Category Archives: Epic

Berevoescu, Comisu si o baie in Pecineagu

Weekendul trecut a fost unul al extremelor. 

Daca ar fi sa rezum ziua de smabata intr-o singura fraza, as spune cam asa: am emparizat cu cozonacii secuiesti invartind pedala pe sub soarele naucitor din secuime si facand slalom printre masini. Planul pe hartie parea bun: doua zile pe cursiera prin secuime. Sigur gasim noi ce sa facem. Ne aduceam cu placere aminte de o tura similara in 2018, dar de data asta, nu a fost sa fie “cu tronc”, pentru ca am murit de cald, ne-am fofilat pe drumuri inguste si lipsite de vizibilitate si am facut baie de multime, pardon de masini, caci parca toti secuii iesisera la plimbare. Dupa 140 de kilometri si dupa ce am zis pas urcarii de la Madaras, ne-am gasit in final linistea in fata unei fripturi pregatite de prietenii nostri. 

Dar linistea aceea adevarata am gasit-o duminica, in salbaticia Fagarasului. Tura nu este o premiera. Am rafinat, de altfel, putin, o tura facuta in 2018 alaturi de Doru si Florin. 

Radu are un fix cu baia anuala, regulamentara, de la Pecineagu. Asa ca acolo mergem. Doar ca evident ca nu prin Satic. Pecineagu e doar un bun pretext pentru o tura in Fagaras. Una a contrastelor. Ai forestiere rulabile si lipsite de deschidere, ai push si carry bike din belsug, ai single trail pe creasta Fagarasului, acolo unde intalnesti mai multi drumeti decat bicilisti si ai si una din cele mai faine perspective asupra Pietrei Craiului. Tura nu este nici una usoara, caci jumatate din diferenta de nivel e stransa impingand sau carand bicicleta. Dar efortul depus se merita. Tocmai pentru ca el, efortul, va mijloci ca tu sa ajungi in creasta dupa-amiaza, cand s-a inmuiat lumina, cand umbrele se alungesc, temperaturile coboara incet stimuland formarea si transformarea cetii ce urca de pe nord si se destrama cand intalneste soarele. Si cand se face loc pentru putina magie. 

Pana acolo insa ai de muncit..Incepi cu saritul muchiei intre Rudarita si Pecineagu. Forestierul placut nu te pregateste pentru carry bike-ul ce incepe de cum intrii pe poteca. Nici nu vad de ce i te-ai opune. Curand, foarte curand o sa iti dai seama ca e cel mai eficient mod de deplasare pe serpentinele scurte ale potecii. Apoi, al doilea risc e sa nu te impiedici in jungla ce precede iesirea din padure. Multe tufe de zmeura bine coapta la vremea asta, rugi ce se agata de tine, urzici sub acoperire, urci in stransa comuniune cu natura. 

Comuniunea continua si pe coborarea spre Pecineagu, pe o combinatie de drumuri si poteci aflate mereu intr-o stare incerta in care primeaza degradarea. Pe versantii de deasupra lacului se duce o lupta acerba intre ierburi si pasii ocazionali ce mai mentin inca poteca “in picioare”. Si acum, pe buna dreptate ca nu ai prea multe motive pentru a calca pe aici, cand la lac poti ajunge comod cu masina, din Satic. Si nici prea multe drumetii nu sunt de facut in zona. 

Ajunsi la lac, exista o optiuni. Faci dreapta pe ramura drumului care e inchisa in mod natural in urma unor caderi de pietre sau alegi ramura din stanga cu minim trafic auto. In 2018 am ales varianta linistita, dar deja incepea sa creasca jungla pe acolo. De data asta, am mers spre baraj si am prina drumul mai mare. Navigam cu talent printre balti si noroaie pana la unul din putinele locuri cu acces facil la luciul apei. E liniste. 2 corturi, 2 barci gonflabile la care se vor adauga in curand si doi ciclisti. Asta e loc de distantare fizica. Pui bagajele pe bicicleta, costumul de neopren, buoy-ul, si daca te cheama Radu si caiacul gonflabil pe care planuiesti sa il cumperi, si sezi tihnit 2 zile pe malul lacului. Eventual la vremea perseidelor. Nici retea nu ai, deci musai pune in bagaj si 2 carti.  Si nu are cum sa nu iti placa locul, linistea, padurea, cerul albastru, apa curata. Si rece, doar am pus neoprenul pe lista. Eu sunt o finuta si zic pas la baia din lac. Cineva trebuie sa stea si pe mal sa produca material pentru story-urile lui Radu de pe Facebook si postarile de pe Instagram. 

Bun, acum daca am bifat baia, ramane sa rezolvam si partea cu ajunsul in creasta Fagarasului cu bicicleta, caci inca nu am descoperit portalul prin care de la Pecineagu ne-am putea teleporta la Berevoescu. Desi zau daca nu l-am cautat atat pe un mal, cat si pe celalalt al lacului. Mi-e teama sa nu fie scufundat… Fara portal trebuie sa pedalam. 

Acum doi ani, forestierul ce pleaca de la coada lacului si urca la Berevoescu fusese luat de ape. Acum a fost reparat si e perfect ciclabil. 

Bucuria se termina insa odata cu forestierul caci stana din fundul vaii e parasita. Si experientele anterioare prin munti ne-au invatat ca daca in zona nu se mai pasuneaza si potecile ciobanesti nu mai sunt folosite, in 2-3 ani ele sunt de nerecunoscut si curand, de nestrabatut. 

La cat de mare e iarba si la cat de suculente sunt urzicile, aici nu s-a mai urcat din 2018.Traversam cu pasi mici intinderea de ierburi galbene si inalte de un stat de om si reintram pentru putin timp in padure. Apoi vin jnepenii si in final, pe la 1800 m iesim intr-o caldare glaciara unde poteca se observa inca cu usurinta cum urca din cateva linii frante pe versantul din dreapta (cum urcam). Franti urcam si noi spre cota 2200. Inalt a mai crescut domne Berevoescu asta! Amintirile spun ca in 2018 a fost mai usor. Acasa cifrele m-au contrazis. 

Cert este ca nu se zgarcim cu pauzele caci locurile sunt faine. Salbaticia e la ea acasa pe aici, apele culg tumultos la valea, verantii se scurg si ei in tonuri nesfarsite de verde, afinele sunt gata, mari si suculente, iar soarele fierbinte cere si el odihna. 

Sa tot fie aproape ora 17 cand am ajuns sus. Partea buna este ca de aici locurile sunt 95% ciclabile. Daca ne-am da si dusi. Dar nu ne dam. Imi pun in minte sa vin neaparat cu Claudia pe aici. Nu stiu cum si cand, dar trebuie sa ii arat si ei Craiul inainte de apus. Si cu Radu vorbeam sa urcam intr-o sambata sau intr-o duminica la Comisul. Nu e nevoie de mai mult de atat pentru o seara tihnita intr-un loc frumos. Trec ele si concediile, dispar mustele, vine toamna. Muntele ramane tot acolo si ne cheama pasii. Si nu suntem noi oamenii care sa se impotriveasca chemarii. Mai problematic e cand sunt mai multe chemari si nu stii ce sa alegi. 

Pana una alta ne continuam coborarea pe care o gasim intr-o stare chiar bunicica. Apusul ne prinde pe ultimii kilometri inainte de Plaiul Foii si abruptul purpuriu al Craiului ma duce cu gandul la apusurile din Wilder Kaiser. Usor alte dimensiuni, experiente diferite, dar dragostea de munte e mereu aceeasi si mereu acolo, indiferent ce activitate facem si unde ne gasim.

Track , date si descriere, pe Strava, respectiv pe Ride with GPS. De pe Ride with GPS puteti descarca track-ul si acolo gasiti si toate detaliile tehnice.

https://www.strava.com/activities/3956184213

Incepem dimineata cu socilizare si cu intalniri neasteptate la Plaiul Foii, dupa care atacam forestierul de Rudarita, unul din locurile in care iti scoti parleala daca ai o bicicleta dupa tine.
Rasplata dupa 300 de metri de carat bicicleta in spate pana in muchia ce leaga Tamasul de Fagaras.
Deasupra barajului. Natura se regenereaza pe aici, mult mai repede decat ne-am imagina. Spre exemplu acum 4 ani pe aici era un forestier lat de 3 metri pe unde e facuta poza asta.
Pecineagu, dupa parerea mea cel mai frumos lac de munte de la noi. Sunt tare curios cum arata in schimb toata zona asta inainte de construirea barajului.
Pauza regulamentara de baie. Un lucru ce trebuie facut cel putin odata pe an. Sa inoti prin apa rece si curata de munte, pana in mijlocul lacului, cu munti si cu padure in jur, cu metri buni de apa sub tine. De repetat.
Verde crud de primavara prin zonele umede din jurul paraului pe malul caruia urcam spre Fagaras.
Nu ai zice ca mai sunt cateva zile si vine toamna.
Urcam pe forestier pana la 1600 de metri. Aici in schimb supriza, stana de acum 2 ani nu mai exista si poteca ce urca de aici in creasta a inceput sa se degradeze in mod accelerat.
O ora si ceva mai tarziu si 500 de metri diferenta de nivel cu bicicletele in spate. Caldarile maiestuoase ale Bratilei in schimb ne fac sa ne simtim in mijlocul pustietatii si sa uitam de oboseala.
Prima intalnire cu Craiului, aproape de varful Berevoiescu.
Momentul de magie al zilei, intre lumina si intuneric
In lipsa de alti subiecti ce se odihneau la 200 metri mai in fata in iarba, improvizam….
A inceput sezonul umbrelor lungi.
Unul cele mai frumoase locuri in care poti sa cobori pe bicicleta din Romania.
Epic Fagaras.
Ride on!
Golim rucsacii de ultimele ramasite de mancare si terminam cutia de cola carata timp de o zi pana aici.
O zi perfecta.

Into The Wild, (not quite) rogaining CPNT

Daca weekendul trecut nu am fi condus pana in Parang, probabil ca weekendul asta am fi mers la Deva, la nationalele de sosea. Dar cum noua nu ne place sa stam in masina (caci in fond asta a fost si un din motivele pentru care ne-am mutat la Brasov) si cum ultimele doua saptamani am vazut preponderent roata groasa a MTBului sub ochi, am lasat capionatele nationale pentru un alt an, in care sa facem lucrurile mai cu cap. 

