Category Archives: Epic

IMG_20170814_152953

Mini-epica de vara, pe biciclete din Oltenia pana in Transilvania, peste munti

Nori grei de furtuna se apropie dinspre sud in vreme ce noi impingem bicicletele prin iarba spre Varful Gera. Muchiile indepartate incep sa fie cuprinse de ploaie si din cand in cand un tunet tulbura linistea de dinaintea furtunii. Doar spre Valea Oltului soarele mai prinde cateva crapaturi printre nori in vreme ce noi cautam usor dezorientati refugiul salvator de care am aflat in ultimul moment de la ciobanii intalniti pe drum. Pana la urma reusim sa dibuim cu harta in mana locul in care ar trebui sa fie refugiul, fix inainte de a incepe ploaia.

Putin darapanat, deschis, cu destul de multe lucruri inghesuite in el prin care trebuie sa facem putina ordine si totusi nu cred ca ne-am putea dori un adapost mai ok pentru o noapte ce se anunta din pacate destul de ploioasa. Nu de alta, dar perpectiva unei nopti petrecute in ploaie pe undeva pe creasta, fix la inceput de tura nu ar fi fost deloc roz. Dar iata ca pana la urma norocul ii surade calatorului nepregatit si surpins de furtuni neanuntate de vara. Cu toate astea imi plac destul mult momentele in care planul de acasa nu se potriveste cu cel din tura si atunci cand trebuie sa improvizezi si sa te descurci, caci pana la urma aventura incepe atunci cand planurile initiale esueaza.

Iar planul celor 3 zile era cat se poate de simplu, dupa Geiger sa luam trenul pana in Calimanesti dupa care se petrecem urmatoarele 3 zile pedaland peste Capatanii, Latoritei, Lotrului si Cindrel pana in Sibiu. Usor de zis, mai greu de facut, mai ales cand la jumatatea zilei de luni abia ce am terminat de parcurs creasta Capatanii pana in curmatura Oltetului, o creasta unde ne-a insotit un vant si un frig care nu pareau sa se potriveasca deloc cu caldurile de august.

Asa ca din nou improvizam, taiem Latoritei de pe lista si pornim direct la vale catre Ciungetu si catre Voineasa. Seara ne gaseste in jurul focului inainte de urcusul spre Lotrului, cu un rau numai bun de scaldat aproape, cu paine prajita la foc si din pacate din nou cu cativa stropi neplanificati de ploaie. Din nou e momentul pentru improvizatie, de data aceasta pentru a face un adapost din bete, biciclete si o prelata de hamac, in timp ce Dani se baga in sacul de bivuac iar Nico si Cindy se adapostesc sub un cap de pod.

Pe de alta parte odata cu seara asta am bifat dupa standardele lui Dani toate elementele pentru a putea fi categorisita tura la epice: focul de seara, mirosul de fum si cu cateva ore mai devreme berea ieftina la magazinul comunal din Ciunget.

Ziua de marti incepe cu o urcare cat se poate de provocatoare spre Lotrului, spre saua Voinesita. Aici par sa se fi stramutat temporar toate triburile din satele invecinate la cules de ciuperci si de afine, si tot de aici ar trebui sa luam bicicletele in spinare prin Lotrului spre saua Steflesti. Si cu momentul asta vine si realizarea ca pentru a face tot planul initial am fi avut nevoie de 5 zile si nu de 3, asa ca urmeaza inca o ocolitoare, pe forestier catre Valea Sadului si de aici in directia Paltinis. Complicat cu mini-epicele cand stii ca in 2-3 zile trebuie sa ajungi inapoi in oras si la munca, dar totusi cu un pic de imaginatie si planificare pot sa iasa ture pe cinste. Mai complicat e in schimb cu senzatia de a avea tot timpul din lume.

In schimb dupa un forestier prea lung ce ne-a dus pe la Negovanu si apoi spre Paltinis avem parte de o coborare absolut geniala inapoi spre Sibiu care a salvat deplin toata ziua. In mare parte pe traseul de la Geiger, cu bucati si tehnice si frumoase si cu un single trail absolut genial la sfarsit de zi pe culmile varful Derjani si spre Varful Dragut. Pe unul din micile urcusuri mergem in paralel cu un cioban care isi duce magarul spre turma de oi si care se intreaba ce primim pentru a ne plimba pe aici, si degeaba incerc sa-i explic ca ne place sa transpiram si sa impingem bicicleta prin coclauri, mai ales la cat de obositi aratam probabil acum la sfarsit de tura. Si degeaba ii explicam ca de maine o sa stam zile in sir pe scaunul de la birou (pe care sincer de-abia il asteptam) si ca locurile de aici chiar sunt frumoase. Si in acelasi timp ii dau seama ca unei persoane care e nevoita sa traiasca aici o vara intreaga s-ar putea sa nu-i placa, oricat de frumoase ar fi locurile…

Atunci cand ajungem in Prislop avem parte si de momentul etnic al ture atunci cand intram in sat fix cand jumatate din clan alerga cu bate si cu strigate pentru a se rafui cu cealalta jumatate de clan. Partea buna e ca erau atat de focusati incat au trecut ca vijelia pe langa noi. Vorba Mihaelei de o primire cu asa strigate nu am fi avut parte nici la Geiger.

Si chiar daca planul initial, cu Latoritei si cu Lotrului ramane ca tema pentru acasa a iesit o tura pe cinste, numai buna pentru un weekend prelungit de vara. Sa vedem acum in ce munti vom mai ajunge si in weekendurile ce urmeaza.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/1136744479

Rendez-vous cu Dani in gara din Calimesti, cu 3 zile de petrecut in munti in fata.

Rendez-vous cu Dani in gara din Calimesti, cu 3 zile de petrecut in munti in fata.

Pe single trail-uri spre Baile Olanesti, strangand suprinzator de multa diferenta de nivel pe drum.

Pe single trail-uri spre Baile Olanesti, strangand suprinzator de multa diferenta de nivel pe drum.

Realimentarea cu apa la fantana.

Realimentarea cu apa la fantana.

Pedaland cu spor spre Buila-Vanturarita.

Pedaland cu spor spre Buila-Vanturarita.

Primii nori e ploaie apar la orizont, situatia din Capatanii pare furtunoasa.

Primii nori e ploaie apar la orizont, situatia din Capatanii pare furtunoasa.

Urcusul cat se poate de provocator spre Gera, pe un forestiera care ne-a stors la propriu.

Urcusul cat se poate de provocator spre Gera, pe un forestiera care ne-a stors la propriu.

Momentul in care iti dai seama ca Foreca a dat gres si ca peste tot in jur se strang nori amenintatori de ploaie.

Momentul in care iti dai seama ca Foreca a dat gres si ca peste tot in jur se strang nori amenintatori de ploaie.

In cautarea refugiul Gera, odata cu ultimele raze de soare de dinantea furtunii.

In cautarea refugiul Gera, odata cu ultimele raze de soare de dinantea furtunii.

Adapostul nostru pentru seara asta.

Adapostul nostru pentru seara asta.

Creasta Capatanii ne asteapta.

Creasta Capatanii ne asteapta.

Dani, echipat corespunzator de epica.

Dani, echipat corespunzator de epica.

Impingand cu spor bicicleta spre varful Ursu.

Impingand cu spor bicicleta spre varful Ursu.

Ce mai frumoasa parte a crestei Capatanii, in locul in care drumul bun ramane mult in spate.

Ce mai frumoasa parte a crestei Capatanii, in locul in care drumul bun ramane mult in spate.

Cu zambetul pe buze.

Cu zambetul pe buze.

Baietii la pozat.

Baietii la pozat.

IMG_20170814_132545.jpg

Pedaland pe sub norii furtunosi, din fericire in dupamasa aceasta fara nici un strop de ploaie.

Pedaland pe sub norii furtunosi, din fericire in dupamasa aceasta fara nici un strop de ploaie.

Coborand cu spor spre Petrimanu, cu Latoritei in fundal.

Coborand cu spor spre Petrimanu, cu Latoritei in fundal.

IMG_20170814_161201.jpg

Nici o epica nu poate sa fie completa fara o noapte petrecuta la cort.

Nici o epica nu poate sa fie completa fara o noapte petrecuta la cort.

Cindy despre Romania: e incredibil cat de larga si de cat de mult loc aveti in tara asta.

Cindy despre Romania: e incredibil cat de larga si de cat de mult loc aveti in tara asta.

Potecile faine de la Geiger.

Potecile faine de la Geiger.

IMG_20170815_160939.jpg

Sfarsit de zi pedaland spre Sibiu, pe culmile ce se prelungesc din Cindrel.

Sfarsit de zi pedaland spre Sibiu, pe culmile ce se prelungesc din Cindrel.

Pastoral.

Pastoral.

IMG_20170815_192751.jpg

La ceas de seara, prin locuri prin care trebuie revenit.

La ceas de seara, prin locuri prin care trebuie revenit.

IMG_20170729_144840

Din Neamtului pana in Ciucas, in cautarea salbaticiei si necunoscutului

Nu toate zilele de vara sunt facute egal, sunt zile in care arsita soarelui invaluie totul intr-o pacla cetoasa, exista zile de vara in care nu esti niciodata prea departe de un nor intunecat din care tuna si fulgera dar sunt si putine zile de vara in care ai parte de un cer senin si nori valatuciti care iti dau impresia ca vezi lumea prin cele mai clare lentile de pe lumea asta.

Iar in momentul in care ai parte de o astfel de zi fix in timpul descoperirii unor locuri salbatice si oarecum indepartate, nu ai cum sa nu te simti norocos. In timp ce ma opresc la poze la coborarea de pe Varful Paltinului, din muntii Neamtului imi dau seama ca daca as deschide brusc ochii aici as putea sa fiu la fel de bine undeva in Mongolia caci in departare se vad doar plaiuri domoale, nori valatuciti si un cer incredibil de albastru, fara nici un fel de drum, fara nici un fel de localitate in departare.

Si in mod paradoxal pata asta alba unde nu ajung prea multi turisti e totusi in mod egal aproape de Brasov si mi se pare incredibil ca acum cateva ore eram in mijlocul unui Brasov ce se pregatea de weekend, cu turisti tragand trollere dupa ei spre centrul vechi si cu localnici in drum spre cumparaturi.

Dar iata ca sunt indeajuns cateva ore in saua bicicletei, o bucatica din Creasta Neamtului si un pic de coborare pentru a te afla “in mijlocul pustietatii”, cu destul de multe semne de intrebare legate de traseul ce urmeaza. Si astfel iti dai seama ca uneori aventura nu depinde neaparat de distanta si ca daca ai putina imaginatie si curaj poti gasi o farama de aventura aproape oriunde.

