoua devenite corvoade) din nou socializare si festivitatea de premiere in lumina faina a apusului cu oameni la fel de faini ca si lumina. Singura parere de rau e ca trebuie sa treaca inca 2 ani pana la urmatoarea editie. Si inca odata multumiri lui Luci pentru tot efortul, clar trebuie sa ai mai mult de un gram de nebunie pentru a urca de zeci de ori cu sapa in spate in Iezer pentru a croi un traseu care nu exista pana atunci.

Startul primei zile de concurs.

Startul primei zile de concurs.

Spre inaltimi, in Iezer.

Spre inaltimi, in Iezer.

Macelul push-bike-ului.

Macelul push-bike-ului.

De aici totul e la vale.

De aici totul e la vale.

Locul MTB-ului este pe munte.

Locul MTB-ului este pe munte.

Verificarea echipamentului.

Verificarea echipamentului.

Poteci tehnice si rododendroni.

Poteci tehnice si rododendroni.

Baietii repara, fetele supravegheaza.

Baietii repara, fetele supravegheaza.

Spalarea pacatelor din Zbarcioara.

Spalarea pacatelor din Zbarcioara.

13524059_1224072127612695_1026439561_o.jpg

Baietii de la playbike, cu care ne-am tot intrecut.

Baietii de la playbike, cu care ne-am tot intrecut.

Inca putin pana in Saua Strunga.

Inca putin pana in Saua Strunga.

Echipa in saua Strunga.

Echipa in saua Strunga.

DSC_5449

Bikepacking prin Fagaras si Iezer si un pic de aventura neasteptata

Mai e putin peste o saptamana pana la intoarcerea in Kyrgystan si cu toate acestea in timp ce scriu jurnalul imi pare bine ca urmeaza o saptamana de munca in care o sa am timp sa ma odihnesc si sa ma recuperez dupa tura din weekend. Asta pentru ca intr-un stil de viata in care traiesti dupa ritmul weekend-urilor, chiar ai nevoie de 5 zile de recuperare dupa un weekend epic.

Dar sa incep inainte prin a explica ce inseamna bikepacking-ul, un termen care mi se pare destul de greu de tradus in romana, poate si din cauza ca nu e foarte clar definit. Practic se refera la ture pe teren accidentat, la mai multe zile si cu un bagaj minimalist, prin care poti sa ajungi in locuri in care nu ai putea sa ajungi cu o bicicleta incarcata de cicloturism. Practic in cazul nostru a insemnat una bucata bicicleta, sac de dormit, mancare pentru 2 zile si hainele de pe noi, iar planul era o tura in Fagaras si in Iezer.

Acum trebuie spus de la bun inceput ca orice tura in care ajungi cu bicicleta in creasta Fagarasului implica si o cantitate considerabila de carry-bike asa ca am plecat de la inceput setati pe ideea ca vom avea parte de asa ceva. Dar atat timp cat coborarea merita si atat timp cat ajungi prin locuri salbatice, eu zic ca se merita, mai ales atunci cand ajungi sa faci trasee ce nu ar fi altfel accesibile. Cam asa sta treaba cu multe din traseele din sudul Fagarasului care ar fi criminale de facut la picior, cu drumuri forestiere lungi de zeci de kilometri.

Prima zi, urcusul pana in creasta.

Dar dupa scurta introducere sa revin la povestea turei, la care ne-am strans 4 nebuni usor masochisti dornici de aventura. Bine de fapt n-am fost decat 3, eu Dani si Doru, Mihaela venind mai mult silita de imprejurari si tare ma mir ca nu m-a bodoganit mai tare in timpul turei. Dupa plecarea matinala din Bucuresti si dupa echiparea sumara (avantajul e ca atunci cand mergi cu un bagaj minimalist nu ai mult de impachetat la el) incepem sa pedalam cu spor din Slatina spre Valea Rea si spre crestele inalte ale Fagarasului.

Kilometri se scurg repede, e temperatura ideala pentru pedalat, noi stam de vorba iar timpul trece la fel de repede. Doar ca drumul se termina destul de brusc, iar noi suntem abia la 1100 de metri atunci cand trebuie sa luam bicicletele in spate pe Valea Bandei, vale ce urca spre Urlea-Dara. Urcusul incepe cum nu se poate mai bine, cu o rataceala pe o retea de forestiere de la o defrisare recenta ce par sa nu duca nicaieri, dar dupa ceva injuraturi printre dinti gasim poteca ciobaneasca si incepem sa urcam pe Valea Bandei.

Sunt curios ce gandeau ciobani de la stana cand ne-au vazut cu bicicletele in spate pe vale, in conditiile in care in urma cu o saptamana Edi a fost tot pe aici, tot cu bicicletele in spate. E doar o poteca ciobaneasca extrem de putin frecventata si ma intreb daca vor mai fi si altii care vor ajunge pe acolo dupa ce vor citi jurnalul acesta. Dar cred ca cel mai probabil nu.

Valea e in schimb e extrem de spectaculoasa, cum numai vaile din Fagaras pot fi, iar bicicletele nu sunt chiar asa de greu de carat in spate dupa ce reusesti sa le asezi cum trebuie pe rucsac. De altfel sunt convins ca in combinatia biciclete + rucsac tot avem mai putin de 20 de kilograme in spate, cam atat cat are un rucsac normal de drumetie. Asa ca timpul trece repede si noi urcam cu spor printre paraiase si rododendroni infloriti pana sus in creasta.

E deja dupa-amiaza si noi mai avem o bucata de drum de mers pana in Curmatura Bratilei unde vrem sa dormim in seara asta. Pana pe Dara sunt portiuni in care mai mergem pe bicicleta, altele in care o mai caram in spate la deal, dar de pe Dara pana in Curmatura Zarnei vine o coborare frumoasa pe bicicleta care ne aminteste ca s-a meritat sa caram bicicleta pana aici. La Zarna nu zabovim prea mult, inserarea se apropie cu pasi repezi si noi mai avem 3 varfulete de sarit pana la Bratila.