Bine, nici alegerea de sambata nu a fost prea calculata, dar pentru ca Radu a venit cu ideea, e oarecum de inteles. Ea s-a numit: un fel de rogaining digital, marca CPNT, in zona Plaiul Foii. Conceptul e un fusion intre rogainingul clasic (puncte pe care trebuie sa le atingi, de valori diferite) si navigatia moderna folosind telefonul sau alte dispozitive GPS. Pe scurt, o suprafata de 120 kmp, in zona Plaiul Foii, puncte de diverse valori si o aplicatie dedicata in care nu numai ca vizualizai locatia exacta a punctelor, dar le logai cand ajungeai la ele. Pe langa punctele fixe cuprinse in harta oferita la start, existau si puncte ce apareau doar cand te apropiai de ele (intr-un range de cativa kilometri), precum si un punct mut, care urma sa apara in aplicatie sub forma de coordonate (nu si pe harta) la ora 18 si pe care daca il atingeai, determina penalizarea masiva a tuturor echipelor care nu l-au atins.

Aspectul clasic de orientare era astfel mult simplificat. Ramaneau insa strategia si evident antrenamentul.Cu antrenamentul la trekking nu stateam deloc bine comparativ cu alergatorii din CPNT. Nici strategie nu ne-am facut. Cand am vazut sambata dimineata harta cu punctele, am stiut unde vrem sa mergem:prin locuri prin care nu am mai fost, respectiv sa facem trecerea intre Crai si Fagaras si apoi sa exploram putin muntii Tagla si poate varful Ciuma. Inconjur de Crai, creasta sau alte obiective tipice nu ne aprindeau imaginatia in ziua asta ploiasa de august. Caci da, dupa o jumatate de luna cu vreme impecabila a venit si ziua aceea ploioasa, cand inteligent era sa stai in casa, cu picioarele in sus si nu sa strangi 45 de kilometri printre ierburi inalte si ude. Whatever. Asta daca nu te cheama Radu sau nu bei apa dupa el.

Mare paranteza


Draga temerarule,

daca te vei gandi vreodata sa mergi in tura cu Radu sau, chiar si mai serios, sa participi la un concurs cu el, urmatoarele 10 postulate s-ar putea sa iti fie de mare folos. 

  1. In primul rand asigura-te ca ai o conditie fizica peste medie. Altfel, daca esti noob in ale sportului si doar te increzi in asigurarile lui Radu ca nu o sa fie greu, totul va fi bine, atunci esti doar un inocent care va suferi toata tura/ tot concursul. 
  2. Daca Radu te asigura ca veti trece prin tabara de baza pentru aprovizionare, nu il crede. Ia la tine tot ce ai tu nevoie pentru o zi lunga si in plus cateva nimicuri in plus pentru el,mai ales extra mancare si mai ales dulciuri (o sa iti manance mancarea ta), extra apa (o sa bea din apa ta, iar atunci cand vrei si tu sa bei de la el o sa descoperi ca pe a lui a terminat-o de mult), extra servetele (niciodata nu are (suficiente) la el, macar un buff de rezerva.
  3. Tu esti oricum responsabil pentru tot echipamentul obligatoriu comun, nu te baza ca va pregati el ceva. 
  4. Daca Radu iti spune ca mai e o ora pana in punctul X, tu asteapta-te la 1h30 sau chiar 2 h. 
  5. Daca nu stii sa faci dragoste cu aparatul, lucreaza macar la atitudine. Vei fi principalul subiect al pozelor si filmuletelor. 
  6. Daca te complaci cu ideea ca veti merge pe trasee marcate si nu se poate intampla nimic, recalibreaza-te: minim o boschetareala e inclusa in experienta. 
  7. Daca ti se pare ca in prima parte a turei se merge cam incet si se sta mult la poze, nu te inseli. Dar pregateste-te sa fiti alergati de noapte si Radu sa ia in considerare varianta de a iesi castigator. 
  8. Daca te bucuri ca a trecut deja 90% din tura/ concurs si nu s-a intamplat nimic neprevazut, nu lasa garda jos. Mai mult ca sigur, loveste aventura in ultimile 10%.
  9. Daca de-a lungul turei ai sentimente amestecate legate de capacitatea lui Radu de orientare, nu te inseli. Uneori ii iese magistral, alteori veti ajunge sa scoateti toate hainele din rucsac ca sa improvizati o franghie cu care sa coborati rucsacii peste cine stie ce prag. 
  10. Desi in timpul concursului se va vaita ca e obosit, are febra musculara etc, a doua zi, dupa tura/ concurs el o sa iasa cu bicicleta. Cand revine de la tura o sa intrebe implicit daca e ceva de mancare. Alternativ, dupa tura, Radu se va apuca sa aleaga poze, iar tu vei desface bagaje, face de mancare, pentru ca indubitabil tu stii rostul lucrurilor si te pricepi mai bine la organizare.

Totusi, indubitabil, turele cu Radu au si parti bune:

  1. Vei ajunge mai mult ca sigur prin locuri pe unde rar calca picior de om. Aspect care in vremea asta de pendemie, nu e deloc de neglijat. 
  2. Mai mult ca sigur vei prinde cele mai faine momente ale zilei (respectiv apusul si rasaritul), uneori chiar in aceeasi zi. 
  3. O sa capeti niste poze faine
  4. O sa iti descoperi noi limite. 
  5. Radu e un om calm si rabdator. Nu se enerveaza, daca ai o problema ti-o rezolva, te lasa sa bodoganesti si sa boscorodesti in legea ta. 
  6. Gateste bine la primus, cu el ai sanse mari sa mananci o mancare decenta facuta la primus.
  7. Si cu el cam bei cafea dimineata oriunde te-ar prinde dimineata asta.

Revenind la concursul nostru, ostilitatile au fost urmatoarele.
In traseu se putea pleca incepand cu ora 8 si trebuia sa te reintorci pana cel tarziu la ora 12 noaptea, altfel erai descalificat. In realitate nu a plecat nimeni ca 8, ca ploua. Abia dupa 8.30 s-au produs primele mobilizari. Planul ni-l facem repede: mergem spre traversarea Crai-Fagaras, din Rudarita intram in Tagla/ Ciuma si revenim pe ocolite in tabara de baza. Zmei ne simteam, nu alta, mai ales cu cofeina zburdand fericita prin sange…

Cum mie nu imi parea ca planul asta se potriveste cu reintoarcerea la masina pentru alimentare, mai verific o data, primesc un nou ETA (ne intoarcem la masina pe la ora 22), asa ca indes cam toata mancarea pe care o avem in rucsac. 14 ore e mult timp.Traversarea Crai-Fagaras incepea la Umerii Pietrei Craiului si se termina sub Varful Lerescu, formand un circuit compus din 5 puncte principale (Umeri, Curmatura Foii, Vf Tamasul Mare, la nord de Piscul Rachtei si sub Varful Lerescu) care valora 75 p. La el se mai adauga cateva puncte extra pe care le puteai lua de pe traseu. Si pana la Umeri am tot colectionat punctele care ne erau in drum, desi uneori asta a insemnat mici deviatii stanga dreapta (de exemplu spre La Zaplaz). Pentru o zi de sambata, putina lume pe poteci, oamenii au fost, cel mai probabil, descurajati de ploaie. In rest, plin de corturi pe la Plaiul Foii. Orice pensiune cu putin teren si-a amenajat un camping , sau cel putin asa se simte si se vede de pe marginea drumului.

Sectiunea Umerii Pietrei Craiului- Saua Tamasului ne e cunoscuta din ture anterioare, dar si pe aici a crescut iarba mare si pana in Curmatura Foii, poteca nu se scurge cu usurinta. Din Curmatura Foii, ne-am lasat mereu pe BA, spre Stana de Tamas, asa ca banda rosie ce continua pe culme este o noutate pentru noi. Descoperim insa un traseu fain cu sectiuni de padure intercalate cu zone mai deschise, cu tone de afine si zmeura, ambele cu exemplare impecabile, cu fructe mari si zemoase. Marcajul a fost refacut si el recent, poteca e curata pentru trekking, asa ca ne facem deja planuri sa revenim in zona pentru o plimbare tihnita pe traseul Plaiul Foii-> sub varful Tamas (BG)- Saua Tamasului- Plaiul Foii. Faptul ca nu merge multa lume pe aici, ca ai garantat un festin cu fructe de padure si ca mergi mereu cu abruptul vestic al Craiului sunt ingrediente sigure pentru o tura faina.
De pe Tamasul Mare incepe insa terra incognita.

Si peisajul se schimba radical. Din ce in ce mai putina padure, din ce in ce mai multa iarba mare si uda. Poteca e mai putin batuta pe aici, marcajele mai rare, distantele intre puncte mai mari. Ne incapatanam totusi sa facem tot circuitul Scooby Doo daca tot am ajuns pana aici si inainte de a ajunge sub Varful Lerescu avem parte de un cocktail format din pierdut traseu, sarit niste gard de sarma ghimpata, inotat prin zmeuris etc. Multe stane vechi si parasite pe aici, semn clar al accesului lung si anevoios. Inainte de a cobori la Rudarita ne intalnim cu Cezar si mergem cu ei o perioada. Ora 18 se apropie cu pasi mari si asteptam cu totii sa se afiseze in aplicatie punctul mut care daca va fi atins de o echipa, va duce la depunctarea celorlalte echipe. Stim ca el va incepe cu litera C si optiunile cele mai vehiculate sunt Curmatura si Ciuma. In joc mai intra si Cheile Pisicii, Camp, Craita etc. Daca e Curmatura nici nu ne batem capul cu el, ca nu avem cum sa ajungem si sa ne si intoarcem pana la ora 12. Dar castigatorul a fost Ciuma.