Coborarea de pe Paltinu si bucata din Grohotis ce a urmat intra perfect in categoria asta, sunt locuri prin care sunt curios daca si cand a mai ajuns cineva cu bicicleta. Coborari in cap, pante provocatoare, turma dupa turma, jnepeni, afine, matahale de caini de stana, singur, la kilometri buni de civilizatie. S-a simtit cam la fel de reala ca orice aventura, atat pe portiunile de coborare abrubta unde imi dadeam seama ca o cazatura intr-un loc in care semnalul e ca si inexistenta ar putea sa fie cat se poate de serioasa, la fel si in momentul in care faceam piruete cu bicicleta printre niste matahale de caini neascultatori de stana, dar poate mai ales atunci cand faceam carry bike printre tufe de jnepeni si de afine cautand o poteca pe vestita muchie Sloreu Marcusanu. Momentul a fost urmat de o intalnire cu un cioban ce parea sa aiba stana literalmente la capatul lumii si de la care am reusit sa aflu pe unde mergea poteca, poteca ce s-a dovedit a fi pana la urma surpinzator de prietenoasa pentru bicicleta. Cu ocazia asta cred ca marchez si un first descent caci sunt destul de convins ca nu a ajuns nimeni pana acum pe bicicleta pe acolo.

Mancarea se termina fix cand ajung inapoi la Babarunca si in DN1, e deja ora 6 si eu imi dau seama ca nu am timp sa ma tin de planul initial de traversare a Ciucasului. Incerc totusi o trecere spre Dalghiu prin Poiana Teslei, trecere care esuaeaza lamentabil dupa ce ma invart 20 de minute prin zona incercand sa gasesc crucea albastra. E deja ora 19:00, Ciucasul arata genial in lumina apusului si e timpul sa abandonez aici planurile de traversare.

Intoarcerea in Brasov e in schimb cat se poate de chinuitoare o zi intreaga de aventura a fost prea mult pentru cele cateva batoane pe care le-am luat dupa mine asa ca pe undeva prin Poiana Teslei am dat serios cu capul de zidul energetic, cu momente in care visam doar la cola si la ciocolata si in care orice efort era incredibil de greu. Noroc ca de aici pana in Brasov totul e la vale, inapoi spre orasul in care turistii si localnicii isi incheie activitatile obisnuite de sambata. Atat de aproape, si totusi atat de departe de experienta din timpul zilei.

Raman in schimb planurile pentru a face traversarea cu adevarat epica si de a adauga la lista muntilor Ciucasul si Siriul, poate intr-o alta zi lunga de vara. Si in mod sigur cu mult mai multa mancare dupa mine….

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/1107605179

Deasupra Brasovului, spre Valea Azugii cu un incredibil vant din spate.

Deasupra Brasovului, spre Valea Azugii cu un incredibil vant din spate.

Urcand cu spor pasul Azuga.

Urcand cu spor pasul Azuga.

Piatra Mare dintr-un unghi inedit, din care chiar se vad pietrele din apropierea varfului.

Piatra Mare dintr-un unghi inedit, din care chiar se vad pietrele din apropierea varfului.

In ultimul plan din dreapta se vede Ciucasul, loc in care sa ajung pana seara. In rest pante inierbate numai bune de a scoate suflul din orice ciclist.

In ultimul plan din dreapta se vede Ciucasul, loc in care sa ajung pana seara. In rest pante inierbate numai bune de a scoate suflul din orice ciclist.

Bucegiul si norii purtati de vantul cat se poate de hain.

Bucegiul si norii purtati de vantul cat se poate de hain.

Ridge riding.

Ridge riding.

Plaiuri, plaiuri si iari plaiuri. In departare muntii Grohotis.

Plaiuri, plaiuri si iari plaiuri. In departare muntii Grohotis.

Unghiul pantei si Ciucasul in departare.

Unghiul pantei si Ciucasul in departare.

Sus pe munte s-au facut afinele, si zmeura asa ca in orice tura e acum inainte ar trebui luate in calcul si pauze destul de lungi de cules fructe de padure.

Sus pe munte s-au facut afinele, si zmeura asa ca in orice tura e acum inainte ar trebui luate in calcul si pauze destul de lungi de cules fructe de padure.

Jnepening. Trebuie spus ca nu e absolut nici o placere sa cari bicicleta in spate printre jnepeni intepaciosi. Pe undeva pe Sloreu Marcusanu, in cautarea potecii spre Babarunca.

Jnepening. Trebuie spus ca nu e absolut nici o placere sa cari bicicleta in spate printre jnepeni intepaciosi. Pe undeva pe Sloreu Marcusanu, in cautarea potecii spre Babarunca.

Ciucasul vazut un pic mai de aproape.

Ciucasul vazut un pic mai de aproape.

Pauza de masa, din pacate fara nici un fel de mancare ramasa in traista.

Pauza de masa, din pacate fara nici un fel de mancare ramasa in traista.

Ciucasul atins doar tangential, din Poiana Teslei. Ramane in plan pentru tura urmatoare...

Ciucasul atins doar tangential, din Poiana Teslei. Ramane in plan pentru tura urmatoare…

IMG_20170602_212932

Propark 2017, zimbri, sudoare si aventura prin muntii Stanisoarei

Propark e un concurs aparte. Privind in spate la ultimii doi ani editia din 2015 la care am fost in postura de fotograf clar a ramas extrem de puternic intiparita in memorie. Sunt convins ca la fel se va intampla si cu proparkul de anul acesta, editie la care am calcat in postura de concurent. Ar trebui sa spun de la inceput sa spun ca nu o sa iasa un jurnal ca al lui Suca care si-a jucat extrem de bine rolul de cronicar imortalizand firul intamplarilor din timpul concursului.

Acum un pic de preambul de dinainte de a ajunge la linia de start. Pastila le-am aruncat-o Fodorilor in iarna si aparent a prins destul de repede radacini astfel incat cu putin dupa ce s-au deschis inscrierile si dupa o scurta meditatie asupra numelui ales iata-ne inscrisi sub titulatura “Avenul Piciorul Boului”, numele cel mai putin serios dintre toate ariile protejate din Romania. Iar de la 3 la 4 a fost cale scurta dupa ce Maus a zis da, cu o luna si ceva de inceputul concursului. Cei 4 crai din 4 colturi ale Romaniei, un banatean, o olteanca, un moldovean si o corcitura de muntean cu ardelean.

Saptamanile au trecut, de aberat ne-am aberat in discutii inutile ce puteau fi denumite vag pregatiri pentru concurs si iata-ne in Targu Neamt in ziua de dinainte de start, unii cu emotii, altii dati afara din cazare, altii curiosi de felul in care o sa se inchege echipa dupa mai multe ore de concurs atunci cand lucrurile nu merg conform planului.

Privind in spate sedinta tehnica cred ca se putea rezuma la 4 parti diferite:

Partea 1: A fost odata ca niciodata (pe vremea lui Stefan) un drum intre Mitocul Balan si Hangu, mergeti si vedeti daca reusiti sa-l gasiti.
Partea 2: Padelati pana cand va cad mainile intr-un ritm de sisif pe un lac fara sfarsit
Partea 3: Urcati pe Ceahlau, odata, de doua ori, dupa care datii un pic de ocol
Partea 4: Hai ca stim ca pasul 1 nu v-a iesit, mai bagati o fisa, acum ca sunteti odihniti poate va iese.

Bun, cu sedinta tehnica ascultata fugim inapoi la internetul din Targu Neamt care abia se taraie si care ne intarzie desenarea track-urilor destul de mult in noapte. Desenam, comparam, ne uitam pe harta, timpul trece, imaginile si curbele de nivel se intiparesc in minte si scenariul ideal al concursului e memorat. Stiu foarte bine ca lucrurile nu vor merge conform planului de acasa si aici intervine si partea interesanta care mie imi place: cum te descurci atunci cand lucrurile nu merg conform planului. De aici vine si partea care mi se pare cel mai interesanta, respectiv intrebarea daca voi reusi sau nu sa-i temperez putin pe oameni in momentul in care lucrurile nu merg conform planului. Dar pana la urma asta e si ceea ce face concursul memorabil.

Bun, iata-ne si in fata liniei de start alaturi de multi alti clienti fideli ai acestui gen e concursuri. E in mod egal interesant sa te uiti in jur si sa vezi fete care anul trecut ai fi putut jura ca nu vor mai calca niciodata pe la un concurs de aventura. Selectiva poate sa fie mintea omului…

Punctul nostru forte e clar bicicleta asa ca pornim ca din pusca, probabil spre disperarea unei Elene careia ii ia ceva timp pana cand isi intra in ritm. Cu toate astea trebuie sa profitam la maxim de kilometrii in care putem sa stam in saua bicicletei caci in comparatie cu anii trecuti e destul de putina bicicleta in concurs. CP1 nu vine cu nimic interesant astfel incat continuam rulajul catre Agapia.

CP2
vine cu prima proba speciala, recunoasterea unei case cu elemente traditionale din satul din jurul manastirii Agapia. Avem noroc si nimerim o casa ce e chiar in drum, trecem pe langa toate echipele ce gafaiau la urcare pe pante de 20% si continuam rulajul catre CP3. Pe drum ne gandim sa intrebam localnici din Magazia despre drumul care ar trebui sa mearga catre Hangu. Din 3 surse diferite aflam ca ar trebui sa existe ceva drum, in schimb nu drum pe care s-ar putea merge cu masina. Deocamdata informatiile se potrivesc cu planul de acasa, acela de a ne intoarce inapoi in Magazia si de a incerca sa gasim trecerea din jurul Mitocului Balan.

CP3 vine cu proba de recunoscut flori si frunze. Suntem praf, primim 4 puncte de penalizare si pornim in alergare in SPD-uri pentru a gasi foaia cu codul corespunzator. Dupa 2.4 kilometri de penitenta ne facem un selfie spasit in dreptul foii cu “Am gresit prea multe”. Lucru cam adevarat caci in momentul in care ajungem inapoi in post sosesc val vartej cam toate celelalte echipe urmaritoare.

Stim, am gresit cam multe. Figuri spasite dupa un kilometri si ceva de alergat in SPD-uri.

Stim, am gresit cam multe. Figuri spasite dupa un kilometri si ceva de alergat in SPD-uri.

De aici din nou rulaj, la vale si cu spor pana inapoi in Magazia si de aici pana in Mitocul Balan. Aici din nou pauza de intrebat oamenii stransi la birtul satului, padurari si rudari. Inca mai aveam sperante ca informatiile primite sunt de folos, astfel incat la sfatul unui padurar alegem varianta care suna cel mai bine si prindem drumul forestier de pe Darza, pe unde nu avem nici un track. Toate bune si frumoase, stam pe biciclete pana la 1000 de metri, iar muchia pe care trebuie sa o sarim se ridica abrupt in fata noastra. Urmeaza 100 de metri diferenta de nivel urcati cu bicicleta in carca pana in muchie, moment in care lui Suca ii sare putin capsa si incepe sa boscorodeasca. Pentru ca nu suntem pe nici un track, pentru ca ne asteptam sa stam pe biciclete si pentru ca in muchie nu gasim nici un forestier idilic si pentru ca se astepta ca celelalte echipe sa defileze pe propriile variante alese.

Cam pe aici impreuna decretam impreuna cu Elena ca odata luata o decizie mergem cu ea pana la capat. Fara “Cum ar fi fost daca?”, pentru nu ai cum sa stii “Cum ar fi fost daca?” in timpul concursului. Cam asta a fost si strategia de aici pana la sfarsit, decizii luate repede (uneori cam prea repede) iar odata luate deciziile mers ca tancul in fata. Singurul punct in care ai un fel de confirmare e in momentul in care ajungi in CP-uri iar eu sunt destul de convins de trei lucruri, ca suntem pe muchia pe care trebuie, ca nu avem cum sa ajungem in national si ca vom ajunge inaintea timpului planificat in CP4.