Pe aici, chiar daca poteca e uneori destul de tehnica se poate merge destul de mult pe ea, chiar daca grija principala e sa nu lovesti cu pedalele marginile inalte si inierbate ale potecii. Lumina e in schimb geniala si noi avem parte de ora de aur pedaland la 2300 de metri prin Fagaras, cu un Crai si un Bucegi care se vad magistral in zare. La fel de frumoasa e si coborarea pana in Curmatura Bratilei unde Un vant rece ne sileste sa ne refugiem la adapost, la un mic festin format din sandwich-uri, alune si alte uscaturi. Imi lipsea o noapte petrecuta la inaltime, pe munte.

Noaptea suntem treziti de un mic uragan care face un zgomot infernal si nu putem decat sa speram ca pana dimineata vantul se va potoli, la 5 grade cu vant puternic nu ar fi deloc interesant pedalatul. Dar pana la urma se linisteste si vantul, sosesc si zorile si noi ne luam din nou bicicletele in spate pentru un mic urcus spre Berevoiescu. De pe Berevoiescu in schimb incepe una din cele mai faine coborari pe care le-am facut eu pana acum cu MTB-ul prin Romania (totusi trebuie spus ca nu am prea multe la activ), o coborare care concureaza cu brio cu coborarea din Saua Strunga pana in Moeciu din Bucegi si chiar o depaseste la capitolul priveliste.

Si eu si Mihaela incercam sa invatam ceva tehnica pe masura ce coboram, dar asta nu ne impiedica sa ne bucuram de ea, pana in momentul in care poteca se transforma in drum si drumul intr-o defrisatura pe drumul spre Tamas. Pana la urma alegem o varianta mai directa, extrem de rupta si extrem de plina de fragute care coboara spre Pecineagu, invatand cu ocazia asta ca forestierele din zonele in care au fost defrisari nu duc intr-un forestier mai mare, ci de multe ori in albia unui parau prin care s-au tras la un moment dat lemne…

Aventura.

De la Pecineagu avem de inconjurat jumatate de lac dupa care speram sa gasim poteca ciobaneasca care urca spre Curmatura Oticului. Usor de zis, greu de facut si dupa 2 ore pierdute iesim din padure undeva vizavi de Curmatura Oticului, iar de aici variantele incep sa se complice. Putem sa coboram pana in Podul Dambovicioarei, dar asta inseamna ca luni va trebui sa recuperam cumva masina din partea cealalta a muntelui. Cealalta varianta e sa urcam spre Varful Rosu, sa iesim in muchie si sa coboram inapoi spre Curmatura Oticului, dupa care sa nimerim de acolo poteca care coboara pe versantul opus de Coltii Cremenii. Am mai fost pe acolo acum 4 ani, intr-o expeditie la fel de epica care s-a lasat cu un bivuac intre doi colti si tin minte ca nu e nici greu de nimerit, nici dificila coborarea.

Zarim o sa care pare accesibila, luam bicicletele in spate si urcam din nou pana la 2200 de metri. Oboseala e la cote maxime, mancam si ultimele farame de mancare si speram ca in 2-3 ore sa fim inapoi la masina, dar dupa o prima bucata pe bicicleta trebuie sa ne luptam cu bicicleta prin jnepeni si ritmul scade considerabil. Ceasul ticaie, ore de lumina nu sunt prea multe si noi inca suntem in mijlocul pustietatii fara nici un fel de semnal. Coborarea din Curmatura Oticului merge la fel de prost, drumul si poteca s-a deteriorat considerabil fata de acum 4 ani, dar pana la urma nimerim stana de la care stiam eu ca incepe drumul ciobanesc de coborare.

E incredibil cat de mult pot schimba 4 ani fata locului, stana e parasita, iar acum poteca care coboara pana la ea a fost aproape inghitita de lastaris si de iarba inalta de un metru si jumatate. Poteca pe care ma asteptam sa o gasesc nu se mai zareste, asa ca pornim inainte din amintiri pe un tapsan de langa stana pana gasim un inceput de poteca care se termina la fel de brusc precum a inceput. Sunt convins ca pe aici a fost poteca si ca la un moment dat ajunge in drum, dar e imposibil sa o nimerim acum asa ca ne hotaram sa coboram direct pe firul unei vai prin iarba si urzici cu bicicletele pe langa noi.

Toate bune si frumoase pana cand descoperim ca valea devine din ce in ce mai accidentata si ca drumul mult dorit nu se zareste in apropiere. Plec in explorare pret de 15 minute, descopar ca nu e chip de mers inainte daca nu vrem sa petrecem toata noaptea strecurand bicicletele printre bolovani si printre copaci asa ca ma intorc inapoi la grup cu moralul la pamant. E incredibil de frustrant sa stii ca memoria si timpul te inseala si ca ai luat o hotarare gresita, si totusi sunt extrem de sigur ca pe aici pe undeva am coborat acum 4 ani. Sunt de parare ca atunci cand timpul e scurt uneori o decizie luata gresit e mai buna decat lipsa unei decizii, dar de data aceasta nu s-a nimerit, asa ca odata cu ultimele gene de lumina cea mai buna varianta e sa ne intoarcem inapoi la stana si sa ramanem acolo peste noapte.

Impinsul bicicletei la deal pe valea cu urzici cred ca a fost cel mai obositor moment pentru mine de anul acesta, pot spune ca nu s-a comparat cu nici un moment din timpul Propark-ului, poate si pentru ca stiam ca suntem aici in parte din cauza mea. Bine cred ca toti eram la fel de obositi, iar gandul ca mai avem 3 firimituri de mancare si ca maine dimineata nu stim cum sa iesim de aici nu ajuta deloc. In plus semnalul era inexistent asa ca la toate se mai adauga si grija pe care si-o faceau persoanele dragi de acasa. Aici eu si Mike suntem cei mai castigati, pe principiul ca nu strica Cel de Sus doua case…

Noaptea la stana a fost suprinzator de linistita si calda, Dani a adormit instant in vreme ce noi ne-am mai invartit de o parte pe alta pana cand ne-a cuprins somnul. Urzicaturile de peste zi au revenit in cazul meu cu o furie nemaintalnita pana acum cand am intrat in sacul de dormit, iar matele chiortaind clar ar fi vrut ceva de mancare dupa 15 ore de efort. Si cu asta am marcat inca o premiera, prima noapte neplanificata petrecuta pe munte si primul weekend prelungit in mod neasteptat.