Trebuia cumva sa ne fi gandit si sa fi anticipat asta, caci ce punct incepe cu C, nu are niciun circuit care sa treaca pe acolo, e suficient de departe de Plaiul Foii ca sa fie provocator sa ajungi la el si sa te intorci fara sa alergi si in plus se potriveste pe modelul “nu iti da puncte, dar ia puncte de la alte echipe”? Pe hartie pare fezabil sa ajungem din Rudarita pana pe Ciuma si apoi in tabara de baza in 6 ore. Cel putin pentru baieti care incep sa calculeze distante, diferente de nivel etc. Mie imi este destul de clar ca nu e fezabil. Sunt probabil cam 15 km pana acolo si 1000 m diferenta de nivel. Plus coborarea in Plai care nu e nici ea scurta. Toate astea adaugate la cele 10 ore de cand suntem in miscare. Dar nu ai cu cine sa te intelegi. Echipa lui Cezar alege varianta mai lunga, pentru a mai strange niste puncte. Noi alegem varianta scurta care ar urma sa ne sara Culmea Porcilor (culmea paralela cu drumul de Rudarita), sa ne coboare apoi in valea de pe Barsa lui Bucur de unde sa atacam Ciuma. Nu ne iese caci drumul de taf prins pe Culmea Porcilor cere ceva efort, culmea insasi e lunga si ajungem la inceputul coborarii spre Barsa lui Bucur cu ultima geana de lumina, cat sa nu aprindem frontala prin padurea deasa. Ar urma sa coboram 400 m diferenta de nivel si sa urcam 600 pana pe Ciuma, la frontala.

2ore daca ne miscam bine si nimerim combinatia optima de poteci. Apoi, eu una, nu vad cum am putea sa coboram pana in Plai in doua ore, dar ma rog, incepem sa coboram si ma pregatesc psihologic pentru a marsalui pe forestierul de pe Barsa lui Bucur si apoi pe asfalt. Pana la urma, insa, compileaza si Radu ca nu ies calculele, renuntam la Ciuma si ne omoram picioarele pe culmea lunga ce continua spre Poiana lui Maican. Ce e drept, voiam de multa vreme sa exploram poiana respectiva, sperand ca ea are ceva deschidere spre Crai, dar ne lamurim, chiar si asa, pe noapte ca nu are potentialul dorit. Deja ne gandim cum sa coboram in Plaiul Foii si prima optiune e o poteca in serpentine ce apare clar pe Muntii Nostri si doar acolo. In teren nu gasim nimic in afara de un lynx.

Radu e insa convins ca de indata ce mai coboram putin o sa apara ceva. Si inevitabil am ajuns pe niste versanti abrupti, plini de frunze, cazaturi, fara urma de poteca, fara apa si cu timpul scurgandu-se in defavoarea noastra. Sugerez sa ne reintoarcem la poteca mare de pe muchie, dar nu primesc credit, asa ca ne continuam coborarea in formatia Radu topaind ca un caproi ce este, eu bodoganding mult in spatele lui. Ii speriem bine pe toti petrecaretii de la Plaiul Foii care urmaresc 2 frontale bezmetice prin padure si ajungem in final in pajistea de langa rau. Radu cauta sa ma imbuneze subliniind ca datorita abilitatilor lui de navigatie nici macar nu a fost nevoie sa ne descaltam ca sa traversam raul…E cam 22.50 cand ajugem in tabara si daca am fi nehaliti am mai putea lua un punct de pe drumul spre refugiul Diana, dar cui ii mai trebuie?

45 de kilometri, 2600 m diferenta de nivel si o incheiere balauroasa mi-au ajuns cu varf si indesat in ziua asta care in mod normal trebuia sa fie zi de stat cu picioarele in sus. De altfel, asta e singurul lucru pe care doresc sa il fac si il duc rapid la indeplinire, de cum ma vad ajunsa la masina, schimbata in haine curate,uscate si mancata. Ma simt mult mai praf fata de cum m-am simtit cand am fost cu Claudia in 2011 la 7500, proba Hobby , semn clar ca picioarele, genunchii si talpile nu au devenit mai bune invartind pedala. Si ca o scurta sugestie pentru CPNT, la anul ar fi interesant sa permiteti folosirea oricarui mijloc de deplasare care sa fie human power only. Ar introduce si mai multa varietate in concurs.

Semnat echipa “Unde-i bicicleta”.

Text: Mihaela

Track si date aici:
https://www.strava.com/activities/3919569477

Cu putin inainte de ora startului, analizand variantele de trasee pentru a strange cele mai multe puncte. Pana la urma a castigat dorinta de ajunge prin locuri prin care nu am mai ajuns pana acum.
La plecare, dupa ce s-a terminat prima fereastra mai serioasa de ploaie.
Deasupra refugiului de la Spirlea dupa a doua repriza de ploaie.
Cautam pokemonii!
Ce mai fain moment al zilei cu norii ce alergau pe repede inainte intre noi si Crai.
There’s a lot going on in this photo.
De un lucru am avut parte din plin tura asta, zmeura si afine. Deja ne facem planuri sa ne cumparam o gheara.
Muchia dintre Tamas si Fagaras, una din cele mai salbatice de la noi, cu atmosfera pe masura.
Atat de salbatic incat nici ciobanii sau stanele nu mai urca in zona.

Creasta Parangului, in regim de Hike-A-Bike

Fara indoiala, anul asta, multi dintre noi avem o lista cu locurile din tara pe care ne-am dori sa le descoperim sau prin care ne-am dori sa revenim.  In cazul meu, locurile= muntii si in mod cert, Parangul era pe lista. Poate nu chiar creasta…M-ar fi tentat mai mult o explorare a caldarilor nordice in care se ascund mici lacuri glaciare, stranse in menghina versantilor abrupti si stancosi. Mi-ar fi placut (si nu am renuntat la idee) sa fi urcat pe Parangul Mare dinspre Rosiile si Mandra, dar de data asta nu ne-a iesit decat creasta. Si pentru ca  o tura de 1-2 zile cu bagaj micut in spate era prea usoara si nu justifica orele de condus, am inclus in schema si o bicicleta.

Cumva, combinatia dintre faptul ca nu am mai ajuns prin Parang din 2008 si optimismul lui Radu cu privire la profilul traseelor din acesti munti au determinat integrarea Parangului intr-o tura de bikepacking de 4 zile ce avea sa cuprinda 3 masive: Parang, Latoritei si Lotrului.  Incerc timid sa scot totusi Parangul din schema si sa sugerez sa ne rezumam la ce stim ca e ciclabil (Latoritei, Lotrului si om mai vedea noi ce), dar mi se raspunde ca tocmai Parangul e highlight-ul turei. Nu insist, caci stiam si continuarea “Esti tu prea pesimista, ai incredere in mine, o sa vezi ca o sa fie bine”. Cine inca nu a mers in ture cu Radu, sa faca bine sa o faca. Nu aveti cum sa ratati fraze de genul asta. Reusesc doar sa schimb sensul de parcurgere al turei si sa o incepem cu Parangul, cu argumentul ca oricum e greu si mai bine sa dovedim partea grea din tura inca din prima zi.

In mod total surpinzator pentru mine, Radu a mai gasit 2 acoliti: pe Cristi si pe Alvin. Acum, eu eram cumva sigura ca baietii nu realizeaza in ce se baga, dar daca  e bal, bal sa fie. In plus, cum am scris si pe Facebook:  “In fata imi stau 4 zile de bikepacking adevarat care ma entuziasmeaza pe bune. Nu stiu ce e atat de atragator la a impinge/ cara bicicleta in spate ore in sir, dar cand ajungi pe un varf de 2500 m, cand parcurgi o creasta intreaga despre care nu stiai nimic si o descoperi suprinzator de ciclabila, cand te gandesti la serile petrecute sub cerul liber, cu foc si povesti, nu poti sa nu te entuziasmezi”. Sau cel putin, eu nu pot.  Imi place libertatea din epice, in place ritmul mai domol, imi plac serile si diminetile, branza cumparata de la stane, uneori imi plac chiar si supele la plic :).

Ziua de vineri incepe tarziu, pe la ora 11 cand reusim sa ne urnim in sfarsit de la masini in directia Cabana Rusu. Asfaltul ne permite sa ne facem ultimile reglaje si sa ne incalzim putin dupa 4 ore de stat in masina.

Baietii aleg sa urce cu telescaunul, eu si Radu pe bicicleta, cat sa ne mai consumam din energie si sa echilibram nivelul de oboseala. De la capatul drumului, Parangul Mic parea abordabil. Putin push bike, curba de nivel si gata, l-am rezolvat. Carja cerea clar carry bike , iar mai apoi, e prea departe sa ne gandim…Baietii pleaca la drum cu moralul zugudit de previziunile unui salvamontist, care nu ne da sanse prea mari sa ajungem azi nici macar pe Parangul Mare. Ce e drept, e ora 13 si in fata ne stau cateva varfuri si o munca usor sisifica de a le urca, tarand bicicleta dupa noi. Cum era si de asteptat, ca reactie la aceste calcule, Cristi o ia hotarat din loc. Alvin impinge si el bicicleta grea la deal, insa cu mai putin spor, comparativ cu Cristi. Raman cu Alvin, caci Radu alege sa urce Parangul Mic si sa il coboare, stabilind sa ne intalnim in saua dintre Parangul Mic si Carja. Desi de departe, poteca ce incingea varful parea promitatoare, in realitate nu am pedalat mai nimic. Cel putin am avut spor, caci mergeam in ritm de trekking, cu bicicleta pe langa noi.

La refugiul de sub varful Carja, Radu ii tine lui Cristi un crash course despre caratul bicicletei in spate. Cum Cristi are atat conditie fizica, cat si forta, nu dureaza mult pana se prinde cum trebuie sa regleze rucsacul, sa apuce bicicleta, sa o aseze cu o miscare hotarata pe rucsac, sa o puna in echilibru si sa ii dea la deal. Asta a fost inceputul sfarsitului pentru ca din acest punct Cristi parea ca a mancat ardei iute si era mereu in fata, mereu primul pe varf, mereu primul la locurile de popas etc. Eu incercam sa functionez ca un tampon intre cele doua parti ale plutonului, iar Radu il ajuta pe Alvin cu bicicleta cea grea.