Din muchie ma duc sa vad daca gasesc un forestier ok de coborat in stanga, din pacate nu se vede nimic asa ca pornim pe muchie in directia trackului, cand pe bicle, cand pe langa pana cand dam de mult cautatele fanete. De aici sunt absolut convins ca suntem bine, doar panica oamenilor ca o sa dam in national ramane. Pana acolo mai e o vale si o muchie de sarit, dar e bine ca oamenii se grabesc asa ca gonim la vale printre fanete, pe o coborare care e chiar foarte, foarte faina. Trebuie sa-mi iau un gopro data viitoare pentru a suprinde momente de genul acesta. Singura problema e ca ne facem ca ne noroim ca porcii si ca la un moment dat mi se dejanteaza cauciucul fata, dar peste amandoua trecem cu usurinta.

Spre surpinderea celorlalti chiar ajungem primii in post, ne miscam repede, ne schimbam, mancam si plecam spre caiace inainte sa apara o alta echipa. Suntem bine, ne calmam si ne concentram pe etapa urmatoare. Legam caiacul de canoe si trec eu cu Suca in fata in vreme ce Maus si Elena trec in caiacul din spate. La inceput energie multa dar mergem cam ca pisul boului. Incerc sa corectez cat de cat directia din mers. Pana ne reglam iesim in larg pe un lac imens. Mintea mea refuza sa creada ca oamenii au pus CP-ul acolo unde Maus zice ca e. Nu au cum sa ne puna sa padelam pana la capatul pamantului. Trebuie sa ma opresc pentru a mai uita pe harta desi tot eu am desanat track-ul GPS. Si dai si lupta, si dai si sufera. Mai ales Suca, care tragea serios si care odata la cateva padele isi lovea si cate un deget.

In spate Elena si Maus incearca sa se coordoneze, eu incerc sa tin directie iar in fata Suca ca de obicei sufera. Si totusi suntem bine, poate si pentru ca avand in vedere experienta noastra pe apa mergem totusi in linie dreapta intr-un ritm acceptabil.

La CP5 calcam din nou pe pamant si avem parte de o noua proba speciala cu fete frumoase si cu sarmale ce intra numai bine ca masa de la mijlocul zilei. Iar proba speciala e cu dedicatie, trebuie sa ghicim ingredientele dintr-un sortiment de sarmale. Nu stiu de ce dar nu prea ii vad pe nici unul dintre participantii la concursul asta impaturind cu rabdare sarmale. Maus si Suca sigur nu, Elena mai are ceva experienta si cu toate astea alegem sarmalele ce par sa aiba cele mai putine ingrediente, cele cu urda. Disecam, deliberam si degustam si pana la urma tot ratam 3 ingrediente. Ar fi fost doar doua daca n-ar fi fost o iarba de care n-am auzit pana acum, “Hazmatuchi” care parea sa-si fi scos capsorul din una dintre sarmale.

De aici intr-un mod ciudat scadem ritmul, chiar daca atunci cand ajungem inapoi la caiace dam peste echipa clujenilor care e in urmarire si care pare sa sa se priceapa pe apa mai bine decat ne pricepem noi. Ne asteptam sa vina dupa noi Grindul sau Vulcanii Noroiosi dar clujenii au mers pana acum foarte, foarte bine. Cred ca din cauza asta ne-am si calmat, pentru ca ne asteptam ca altcineva sa fie in urmarire.

Pana la CP6 e cale lunga. De data asta am incredere in trackul desenat de acasa, stiu ca sosirea e la cucurigu asa ca ne asezam linistiti la drum. Mai putin Suca, care a obosit in fata si care clacheaza nervos dupa ce isi loveste degetele de cateva ori la rand. Facem schimb, trece Maus in fata, Galatean cu Dunare in spatele curtii dar care nu a mai fost niciodata pana acum in caiac. Unde nu are experienta compenseaza prin forta asa ca dupa ceva indicatii si dupa o scurta perioada de calibrare suntem din nou bine si tinem azimutul luptand impotriva unui vand si a unor valuri destul de serioase. Nimeni nu mai comenteaza, noi in fata suntem obositi de atat padelat, in spate Elena si Suca cred ca s-au facut una cu bancheta canoei. In cele din urma il zarim pe Adi Ber si galerie copiilor care fac valuri pe margine, moralul e din nou la cote ridicate. In zare se vede echipa urmaritoare, soarele e aproape la apus si totusi noi parca nu ne grabim prea tare, chiar daca trekkingul nu e deloc punctul nostru forte.

In schimb pe masura ce panta se inaspreste ritmul creste in intensitate. Imi place ca am scapat de caldura si de transpiratie, imi place adierea rece a vantului de munte si culorile apusului. In schimb cu pozele e foarte complicat, pentru a putea sa fac poze ar trebui sa fiu cam cu 10% peste oameni la fitness pentru a putea fugi inainte si pentru a cauta o incadrare cat de cat ok. Si in conditiile in care mai sunt si alte lucrurui de facut pe langa chiar nu mai e loc de prea multe poze. Maus in schimb rupe la urcare si imi confirma teoria ca la urcare muschii folositi sunt cam aceasi ca si la bicicleta iar plamanii si inima conteaza cel mai mult.

La CP7 vine pauza de imbracare si pregatire pentru rapel si pentru cele 21 de minute de penalizare de la rapel. A urmat probabil unul din cele mai faine momente din concurs. De fapt aici nici nu mai sunt sigur ca eram in concurs iar momentele de pauza dintre rapele, pauza de dupa rapel si povestile cu Smendre, Screech si Oana ne-au facut sa uitam ca abia eram la jumatatea traseului.

Apusul de la Dochia, infofoliti in drum spre punctul de rapel.

Apusul de la Dochia, infofoliti in drum spre punctul de rapel.

Asteptand randul la rapel.

Asteptand randul la rapel.

Trece si momentul romantic, se lasa si noaptea si noi trebuie sa ne asternem din nou la drum, catre CP8 si catre Poiana Varatec. Ritmul e constant, oamenii inca nu sunt obositi si inca vorbim vrute si nevrute pentru a ajuta timpul sa se scurga mai repede. Dupa Poiana Varatec suntem asteptati de voluntari cu prajitura cu mere si cu cafea, la 12 noaptea, combinatia perfecta pentru a ne pregati pentru urmatoarea urcare la Dochia. Urcare care merge si ea din fericire nesperat de bine astfel incat in curand suntem din nou la Dochia, la CP10 in fata unei noi probe speciale. Aici din nou strategie ce a constant in asezarea probelor la masa in care se puneau intrebarile si in folosirea lui Maus pe post de generator de numere random. Partea a doua a functionat mai greu la inceput (“Zi ma maus un numar” “Da de ce?” “Zi un numar” …. pauza) dar dupa ce s-a pornit Maus a nimerit doar intrebari usoare. Iar daca va mai intreaba cineva suprafata impadurita a Romaniei ar fi de 80 la suta daca nu ar fi nici un fel de interventie umana.

E deja 1 si ceva noaptea cand ne indreptam spre Duruitoarea iar dupa o coborare destul de brutala incepe sa se simta tensiunea in cvadricepsi. Pana la Fantanele oamenii au inceput sa doarma pe ei, a trecut si efectul cafelei, nici cola nu mai e ce a fost, tentativa mea de a lega conversatii se loveste de balmajeli incoerente astfel incat inaintam in tacere catre CP12.

De aici incepe aventura la trekking, respectiv cele doua scurtaturi pe care le-am desenat cu o seara inainte care ar trebui sa ne scuteasca de o ora si ceva de mers pe forestier. Toate bune si frumoase doar ca poteca de pe harta lipseste in teren, afara e inca noapte si oamenii sunt cat se poate de reticenti de a o lua-o de nebuni prin padure. Argumentele si curbele de nivel par sa esueze asa ca merg inainte cu convingerea ca pot sa-i scot la lumina. Maus se activeaza si cauta variante mai ok de intiantat prin padurea din fata, Elena si Suca ne urmeaza in spate si incet dar sigur nimerim muchia pe care planuiam sa ajungem si o serie de forestiere domoale ne scot la timp in soseaua ce inconjoara Ceahlau.

De aici in schimb somnul ii loveste pe oameni in moalele capului, s-a terminat si adrenalina de la scurtatura si mergem ca teleghidati pe sosea catre scurtatura de pe piciorul Ciribuc. Intre timp rasare si soarele, Ceahlau se ridica deasupra noastra cu un cer albastru in fundal si noi incercam sa gasim scurtatura printr-un schit inca adormit. Sub noi lacul de la Izvorul muntelui e complet acoperit de ceata si ne imaginam deja imaginea unui caiac inaintand prin ceata pe o oglinda de apa nemiscata, fara nici un fel de azimut. Scurtatura in schimb se dovedeste a fi fix ceea ce trebuie, salbatica frumoasa si mai scurta cu cativa kilometri buni.

Echipa adormita, in drum spre o noua scurtatura.

Echipa adormita, in drum spre o noua scurtatura.

Zori de zi, pe scurtatura spre Izvorul Alb.

Zori de zi, pe scurtatura spre Izvorul Alb.

Cand intram in Izvorul Alba Elena verifica clasamentul online peste care nu am aruncat nici o privire pana acum si afla ca in spate sunt clujenii la nici o ora. Si cum stim ca de la Fantanele am dormit la propriu pe noi ne activam in cel mai serios mod cu putinta. E ca si cum am fi luat din nou startul, noaptea nedormita a ramas undeva mult in spate iar noi alergam cu spor prin roua diminetii catre caiace. Ne miscam expeditiv si in cateva minute ne asternem din nou la drum, tot eu cu Maus in caiacul din fata, avand ca azimut un golf la 10 kilometri distanta.

Intoarcerea pe caiace catre Hangu a fost de un sadism maxim, poate si pentru ca vedeai de la inceput unde trebuie sa ajungi. Si dai si vasleste si dupa o jumatate de ora golful era tot la cucurigu. Si dai si valseste si tot la cucurigu. Era greu sa-ti dai seama daca chiar te misti sau daca mergi pe o banda rulanta ce se desfasoara la infinit. Asa ca dai si vasleste, dai si vasleste, dai si vasleste. Cu moralul la minim intram in golful destinatie, parcam caiacele si atat eu si maus descoperim ca cele doua ore petrecute cu partea inferioara nemiscata ne-au transformat in doi robotei. Sontac, sontac incercam sa tinem pasul cu Elena si cu Suca care par mult mai dezmortiti. In cele din urma sangele se pune in miscare si ajungem inapoi in sala de sport.

In CP14 din nou o pauza cat se poate de scurta cu cola, clatite cu ciocolata si fineti, sandwich-uri si inca un schimb de haine. Pana acum am mers doar cu mancare, cola si batoane cu cereale in schimb toate sunt cam pe terminate asa ca probabil pe ultima bucata o sa ma astepte si ceva geluri.