Evadarea din pustietate.

Dimineata ne gaseste relativ odihniti, la fel de infometati si cu un plan de a continua pana spre muntele Papau cu speranta de a gasi o varianta mai comoda de a cobora de aici. Foamea e pacalita de o punga de praf de tortitzi de la Dani si pornim din nou la deal, gafaind sub greutatea bicicletelor.

In curand dam de inca o zona bombardata de defrisari, ne alegem un forestier care se termina la fel ca in ziua de dinainte intr-o vale accidentata prin care curge apa, mai suferim putin cu bicicletele la vale, ne udam din nou bine de tot pana cand razbim in cele din urma la un forestier adevarat, nu inainte de a gasi din nou fragute din belsug. In schimb la cat de storsi de energie suntem, fragutele ne ajung fix pe o jumatate de masea si ma intreb cate trebuie sa manance un urs pentru a justifica macar energia consumata pentru a le culege. Dar macar de aici suntem salvati, si in 2 ore suntem inapoi la masina si la civilizatie.

Privind in spate nu prea stiu ce sa zic despre weekend. Am ajuns pe de o parte prin locuri frumoase prin care nu am fi ajuns altfel, cum ar fi Valea Bandei si valea de sub Varful Rosu. Am avut parte de una din cele mai faine coborari de bicicleta din Romania, am avut parte de momente extrem de frumoase atunci cand inserarea ne-a prins in Fagaras. Am avut in acelasi timp parte si de o aventura de calibrul celei de la Pro Park, de un bivuac neplanificat si de o ratacire cel putin epica, si de multi kilometri de carat bicicleta in spate. Probabil mai trebuie sa mai treaca putin timp pana la o noua tura de acelasi gen, si clar trebuie putin mai bine calculata (chiar daca atunci cand pleci in explorare e imposibil sa calculezi totul din google maps). Si in primul rand e nevoie de prieteni care sa fie dispusi sa plece in ture de genul acesta, frumoase, salbatice dar si putin masochiste. Iar legat de asta mi-e greu sa-mi imaginez o echipa cu care ne-am fi descurcat mai bine in situatia de care am avut parte.

Track-ul turei aici si un pic mai multe poze aici.

DSC_5277.jpg

Inca putin pana la capatul vaii.

Inca putin pana la capatul vaii.

Pana in creasta.

Pana in creasta.

Licoarea magica a lui Dani.

Licoarea magica a lui Dani.

Pe Valea Bandei.

Pe Valea Bandei.

Testul pentru Propark.

Testul pentru Propark.

Paraie si bujorei.

Paraie si bujorei.

Cu Dara in Fundal.

Cu Dara in Fundal.

DSC_5384.jpg

Privind spre Transilvania.

Privind spre Transilvania.

DSC_5413.jpg

Turul Frantei cu Moldoveanu in fundal.

Turul Frantei cu Moldoveanu in fundal.

Single trail de Fagaras.

Single trail de Fagaras.

DSC_5438.jpg

Craiul magistral in departare.

Craiul magistral in departare.

DSC_5455.jpg

Moment de respiro.

Moment de respiro.

Pe creste.

Pe creste.

DSC_5486.jpg

Ora de aur.

Ora de aur.

Ora de aur

Ora de aur

Casa noastra pentru noaptea aceasta.

Casa noastra pentru noaptea aceasta.

Ultima geana de lumina.

Ultima geana de lumina.

Zgribulirea de dimineata.

Zgribulirea de dimineata.

In actiune.

In actiune.

DSC_5548.jpg

Mai facem si o pana.

Mai facem si o pana.

Cutezatorul si biscuitii.

Cutezatorul si biscuitii.

Trusa de scule.

Trusa de scule.

Intr-acolo.

Intr-acolo.

Placerea single trail-ului.

Placerea single trail-ului.

DSC_5592.jpg

Fragute cat cuprinde

Fragute cat cuprinde

Ajunsi la Pecineagu.

Ajunsi la Pecineagu.

Pierduti.

Pierduti.

Inca putin pana in creasta.

Inca putin pana in creasta.

Sub varful Rosu.

Sub varful Rosu.

DSC_5639.jpg

Tot la vale.

Tot la vale.

DSC_5646.jpg

Ultima dimineata.

Ultima dimineata.

Si stana cu bivuacul fortat.

Si stana cu bivuacul fortat.

DSC_4131

Propark, experienta celor 300 de kilometri ai concursului cu aparatul in spate

Daca saptamana trecuta am pus cap la cap un mic foto-jurnal menit sa ilustreze cat mai bine cele 44 de ore ale concursului acum a venit timpul sa scriu si povestea mai detaliata, cu alte cuvinte mai mult text si mai putine poze. Inainte de a incepe trebuie spus ca foto-jurnalul e trecut la categoria “aventuri” pentru ca a avut toate ingredientele necesare si pentru ca s-a simtit ca o aventura adevarata, chiar daca inainte de concurs nu cred ca as fi asociat muntii Persani cu aventura. Legat de poze in schimb, am reusit sa aleg si sa prelucrez pana la urma pozele din timpul celor 3 zile, poze pe care le-am si urcat aici.

Bun, acum revenind la povestea concursului trebuie spus ca ideea de a merge ca fotograf cu una din echipe mi-a incoltit in minte de cateva luni, dar dupa 2 iesiri destul de deprimante la trekking si dupa 0 kilometri alergati primavara aceasta imi cam pusesem ideea in cui. Dupa o primavara cu foarte multa bicicleta nu aveam nici un dubiu ca pot sa tin ritmul la bicla cu oricare din echipe, dar partea de alergare / trekking ramanea o mare necunoscuta. Cu o saptamana inainte in schimb m-am motivat sa comand din afara o pereche de incaltari care macar pe hartie ar fi trebuit sa ma ajute cu lipsa amortizarii din degete, asa ca iata ca marti inainte de concurs ma trezesc cu o pereche de incaltari luate la intamplare, dar care totusi imi vin surpinzator de bine.