Cam in aceasta ordine ajungem si pe Parangul Mare. E tarzior si turisti nu mai sunt, varful ne apartine. Facem o pauza mai lunga, cat sa meditam la faptul ca e primul varf de peste 2500 m (cu exceptia Bucegilor) unde ajungem cu bicicleta. Ca era preferabil sa ajungem aici pe doua roti si ca varfurile de 2500 m nu au prea mare sens cu bicicleta, caci sfarsesti prin a o cara in spate, asta e alta poveste. Adaugam si o pauza de reparat incaltari, caci pantofii mei cu SPD isi dau tura asta obstescul sfarsit. Niste soricei si niste banda adeziva le prelungeste insa viata pentru o ultima aventura.

Coborarea de pe varf, tragand bicicleta dupa tine, sau chiar carand-o in spate e o echilibristica interesanta si nu are nimic de-a face cu a sta in sa. Mai sarim 2 varfulete, mai poposim in 2 sei si e deja clar ca ar fi bine sa ne cautam loc de innoptat in creasta, cu o sursa de apa cat de cat accesibila. Il gasim in Saua Gheresu, de fapt 100 m sub sa, unde vazusem pe Muntii Nostri un izvor bun, care exista si in realitate. O cazemata de pietre ne ofera adapost pentru 3 persoane, Alvin isi intinde cortul si terminam astfel o zi extrem de fizica.

Nu a fost nimic despre MTB in Creasta Parangului, doar minte multa nu se cere, sa fii prost, sa ai putere. Cei peste 2000 m diferenta de nivel, munciti, ne aduc repede somnul pe pleoape si asa cum sunt adapostita intre Cristi si Radu, facuta cocon in sacul de dormit de puf, as minti daca as spune ca nu mi-e bine.

Track si date aici: https://www.strava.com/activities/3885785273

Gata de plecare in mini-aventura de 4 zile. Locul de lasat masina binenteles langa biserica din sat.
Prima parte de incalzire binenteles pe asfalt.
La schiorul momarlan.
Un tablou ce pare rupt de undeva din Asia Centrala. Ne descurcam si cu Romania daca nu putem sa ajungem pana acolo.
In departare Carja, la o aruncatura de bat.
Parangul mic si un loc de picnic de nota 10.
Cristi resemnat in fata urcusului de pe Carja.
Bine, mai e si o farama de entuziasm totusi.
O jumatate de ora mai tarziu, am infrant. In departare in schimb creasta spre Parangul Mare nu pare deloc ciclabila.
Muchii, creste si biciclisti.
Regim de aventura.
Una din putinele bucati ciclabile.
Am infrant, partea a doua, asta pana sa inceapa caratul bicicletei la vale de pe Parang.
Cel mai inalt loc din Romania in care am ajuns cu bicicleta.
Trupa pe varf.
Garsoniera noastra pentru seara asta, de 3mp, cu un perete spart si cu apa curgatoare. Merita un zambet.
Si Alvin in varianta cortului de 1 persoana.

Creasta Lotrului pe MTB, Steflesti – pasul Bucegi

Noaptea a fost linistita si placuta din punct de vedere termic. Am ignorat lumina de la ora 5,baietii au incercat sa ignore si tantarii de aseara care au revenit si mai determinati inainte de rasarit (eu nu am avut niciun razboi de dus, protejata fiind de plasa hamacului) si am facut ochi abia pe la 7. Coconul meu era pe jumate scaldat in soare, pe jumate adapostit de umbra bradului si atmosfera era cat se poate de placuta.

Mentinem moralul sus cu un terci si o cafea calda, iar la lumina zilei ne dam seama ca de fapt golgota primului varf din Lotrului pe care il vom urca (Steflesti) va fi indulcita de un fagas/drum ce urca diagonal dreapta spre saua dintre Varfurile Steflesti si Cristesti. Eu si Cosmin alegem varianta prin invaluire, Radu ataca varful frontal. Urcam bine, respectand timpul de pe indicator si intr-o ora jumate ne vedem in creasta Lotrului pe ceva drumuri de iarba. Inceputul pare promitator, dar noi nu suntem oamenii care sa se entuziasmeze prea usor (cu exceptia lui Radu), mai ales ca in fata ne sta o mare de jnepeni ce urca spre varful Contul Mare.

Ne si gandim cum vom asuda din greu, croindu-ne drum printr-o jungla verde, intepacioasa si mai ales instabila. Totusi realitatea din teren ne rezerva o mare surpriza, caci culoarul croit printre jnepeni e suficient de larg pentru a fi in proportie de 50% ciclabil.

Nu neaparat usor, caci crengile si pietrele potecii ce trebuie mereu ocolite te tin mereu in priza, dar stam suprinzator de mult pe biciclete. Balindrul Mare se ocoleste pe alta poteca frumoasa, pe curba de nivel. Negovanu Mare se urca frontal, pe un drum de iarba si se poate sta pe bicicleta pana sus. De altfel, din Varful Steflesti si pana pe Negovanu Mare nu am strans decat 300 m de urcare, poteca mergand de regula de-a coasta, pe versantii nordici sau sudici si iesind mai repede in seile dintre varfuri. Pe Negovanul Mare am pregeta putin, dar ne alearga ploaia si ii dam la vale spre stana Bucegiul de Sus. Am avea nevoie de apa si ne-ar prinde bine si niste branza. Prima problema se rezolva usor cu un izvor bun aflat chiar in drum, cam in dreptul stanii Bucegiul de sus. Cu branza nu avem noroc caci oile sunt fie sterpe, ori abia urca la stana. Oricum, la modul general, din ce am vorbit cu ciobanii din zona, oile au urcat anul asta cam cu o luna mai tarziu prin locurile astea. La nivelul padurii intersectam si drumul forestier, in stare foarte buna, ce pleaca din Voineasa, traverseaza Lotrului cam pe la jumatatea crestei la o altitudine de 1640 m si coboara spre Sibiu. Pe el am fost acum 3 ani cu Nico, Cindy si cu Dani.

De data asta insa noi ne continuam explorarea culmii Lotrului si urmarim marcajul de creasta. Urmatorii cativa kilometri, pana in Curmatura Buceci sunt foarte placuti-un drum lat, de pamant, prin padure. In Curmatura oprim pentru o pauza de masa si cum branza nu e, ne descurcam cu ce mai avem prin rucsac. De aici, marcajul urca frontal si abrupt, noi insa desenasem trackul pe o retea de doua drumuri/poteci mai ocolite ce trebuiau sa ne scoata intre varfurile Voinesita si Voineagul Catanesei. Ajungem insa in final si la un push/ carry bike cat sa iesim intr-un picior dintre varfurile Durduc si Voinesita ce se desprinde din creasta principala si merge spre nord, spre Prejba. Se aduna norii peste creasta si avem de ales intre a astepta la nivelul padurii sa vedem ce se mai intampla cu vremea sau a face acelasi lucru beneficiind de acoperisul unei stane de sub Voinesita. Alegem stana si pana la urma ramanem acolo si peste noapte, caci atmosfera nu pare sa se limpezeasca. Ne propunem in schimb o sculare matinala ziua urmatoare.

Text: Mihaela.

Track si date momentan aici:
https://www.strava.com/activities/3706256403

(urmeaza o alta postare cu mai multe informatii utile despre traseu in viitorul imediat apropiat)

Trezirea de dimineata, dupa un nimicitor atac al tantarilor cu putin inainte de prima geana de lumina.
Porridge-ul nostru cel de toate zilele (vorbesc cat se poate de la propriu, e un obicei capatat in calatoriile mai lungi de care nu cred ca vom scapa prea curand) si ocazioanala cafea, buna sa ridice un pic spiritul de dimineata.
Urcarea spre varful Steflesti, cu un push-bike / carry-bike de toata frumusetea.
Marea de bujorei de sub varful Steflesti
Uneori merge carat si un mini-dslr in astfel de ture
O ora si un pic mai putin ajungem in creasta Lotrului. In departare se vede Parangul inca putin inzapezit.
Drumul spre Negovanu Mare. In mod suprinzator prin toata marea de jnepeni din spate era o poteca pe care stateai in mare parte pe bicicleta. Mai au si muntii nostrii surpize placute
Am cucerit si Negovanu Mare, cu nori de furtuna ce ne alearga furibund din spate.
Inca putin pana in pasul Bucegi (inca nu ne-am dat seama cum stam la capitolul accent aici).
Ambuteiaj. In zona abia la sfarsit de iunie urcau turmele si ciobanii spre zonele inalte.
Drumul spre Voinesita (partea ciclabila, inainte de un alt push-bike de 30 de minute)
Norii negri de furtuna acompaniati de tunete si fulgere ne fac sa ne oprim putin mai devreme astazi.
Adapostul nostru pentru seara asta, estimat la 4 flori de colt la capitolul confort (priciuri ok, apa aproape, lemne de foc)
Asteptand sa vedem ce face ploaia.
Oare ploua, oare nu ploua? Pana la urma norii au fost crutatori cu noi de data asta.
Luxul celor 4 flori de colt.
Expresso la ora asta? Nu mersi.
Regimul de demi-pensiune (si un primus pe benzina care si-a scos de multe ori banii pana acum)

Creasta Cindrelului pe mtb

Creasta Lotrului, destul de putin documentata chiar si la trekking, ne-a atras pentru o explorare pe doua roti inca de acum 3 ani. Atunci insa drumurile ne-au purtat din Capatanii in Cindrel, trecand doar tangential prin Lotrului, prin apropierea Curmaturii  Buceci. Acum am revenit mult mai hotarati sa vedem daca culmile inierbate, domoale, dar destul de inalte, pe care le tot vezi din Capatanii, Parang ori Fagaras, se preteaza si la MTB.
Ma gandesc ca nu suntem singurii, care urcand cu ani in urma in Fagaras, din Valea Oltului, ne uitam cu curiozitate si teama de necunoscut la balaurii din muntii de peste drum. Caci vorba aceea, ce ar putea ascunde niste munti pe unde nu merge mai nimeni, daca nu balauri de jnepeni cu 6 capete, drumuri care se infunda cine stie unde si hoarde de caini fiorosi de stana?