Plecam din CP cu aceasi teroare de a nu a ajunge cumva in drumul national. Maus rezolva problema si ia bicicleta in spate pe cel mai pieptis si mocirlos drum de vaci care pleca din Hangu. Macar merge in directia buna si macar o sa ajungem mai repede sus. Suca e pe punctul de a boscorodi, Elena strange din dinti si in scurt timp iesim la liman si putem sa ne urcam pe biciclete. Iar de aici incolo a intervenit antrenamentul. Sincer, fara falsa modestie dupa ce am terminat carry bike-ul cam toti am stat pe bicicleta aproape tot drumul pana in Poiana Larga, atat la urcare si la coborare. Aici se aduna plamanii, picioarele si toate orele petrecute in saua bicicletei. Fara ele nu s-ar fi putut asa ceva.

Tot legat de nivelul fizic cred ca am fost cea mai echilibrata echipa din punct de vedere fizic. Fiecare din noi aveam in punctul acesta suficiente rezerve iar Elena a mers magistral pe aici. Si Maus si eu ne intrebam ce a mancat, raspunsul fiind probabil cateva geluri. Cert e ca Elena dupa 20 si ceva de ore merge mai bine decat multi baieti bine antrenati pe care ii stiu, printre care si Suca. Respect.

Inapoi in CP16 avem deja un avans considerabil, facem din nou alimentarea la sala de sport si pornim mai departe catre CP17, respectiv la cautarea drumului lui Stefan.

Cred ca aici a fost si capcana concursului, mental te vedeai ca ajuns la finish cu doar in CP de bifat si cu 50 si ceva de kilometri de bicla. Practic noi am facut aproape 5 ore de aici, am avut parte din plin de bucati de balaureala. Iar lucrurile sunt convins ca s-au complicat si mai mult atunci cand a intervenit si mai multa oboseala si atunci cand s-a lasat noaptea.

Bun, inapoi la cautarea lui drumului lui Stefan planul la plecarea din CP era simplu, tinem trackul oriunde ne-ar duce. Doar ca si data aceasta ajungem din pacate tot la intrebarea localnicilor dupa ce apucam din greseala un forestier inselator. Cam pe aici m-am convins ca treaba e cam la noroc cu recomandarile localnicilor. Poti avea noroc sa dai peste cineva care stie ce vorbeste, sau poti sa dai peste cineva care desi e binevoitor ori e prea curios de soarta ta ori nu a calcat niciodata prea departe de spatele curtii. Peste combinatia din ultimele doua dam atunci cand intram in schimb pentru a intreba de o varianta care merge spre Mitocul Balan. Localnicul ca nu exista asa ceva, ca nu se poate, ca nu merge pana cand pomeneste un drum pe care era deasupra noastra si pe care mergea si track-ul nostru. Pana la urma pentru ca nu mai scapam de tirada de intrebari plecam parasim discutia in aceasi faza cu “Nu este posibil” si ne urmam linistit trackul si drumul.

Drum care continua destul de mult, care chiar are si ceva terasament si parapeti si care ne urca pana la 1000 si ceva de metri. De aici in schimb incepe din nou aventura caci drumul se pierde intr-o incregatura de forestiere care mai de care mai parasite si abandonate. Pana la urma reusim sa-l alegem pe cel care coboara pe muchia care merge spre Mitocul Balan si ne punem pe coborat pana cand track-ul coteste de nebun prin padure. Cautam pret de cateva minute dupa care decretam ca drumul lui Stefan a fost demult inghit de padure si tinem in continuare muchia.

Au fost locuri in care a fost faina si coborarea, aici prin luminisuri salbataice napadite de iarba, in drum spre CP17.

Au fost locuri in care a fost faina si coborarea, aici prin luminisuri salbataice napadite de iarba, in drum spre CP17.

Toate bune si frumoase pana cand se instaleaza din nou panica ca ne departam de CP si de track. Suca porneste de nebun din padure si orice incercare de a-i calma pe oameni esueaza lamentabil. Au intrat din nou in modul in care isi imagineaza ca echipele adversa pedaleaza la trena cu 40 la ora pe un asfalt perfect spre Mitocul Balan. Asa ca si eu si Elena incercam sa-i urmam, inaintand ca tancul rusesc pe o coborare ce se dovedeste a fi cat de cat decenta pana la urma. Pe principiul nu conteaza daca suntem in boscheti daca iesim cat de cat repede acolo.

Urmeaza si ultimul CP, cu ghicirea rahatului de Zimbru. Dupa o scurta emotie in care toti credeam ca Elena chiar avea sa incerce sa gaseasca rasina si vlastarii cu ajutorul papilelor gustative reusesc cu o deductie anormal de logica la ora asta din concurs sa nimeresc rahatul cu pricina.

Si din nou ne vedem ca ajunsi la finish,mai e o singura muchie e sarit si mai putin de 15 kilometri pana acolo. Singura problema e ca muchia e acoperata de lastari tineri care vor sa ne fure bicicletele pe care le caram pe umeri. Dar noi nu si nu, luptam cu ei si biruim iesind in cele din urma in muchie. Aici deastru, urzici si si mai multa padure tanara pe unde ar fi trebuit sa fie padurea. Din nou, sunt momente in care nu conteaza decizia situatia si trebuie sa incerci sa gasesti doar cea mai buna cale iesire de acolo. In departare se vede o padure batrana spre care luam azimutul in speranta de a scapa de lastaris si de urzici. Maus e in fata despicand lanul de urzici in doua, Elena e pe punctul de a comenta iar eu sunt destul de convins ca o sa reusim sa ne dam jos de aici cum trebuie. Maus gaseste un drum mai liber de cazaturi si urmandu-i strigatul de lupta mai avem parte de o coborare chiar ok, ajungand in doi timpi si trei miscari in forestier.

Aici soc, groaza si dezorientare in vreme ce pedalam la vale. Maus zice ca mai e putin pana la Agapia. Doar ca locurile nu prea seamana. Iar de la Agapia ar mai fi ceva e urcat. Maus e convins ca e pe aici, doar ca Agapia nu e Agapia. Tinem track-ul si ajungem in locul in care incepe urcarea spre Sihla. Si brusc ne calmam, nu mai e nimic de tras, nici o urcare, doar 7 kilometri de defilare la vale pana la sosire. Clar urmatoarea data nu mai plec la drum fara gps pe bicicleta, orientarea rapida cu telefonul si cu harta e din pacate imposibila la ritmul la care ne-am miscat noi.

Urmeaza linia de finish, imbratisari, bucuria ca s-a terminat, papricas de cartofi, multa socializare, multe povesti cei din ceelalte echipe si mult somn, dulce somn. Trackul, datele si detaliile tehnice pot fi vazute aici: https://www.strava.com/activities/1021088276 (via Maus).

Ce ramane dupa pe langa lungul sir de amintiri din timpul concursului? Poate in primul rand o incredere care e foarte greu de cladit atat de repede in alt context. Increderea ca indiferent de cat de belita e treaba poti sa bazezi pe cei din echipa. Increderea ca poti sa mergi pe convingerea lui Maus ca e bine sa mergem spre Agapia chiar daca Agapia nu e Agapia. Increderea ca atunci cand Suca se pune pe boscorodit o sa-i treaca in scurt timp. Increderea ca Elena o mearga ca un baiat si ca o sa ne suporte pana la sfarsit. Increderea ca atunci cand aleg o scurtatura printr-o padure nepatrunsa in mijlocul noptii o sa reusesc sa o scot pana la capat. Increderea ca si atunci cand se iau decizii proaste vei reusi sa o scoti la lumina. Iar cu increderea asta as merge cu oamenii acestia pana la capatul lumii.

Familia din spatele proparkului.

Familia din spatele proparkului.

La final de concurs.

La final de concurs.

IMG_20170604_123816.jpg

DSC_1423

Platoul Bedeleu, Cheia si Poiana Ascunsa, pedaland printre catune uitate de timp.

Lumina ma trezeste insa o ignor, tragand bandana pe ochi. Pare ca nimeni nu misca in front, asa ca mai fur niste dulci zeci de minute de somn. Soarele nu ne-a gasit inca pe noi cei din hamace, dar oricat am vrea sa amanam momentul, in fata ne sta o zi lunga si e bine sa plecam devreme. Impachetam, micul dejun e relativ frugal si usurati de greutate pornim sa impingem bicicletele la deal. Trebuie sa iesim practic de pe valea pe care ne aflam si drumul degradat, partial noroios si cu panta mare nu ne lasa alternative. Dimineata push bike, la pranz carry bike, seara tot push bike. Asta o sa fie o zi lunga, cu kilometri putini. Dar de calitate.

Iesim in platoul Bedeleu printr-o sa verde, plina de flori, flancata pe una din margini de o liziera de padure. Asta era locul perfect de bivuac, dar nu aveam nicio sansa sa ajungem aici aseara. Ne multumim cu perspectivele pe care ni le ofera acum, pe ziua, si luam sub roti drumul innierbat de pe platou. Cand si cand cate un marcaj, un stalp ca reper si GPSul, insotitor fidel si tacut, prieten de nadejde si legatura noastra dintre planurile de acasa si realizarile de la fata locului. Pe alocuri drumul devine poteca, chiar un single trail care ii pune la grea incercare nervii lui Cristi, surprins putin de tehnicitatea si angajamentul cerut de ziua de azi. E greu de explicat de ce asa si nu pe drumuri ocolite, de ce se merita un push bike pentru o coborare faina, insa nu ma chinuiesc prea tare sa o fac. Fiecare trebuie sa se convinga singur, stiu bine cat poate Cristi si piticii sunt doar in capul lui.

Inainte de coborarea spre Bradesti impartim si ultimele doua branzoaice si o jumatate de salam de biscuiti si cu rezervele pe zero, ne dam la vale. Coborarea e si ea single trail initial, apoi drum spre Valea Poienii, un catun suspendat intre cer si pamant. Fanare, cateva case, vaci pascand molcom, drum prafuit la care nu a ajuns niciodata asfaltul si o batrana ce culege flori. Are deja un buchetel strans si acum le alege doar pe cele care ii fac cu ochiul, fara graba, cu pasul domol si gandurile departe. Mi-ar placea sa stiu la ce ii fuge mintea acum si ceva din modul in care merge, isi tine spatele si capul imi sugereaza ca nu la treburile de zi cu zi, ci la ani trecuti, cand fata mare fiind, culegea flori pe aceasi margine de drum in acelasi sat inghetat in timp, poate doar ceva mai animat, caci pare ca si satul a imbatranit impreuna cu putinii oameni ramasi pe langa gospodarii. Ne salutam cu gand bun, intrebam de drumul pana in Bradesti si de magazin.