De aici a urmat mail-ul trimis organizatorilor legat de idee, mail la care totusi o parte din mine si-ar fi dorit sa primesc un raspuns negativ, stiind ca o sa fie ceva de suferit in timpul concursului. Totusi nu a fost sa fie asa, iar ziua de joi ma gaseste in drum spre Plaiul Foii.

Indoielile.

Acum trebuie spus ca postura din care as fi vrut sa insotesc participantii la concurs mi s-a parut extrem de interesanta. In primul rand pentru a surpinde cu adevarat o poveste nu poti sa faci poze dintr-un punct de control, iar pentru a intelege ce se intampla si care sunt starile prin care treci in timpul unui astfel de concurs trebuie sa le experimentezi pe pielea ta. In acelasi timp daca as fi facut parte dintr-o echipa cred ca nimeni nu ar fi fost incantat sa car dupa mine doua kilograme si ceva de echipament foto in loc de lucruri utile in timpul concursului.

Dar poate principalul avantaj al posturii de fotograf e lipsa responsabilitatii si posibilitatea de a te concetra pe ceea ce ai venit sa faci, respectiv surprinderea prin fotografii a experientei concursului. Daca as fi facut parte dintr-o echipa cu siguranta nu as fi luat dslr-ul dupa mine si scopul principal in timpul concursului ar fi fost ca echipa sa termine cu bine concursul, iar toate energiile ar fi fost directionate in sensul acesta.

Ajungem si in Plaiul Foii, incepe si o ploaie torentiala care se opreste destul de repede si iata ca aflam si supriza traseului din zilele urmatoare: nu va fi nici Crai, nici Fagaras, ci vom merge in necunoscutii Persani. Iar odata cu dezvaluirea traseului vin si unele dezamagiri ale echipelor legate de traseu, iar impresia generala e ca traseul nu e unul nici foarte lung, nici foarte dur. In schimb atunci cand asculti descrierea traseului e suficient sa citesti putin printre randuri pentru a-ti da seama ca organizatorii au destul de multe suprize pregatite si ca nu va fi deloc o plimbare prin parc. Iar poate cel mai important indiciu e faptul ca in zona in care se va desfasura concursul marcajele sunt putine, forestierele si potecile sunt nenumarate, iar potentialul de ratacire e considerabil.

Ascultand cu interes sedinta tehnica.

Ascultand cu interes sedinta tehnica.

Pregatirea.

La fel ca si ceilalti concurenti trebuie sa-mi planuiesc si eu strategia pentru urmatoarele zile, sa vad ce lucruri trimit inainte catre CP7 unde se va face tranzitia de la MTB la trekking, sa vad ce echipament iau dupa mine si poate cel mai important sa vad ce imi pregatesc de mancare pentru tot concursul. Din punct de vedere al strategiei probabil cele mai importante elemente intr-o cursa de aventura cred ca sunt orientarea si alimentarea, si chiar devine extrem de important sa mancanci bine tot timpul concursului. Daca de prima grija am scapat, la capitolul alimentare tot trebuie sa-mi fac un plan aproximativ pentru a vedea ce iau dupa mine in fiecare din sectiuni.

Poate cealalta mare dilema pe care am avut-o in seara dinaintea concursului a fost cea legata de aparatul foto. Aveam de ales intre un sony nex-5 imprumutat de la Iulian Angheluta, mai mic, mai delicat si mai slab din punct de vedere calitativ, si Nikon D600 cu 24-70-ul pe care l-am avut dupa mine in timpul expeditiei care la 2 kilograme e un adevarat cal de povara pentru orice fel de circumstante, singura problema e ca trebuie sa-l cari in spate. Pana la urma am ales varianta cunoscuta, neavand siguranta posibilelor rezultate cu sony-ul si nici timpul pentru a ma juca cu el pentru a vedea exact cum pot sa-l folosesc cel mai bine.

Dimineata si startul.

Startul e la ora 8:00, putin cam tarziu dar asta mi se pare ca lasa mai mult timp pentru un somn ok in noaptea de dinaintea concursului. Oricum cred ca toata lumea e constienta ca in urmatoarea noapte nu vor inchide prea mult timp ochii. Cand incep sa ma imbrac imi dau seama ca mi-am uitat pantalonii cu bazon in Bucuresti dar reusesc pana la urma sa fac rost de un surogat de la Em si de o pereche de colanti de la CPNT asa ca sunt in curand pregatit de start si de facut poze.

Prim parte a traseului e o bucla pana la lacul Pecineagu, bucla presarata cu 20 de kilometri de bicicleta, 15 de drumetie si cu 3 probe speciale. Scopul meu e sa ajung pana la Pecineagu pentru a face cateva poze cu echipele care particicipa la proba de caiac si la celelalte probe. Dimineata e racoroasa si usor innorata, vreme ideala pentru un astfel de concurs.

Sunt extrem de curios cum s-au simtit si ceilalti concurenti la startul concursului, atunci cand stii ca ai un fata un traseu atat de lung si de variat. In primul rand cred ca toata lumea se intreaba daca e pregatita pentru asa ceva, dupa care te raportezi la echipa din care faci parte si iti pui aceasi intrebare la plural. In plus e atat de mult necunoscut, incat mie unul mi-a venit greu sa nu ma entuziasmez fata de ce am in fata, cu tot cu fluturasi in stomac si cu o pofta nebuna de vedea cum va merge totul. E fain si sunt sigur ca e un sentiment pe care cu siguranta nu il ai in fiecare dimineata.

 

Pecineagu, caiace, frunze si orientare.