Ne incepem explorarea cumva prin invaluire, planificand o prima zi in Cindrel. O plecare la ora 11 din Rasinari nu poate fi sinonima decat cu foarte multa transpiratie. Alegem drumul forestier ce urca spre Paltinis si ne muncim cu pietrele mai mici si mai mari aduse de ploile de iunie. Precipitatiile abundente din ultimile saptamani inseamna ca toate paraiele sunt umflate, multe au debusat in locuri mai largi, mancand din carnea drumurilor si potecilor. In Paltinis facem pauza de un porumb fiert si de o cola si ne reluam urcarea cu tinta Refugiul Canaia. Ora tarzie si indicatiile optimiste ale cabanierului ne usureaza decizia, caci eram in dilema daca sa urcam pe varf, sau sa il ocolim pe curba de nivel. Alegem curba de nivel.

Doar ca cel mai probabil nu am inteles noi bine, caci dupa un inceput promitator cu o poteca single track prin padure, terenul se complica rapid, cand in ecuatie intra tufele de afine, apoi cele de ienupar, cazaturi, jnepeni si un teren din ce in ce mai greu de negociat cu bicicleta ca bagaj suplimentar. De ceva vreme nu se mai pune problema sa stam pe bicicleta, dar acum e cu adevarat greu sa avansam cu bicicleta dupa noi. Cand iesim intr-un final intr-o zona cu ceva deschidere ne devine clar ca lumina zilei ca distractia va continua inca vreo 2 ore bune, caci poteca isi pastreaza acelasi profil, incingand pe curba de nivel o caldare de sub varful Cindrel.

Asa ca hotaram ca e mai intelept sa fortam o iesire in traseul de culme marcat cu banda rosie (pe care trebuia sa apucam de la bun inceput) profitand de un culoar curat. Desi nu sunt decat 200 m de urcat, o ploaie de vara ne forteaza sa facem o pauza sub folia de supravietuire, transformata la nevoie intr-o mica prelata. Chiar si dupa ce se opreste ploaia, norii continua sa isi faca de cap si sa ne ingreuneze noua deciziile. Totusi dupa un schimb de ganduri rostite cu voce tare in care Cosmin si Radu incercau sa se convinga reciproc si pe ei insisi ca nu o sa mai ploua, invocand argumente de genul zboara pasarile, o pornim spre Varful Cindrel intr-un ultim lung si sisific carry bike. Lipsa turelor cu 2000 m diferenta de nivel, cu push si carry bike se simte la fiecare pas pe care il fac. Imi e din ce in ce mai greu si nu imi e rusine sa recunosc asta.

Diferenta de nivel se strange atat de incet. Strang mai mult din dinti decat strang diferenta de nivel. Cosmin e marginal mai bine. Doar Radu zburda pe langa noi in stilu-i caracteristic. Nici cu coborarea lunga din Cindrel si pana in Saua Steflesti nu imi e rusine si incheiem ziua pe la 20.30 dupa ce alegem un brad cu coroana generoasa, ce ne va servi ca adapost in seara asta. Pentru mine a fost o zi grea, perceptie amplificata atat de lipsa de antrenament la ture similare, anul acesta, cat si de rucsacul incredibil de greu. E inuman sa cari mancare pentru 3 zile in regim de 3000 kcal/zi/om. Caci da, noi nu suntem genul care sa mergem o zi lumina cu 2 masline si 2 covrigi. Ma uit cu neliniste crescanda la necunoscutul din Lotrului, la balaurii cu capete de jneapan si ma decid sa ii dau o sansa noptii sa fie un sfetnic bun. Tentatia de a renunta e chiar la picioarele mele si se numeste Trans-Cindrel. Seara e insa reusita, lucram intens la mancarea carata in bagaj, facem al doilea foculet al sezonului si imi fac un culcus chiar reusit in coconul hamacului.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/3706256403

Urcam cu spor pe forestier spre Paltinis.
Cei 3 ce au indraznit sa infrunte balaurii si serpii de mare din Cindrel si din Lotrului
Uneori merge carat si un mini-dslr cu o lentila cu un echivalent de 50, diferenta de calitate fata de un telefon chiar exista.
Spre refugiul de la Canaia cu un Cindrel absolut lacustru. Nici noi, nici oamenii locului nu am mai vazut muntele asta mustind in asa hal de apa.
Pauza de masa “sanatoasa” cu lucrurile carate in traista in ultimele ore. Cert e ca intrat bine, la fel ca si Cola de la refugiu.
Poteca asta de la Canaia a parut o idee buna la inceput, mai ales la indemnul cabanierului. Dupa o jumatate de ora cand am ajuns intre jnepeni ne-am dat seama ca de fapt nu are nici un sens si am incercat sa atacam varful.
Direttisima de jnepening ~ “Canaia Express” ~ grad 2+ (6 e maximul in care trebuie sa te tarasti in 4 picioare printre jnepeni)
Nici o zi fara ploaie. Si da, o folie de supravietuire poate adaposti 3 oameni in regim de urgenta. Si binenteles noi sunte niste gingasi si nu ne place sa ne udam / umple de noroi fara rost.
Razi copile cu parul balai de sub folia de supravietuire. Si da, a iesit soarele dupa.
Macar bujoreii fac push-bike-ul si altitudinea mai usoara.
Inca putin pana pe varf. Cer senin spre Sibiu, haos si nor spre Oasa si Lotrului si noi la mijloc.
Inca o ora si un pic de lumina si noi trebuie sa dibium traseul si locul de bivuac pentru seara asta.
Oare vin peste noi, oare raman la locul lor?
Blana la vale, spre pasu Steflesti.
Locul nostru pentru seara asta, cu foculet, cu vatra si o masa de seara cat sa acopere efortul de astazi.
Mi se pare incredibil totusi ce se poate scoate in conditii de lumina putin si cu un telefon in zilele astea. Iar statul la foc, dupa o zi intreaga de efort are un pic de magie in el. Din plus-uri alunga si toti tantarii din jur. Si da, erau tantari ca in delta pe aici de la ultima luna incredibil de ploioasa.


Fagaras, Mezea-Oticu, Iezer – epica de toamna

Scriu randurile astea intr-o stana dintre Iezer si Fagaras, pe culmea Mezea-Oticu, culme pe care ne chinuim de cativa ani sa ajungem. Vantul suiera usor printre peretii subrezi ai stanei iar lumina lunii se strecoara prin ferestre si prin gaurile din acoperis. In rest e uimitor de liniste si de cald. Vara indienilor, asa ii zic americanii si nemtii, cele cateva saptamani cu vreme calda si stabila din octombrie. Acum o ora si ceva, in timp ce ma indreptam spre stana am speriat o turma de mistreti. S-au oprit la 100 de metri pentru a vedea ce vietate le tulbura linistea, dupa care au trecut agale peste muchie. E incredibil ce salbaticie e aici, fara semnal, cu iarba crescuta mai mare ca un stat de om si cu poteci ce incep sa dispara.

Am trecut prin Curmatura Oticului prima data acum aproape 10 ani, intr-o mica aventura cu pinguinii ce ne-a ramas destul de bine intiparita in memorie. De atunci am mai trecut in 2015 cu Doru si Dani cand am fost siliti sa dormim o noapte in plus pentru ca nu ma gasit o poteca. Acum sunt singur, si aceleasi poteci si locuri pe care le am clar in minte au inceput sa fie recucerite de natura. Inca zece ani si doar ramasitele stanelor o sa ramana ca amintire ca la un moment dat si-au facut si oamenii veacul pe aici.

Traseul pe care l-am desenat pentru cele doua zile e in egala masura salbatic si oarecum cam fara sens de facut cu bicicleta. Ziua a inceput in Fagaras o bucata care a avut totusi sens, 50 de kilometri in urcare din oras pana la capatul drumului forestier ce pleca din Dejani. In Tara Fagarasului e o atmosfera de toamna tarzie, prin satele prin care trec lumea fie e in drum spre munca, fie e la birtul local pentru cafeaua, berea sau barfa de dimineata, dupa posibilitati. Dupa o oprire pentru aprovizionare unde reusesc performanta sa termin un borcan de gem la cafeaua de dimineata incepe urcusul pe valea Dejanilor spre Fagaras. Drumul s-a mai stricat de la ultima tura facuta pe aici si ceva imi spune ca fara un 4×4 mai serios nu mai e treaba chiar asa de usoara sa ajungi pana sus.

Mai departe incepe partea mai fara sens a turei, carry-bike-ul de 600 de metri pana in Curmatura Bratilei. Tot bagajul greu intra in rucsac astfel incat tot ce ramane de facut e sa pun bicicleta cu totul pe rucsac si sa-i dau cu spor la deal. Nici o pala de vant nu adie in caldarile superioare iar eu incerc sa fac slalom printre ramasitele zapezii de acum o saptamana. Din Dejani nu am intalnit pe nimeni si sunt destul de convins ca sunt mici sanse sa dau peste cineva pe Mezea-Oticu. Sunt putini care ajung pe aici, iar atunci cand faci asta partea logistica e un mic cosmar. Aici intervine avantajul bicicletei. Daca i-as da bice probabil as putea ajunge pe seara / noapte la refugiul Iezer.

Doar ca ziua e prea frumoasa pentru a te grabi. Craiul si Bucegiul se vad in departare intr-o ipostaza inedita iar bucatile de pe Mezea-Oticu pe care poti sa stai pe bicicleta sunt chiar surpinzator de frumoase. Pacat ca alterneaza foarte des cu bucati napadite de iarba sau de pietre in care nu ai ce cauta pe bicicleta. Un fel de disonanta cognitiva pentru biciclit. Cu toate astea kilometrii se scurg mai repede decat speram si ajung cu o ora inainte de apus in Curmatura Oticului. Aici e momentul alegerii, ori merg inainte spre Varful Rosu, spre refugiul de la Iezer sau spre un bivuac fortat, ori fac dreapta spre stana “La urzica vesela” unde am mai facut un bivuac fortat in urma cu 4 ani ori fac stanga pentru a cobori la o stana de pe piciorul ce coboara spre Pecineagu, o stana abandonata de cativa ani pe langa care am trecut cu Dani in timpul unei alte ture epice. Decizii, decizii. Pana la urma dupa putina deliberare interioara aleg calea stiuta si plec spre stana “La urzica vesela” doar pentru a face cale intoarsa dupa 45 de minute de croit drum pe o poteca aproape inexistenta. Iau bicicleta inapoi in spate, urc inapoi in Curmatura, sperii o turma de mistreti si cu ultima geana de lumina cobor spre Pecineagu pe varianta numarul doi. Poteca e la fel de rupta si de inexistenta. Stana in schimb e in stare cat de cat decenta, cu un prici functional si cu 3 ferestre pe unde poate intra fara probleme ursul astfel incat inainte de a ma baga la somn incerc sa le baricadez cu bucati de lemn si cuie ca macar sa aud daca vine mos-martin sa ma verifice la noapte. Afara e luna plina, vantul adie usor printre branele stanei iar eu cad in cele din urma rapus de somn si de oboseala de peste zi.