Vestile sunt incurajatoare si lasam Valea Poienii in urma pentru o scurta urcare ce ne conduce in centrul Bradestiului. E mult spus sat. O adunatura de case, o cutie postala si un indicator turistic. Atat. Magazinul e inchis, asa ca Radu pleaca in cautarea propietarului. Pana se intoarce Radu, inspectam toate usile si ferestrele si golul de foame din stomac devine mai mare caci magazinul pare rupt din stepa mongola…Cateva conserve anemice, niste pufuleti si multe lazi de bere constituie intreaga oferta, asa cum se vede ea de afara. Nici cand intru in interior nu e mai bine si impreuna cu Radu incerc sa gasesc niste combinatii de mancare pentru o masa de pranz care sa ne domoleasca foamea, mai ales ca nici micul dejun nu a fost cine stie ce festin: conserva de carne, ciuperci la borcan, conserva de peste si biscuiti la 20 de bani bucata. Si din nou ne scoate painea mare si buna. Pregetam la pauza de panz urmarind cu privirile si ingrijorare crescanda norii care se tot aduna in jurul nostru, dar stim ca nu e rost de stat. Trebuie sa ajungem astazi in Intregalde si sa mai adaugam ceva kilometri la bilantul anemic de pana acum. Eu si Radu privim cu maxim interes bucata ce ne sta in fata, cu coborarea in satul parasit Cheia si apoi urcarea din nou pe dealuri. Se anunta MTB adevarat. Tineti aproape.

Incepem cu o coborare cu de toate spre Cheia. Fanete, poteca lata prin padure, putin noroi si multe treceri ale apei, cand pe pietre, cand pe punti din cate un bustean cioplit. Uneori fara balustrada, la simtul echilibrului propriu. Ploaia ne da tarcoale, dar la cate salase sunt pe aici, avem unde sa ne adapostim. E incorect sa le spun salase, caci aici, pana acum 50 de ani, intr-o casa cu o singura camera si acoperis de fan locuia o familie intreaga. La una din primele case, o casa mare cu gospodarie inchegata, ce tradeaza buna starea de odinioara, printre gard se zareste o batrana (tanti Laurica ???). Usor grea de urechi, priveste cu ochii pierduti in ceea ce era odata. Parca citesc in trupul ei durerea a ceea ce nu mai e, pustiul din sat si linistea mormantala din viata. Toate s-au dus, toate s-au imprastiat, pe toate le inghite usor pamantul, asa cum vom vedea si maine.

In timpul zilei m-am tot gandit si catunul asta imi parea de necuprins cu mintea mea de orasean. Nu puteam sa imi dau seama ce i-a determinat pe oameni sa se stabileasca pe termen lung aici. Cheia e in fundul pamantului si la capatul lumii dupa toate standardele. Catunele din Cernei sunt de-a dreptul la sosea daca e sa ne gandim ca in 50 de minute esti in Valea Cernei si de acolo, pe asfalt in Baile Herculane. Aici in schimb, 3 poteci de picior te scot dupa o ora jumate la 2 drumuri de pamant, in 3 sate (Bradesti, Intergalde si la Manastire la Ramet) locuri aflate ele insele la capat de lume. Revenind acasa si citind putin am descoperit ca in urma cu 50 de ani locuiau in Cheia 50-60 de familii. O serie de mori de apa si cresterea animalelor le asigurau oamenilor veniturile necesare traiului de zi cu zi.

Cu toata imaginatia de care dispun nu pot da viata satulului asta. Nu il pot vedea cu ochii mintii animat, vesel, plin, ci doar tacut, izolat, retras, asa cum l-am cunoscut acum multi ani cand am ajuns prima data pe aici prin Cheile Rametului. Si toti Apusenii se golesc usor, usor. O analiza a Directiei de Statisica Alba arata ca in judet sunt 10 localitati care nu mai au niciun locuitor de ani de zile si alte 30 de localitati cu mai putin de 10 locuitori permanenti, Iar tendinta e clara in intreg judetul: in 20 de ani, Alba va pierde datorita sporului negativ si dezvoltarii economice deficitare aproximativ 62.000 de locuitori.. Nu am idee daca Gabriel Suliman, omul care a dus downshiftingul mai jos decat m-as fi putut gandi vreodata ar putea face o diferenta aici, dar povestea lui merita fara indoiala urmarita. Iar daca vara ce vine vreti sa imbinati utilul cu relaxarea, aruncati o privire peste activitatile de voluntariat pe care le propun oamenii.

Dupa ce traversam apa Rametului incepem un pushbike lung spre Dealul Geoagiului. Sa fi fost 45 de minute de efort si sudoare, dar macar avem parte apoi de o coborare lunga pana in Intregalde. Aici ajungem odata cu soarele si nu ne oprim decat la magazinul din centrul satului, magazin in care intram de mai multe ori, pentru bere, mancarea de la ora 18.00, cumparaturi de seara, provizii suplimentare etc. Nu am facut foamea, dar nici indestulati nu ne-am simtit pana acum, asa ca avem de gand sa corectam aceasa deficienta in seara asta. Initial Cristi si Octavian se cam codeau la masa, ce e drept nici borcanul cu mancare de fasole nu era vreo delicatesa, dar le-am zis sa puna mana sa manance, ca mai dureaza pana la masa de seara, mai si pedalam ceva si vorba aia, ce-i in mana, nu-i minciuna, ia si baga in stomac :).

Dupa ce am rezolvat toate treburile administrative ne continuam dupa-amiaza pedaland pe un drum bun spre Negrilesti. Suntem fortati de imprejuari sa ne reconfiguram tura si in loc sa cotim spre vest, spre Rosia Montana, trebuie sa gasim o cale spre est, care sa ne scoata inapoi in zona cu Teius-Aiud. Exista, evident, o cale directa (drumul ce vine in Intregalde) dar nimeni nu vrea asta). Toti mai vrem putin aventura si maine. Cu ajutorul hartii ne facem un plan: cumva, nu stim cum, dar sigur se poate sa ajungem la Iezerul Ighiel si de acolo treaba e simpla ca lumina zilei: drum forestier, asfalt prin sat, asfalt si mai bun, sat si mai mare, pana in drumul national. Ar fi si un marcaj: cruce galbena ce ne va duce acolo la nevoie. Marcajul paraseste satul dar continua pe drum bun spre Negrilesti. Da, satul ala cu Poiana cu Narcise din Valea Negrilesei. Nu avem treaba cu asta, norocul nostru, caci la vremea asta arata cam asa.

Noi vrem sa ajungem in Platoul Ciumerna (aparent Ciumerna nu e un toponim legat exclusiv de Muntii Cernei), dar oamenii din sat ne sfatuiesc sa mergem spre Poiana Ascunsa si sa innoptam acolo. Poiana asta Ascunsa revine obsesiv in recomandarile satenilor la ale caror porti am batut rand pe rand cautand branza de vanzare, poate slana (d-asta nu am gasit) si palinca. Gasirea unui bot de branza a fost o aventura in sine si din recomandare in recomandare, mai incurcand casele, trecand pe la crescatori de capre, o familie careia ii intarcase vaca si in final la o gospodarie care avea o stana mai sus pe munte am gasit o bucata de branza proaspata, nesarata, fara apa, pe la 2 kilograme din care am mancat cu pofta 2 zile la rand. Branza a fost deci primul trofeu al serii, si i-a apartinut echipei Vali-Mike, baietii s-au ocupat mai departe de palinca pentru seara de la barul comunal (buna, aromata, am baut chiar si eu) si ultimul hop de trecut era locul in care urma sa innoptam caci era deja ora 20.20 si noi tot nehotarati eram. Ultimul om peste care ne dam si care cara o butelie ne incurajeaza si ne zice sa o luam spre Poiana Ascunsa, caci in 45 de minute ajungem. Stiu eu ca la muntenii astia 45 de minute pot sa fie si 90, dar prea multe optiuni nu avem si speram cumva ca odata ce ne ridicam deasupra vaii sa gasim un loc bun pe unul din versanti. Preferabil cu un acoperis deasupra capului caci se stang nori de ploaie din ce in ce mai grosi si chiar si eu si Radu, care suntem in general optimisti, suntem de parerea ca nu prea merge sub cerul liber in seara asta. Trebuie oricum sa mai castigam putina altitudine caci aici e foarte multa umezeala si probabil ca se va lasa si frig peste noapte. Ploaia ar fi doar bonus in fundul asta de vale.

Cele 45 de minute promise debuteaza in forta, cu un push bike spre un drum ce merge de-a coasta dealului. Dam peste un adapost nou nout ce seamana cu un viitor grajd de cai si il retinem ca varianta de rezerva daca nu gasim nimic in mult promisa Poiana Ascunsa. E adevarata ca numele asta creeaza cat ai clipi o usoara fascinatie si o mare curiozitate si deja imaginatia plasmuieste o poienita inconjurata pe toate partile de padure, linistita, departe de zgomotele satului, cu plapuma neagra a cerului deasupra capului. Drumul pe care intram urca in continuare si nu as avea o problema cu asta, daca noaptea nu ne-ar sufla in ceafa. Si ploaia. La o ultima curba, cand imi pierdusem deja rabdarea las bicicleta si ma duc pe jos sa imi fac o idee cat se mai joaca drumul asta cu nervii nostri. Radu ramane in urma. Baietii sunt mai in spate. Discutasem deja cu Radu si stabilisem ca nu ne putem asuma riscul unei nopti sub cerul liber si cu norii astia de ploaie ce stau la panda, daca nu gasim niciun acoperis in poiana, va trebui sa ne intoarcem la adapostul de cai. Nu vreau sa ma gandesc ce fete ar face baietii la varianta asta. Urc hotarata, de parca hotararea mea ar putea schimba cu ceva locul poienii sau adaposturile de acolo, insa dupa vorba ca celor indraznesti norocul le surade mereu, ochii descopera cu usurinta un jgheab promitator pentru spalat si apoi un acoperis. Poiana e asa cum mi-am imaginat-o. Nu am timp sa ma duc sa investighez adapostul dar de departe acoperisul pare bunicel si sunt convinsa ca o sa putem improviza ceva la nevoie. Asa ca plec in alergare usoara sa le duc vestile bune baietilor. Toata lumea e multumita de locul de innoptat si cat desfac baietii bagajele ma duc cu bicicleta sa inspectez si alte 2 adaposturi vizibile in poiana si pana la urma il alegem pe cel mai indepartat, in fapt o stana care ofera o veranda numai buna, cu acoperis bun, curata, unde fie ne putem intinde hamacele cu mici inginerii, fie pur si simplu ne intindem saltelutele pe podeaua de lemn. Primii stropi de ploaie ne gasesc la spalatoare, dar deja nu mai conteaza. Seara asta se anunta buna. Doar focul o sa fie sarit, insa compensam cu masa gustoasa formata din branza mult cautata, rosii, castraveti, ceapa, palinca, niste cornulete cu gem si multa voie buna. Baietii organizeaza putin hamacele si suntem gata de somn cu ultimii picuri ai ploii cazand pe streasina. Peste noapte norii aveau sa se risipeasca si sentimentul de a te gasi la adapost, cu prietenii aproape, privind cerul instelat dintr-un hamac ce se leagana usor e nepretuit.

Traseu aproximativ: deasupra satului Coltesti- Platoul Bedeleu- Bradesti-Cheia-Dealul Geoagiului- Intregalde-Negrilesti- Poiana Ascunsa

Date si track aici.

Text Mihaela.

Dimineata incepe cu o urcare cat se poate de brutala spre platoul Bedeleu.

Dimineata incepe cu o urcare cat se poate de brutala spre platoul Bedeleu.