Bicicleta pana la Rudarita merge bine, singura problema e ca echipele care pleaca mai departe de aici chiar se grabesc. Urcarea pana in culmea ce face legatura dintre Crai si Fagaras merge ok, asta pana cand oamenii incep sa alerge la vale lucru care nu-mi vine prea usor, mai ales la vale, mai ales cu aparatul care zdruncina haotic la brau. Pana la urma il bag in rucsac alaturi de casca de bicicleta cu care am plecat din greseala mai departe si incerc sa tin ritmul sa ajung la caiace inainte de a pleca ultima echipa pentru a face ceva poze. Ma salveaza portiunea de plat unde reusesc sa-i prind din urma pe cei de la Valea Rea astfel incat prind momentul in care pornesc vijelios pe apa. Trebuie spus ca desi s-au descurcat bine pana la final plecarea nu a fost deloc glorioasa, oamenii mergand cel putin unduit pe primele sute de metri. Mai stau de vorba cu oamenii de la caiace, ma intreb pe unde s-o fi ratacit a 5-a echipa si pornesc agale inapoi spre Rudarita. Cred ca aici o sa am cel mai mare timp de odihna, timp pe care il folosesc pentru a mai castiga ceva teren acoperit la trekking.

Pe urcare ma intalnesc si cu restul echipelor, Grindul pare foarte hotarat si in forma si ma intreb cum o sa se descurce celelalte echipe in fata lor. Vorba lui Balan oamenii sunt un pic din alt aluat facuti si toti au ani buni petrecuti pe munte, singurul dezavantaj poate fi ca Persaniul e la fel de necunoscut pentru ei ca si pentru ceilalti. Dar deocamdata sunt pe teren propriu.

Pe drumul spre Rudarita ma depasesc si Vulcanii Noroiosi si pustii de la Gradina Zmeilor si deja imi e clar ca nu o sa fac concursul cu primele echipe. Chiar daca as reusit cumva sa ma tin de ei ar trebui sa sacrific din timpul pe care as putea sa-l dedic altfel pozelor si nu ar iesi nimic din toata experienta, astfel incat sunt hotarat ca dupa sau in timpul lungii etape de MTB sa merg cu una din echipele urmaritoare. Pana acum am pus ochii pe Valea Rea, nu de alta dar au fost cel mai relaxati pe prima bucata si il au si pe Horatiu cu ceva experienta de curse de aventura in spate.

Planul fiind facut ajung la Rudarita si ma distrez de minune facand poze in timp ce echipele cauta frunzele a 8 arbori prin padure. De departe cel mai tare a fost cu fagul si bradul, si nu putine au fost momentele in care oamenii erau convinsi ca au gasit frunzele care trebuie doar pentru a fi desfiintati de catre organizatori. Dupa cautarea frunzelor in padure vine si urmatoarea proba speciala, cea de orientare, mai fac si aici cateva poze dupa care pornesc inainte pentru a avea timp spre tabara de baza pentru a avea timp sa cos pantalonii lui em ce au inceput sa se desfaca.

Intre timp cateva reglaje la sa caci dupa ce echipele vor pleca de aici nu stiu cat timp voi avea sa le fac, mai fac putin pe bunicuta cu un ac si o ata imprumutate mananc pe indelete niste paste super bune de la Dani si privim cu totii Grindul care trece ca fulgerul prin tabara de baza. In rest cel mai important e sa fac bagajul pentru CP14 si a nu uit nimic important.

Proba de caiace de pe Pecineagu.

Proba de caiace de pe Pecineagu.

Soseaua, arcasii si aventura.

Bun, urmeaza partea de MTB si pot sa ma relaxez putin, chiar daca fluturasii de azi dimineata au ramas neschimbati. Practic acum e plecarea adevarata in necunoscut, primele 3 puncte de control fiind intr-o bucla cu locuri relativ stiute. Imi place foarte mult si atmosfera de la concurs, de competitivate extrem de prieteneasca, iar impresia e ca din cele 11 echipe participante toata lumea se stie cu toata lumea.

Pana la CP4, cel cu proba de tras cu arcul ma tin tot de Vulcanii Noroiosi, oamenii chiar merg frumos la trena si pot sa ma asez si eu undeva la spate pentru scuti putina energie. Gasim si Grindul in CP4 iar celelalte echipe sosesc pe rand astfel incat ne gasim la un moment dat toti stransi la umbra asteptand ca sa treaca timpul mort generat de ratacirea unei echipe din primele doua puncte de control.

E timp si de tras cu arcul, la unele echipe cu mai multe emotii decat la altele, e timp si de stat la vorba, e timp si de glumit pe seama ritmului de pana acum care pare ca de plimbare, dar ceasul ticaie, seara se apropie si echipele sunt abia la CP4.

Dupa CP4 erau doua variante de trecut muntele, una peste munte, ceva mai aventuroasa si una pe sosea, sigura si probabil ceva mai rapida. Grindul si Vulcanii Noroiosi o iau pe varianta mai putin aventuroasa in vreme ce Valea Rea se hotareste impreuna cu Gradina Zmeilor pentru aventura. Trebuie spus ca s-ar putea sa fi fost si cateva comentarii ale mele care sa fi influentat decizia, dar clar nu e nimic interesant la pozele facute pe sosea.

Bustenii, depozite de armament si garduri de 3 metri.

Bun, de aici incolo urmez echipa Valea Rea si tinand cont ca acum echipele s-au imprastiat care incotro sunt sanse mari sa-i urmez pana la sfarsitul concursului, asta daca sunt in stare. Nu de alta, dar fiecare echipa se rataceste acum pe barba ei, si nu e ca si cum ai putea sa te opresti in mijlocul Persaniului pentru a astepta urmatoarea echipa sa vina.

Drumul e bun o perioada, dupa care luam biclele in spate dupa care dam de cateva single trail-uri foarte frumoase pe o culme din spatele Magurei Codlei. Doar ca la un moment dat si single trail-urile incep sa dispara si cu prea putina orientare si putin cam in graba ne hotaram sa urmam un forestier ce pare sa coboare in directia potrivita.

Doar ca forestierul se transforma intr-o vale plina de cazaturi si de busteni pe unde nu cred ca a mai calcat picior de om de ceva vreme. Terenul e dupa spusele lui Doru si lui Horatiu cel mai prost teren pe care au carat bicicleta la vale. Asa ca mai sarind busteni cu bicla in brate, mai facand ceva terapie cu urzici, mai tarand bicla la vale pe pante abrupte extrem de inierbate ajungem pana la urma pe o vale care descoperim cu soc si groaza ca se termina cu un gard.