Urcusul spre Varful Rosu si in departare Malita si culmile Fagarasului pana la Valea Oltului.

Dimineata urmatoare incepe cu acelasi biciclit fara sens, respectiv un carry-bike de 600 de metri printre pietre pana pe Varful Rosu. Aceasi zi senina si fara vant, aceeasi pustietate ca si ieri pana cand termin creasta Iezerului si incep urcusul spre Papusa, binenteles cu un alt carry-bike de toata frumusetea. De aici in schimb urmeaza coborarea lui Luci de la 4 Munti, coborare ce e in stare inca foarte buna, chiar daca nu cred ca mai ajunge foarte multa lume pana aici. De la stana de pe picior in schimb iau azimut Curmatura Foii urcare pe care sper sa o dibuiesc de data aceasta si pentru care incerc sa incarc toate drumegele din zona de pe google maps. Zona marginita Papusa si Tamas mi se pare un veritabil triughi al Bermudelor din punct de vedere al marcajelor si al potecilor. Cel putin versantii dinspre Tamas, complet defrisati in urma cu 10-20 de ani dar acum recuceriti de padurea tanara sunt deosebit de interactivi. Si binenteles fara semnal, ca sa fie lucrurile si mai interesante. Sunt curios daca s-ar tine un ProPark pe aici cata lume ar reusi sa iasa cu bine pe aici.

Cu google-maps-ul in mana si cu banda albastra pierduta incerc sa urmez un drum de exploatare pana la stana de sub Tamas. Doar ca realitatea din teren nu se potriveste deloc cu cea de pe harta si dau int-o padure deasa si tanara pe care urmez o poteca firava de animale. Buna si asta, pana cand se infunda. Intre timp se lasa si noaptea, eu dibuiesc o alta serie de drumuri de exploatare si ma apropii destul de mult de poiana in care e stana. Sunt maxim 150 de metri in linie dreapta, singura problema e in schimb ca sunt 150 de metri prin cel mai des hatis prin care am ajuns pana acum asa ca sunt nevoit sa fac cale intoarsa si sa-mi incerc norocul pe alte drumuri de exploatare, pana cand gasesc o alta poteca de animale ce ma scoate in poiana. De aici drumul e stiut iar luna plina ce se zareste peste varfurile brazilor imi lumineaza drumul prin noaptea linistita. Din curmatura Foii e doar o formalitate sa cobor spre Plai, spre Zarnesti si mai departe spre Brasov unde ma prabusesc in pat la 12 noaptea dupa adevarata aventura de doua zile. Doua zile in care am intalnit un singur drumet inainte de Papusa, doua zile prin cele mai salbatice locuri din jurul Brasovului, doua zile fara nici un fel de graba in care doar gandurile mele mi-au tinut de urat. Doua zile in care mi-am reamintit ca nu trebuie sa mergi pe alte continente pentru a face ture ce se simt ca adevarate aventuri..

Dimineata, in gara din Fagaras cu bicicleta dezasamblata in modul bagaj de mana.
Micul dejun in Recea, cu gem de caise si cafea. Gemul a fost biruit dintr-o singura lovitura.
Drum intins spre satul de vacana de la Dejani.
Toamna in desfasurare in padurile de la poalele Fagarasului.
Zapada de octombrie.
Am infrant! dupa cum ar zice generalul Barza, fin cunoscator al tuturor coclaurilor din jurul Brasovului.
Albastru de octombrie si un refugiu ce pare sa se tina inca bine, cel putin din exterior.
In loc de incurajare.
I believe I can fly!
Pranzul campionilor, cu rosii ce au avut mai mult gust decat tot ce am gasit in America de Sud.
Coborarea din Fagaras.
Spre stana “La urzica vesela” sau din categoria a fost odata o poteca pe aici.
Ultima geana de lumina dupa ce am facut cale intoarsa spre Curmatura Oticului.
Culcusul de peste noapte.
Ciobanul s-a nascut poet.
Stana “La Urzica Vesela” si Coltii Cremenii vazuti de la inaltime.
Inca putin pana pe Varful Rosu.
Pregatit de atacul Papusii.
Culorile de toamna in Iezer-Papusa.
De aici tot la vale.
Craiul imperial in culori de toamna.

Ausangate cel epic, partea a doua.

Ciclistul brazilian: “Oh, you have /carry nothing!”
Radu: “We have all we need”.

In ultimile doua saptamani din vacanta noastra (prelungita) din America de Sud am reusit sa ne trezim constant undeva intre 6 si 7 dimineata. Au ajutat fara indoiala zecile de nopti lungi, in care ne-am facut plinul de somn, precum si ora la care rasare soarele. Singura piedica impotriva trezirii noastre matinale poate fi doar frigul, insa Ausangate ne-a facut o supriza placuta si la acest capitol, caci temperatura nu cred ca a scazut sub 2 grade in cort, desi luna a luminat generoasa cerul noptii si de fiecare data cand ma trezeam si ii vedeam lumina blanda prelinsa prin panza cortului, ma intrebam cand va lovi frigul.

Asa ca dupa terciul si cafeaua regulamentare de dimineata o luam din loc, dar ne oprim curand la o vorba cu un ciclist brazilian peste care am dat si aseara cand am ajuns. Treaba e ca omul merge pe o bicicleta normala de touring si are si 4 genti de la Ortelieb pline cu echipament. I-am vazut urmele adanci pe poteca nisipoasa pe care am pedalat ieri, dar la vremea aceea nu stiam cine e in fata si chiar imi imginam ca era cineva cu un fatbike, desi urmele nu erau suficient de late. Dar la combinatia de fata nu m-am gandit. Trebuie sa va ganditi ca o asemenea bicicleta (data fiind greutatea bagajului) nu poate fi nici macar impinsa la deal atunci cand panta devine pronuntata si singurul mod de a progresa este o munca de sisif ce presupune ca pentru fiecare metru urcat sa faci trei drumuri: unul cu gentile fata, unul cu cele spate si unul cu bicicleta. Asta in timp ce noi aruncam bicicleta pe rucsac si in 30 de minute urcam cei 300 de metri pana in pas. Inca nu ma pot hotari daca indarjirea asta e de admirat sau ridica semne serioase de intrebare.

Adaugire ulterioara: cateva zile mai tarziu, discutam despre brazilian cu 2 colegi de cazare, care tocmai venisera din Ausangate si ne spuneau ca brazilianul facuse 6 zile pe ceva ce in mod normal dureaza 2 zile pline sau 3 relaxate.

Bun, depasim deci momentul, il lasam pe brazilian (care arata mai mult a european, deoarece parintii lui erau armeni) si plecam spre pasul de astazi. Stiam ca azi aveam o zi usoara, profilul arata putin peste 300 de metri de urcare si multa coborare, insa totul depindea de cat de ciclabila avea sa fie acea coborare. Daca sfarseam prin a merge kilometri intregi langa bicicleta, nu am facut nimic.

Totusi Ausangate nu se dezminte si ramane constant in gratiile noastre scotand din joben poteci majoritar ciclabile, cu exceptia a 300 de metri de carry bike spre cel de-al doilea pas al traversarii. Nu stiu carui fapt i se datoreaza poteca buna pe care avansam, croita parca special pentru a usura viata turistului, mereu pe curba de nivel acolo unde e posibil, intretinuta acolo unde e nevoie- echilibrul perfect intre efort, placere si peisaj.

Pe de-o parte nu as vrea sa se termine, pe de alta parte Cusco cu ale sale avantaje de oras turistic ramane mereu o atractie, in primul rand pentru burtile noastre si in al doilea rand pentru diminetile linistite de la hospedaje-le unde stam. Avem optiunea de a ne prelungi viata pe drum cu inca 2-3 zile si sa pedalam pana in Cusco, dar cand te uiti in spate la muntii invaluiti acum in nori, realizezi ca bucuria si supriza potecilor si peisajelor din Ausangate atarna mult prea greu in amintirea noastra si au setat niste standarde inalte cam cat muntii ce i-am traversat, standarde ce nu pot fi atinse nici chiar cu toata imaginatia din lume de drumul asfaltat ce ne sta in fata, de versantii arizi pe care i se catara serpentinele, de satele rasfirate ce fac ca distanta pana in Cusco sa para nesfarsita. Vremea s-a burzuluit si ea, cativa stropi de ploaie au inclinat balanta si autobuzul care ne astepta in satul din vale si pleca in 10 minute au transat dilema.

Ausangate ne va ramane deci in minte si in suflet si nu excludem o reintoarcere pentru trekking sau bikepacking pe intreg circuitul.