Verdele primaverii si speranta ca nu va trebui sa urcam pieptis pe drumul din imagine.

Verdele primaverii si speranta ca nu va trebui sa urcam pieptis pe drumul din imagine.

Odihna la umbra, pe single-trail-urile de pe platoul Bedeleu.

Odihna la umbra, pe single-trail-urile de pe platoul Bedeleu.

Coborarea spre Valea Poienii, cu poteci faine, single trail si din pacate si cu ceva maracini.

Coborarea spre Valea Poienii, cu poteci faine, single trail si din pacate si cu ceva maracini.

Single trail de apuseni.

Single trail de apuseni.

Valea Poienii si sure traditionale.

Valea Poienii si sure traditionale.

De-ale apusenilor.

De-ale apusenilor.

DSC_1332.jpg

Fereastra catre trecut, in ceea ce e probabil fosta scoala din Valea Poienii.

Fereastra catre trecut, in ceea ce e probabil fosta scoala din Valea Poienii.

Tot la vale pana in Cheia.

Tot la vale pana in Cheia.

Pedaland prin verdele crud al padurilor.

Pedaland prin verdele crud al padurilor.

Single-trail de Apuseni.

Single-trail de Apuseni.

DSC_1378.jpg

Apropiere de catunul Cheia.

Apropiere de catunul Cheia.

Iz de Apuseni.

Iz de Apuseni.

Mai trecem si mici paraie.

Mai trecem si mici paraie.

Fiorosul.

Fiorosul.

In perioada asta Apuseniul miroase. Complet diferit fata de india, a proaspat, a liliac, a lamaita, a salcam inflorit, a padure umeda si a pamant reavan.

In perioada asta Apuseniul miroase. Complet diferit fata de india, a proaspat, a liliac, a lamaita, a salcam inflorit, a padure umeda si a pamant reavan.

Moment de odihna pe urcarea spre dealul Geoagiului.

Moment de odihna pe urcarea spre dealul Geoagiului.

Spiritul Apusenilor, fanare, poteci, biciclete si voie buna.

Spiritul Apusenilor, fanare, poteci, biciclete si voie buna.

Pedaland cu spor spre Negrilesti.

Pedaland cu spor spre Negrilesti.

DSC_1449.jpg

Ultimul push-bike al zilei, catre Poiana Ascunsa.

Ultimul push-bike al zilei, catre Poiana Ascunsa.

Into the wild, si prima varianta a adapostului pentru o seara ce se anunta ploioasa.

Into the wild, si prima varianta a adapostului pentru o seara ce se anunta ploioasa.

Singuri in Poiana Ascunsa.

Singuri in Poiana Ascunsa.

Oboseala de la sfarsitul zilei, impreuna cu ultimele raze de lumina.

Oboseala de la sfarsitul zilei, impreuna cu ultimele raze de lumina.

Mike intorcandu-se din cercetare cu vesti de o stana care arata mult mai bine.

Mike intorcandu-se din cercetare cu vesti de o stana care arata mult mai bine.

Spalatacirea de seara, inainte de primii stropi de ploaie.

Spalatacirea de seara, inainte de primii stropi de ploaie.

DSC_1198

Trascau + Bikepacking= Aventura (Piatra Secuiului)

Vineri: Aiud- Podeni- Piatra Secuiului-Coltesti

In weekend-ul acesta au fost o multime de concursuri: Prima Evadare, Cozia MTB, Transilvania 100 K etc, insa nu as fi dat pentru nimic tura faina, facuta alaturi de prieteni dragi, prin munti prin care nu am mai ajuns de ani de zile. Febra concursurilor a trecut pentru mine de multa vreme. Acum altfel suna planurile care imi aprind imaginatia. Trairile de la un maraton sunt fara indoiala intense, insa ele dureaza 4-6 ore si se amesteca peste timp pana cand mai raman in urma doar franturi. Cu greu mai pot delimita un Ecomarathon de cel din anul urmator. Insa tura epica din Fagaras facuta in 2015 cu Doru, Dani si Radu imi este clara in minte zi dupa zi si a constituit un punct de cotitura in relatia noastra cu bicicleta si cu timpul petrecut in sa. De atunci cautam, desenam, ne rafinam bagajul si echipamentul, iar planurile se indreapta spre ture de MTB prin munti adevarati. Pe poteci, cu push si carry bike, cu coborari faine si urcari provocatoare. Locuri faine, masive noi, rasarituri si apusuri, simplitate, minalism, repede si usor. Si bucurie, pe care daca poti sa o imparti cu prietenii e cu atat mai mare.

Cand am lansat ideea unei ture in Trascau (nici macar nu a fost idee, a fost mai degraba informare) nu ma asteptam sa raspunda nimeni, avand in vedere ca a fost anunatata oarecum de pe o zi pe alta, insa in mod surpinzator, sambata pe la ora 11.30 plecam din Aiud 5 oameni pe 5 biciclete. Unii mai crispati, altii mai relaxati, privind curiosi, tematori, increzatori la cele 3 zile ce ne stateau in fata. Un mix de sentimente caracteriza grupul nostru, dar cu totii stiam ca vom avea parte de trei zile pline. Cu incertitudini, cu transpiratie, cu dormit sub cerul liber, cu sate uitate de lume si cu noi, invartind mereu cate o pedala.

De planificarea turei s-a ocupat Radu si Strava heat map ne promitea off-road inca de la iesirea din localitate. O urcare cinstita de 120 de metri printr-o padure de salcam ce indulceste parca panta venita prea devreme in economia turei. Dupa marcajele ramase pe ici- pe colo, as zice ca am folosit acelasi drum pe care s-a alergat si la Aiud Maraton. Iesim curand intr-o miriste si continuam legat pe dealuri, cu ceva spor, urmand o retea de drumuri ce mergea paralel cu asfaltul ce strabate Cheile Valisoarei si iese la Rametea. Au trecut ceva ani de cand nu am mai ajuns prin locurile astea si ma bucur ca mutarea la Brasov le-a adus cumva, macar psihologic, mai aproape.

Moralul este sus, pedalam cu spor in ciuda caldurii, soarelui de inceput de vara si mustelor ce ne urmeaza ca un alai. Fiecare cu roiul lui, de care scapam aparent pe scurtele coborari ca sa fim prinsi din urma pe urcari. E bine ca nu a mai plouat de ceva vreme in zona, caci drumul este de pamant si are potential sa genereze un noroi cleios si nefast care sa ne faca viata grea. Doar apa din bidoane se termina in mod accelerat si perspectiva de a cobori in Podeni ne bucura pe toti. Podeni si Coltesti sunt cele doua sate prin care vom trece astazi si este deci imperios necesar sa oprim in fiecare dintre ele pentru masa, rezerve, apa, bere si tot ce ne mai doreste sufletul (si evident se si gaseste la magazinul satesc). Degeaba visezi tu la o ceafa la gratar, daca pe rafturi gasesti maxim o conserva de carne de porc. Uneori nici atat, sau poate magazinul e inchis, insa nici macar asta nu constituie o problema caci un biciclist infometat si insetat, in fata caruia sta o urcare pe Piatra Secuiului, e in stare sa intoarca satul cu fundul in sus pana il gaseste pe omul cu magazinul. Iar daca sunt 5 biciclisti si nu unul, va dati seama ce iese. Din fericire nu a fost cazul (inca) pentru ca desi magazinul era inchis, doamna era in zona. Sub umbrar asternem masa mare cu rosii, peste, zacusa, paine, dulciuri si bere si ne incarcam bateriile pentru partea a doua a zilei- urcarea pe Piatra Secuiului.

Urcare desi aparent groaznica prin diferenta de nivel de acoperit se dovedeste a fi in cea mai mare parte ciclabila. Pe masura ce castigam altitudine locurile devin din ce in ce mai verzi si ochiul se bucura nespus. Drumul ne poarta fara cusur pana la 15 minute sub varf, intr-o sa unde lasam bicicletele si o luam la pas, pentru ca imi doream o revedere cu intreaga zona unde pe vremuri am parcurs pe verticala frumoase trasee de catarare. Pe cand descopeream la escalada traseele din Rametea imi doream un trekking pe Piatra Secuiului ce se ridica atat de ademenitoare deasupra noastra, dar nu imi imaginam ca voi ajunge pe ea, aproape pe doua roti.

Rametea se vede foarte fain de sus, un cluster de case cu piateta centrala si biserica si cateva strazi-tentacule ce pleaca razant din ea. Cetatea de la Coltesti se lasa si ea identificata usor, precum si valea pe care vom urca astazi seara/ maine dimineata spre Platoul Bedeleu.

Pana una alta, este momentul sa coboram din nou la asfalt, pentru o noua tura de aprovizionare. Mancarea trebuie aleasa cu grija din oferta relativ redusa a magazinului din Coltesti (cel putin comparativ cu diversitatea cu care suntem obisnuiti in orasele mari) si trebuie sa fie si gustoasa, si usoara, si compacta, caci pana la masa de seara, mai avem vreo ora jumate de pedalat cu toate proviziile in spate. Fiecare se alege cu cate un supliment la bagaj si dupa ce ne desfatam unii cu bere, altii cu Piston (un fel de bautura energizanta cu aspect de ulei de lant) si altii cu o Cola clasica, iesim din sat si luam calea padurii. Padurea de foioase, cu raulet pe marginea drumului promite locuri de innoptat, dar la ceasul inserarii nu gasim chiar locul visat. Unii vor copacei pentru hamac, altii vor platforma pentru bivuac, toti vrem vatra de foc, rau aproape pentru spalat si cat mai putina umiditate. Greu de impacat atatea doleante, asa ca fiecare mai lasa putin de la el, dar intr-un final ne instalam intr-un luminis, 3 hamace, 2 saltelute, vatra de foc intr-un sant si inarmati fiecare cu cate o tepusa ne punem pe prajt carmati. Nu prea multi, ca a trebuit sa ii caram cu spatele. Doi de caciula, ceva legume si nelipsita conserva de peste. A si o rola mica de cascaval taiat julien de Vali, sa ajunga la toata lumea. Doar cu painea suntem darnici. Fanteziile culinare cu paine prajita cu unt si usturoi ori slana picurata pe paine se amana cel putin pana seara urmatoare.

Noaptea ne gaseste leganati in hamac si de data asta somnul vine repede, caci lasam in urma o zi plina.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/1001334912

In Aiud, gata de plecare, cu entuziasmul la cote debordante.

In Aiud, gata de plecare, cu entuziasmul la cote debordante.

Infrundtand prima urcare serioasa a turei, pe dealurile de deasupra Aiudului.

Infrundtand prima urcare serioasa a turei, pe dealurile de deasupra Aiudului.

Strava heatmap nu ne tradeaza iar traseul pana pe Piatra Secuiului e cat se poate de pitoresc. In departare Apusenii, muntii prin care vom haladui zilele ce urmeaza.

Strava heatmap nu ne tradeaza iar traseul pana pe Piatra Secuiului e cat se poate de pitoresc. In departare Apusenii, muntii prin care vom haladui zilele ce urmeaza.

Drum intins.

Drum intins.

Pedaland cu spor spre Piatra Secuiului.