Intre timp mie mi se dezintegreaza si talpa SPD-urilor, asa ca pe langa faptul ca nu prea am stabilitate mai si simt cum se duce talpa in stanga si in dreapta strangand in acelasi timp si tot noroiul sub brant. Cam acum am mari dubii ca o sa mai supravietuiasca pana la sfrasitul concursului, singura mea speranta e sa ajung cumva cu ei pana in CP7. Gandul mi se duce la ceva scoci ce as putea sa-l gasesc in Dobreni pentru a mai drege situatia care nu e deloc roz in momentele acestea.

Dar lasand problemele fotografului la o parte, deocamdata trebuie sa muncim pentru a urca bicicletele peste gard, unde dam si de un drum care e prea fain pentru a fi adevarat. Vedem si caprioare alergand prin fata noastra si suntem convins ca suntem in ceva domeniu de vanatoare si speram sa nu fim luati drept tinte mobile. Doar ca nu traim mult timp cu dilema si ne trezim in fata unei porti de 3 metri inaltime unde e nevoie de o adevarata munca de echipa pentru a trece bicicletele in partea cealalta.

Bun, am pierdut o groaza de timp, e deja aproape seara dar macar de aici e doar sosea si forestier pana in Dumbravita, locul in care e CP5 si unde se desfasoara proba de joagar. Ratacirea ne-a secatuit putin si bateriile, asa ca inainte de joagar alimentam de la magazinul comunal cu cola si dulciuri. Tot in Dumbravita reusesc sa si cad din cauza unei opriri prea bruste, binenteles ca pe partea cu aparatul si reusesc sa crap parasolarul, sa ma julesc destul de tare si sa cad si pe mana dreapta care incepe sa ma deranjeze. Situatia e cat se poate de gri, dar e putin salvata de rola de scoci de care fac rost la CP5 pentru a incerca sa peticesc putin integritatea pantofilor. Nu stiu cat o sa tina dar e mai bine decat nimic.

DSC_3916.jpg

DSC_3955.jpg

Intrea in noapte, rapelul si orientarea.

Soarele apune in timp ce noi inaintam spre Crisbav, moralul meu e cam la pamant dupa toate probleme din ultimele ore, dar sunt destul de convins ca o sa reusesc sa ajung cumva la CP7. Dar pana acolo mai e un punct de control catarat langa o cetate medievala la aproape 1000 de metri inaltime spre care par sa duca o increngatura extrem de interesanta de forestiere. Plecam pe locul 5 de la CP5 si dupa un pic de navigatie maiastra ajungem pe locul 3 la Bubulu si la punctul de control cu rapelul. Asta nu inseamna ca a mers totul perfect, doar ca am ratacit traseul mai putin ca alte echipe.

Jos in vale se vad luminile oraselor din depresiunea Brasovului in timp ce noi cautam destul de bine ascunsa cetate. Intre timp am trecut pe modul de avarie ca fotograf, chiar daca apratul pe care il car dupa mine ma lasa sa fac poze si noaptea daca e putina luna. Doar ca luna rasare abia cand noi cautam coborarea spre DN-ul ce traverseaza Padurea Bogatii.

Ratacim si aici traseul pret de 20 de minute in cautarea unui drum forestier ce aparea pe GPS, de altfel si ultimul pe care l-am cautat in timpul turei. In timpul ratacirii ne depaseste echipa Tarcu, dar noi continuam in ritmul nostru pe un teren pe care ziua s-ar putea cobora destul de fain pe bicla. Noaptea in schimb riscul de a-ti rupe spite sau schimbatoare e considerabil asa ca ritmul scade, mai facem pauze de alimentare, moralul e sus, dar in acelasi timp ne dam seama ca traseul o sa fie destul de epic si in continuare. Horatiu e aproape tot timpul cu harta in mana, planuind urmatorii pasi.

E un lucru extrem de important la cursele lungi sa poti sa imparti problema pe bucatele astfel incat sa nu fi coplesit de dimensiunea ei. Daca ar fi sa fi privit obiectiv lucrurile in momentul respectiv practic eram 4 rataciti cautand traseul la 12 noaptea, destul de obositi si abia trecuti de prima treime a aventurii dupa 16 ore de traseu. La fel de obiectiv, mai era doar putin pana la CP7, unde ne asteapta haine si incaltari curate si uscate, unde e foc unde putem sa ne incalzim si unde vom lasa si bicicletele.

DSC_4024.jpg

Frigul din mijlocul noptii si venirea zorilor.

La CP7 ajungem tot pe locul 3 si aflam ca Grindul inca nu a ajuns, iar echipa de pe locul 2, Tarcu se incalzeste si ea la foc. Alin are o bere fara alcol care merge foarte bine in vreme ce fiecare incearca sa se pregateasca pentru etapa care urmeaza.

Aici am poate si cele mai mari emotii, pentru am mers prea putin pe picoare la munte anul acesta, pentru ca port o pereche de incaltari nou-nouta si poate cel mai important, pentru ca urmeaza sa-mi las bicicleta aici, singura varianta realista de a o recupera fiind daca reusesc sa fac tot traseul de trekking. Dar odata ajuns pana aici, nu prea mai exista cale de intoarcere, asa ca aventura pana la capat.

Daca parasim caldura focului e incredibil de frig, astfel incat plecam destul de gros imbracati in cautarea crucii albastre din Persani. Dupa ce incepem sa ne miscam si dupa ce se dezmortesc muschii moralul e din nou ridicat si in curand ne croim drum la lumina lunii prin poienile largi din Persani, in cautarea unui traseu de creasta care sa mearga spre nord. Eu am febra musculara de la alergarea de azi dimineata si sincer imi pare tare bine ca ritmul nu mai e cel de atunci. Nici nu prea are cum sa fie, caci odata ajunsi in creasta incepem sa dam de o firava poteca intrerupta in multe locuri de copaci si crengi cazute.

Rasaritul, salbaticia si Pestera.

Pana la urma dam si de curcea albastra, iar zorile ne prind inaintand spre nord cu latraturi de caini de stana in fundal. Oboseala in schimb s-a strans, mai e putin si se strang aproape 24 de ore de cand am plecat din tabara de baza pe masura ce se apropie zorile. Horatiu tot in fata impreuna cu Doru cu navigatia, Catalina si Sorin mai in spate, iar eu cu pozele undeva intre.