Dimineata pe racoare, asteptand sa se usuce cortul si sa se aseze terciul de dimineata.
Nuante diferite de albastru si un cer ce pare innorat in primele ore ale diminetii
Vegetalista, un brazilian cat se poate de armean ce acum traieste in Peru.
MTB Adevarat intre munti adevarati.
Clipe in care frumosul aspru al muntilor se oglindeste undeva adanc in oglinda din interiorul nostru. Si nu, frumusetea nu e doar in ochii privitorului.
Pornim mai departe la drum si incercam sa profitam de o fereastra de soare ce nu pare sa dureze prea mult.
Cu toate astea nu chiar totul e de bicicleta. Iar dupa raul din imagine a urmat o noua urcare pana la pana la 4800 de metri, tot cu bicicleta in spate.
Nu dureaza mult si dam din nou de single trail-uri perfecte.
Zece minute de soare, zece minute cat 3 luni, zece minute pe care daca as putea le-as pune in rama. Zece minute la poalele uriasilor.
Sunt momente in care iti dai seama cat de norocos esti si cat de rare sunt momentele de genul acesta. Momente in care esti recunoscator pentru tot ce ai trait in ultimele 3 luni de zile si iti dai seama ca pana la urma a fost bine.
Single trail epicness.
Coborari ce sterg orice amintire a urcusului cu bicicleta in spate de pana acum
Orice ai face muntii din dreapta iti fura privirea, chiar si atunci cand stai pe bicicleta. E cumva usor de inteles de ce.
La revedere Ausangate, la revedere Anzi inzapeziti ce ne-ati facut sa ne recalibram complet scara legat de ce inseamna munti adevarati.

Lungul drum spre capatul lumii

” Două zile de călătorie îndepărtează omul de universul său cotidian, de tot ceea ce el numea datorii, interese, griji, speranţe. Spaţiul care, rotindu-se şi gonind, se interpune între el şi locul său de baştină, desfăşoară forţe pe care, de obicei, le credem rezervate duratei timpului; din oră în oră el determină prefaceri interioare, foarte asemănătoare celor provocate de timp, dar pe care, într-un anumit chip, le întrece. Asemenea acestuia din urmă, el zămisleşte uitarea, dar o realizează desprinzând făptura omenească din cercul contingenţelor ei, pentru a o transpune într-o stare de libertate iniţială; astfel, cât ai bate din palme, face un vagabond chiar dintr-un pedant şi un filistin”.  Thomas Mann


Intamplarea a facut ca din multitudinea de carti descarcate pe telefon inainte de a pleca, sa incep fix cu Muntele Vrajit al lui Thomas Mann. Iar fragmentul de mai sus este exact inceputul romanului. De ce am inceput cu el si nu cu altul, este un mister, avand in vedere ca ar fi a doua lectura a romanului, din prima neramanand cu prea multe…Dar am zis sa ii mai dau o sansa, acum in calatoria noastra lunga spre unul din capetele lumii, daca e sa ne raportam la universul nostru mic (din punct de vedere al spatiului), numit Europa.


Dupa ceva peripetii generate de plecarea intarziata a cursei de Paris si de o conexiune buclucasa a usii avionului cu cea de la cu terminal, bagam cateva sesiuni de 100m sprint prin aeroportul parizian si ne urcam in cursa de Bogota care se scurge cu ceva somn, trei filme si doua mese. Cursa intercontinentala ne aduce aproape fara intarziere in capitala Columbiei, dar din punctul acesta, pentru 3 luni de zile, timpul nu va mai conta prea mult. Poate cel mult in incercarea de a prinde vreo piata mai mare de joi sau duminica, prin micile orase prin care vom trece. 
Asteptarea zorilor e lunga, mai ales cand organismul nostru inca functioneaza dupa fusul orar al Europei, astfel incat ne petrecem prima noapte sud-americana bantuind fantomatic prin aeroport, cu cutiile dupa noi, incercand sa furam cateva ore se somn pe scaunele incomode, sau printre anunturile specifice oricarui aeroport mare. 


Ne bantuie ideea de a scurta lungul drum cu autocarul spre Pasto (ultimul oras mare inainte de granita cu Ecuadorul) si de a zbura pana acolo,dar pretul piperat al biletelor last minute transeaza rapid problema.


Astfel incat, cum se crapa de ziua luam un taxi cam scump pana la autogara. Aici constatam ca avem mult mai multe curse decat gasisem noi pe internet si o alegem pe cea de 10.30, care ar trebui sa ne dea ceva timp sa rezolvam aspecte administrative precum un SIM de Columbia, mancare etc.
Autocarul spre Pasto se umple usurel si desi nu arata tipla, inauntru este curat, pungi de gunoi, scaune reglabile, wifi, toaleta. Ca o nota generala, locurile publice prin care am tranzitat nu erau tipla, dar erau decent de curate, mai curate chiar decat ce gasim in Romania (valabil si pentru aeroport, cat si pentru autogari).


19 ore sunt lungi si autocarul progreseaza incet pe Panamericana ce nu cred sa aiba vreo linie dreapta. Urcam si coboram mult, dar de asta iti dai seama doar din variatia altitudinii pe ceasul de la mana. Cinema-ul impus din autocar nu ajuta nici el, caci filmele sunt extrem de proaste, datorita curbelor este exclus sa stai cu ochii in vreo carte sau in telefon, asa ca singurele lucruri ramase sunt uitatul pe geam si dormitul. Ajutati de noaptea de 12 ore, recuperam destul de mult din somnul pierdut, astfel incat ora 7 ne gaseste deatul de odihniti in autogara din Pasto, la inceputul propriu-zis al aventurii noastre.
Privim cu groaza cum din cala autocarului sunt extrase tone de bagaje, saci umflati de rafie ce apar peste tot si in care ma intreb ce este, dar si genti mai mici sau mai mari, unele dintre ele fix de pe cutiile noastre. De altfel, cutia mea de carton, care a si stat deasupra,a incasat si cea mai mare terfeleala si arata ca dupa razboi. Fragezita de bagajele puse deasupra si de zdruncinaturile drumului de sub noi, nu pare prea in forma si prima intrebare e ce s-o fi busit inauntru.


Cu un amestec de teama si curiozitate ne apucam usor, usor sa punem bicicletele pe roti si constatam la final cu usurare si supriza, ca totusi dracul nu e asa de negru si cu exceptia Focusului care nu schimba cum trebuie si la care banuim un cablu strangulat, totul pare functional. Asa ca la ora 11 iesim pe poarta autogarii invartind pedala spre primul magazin de biciclete, pentru a rezolva problema schimbatorului si a ne putea asterne in final la drum.

Text: Mihaela.

Gara Brasov

In gara din Brasov, dupa o noapte ocupata de incercarea de a impacheta minimul necesar pentru 3 luni de zile.

 

Deasupra Atlanticului, dupa o serie de sprinturi de 100 de metri prin aeroportul din Paris. Nota pentru sine, pentru alte calatorii de 3 luni de zile parca e bine sa ai mai mult de o ora si jumatate intre conexiuni.

 

Rasuflam usurati atunci cand zarim bicicletele pe banda pentru articole cu gabarit depasit in Columbia. Fiecare sosire se simte putin ca o mica loterie, caci da, bagajele se pierd pe de o parte, iar pe de alta parte toate lucrurile de care avem nevoie sunt in cele doua cutii. Si sa stai zile bune prin Bogota pentru a le astepta parca nu era o varianta prea fericita..

 

    Cateva ore mai tarziu, in autocarul spre Pasto. 19 ore de serpentine pentru 800 si ceva de kilometri. Se doarme pe branci, lucuru pe care de altfel l-am facut si noi pentru a recupera putin din somnul pe minus din ultimele nopti.

 

Una din opririle de bus din panamericana, un drum ce nu cred ca are nici o linie dreapta si nici o bucata care sa nu fie in urcare sau in coborare.

 

19 ore mai tarziu, in autogara din Pasto, cu clasicul mic dejun format din fulgi de ovaz cu fructe.

 

Gata de drum, cu problemele rezolvate, in periferia orasului Pasto.

 

Pasul Godeanu, Beletina si Crovurile

Ziua 9 Crovurile
Ziua a inceput cum nu se poate mai bine cu soarele luminand generos creasta inzapezita a Godeanului. Asa ca micul dejun este cu view si porridgeului regulamentar ii asortam o floare de corcodus si zapezi la orizont.

30 de minute mai tarziu ne aflam in fata unui fost drum despre care Radu a citit in oracolul din telefon aka View Ranger ca ar duce in Poiana Beletina. Ca nu e rost de urcat in sa pe aici, ne-a fost clar din prima, insa in curand nici caratul in spate nu a mai fost o optiune, caci drumul s-a transformat intr-o ravena de toata frumusetea cu maluri inalte de 3 metri ce ne-a fortat sa ne croim drum prin padurea tanara de pe maluri. Ce diferenta intre starea de fapt de la porridge si cea prezenta…

In asteptarea soarelui, cu terciul de dimineata pus la incalzit.

Algerile fericite si cele mai putin fericite vor continua insa de-a lungul zilei.
Pentru o perioada ne e din nou usor caci drumul isi revine si avem din nou spor. E putin ireal cum mergem in paralel, la ritm conversational, sporavaind vrute si nevrute cu bicicleta in spate si avand Godeanu pe fundal. Din padurea din stanga se aud din ce in ce mai clar voci si daca intial credeam ca sunt ceva taietori de lemne cand iesim din ravena ne intalnim cu 2 carute ce urcau acateturile la stana din Beletina. Supriza mai mare a fost insa, fara indoiala, de partea ciobanilor. O portiune mergem in paralel si aflam astfel ca drumul mai prietenos e cel ce pleaca din sat din Godeanu si chiar daca nu e ciclabil, cel putin nu cari bicicleta in spate. In partea superioara insa devine din ce in ce mai bine panta se imbalnzeste, peisajul se diversifica si pe un drum frumos prin padure ajungem pe terenul de fotbal al Beletinei.

Iarba proaspata indeamna la stat si se simte fain sub roti. Continuam sa sarim malurile dintre Crovuri pana in Crovul Porcului, unde hotaram sa iesim pentru a prinde banda rosie ce merge pe deasupra si a fi siguri ca nu ratam coborarea spre Isverna. Poteca asta era mai mult in amintirea noastra, caci la vremea cand am mai fost pe aici nu aveam nici ceas cu GPS, nici Strava si poate din cauza asta acum ne simteam intr-un fel de terra incognita.Ne balbaim cu talent maxim in zona, coborand initial spre est, apoi urcand la loc in muchie, facand slalom printre pietre, doar pentru a ajunge din nou aproape de crovul Medved. De acum incolo cu siguranta nu voi mai uita pe unde incepe poteca…Asta daca oi mai merge prea curand pe acolo, caci coborarea spre Izverna a fost lunga ca o zi de post, fara o poteca clara, ci mai mult ca o adunatura de fire de poteci mai bine definite sau mai vagi, mai largi sau mai inguste. Cert este ca rabdarea si energia s-au tot scurs din noi tot sarind vaioage ori navigand printre rape, cu primele asezari apropiindu-se atat de incet de noi, cu satul propriu-zis inca departe jos in vale.