Pedaland cu spor spre Piatra Secuiului.

Ascunsa in padurea de salcami.

Ascunsa in padurea de salcami.

Una din multe cruci de piatra ce sunt raspandite prin Podisul Transilvaniei.

Una din multe cruci de piatra ce sunt raspandite prin Podisul Transilvaniei.

Masa de la mijlocul zilei, din Podeni.

Masa de la mijlocul zilei, din Podeni.

1891

1891

DSC_1164.jpg

Urcus abrupt spre Piatra Secuiului.

Urcus abrupt spre Piatra Secuiului.

Mai si impingem, mai si pedalam.

Mai si impingem, mai si pedalam.

Inca putin pana pe Piatra Secuiului.

Inca putin pana pe Piatra Secuiului.

Dimensiuni verticale, 700 de metri sub noi satul Rametea.

Dimensiuni verticale, 700 de metri sub noi satul Rametea.

Organizare ungureasca.

Organizare ungureasca.

Coborarea spre Coltesti, una din cele mai frumoase coborari din tura.

Coborarea spre Coltesti, una din cele mai frumoase coborari din tura.

Verdele primaverii.

Verdele primaverii.

Tot la vale.

Tot la vale.

In 40 de minute de pe varf pana jos in sat.

In 40 de minute de pe varf pana jos in sat.

Foculetul de seara, cu hamacele intinse.

Foculetul de seara, cu hamacele intinse.

Momente faine la focul de seara, urmarind aparitia primelor stele.

Momente faine la focul de seara, urmarind aparitia primelor stele.

Nu sunt prea multe lucruri de care ai nevoie pentru a fi fericit, prieteni, un foc, un cer plin de stele. Din magia noptilor petrecute sub cerul liber.

Nu sunt prea multe lucruri de care ai nevoie pentru a fi fericit, prieteni, un foc, un cer plin de stele. Din magia noptilor petrecute sub cerul liber.

Jarul si hamacele.

Jarul si hamacele.

DSC_0224

Rapa crucii, amintiri din alpinismul de iarna

In timp ce ma straduiesc sa-mi pun hamul pe mine la baza Vaii Adanci imi dau seama ca au trecut mai bine de doi ani si jumatate de la ultima lui purtare, la coborarea spre tabara de baza din Khan Tengri. Intre timp, sensibilitatea ramasa la frig, lipsa unor incaltari potrivite si (re)descoperirea bicicletei m-au tinut departe de trasee mai verticale, dar totusi o farama de amintire si de chemare a ramas intotdeauna acolo.

Asa ca atunci cand aflat vineri seara in ceasul al doisprezecelea ca Rudi si Corina vor sa incerce una din Rape astazi si ca ma primesc si pe mine nu am stat de doua ori pe ganduri. Cu Rudi si Corina am mai facut echipa si la alte trasee care au ramas cumva in memorie ca trasee care te fac sa-ti impingi putin mai departe limitele, cum a fost Albastra acum multi ani. Ture care te provoaca si te extenueaza complet, si care totusi raman extrem de bine intiparite.

Privind de jos la cat de decoperita e rapa crucii imi au seama ca si astazi s-ar putea sa fie interesant, si totusi o parte din incertitudine nu e acolo. Rudi si Corina au continuat sa se catere in ultimii ani asa ca lipsesc temerile ca ar trebui sa catar una din multele saritori ce se vad descoperite. Trebuie sa vad doar cum o sa trec de saritori, cum pot sa mai ajut la sapatul de urme si cum mai pot sa mai surpind cate ceva din tura cu dslr-ul pe care l-am luat dupa mine.

Nu trece mult timp si vine si prima saritoare si incep sa blestem in gand cele doua kilograme si ceva ale dslrului si-mi aduc aminte ca parca un aparat mare nu prea se impaca bine cu turele de catarare. Dureaza ceva timp pana cand imi amintesc si cum trebuie pusi pioletii astfel incat sa prinda protuberantele stancoase la fel cum dureaza ceva timp pana cand imi amintesc cum trebuie sa asez coltarii astfel incat sa am cat de cat un pic de incredere in ei. Lucrurile sunt putin complicate si de faptul ca sunt in clapari, inchisi in modul e schi, singura incalataminte in care pot sa stau totusi pe varfuri pe stanca. In acelasi timp la fiecare tura in care trebuie sa tropai in clapari imi dau seama ca oamenii de la Dynafit au facut totusi o treaba foarte buna cu ultimele modele de TLT-uri.

Saritorile vin pe rand, Rudi le urca cu maiestrie, mobilele sunt asezate pe rand in fisuri, coarda se desfasoara, urme sunt sapate in zapada ce trece in unele locuri de brau iar noi inaintam incet dar sigur spre creasta acelor. Cred ca e greu de prins valea in conditii mai provocatoare si mi se pare incredibil ca la sfarsit de ianuarie sunt inca atat e multe saritori descoperite.

Noaptea ne prinde cu o lungime de coarda sub iesirea in creasta, cu o ultima saritoare de catarat si cu o mare e nori ce se instaleaza sub noi. Si brusc nu imi mai pare rau ca am carat dslr-ul dupa mine. Nu dureaza mult si saritoarea inghesuita si usor surplombata imi reaminteste din nou ca nu a fost o idee buna. E deja 7 cand iesim in cele din urma in creasta Acelor de unde mai avem un urcus domol pe ultimul ac. Cerul s-a umplut de stele, vantul nu bate deloc iar orasele de sub noi se lasa ghicite sub marea e nori, iar noi inaintam epuizati spre Cabana Omu. Si in timp ce coltarii startaie pe zapada si pe stanca am din nou flashback-uri din alte trasee terminate tarziu in noapte. Stau sa ma gandesc ca totusi e ceva la turele de alpinism ce nu il gasesti la ski de tura sau la bicicleta. Senzatia e fi obosit si in acelasi timp implinit, in mijlocul noptii, undeva pe un varf de munte, cu o mare de nori la picioare nu prea e ceva ce poate fi gasit cu usurinta in alta parte.

Inaintand spre Poiana cu Urzici, putin ingrijorati de lipsa zapezii de pe valcele.

Inaintand spre Poiana cu Urzici, putin ingrijorati de lipsa zapezii de pe valcele.

Echiparea.

Echiparea.

Rudi inaintand cu spor spre inrarea in Rape.

Rudi inaintand cu spor spre inrarea in Rape.

Scrasnetul coltarilor.

Scrasnetul coltarilor.

In amfiteatru.

In amfiteatru.

Zapada putina.

Zapada putina.

La balcon.

La balcon.

Ultimele raze de lumina.

Ultimele raze de lumina.

Deasupra norilor.

Deasupra norilor.

dsc_7785

India, ultima parte, Pangong, marea din mijlocul muntilor.

Ultimele raze de soare inca mai lumineaza malul nordic al Pangongului atunci cand il zarim in cele din urma in departare. Pe masura ce ne apropiem incepe sa se ghiceasca si dimensiunea adevarata a lacului, si cot dupa cot orizontul de deschide din ce in ce mai mult. Lung de aproape 130 de kilometri, complet inconjurat de munti si cu o treime dincolo de granita cu China Pangong e unul din locurile in care poti sa te simti clar ca la capatul lumii, si cu siguranta esti la capatul Indiei. Iar in timp ce pedalam pe malul lacului intr-o cursa cu lasarea intunericului incercam sa ghicim pe unde am putea sa gasim un petic de iarba in mijlocul desertului arid in care ne aflam.

Vantul rece ce ne-a insotit in ultimele ore incepe sa se mai domoleasca, soarele apune si lacul initial albastru se transforma intr-o oglinda neagra dar locul de cort nu se lasa de nici o culoare ghicit. Urmam in cele din urma un drum firav ce ne duce mai aproape de malul lacului si pe ultima suta de metri gasim si peticul de iarba la care visasem, fix pe malul apei. Locul e probabil unul din cele mai frumoase locuri de cort de pana acum, atat de frumos incat pe seara, cu zgomotul valurilor in surdina si sub un cer plin de stele alegem sa petrecem ziua urmatoare tot pe undeva pe malul lacului. E poate unul din lucrurile pe care atunci cand esti pe drum nu ai ocazia sa il faci prea des, pur si simplu sa stai si sa lenevesti intr-un loc frumos. De obicei fie te alunga vremea rea, fie mancarea e pe terminate, fie te grabesti catre urmatorul oras, fie cum se intampla de cele mai multe ori te grabesti sa folosesti la maxim zilele de concediu si timpul pe care il ai la dispozitie. Poate de aici vine si frumusetea concediilor si a calatoriilor lungi in care reusesti sa incetinesti cumva goana timpului….

Asa ca dupa o noapte friguroasa ziua urmatoare lenevim cu stil. Asteptam sa iasa soarele pentru a ne instala la caldura in afara cortului, facem cafeaua de dimineata , prima dupa aproape o luna, capatata pe degeaba la una din cafenelele din Leh, citim cateva ore iar atunci cand se porneste vantul de dupa-amiaza stragem catrafusele si pedalam 10 kilometri pana in cel mai apropiat catun pentru a cauta ceva de mancare. Lacul chiar arata intr-un mare fel si isi schimba in mod constant culoarea in functie de momentul zilei, de adancimea apei si de intensitatea vantul. N-ar fi greu sa stai sa-l privesti zone in sir, facand plimbari pe varfurile de peste 5000 de metri ce-l inconjoara. Locul de cort ramane in schimb acelasi si avem parte de o noua noapte cu valuri in surdina. Zau ca e mai fain aici decat pe orice litoral. Si ca tot veni vorba de litoral a doua zi dimineata nu puteam sa ratez ocazia de face baie intr-un lac de munte la peste 4200 de metri, nu de alta dar nu stiu cand o sa ajung prea curand din nou intr-un astfel de loc. Apa are pe undeva pe la 4-5 grade, suficient cat sa-ti inghete sufletul in tine. Si din pacate nu doar sufletul, asa ca nu reusesc sa intru in el mai adanc de brau, ramane ca tema pentru data urmatoare.

Pe drumul de intoarcere avem de infruntat inca un pas de 5300 de metri, Chang-La. Iar urcusul e cel putin provocator, cu pante de 10-12% ce la peste 4500 de metri care te fac sa sapi in ultimele rezerve pentru a ramane pe bicicleta. Cu ocazia asta apreciem si drumarii care au croit drumurile prin pasurile prin care am trecut pana acum, caci una e sa urci la peste 5000 de metri pe pante de 5% si cu totul alta pe 10%. Ultimul loc de cort de cort din India il gasim cu 400 de metri sub pas, cu iaci pascand in departare o ultima priveliste spre munti inzapeziti. Dimineata urmeaza o ultima fortare pe cei 3 kilometri neasfalati pana in pas, de unde urmeaza o lunga coborare de 2300 de metri pana in valea Indusului, cat un Transfagaras si jumatate. Inca 30 de kilometri prin satele de pe valea Indusului si o ultima scurta urcare si revenim pentru ultima data in Leh, punand punct aventurii himalayene.