Rasaritul soarelui e magic si ne gaseste incercand sa ocolim pe curba de nivel o serie de mici varfuri. Raze aurii trec prin palcuri de padure invaluind totul intr-o lumina aparte, moment in care eu ma activez si mai sprintez de colo-colo cu aparatul la brau incercand sa surpind cat mai bine momentul. Trebuie spus e ca e destul de greu spre imposibil sa te concentrezi cum trebuie dupa o noapte de nesomn, mai ales atunci cand aproape totul se petrece in miscare.

Cred ca momente de genul acesta iti ramana intiparite extrem de adanc in minte, momente in care poate din prisma oboselii si a experientei vezi parca frumusetea lumii cu alti ochi. Momente in care esti impreuna cu alti 4 prieteni, in mijlocul pustietatii si al salbaticiei incercand sa deslusesti o cale cat mai buna de a traversa un masiv extrem de putin umblat.

Totusi pana la urma oboseala isi spune cuvantul si luam o pauza de pe o muchie insorita, 10 minute in care unii aluneca usor spre lumea viselor, doar pentru a reveni mult prea repede la propriile trupuri obosite. Dupa care iti asculti vointa si ignorandu-ti durerile din muschii adormiti mergi mai departe, catre o linie de finish ce pare atat de departe. Cred ca e o estetica si o frumusete in momentele acestea, o farama din esenta sufletului omenesc.

Dupa mica pauza dam de o vale plina de copaci doborati de vant, dupa care cu ajutorul hartii ne hotaram sa alegem o varianta directa spre Pestera. Defrisarea o gasim usor, pestera mai putin caci probabil toti organizatorii se asteptam sa venim din cu totul alta directie. Fetele de la pestera ne spun ca am ajuns pe locul 2, la doua ore de Vulcanii Noroiosi, in timp ce noi ne amuzam cum in ultimele 3 puncte de control am tot avansat pozitii fara a depasi efectiv echipe. Pur si simplu ne-am ratacit mai putin ca ele, iar din punctul acesta de vedere meritul e al navigatorilor, Horatiu si Doru.

La Pestera ne contorsionam putin prin galerii stramte, echipa face un puzzle si aflam de la fete ca stau aici de 10 ore asteptand in zadar sa apara echipele. Dupa Pestera moralul e la cote maxime, nici nu zici ca suntem pe drum de 24 de ore si ajungem repede la CP9, unde echipa trebuie sa traverseze un pod indian peste Olt.

DSC_4050.jpg

DSC_4142.jpg

Poduri indiene, vulcani si casute pentru pasarele.

Singura problema cu Racos si cu probleme din jur e ca am ajuns aici in mijlocul zilei si soarele dogoreste in ultimul hal. Eu zic pas la podul indian si la gandul de a urca pe caldura aceasta pana la vulcan si o iau in ritm agale pe malul stang al Oltului spre Racos unde sper sa am o pauza de alimentare mai lunga. Am noroc si de o mica ocazie pentru un kilometru si ceva, prin sat caldura e ucigatoare, iar eu imi dau seama ca mi-am uitat sapca la CP7.

Norocul imi scoate in cale in magazinas comunal cu ceva bascute chinezesti, ii fac vanzare doamnei si ma aprovizionez pentru festinul de la pranz: sandwich cu cascaval si ton, o conserva de hering in sos tomat, un borcan de piersici in compot si napolitane, cu alte cuvinte mancare de competitie.

Din fericire am suficient timp pana soseste si restul echipei, si la cat de toropiti arata nu imi pare rau de alegerea facuta. Nu de alta, dar la vulcan am mai fost acum cativa ani cu Mihaela si prefer sa ma pastrez pentru orele ce urmeaza ce se vor desfasura tot prin caldura dogoritoare a amiezii. Dar pana acolo oamenii au de batut cateva cuie si de construit o casuta de pasarele, sub indicatiile Catalinei.

Caldura amiezii, genunchi care scartaie si oboseala acumulata.

Trece si pauza de pranz si trebuie sa o luam din nou din loc, nu inainte de inca o pauza la magazinul comunal pentru inca o palarie, dupa care atacam molesiti de caldura CP-ul mut de deasupra Racosului. Hipnotizati de liziera padurii de-abia asteptam sa ajungem la umbra si sa scapam de razele ucigatoare ale soarelui. Toropeala ne-a cuprins pe toti si de aici trebuie sa gasim din nou drumul pe platoul Persanilor printr-un haos de muchiute si vaioage. Pana la urma varianta castigatoare e telefonul lui Horatiu, suprapus pete muchii si paraie reusind cumva sa gasim o varianta care ne scoate inapoi in track-ul de azi dimineata.

Intre timp a trecut si caldura si incepe sa mai adie putin vantul dar eu sunt ramas aproape de tot fara apa si gandul ca mai sunt cateva ore pana la CP14 si pana la apa nu e deloc roz. Totusi mult a fost, putin a ramas si acum sunt destul de convins ca odata ajuns la bicicleta nu o sa am nici o prolema sa ajung inapoi la tabara de baza impreuna cu oamenii.

Genunchiul Catalinei in schimb incepe sa scartaie, ritmul scade in timp ce noi inaintam pe creasta impadurita in vreme ce oboseala se acumuleaza. Trebuie spus ca principalul ingredient pentru o experienta faina la un astfel de concurs sunt oamenii cu care faci echipa si pana acum oamenii chiar s-a bucurat tot timpul de concurs si de faptul ca sunt aici (chiar daca bucuria asta are si usoare conotatii masochistice cateodata).