In cautarea potecii de coborare spre Isverna din Crovuri.

Cu siguranta varianta castigatoare e urcare din satul Godeanu pe drumul de caruta, timp fain petrecut in Beletina si coborare in Izverna pe TA care este majoritar ciclabil.

In sat toate magazinele aproape inchise, asa ca pedalam cu burta goala pana in Nadanova unde ne punem pe picioare cu niste napolitane economic si o sticla de Tedi.

Balta pare un sat mai mare, asa ca il alegem pentru aprovizionarea de seara. Totusi si magazinul satesc de acolo e la fel de saracacios ca restul prin care am intrat, fructele si legumele lipsind cu desavrasire. Ne rezolvam insa pentru ultima seara cu o bucata zdravana de branza buna de care am facut rost pe ochi frumosi de straina din Brasov, caci altfel tot cu conservele de peste si pateu ne faceam veacul.

Pentru seara asta aveam un dor care se numea foculet, prajit niste paine cu branza din asta (aka fondu), dar a trebuit sa ma multumesc ca niste paste cu branza si doar un inceput de  foculet, caci ploaia ne-a gonit prematur in cort.


Ziua 10 Rulaj pana in Drobeta si rebotezarea epicii in Ploiasa Epica de la Dunare

Si astazi ploaia e mai vrednica decat prognoza. De fapt nici nu cred ca s-a oprit de aseara, ci a picurat mocaneste toata noaptea. Totusi avem o fereastra in care sa strangem cortul, insa inevitabil, cand ne asternem la drum, incepe mai tare. Stam vreo ora pe langa o fantana dezafectata, insa cum nu se mai opreste, il zoresc pe Radu sa o luam din loc. Timp pana la tren ar mai fi, dar parca prefer sa stau in gara, la caldura, in haine uscate si nu in fasul asta semi jilav. Ne luam alte cateva reprize bune de ploaie, o a nu stiu cata pana la Simplonul lui Radu. Si nu poate fi nimic mai trist decat sa faci pana pe o torentiala. Eu tot insist sa terminam odata cu dealurile, si sa coboram in campie, unde inuiesc ca este ceva mai bine. Am dreptate si o fereastra fara ploaie, dar cu vant, ne mai zvanta putin. Soarta ne scoate in drum un Kaufland si ne oprim direct la gril  unde pana si Radu devoreaza o ceafa de porc. Cu mare talent evitam junk foodul si cumpar mancare sanatoasa pentru drum si incheiem probabil singura epica a anului in trenul incalzit bine, aranjand in tihna bicicletele si pregatindu-ne pentru niste ore lungi pana la Brasov.

Text : Mihaela
Track si date:
https://www.strava.com/activities/2354814846
https://www.strava.com/activities/2354814912

Primele raze de soare peste Godeanu.
Locul de cort din seara asta, langa un fost catun de piatra si miros de copaci infloriti in nari.
Terciul si cafeaua de dimineata,modul perfect de a incepe ziua.
Magia de dimineata.
Drama in Mehedinti.
Cu bicicleta asezata cum trebuie pe rucsac parca iti vine sa si zambesti putin.
Fata in fata cu ravena de 3 metri, cel mai temut obstacul intalnit pana acum pe ziua de azi.
Am infrant, si de data asta. De poze din batalie binenteles ca nu ne-a ars.
O ultima privire spre Godeanu cel inzapezit de pe urcarea spre Beletina.
Poiana Beletina.
Ajunsi in Poiana Beletina, un pic mai repede decat a ajuns primavara anul acesta.
Si Crovurile? Crovurile unde sunt?
In departare, varful lui Stan.
Gasim in cele din urma si Crovurile.
Deasupra Medvedului, in cautarea potecii de coborare spre Isverna pe care am gasit in urma cu aproape 10 ani
Spre Sud primavara se apropie cu pasi repezi.
Inca putin pana Isverna.
Inapoi pe sosea, pe drumul spre Drobeta.
In cautarea locului de cort pentru seara asta.
Ultima seara petrecuta la cort dupa aproape 10 zile de calatorie. Sansa perfecta pentru a adauga un iz de fum mirosurilor dobandite in ultimele zile.
Pastele de seara, inainte ca ploaia sa ne alunge si in seara aceasta in cort.
A doua zi incheiem calatoria cum altfel decat cu o ploaie de doata frumusetea. Zambetul Mihaelei contrasta puternic in momentele astea cu starea mea de spirit, mai ales ca eram uzi pana la piele si petrecusem ultimele 10 minute incercand sa repar o pana.
Final de calatorie, in Drobeta, din categoria uzi dar fericiti.

Arjana si catunele din Muntii Cernei

In sfarsit avem parte de o noapte fara ploaie si cand soarele se ridica de peste culmile Mehedintilor, Radu e deja in picioare cu gand de trekking spre Arjana. Ne asternem la drum la o neverosimila ora 7.30 si intreg muntele e al nostru. Cu ocazia asta ne dam seama ca de fapt noi nu am fost niciodata pe Arjana, confundand-o mereu cu varful Zascol.

Cat am fost noi plecati cortul a avut tot timpul din lume sa se usuce si dupa terciul regulamentar de dimineata ne punem in miscare, din.nou, de data asta cu tot cu biciclete. Cu, dar nu pe, caci avem de impins o bucata buna spre Saua Ciumerna. De acolo revenim pe traseul de la Hercules si tinem curba de nivel pana in piciorul ce coboara spre Inelet. Traverseul merge greoi, caci poteca ingusta se tot strecoara printre ienuperi si tufe de afine si ne pune la modul serios rabdarea la incercare.

Nici culmea Certejiu nu e asa cum ne-o aminteam din vremea in care alergam, in primul rand datorita faptului ca poteca e destul de murdara, cu cazaturi si frunze, genul de poteca abia iesita din iarna. Insa ne descurcam si coboram cateva bucati frumoase pana in Inelet. Drumul pana in Dobraia a fost in egala masura frumos si lung. Lung pentru ca din cauza ploilor erau o multime de portiuni cu noroi unde te luptai literalmente sa stai pe bicicleta, frumos pentru pitorescul locurilor pe care le stiu bine, dar de care nu ma satur niciodata.

Astazi soarele pripeste a ploaie. E ora patru si inca nu a venit, asa ca facem o pauza de masa in firul Prisacinei. Spargem cu ocazia asta singurele oua rosii de pe anul asta, oua luate de la pensiunea din Herculane unde am dormit acum doua seri. InItial avem planuri de cadre epice cu cele trei oua carate in tocul de la ochelari, oua pozand oachese in iarba verde si cu munti inzapeziti pe fundal. Ei bine nu  a fost cazul si ouale au ajuns, in cel mai pragmatic mode, direct in stomac fara nicio poza de sezon. Dobraia ne primeste tocmai iesita de sub spectrul unui nor de ploaie si nici acum nu va fi seara in care sa inoptam aici. Dar va veni si momentul.respectiv, caci imi e dor de tihna locului si de privelistile largi pe care ti le ofera.

Coborarea spre Motel Dumbrava merge suprinzator de bine pe bicicleta. Amintirile mele de la Hercules, in care picioarele urlau pe coborarea finala dupa 42 km alergati au fost contrazise de o frumoasa poteca de dat vale pe bicicleta. Distractia nu ar fi fost insa.posibila daca Radu nu m-ar fi ajutat cu ceva bagaj, cat sa bag seat bag-ul in rucsac si sa pot sa cobor saua.
La Motel Dumbrava e liniste, asa ca scoatem bucatareasa din visare cu o comanda frumoasa, ca pentru doi ciclist infometati care vor sa ia si la pachet.

Incheiem ziua cu un rulaj spre Pasul Godeanu si cu un loc de cort cu deschidere spre muntii inzapeziti. Ar fi fost frumos sa fim acum pe undeva pe sus si nu in fundul vaii, caci lumina blanda a ultimilor ore din zi a colorat norii si versanti intregi in nunate de care nu am prea avut parte concediul asta. Speram totusi la un rasarit frumos spre Godeanu, maine dimineata.

Text: Mihaela
Track si date aici: https://www.strava.com/activities/2345023234

Dupa atat de multe zile ploioase avem in sfarsit parte e o dimineata senina.
Culorile si linistea diminetii.
Privind spre Tarcu si spre Godeanu, pe drumul spre Arjana.
Arjana
Lung si valurit e drumul pana pe varful Arjana, ultima reduta a Muchiei ce se prelungeste din Godeanu.
Arjana
Am infrant! Si de data aceasta.
Primavara, probabil anotimpul nostru preferat, mai ales atuni cand avem o primavara in care muntii inalti sunt incarcati destul de serios de zapada.
Inapoi spre biciclete, spre saua Ciumerna.
Pasul Ciumerna
Mai pedalam, mai impingem cu spor.
Single-trail de calitate.
Cu toate ca poteca e pe alocuri napadita per total nu am carat degeaba bicicletele pana aici.
Privind spre Valea Cernei, spre Godeanu si spre nori de ploaie din fundal.
Pedaland pe potecile si pe micile drumege ce leaga Ineletu de Dobraia, locuri prin care am calcat prima data acum mai bine de 10 ani si prin are ar trebui sa ne propunem sa revenim cat mai des.
Prea frumos, prea bun de MTB.
Pranz gourmet cu ultimele lucruri gasite in traista, paine cu branza topita si cu o ramasita de pasta de rosii. Delicios (si nu glumesc aici).
Dobraia
Ajunsi la Dobraia, de unde a urmat cea mai frumoasa coborare de pana acum a turei. Si da, cu toate bagajele pe care le avem dupa noi tot putem cobora poteci tehnice, poteci ce sunt chiar distractive.
Varful lui Stan
Inapoi pe asfalt, spre pasul Godeanu, pentru episodul urmator: Crovurile.
Pasul Godeanu
Sfarsit de zi, in cautarea unui loc e cort pentru seara aceasta.