E extrem de important sa te intelegi bine cu oamenii cu care vei petrece atata timp si cu care vei trece prin tot felul de situatii, dar in acelasi timp trebuie acceptat si faptul ca la un moment dat se vor lua si decizii mai putin fericite sau ca vor aparea si neintelegeri. Cheia nu e in a le evita, ci in a le accepta si in a incerca sa le rezolvi, la fel ca toate celelalalte probleme de care te lovesti in timpul concursului. Cam asa a fost si povestea unei mici disensiuni din grup, plecata de la o mica ratacire care la inceput de tura ar fi fost complet insignifianta. Dupa 30 si ceva de ore de concurs in schimb lucrurile arata putin altfel. Cam pe aici, in vreme ce tensiunea domnea in grup si in vreme ce genunchiul Catalinei nu arata deloc bine am inceput sa ma intreb daca echipa Valea Rea va ajunge la linia de sosire, si eu impreuna cu ei. Sincer nu as fi vrut decat sa o vad pe Catalina dand cateva pedale pe bicicleta, dupa care as fi fost convins va ajunge cu bine la linia de sosire.

DSC_4271.jpg

A doua noapte, din nou pe biciclete, mult asfalt si luna plina.

La CP14 ne aspteapta Balan, noi ii golim bidoanele cu apa si ne schimbam in echipamentul de bicicleta, si cu tensiunile oarecum rezolvate pornim mai departe. Horatiu intra in modul turbo si cu Catalina trasa dupa el da dintr-un foc urcarea de dupa CP14 intr-un ritm in care noua ne e greu sa ne tinem de ei. Apucam sa facem pe lumina coborarea pana in CP16 si pana in national, dupa care se lasa a doua noapte.

Cred ca pentru toti cei care au trecut prin doua nopti consecutive fara prea multa odihna la un concurs de aventura stiu ca a doua noapte e dura. E dura nu neaparat din punct de vedere fizic, caci motorasele incalzite trag destul de bine, chiar daca la intensitate considerabil mai mica decat la inceputul turei, cat din punct de vedere psihic. Ne salveaza totusi gandul ca mai avem doar un punct de control si o proba speciala pana la finish, asa ca pedalam la trena pe asfalt spre CP16.

Catalina a mers neasteptat de bine pana acum cu genunchiul in pioneze, dar pe urcarile spre CP16 genunchiul actioneaza ca un adevarat clinometru si cum panta trece de 1 grad, cum ritmul scade considerabil. Urcam spre CP16 pe un drum acoperit de un strat gros de colb, in vreme ce luna rasarea rosiatica la orizont. In fata e Doru in timp ce zaresc un roi de licurici tropaind spre el, numai pentru a coti brusc stanga. Imi dau seama ca licuricii nu tropaie si ca era vorba de cativa cai intarcuiti langa drum, dar a durat ceva pana cand mintea a procesat toata scena si din lipsa de atentie roata fata a derapat in cobul drumului si m-am trezit din nou pe jos. Nu-i nimic, macar am cazut pe moale de data aceasta.

Odata bifat si ultimul CP alegem sa mergem pe mana lui Horatiu si alegem varianta prin Codlea, unde sunt convins ca omul visa sa faca o aroganta si sa bea un expresso dublu in timpul unui concurs de aventura.

Dar, pana acolo mai e ceva de pedalat prin frigul noptii, caci noaptea aceasta e considerabil mai frig decat ne asteptam. E suficient de frig cat sa dardaim serios pe coborari si sa asteptam cu nerabdare micile urcari pentru a ne incalzi. Singura parte buna e ca totusi nu e foarte mult trafic, mare dificultatea fiind pastrarea concentrarii. Pentru asta incercam sa stam de vorba, dar dialogurile se pierd in balmaseli fara sens, incercam sa cantam, dar nu trecem de cateva versuri sau de un refren si din cand in cand, dupa o perioada anormala de liniste se aude mereu vocea unuia dintre noi intreband “Toata lumea treaza?”. Totul in timp ce zburam prin noapte spre o linie de finish de care ne apropiem vertiginos.

Vine si OMV-ul din Codlea, un moment mai putin aventuros al unei ture destul de epice, moment in care ne asezam toti 5 la tejgheaua OMV-ului, zgribuiti, transpirati si obositi in acelasi timp pentru a savura cafeaua de dimineata. Sunt foarte curios ce a zis vanzatorea de aceasta aparitie noctura, dar cert e ca a mers la marele fix cafeaua si de aici spre Plaiul Foii ritmul a crescut considerabil. Din fericire si traficul a fost ca si inexistent pe drumul secundar si am putut s-a mers din nou grupat la trena.

DSC_4342.jpg

DSC_4351.jpg

Sosirea si finalul.

Mult a fost si putin a ramas si in vreme ce ne apropiem din nou de Crai incepe sa se crape de ziua pentru a doua oara. Din fericire pot sa ma odihnesc putin in timpul ultimei pauze de orientare, atipind in masina oamenilor de la CPNT, suficient pentru a prinde un pic de energie pentru ultimii kilometri, unde am luat-o inainte pentru a suprinde sosirea oamenilor.

Trebuie spus ca dupa o astfel de cursa linia de finish capata o semnificatie aparte, dupa 300 de kilometri si 45 de ore de concurs. E un loc care pare atat de departe cateodata, e un loc care e sfarsitul aventurii si poate cel mai important dupa ultima noapte, e locul in care poti sa te intinzi si sa te odihnesti. Dar poate cel mai important e locul care iti arata ca ai reusit sa duci la bun sfarsit alaturi de prieteni o aventura ce a parut in anumite momente aproape imposibila, iar satisfactia trecerii liniei de sosire e imensa pentru orice echipa care termina un astfel de concurs.

Chiar daca mi-ar fi placut sa trec linia de sosire impreuna cu oamenii de la Valea Rea e intr-un fel datoria mea sa surpind momentul, asa ca ocolesc singur linia de sosire in zorii zilei, incercand sa dau trezirea intr-o tabara de corturi aproape adormita. In curand sosesc si Horatiu, Doru, Sorin si Catalina, bucurandu-se de ultimii metri ai concursului. Intr-un fel frumusetea concursurilor de genul acesta e data in primul rand de frumusetea unei experiente impartasite. Mi-ar fi fost imposibil sa scriu randurile acestea daca nu as fi fost acolo cu ei aproape tot concursul si pentru asta le multumesc. Chapeau bas! si Pe data viitoare!

DSC_4397.jpg

DSC_4545.jpg