Raman de descurcat detalii logistice, reusim sa vindem bicicletele cu 150 de euro la unul din micile intreprinderi locale de inchiriat echipament, gasim un rucsac ieftin chinezesc care sa inlocuiasca sacosele de rafie la intorcere, cautam un hotel ieftin pentru noaptea pe care o avem de petrecut in New Dehli. Dupa o luna petrecuta in India revenirea in New Delhi e cat se poate de normala, si nu mai avem parte de socul de la prima trecere prin capitala de 25 de milioane de locuitori. E incredibil cat de repede te poti acomoda cu diferitele conditii, cu traficul, cu agomeratia, cu mancare si cu modul indian de a face lucrurile. Acum o luna totul era nou, haotic si intimidant, acum ne simtim cat se poate de in largul nostru.

Privind in spate la ultima luna India a fost cat se poate e surpinzatoare. Multe din lucruri s-au potrivit cu asteptarile de acasa, cum ar fi frumusetea aspra a intinderilor Himalayene si dificultatile pedalatului la altitudine. Altele ne-au luat pe nepregatite, cum ar fi socul cultural de care ai parte cand aterizezi pentru prima data direct din Europa si incepi sa pedalezi brusc prin India. In calatoria din Asia Centrala schimbarea a fost mult mai graduala. Suprinzatoarea a fost si schimbarea perceptiei si felul in care incet pe masura ce au trecut zilele am inceput sa ne simtim din ce in in ce mai in largul nostru. La fel de suprinzator a fost si faptul ca am gasit India mult mai sigura si mai putin agasanta decat ne asteptam, foarte rar am fost taxati in plus pentru ca eram turisti si foarte rar am fost asaltati de oameni care incerce sa ne convinga sa cumparam sa dam ceva.

Am reveni in India? Probabil dupa prima saptamana am fi zis amandoi un categoric nu, dupa o luna in schimba raspunsul clar pentru amandoi ar fi da. Nu stiu daca prin aceleasi locuri, sau daca tot pe bicicleta dar cu siguranta ne-ar place sa revenim in haosul furnicarului divers ce este India.

Dupa o zi de pedalat inserarea ne prinde pe malul lacului Pangong, la mai bine de 42000 de metri.

Dupa o zi de pedalat inserarea ne prinde pe malul lacului Pangong, la mai bine de 42000 de metri.

Ultimele raze de soare peste capatulul lacului. Din cei 50 de kilometri mai bine de o treime sunt dincolo de granita chinezeasca.

Ultimele raze de soare peste capatulul lacului. Din cei 50 de kilometri mai bine de o treime sunt dincolo de granita chinezeasca.

In cautarea unui loc de cort inainte de venirea noptii.

In cautarea unui loc de cort inainte de venirea noptii.

Petecul de iarba pentru seara asta, complet cu sonorizarea ritmica a valurilor.

Petecul de iarba pentru seara asta, complet cu sonorizarea ritmica a valurilor.

India, in varianta cu stele si cu creste inzapezite in fundal.

India, in varianta cu stele si cu creste inzapezite in fundal.

Dimineata pe racoare, in asteptarea primelor raze de soare.

Dimineata pe racoare, in asteptarea primelor raze de soare.

Un loc numai bun pentru cafeaua de dimineata, prima in aproape o luna petrecuta pe drum.

Un loc numai bun pentru cafeaua de dimineata, prima in aproape o luna petrecuta pe drum.

Siesta de dimineata, intr-o zi in care nu ne grabim nicaieri.

Siesta de dimineata, intr-o zi in care nu ne grabim nicaieri.

Ca soparlele la soare.

Ca soparlele la soare.

Intinderi nesfarsite.

Intinderi nesfarsite.

DSC_7842.jpg

Azur

Azur

Inapoi la locul de cort.

Inapoi la locul de cort.

Plimbarea de seara.

Plimbarea de seara.

DSC_7866.jpg

Planuri si culori.

Planuri si culori.

Aproape de sfarsitul calatoriei.

Aproape de sfarsitul calatoriei.

Apa si furtuni de nisip.

Apa si furtuni de nisip.

Zgomotul valurilor.

Zgomotul valurilor.

Si binenteles nu puteam sa ratez ocazia de a face baie la peste 4000 de metri. Apa avea pe undeva pe la 5-6 grade, suficient cat sa-ti inghete sufletul in tine. Si nu doar sufletul.

Si binenteles nu puteam sa ratez ocazia de a face baie la peste 4000 de metri. Apa avea pe undeva pe la 5-6 grade, suficient cat sa-ti inghete sufletul in tine. Si nu doar sufletul.

Manastirea Tangtse, stralucitoare si proaspat renovata.

Manastirea Tangtse, stralucitoare si proaspat renovata.

Foame de cicloturist, 5 portii dintre care 2 omlete, 2 portii de orez cu legume, o supa si pepsi, totul la 5 euro.

Foame de cicloturist, 5 portii dintre care 2 omlete, 2 portii de orez cu legume, o supa si pepsi, totul la 5 euro.

Vai-Vai singurii taietei instant care nu erau picanti si care ne-au salvat in cateva seri. De fapt si astia aveau un pliculet de picanterie, dar macar puteai sa alegi daca sa ti-l pui sau nu...

Vai-Vai singurii taietei instant care nu erau picanti si care ne-au salvat in cateva seri. De fapt si astia aveau un pliculet de picanterie, dar macar puteai sa alegi daca sa ti-l pui sau nu…

Chang-La, 5300 de metri, ultimul pas cucerit din concediu.

Chang-La, 5300 de metri, ultimul pas cucerit din concediu.

De aici urmeaza o noua coborare de 2000 de metri pana in valea Indusului.

De aici urmeaza o noua coborare de 2000 de metri pana in valea Indusului.

DSC_7949.jpg

Transfagarasan X 2.

Transfagarasan X 2.

DSC_7969.jpg

Toamna tibetana.

Toamna tibetana.

Padurea din ograda.

Padurea din ograda.

Manastirea Chemrey, in stilul manastirilor cocotate pe un deal.

Manastirea Chemrey, in stilul manastirilor cocotate pe un deal.

Om mani padme hum.

Om mani padme hum.

Inapoi in New Dehli, intr-un tuc-tuc stand in trafic in spatele unui Benteley. Tipic Indian.

Inapoi in New Dehli, intr-un tuc-tuc stand in trafic in spatele unui Benteley. Tipic Indian.

Champs Elysee in varianta Indiana.

Champs Elysee in varianta Indiana.

Un ultim selfie de pe taram indian.

Un ultim selfie de pe taram indian.

dsc_7300

Pasuri, pustietate si cer albastru pedaland pe Manali-Leh – India partea a 3-a.

Mamele noastre ne intreaba in mod constant dupa fiecare tura mai aventuroasa daca nu a fost frig, greu, epuizant sau lung, o intrebare la care nu e deloc usor sa raspunzi sincer. Poate cel mai bun raspuns pe care pot sa-l dau e ca e normal sa fie greu, si ca orice lucru care se merita facut trebuie sa aiba un grad de dificultate si de provocare si de necunoscut in el. Odata cu dificultatea vine si satisfactia pe care o ai atunci cand reusesti, iar aici nu e vorba numai de pedalatul prin pasuri de peste 5000 de metri, ci de absolut orice proiect in care se merita sa te implici.

Si da, pe bucata de 350 de kilometri intre Keylong si Leh au fost destule momente in care a fost greu. Poate exemplul cel mai bun e numarul de kilometri pe care ii faceam intr-o zi. O zi buna pentru noi avea cam 60-70 de kilometri cu 1000-1200 de metri diferenta de nivel. Pare putin dar atunci cand totul se intampla la peste 4500 de metri inaltime, atunci cand dormi la cort la 4800 de metri si atunci cand pasurile se ridica pana aproape de 5400 de metri parca nu mai e chiar asa. Si acum trebuie zis ca amandoi stam destul de bine la capitolul conditie fizica si ca in mod normal prin Romania o zi normala de pedalat putea sa se intinda usor spre 150 de kilometri. Dar aici sunt multe lucruri care s-au strans, altitudinea, oboseala acumulata in ultimele 3 saptamani si mancarea zilnica formata inevitabil din orez, legume, bread-omlete si biscuiti.

Dupa Keylong am intrat intr-o bucata in care nu exista nici localitati permanente, nici semnal la telefon, ci doar un lung Transfagarasan de 250 de kilometri ce urca si coboara prin inima muntilor. Pare ca suntem cu totul rupti de lumea exterioara, pedaland zi de zi cei 70 de kilometri sub un cer incredibil de albastru. La mijlocul zilei de obicei ajungem la mici popasuri cu dughene improvizate din foste parasute militare unde mancam un pranz cat se poate de consistent si facem aprovizionarea pentru urmatorii 70 de kilometri. Si tot asa, indreptandu-ne spre un Leh ce pare undeva departe. Iar dupa doua saptamani si ceva de orez si legume / linte picante, amandoi visam la pizza si la cartofii prajiti pe care speram sa-i gasim in Leh.

Si acum trebuie spus ca in timpul calatoriei am aflat ca noi nu am ales cea mai aventuroasa cale de a ajunge pana in Leh, asta dupa ce ne-am intalnit cu un cuplu de elvetieni si un cuplu de nemti care venind din sens opus ne-au povestit cu destul de mult entuziasm despre Zanskar. Ar fi fost aproape o saptamana in plus petrecuta pe drum, dintre care 5 zile ar fi fost petrecute impingand la bicicleta pe poteci de trekking, cu bagajele urcate pe cai departe de orice fel de localitate. Ar fi fost si o loterie destul de mare, fiind destul de tarziu in sezon erau sanse destul de mari ca oamenii care se ocupai de cai sa fi coborat spre sate, iar lucrul acesta puteam sa-l aflam in cel mai bun caz dupa doua zile, una de pedalat la deal pana la 5000 de metri si una de impins bicicleta prin nisip. Ar fi urmat un Zanskar salbatic si spectaculos, cu vai verzi si vafuri inzapezite de 7000 de metri, sate musulmane, un detour pana in Kargil si de acolo inca 350 de kilometri de pedalat pana in Leh. Cu mult noroc si daca toate lucrurile s-ar fi legat am fi avut sanse sa ajungem in Leh inainte de pleca avionul, complet epuizati si dupa o aventura cat se poate de epica.

Binenteles ca daca as fi fost singur as fi ales fara sa ma gandesc de doua ori varianta de mai sus, si binenteles ca Mihaela, intotdeaua mai cu capul pe umeri, nu ar fi ales-o in vecii vecilor, sau cel putin nu cu toate variabilele de mai sus. Iar cum toate incercarile mele de deturnare si de convingere psihologica au fost sortite pieirii, pana la urma calea de mijloc a fost varianta cu care plecasem in minte de acasa, Manali-Leh care in cele din urma s-a dovedit si ea suficient de spectaculoasa si de provocatoare.

Muntii printre care serpuieste drumul nostru par putin de pe o alta planeta. De fiecare data cand urcam intr-un pas si cand privelistea se deschide nu poti sa nu te minunezi de cat de mult pot sa se intinda in toate directiile, efect ce e amplicat de aerul incredibil de curat de la altitudinea asta. Sunt momente in care sunt sigur ca distingeam varfuri ce erau la 200-300 de kilometri distanta, uriasi acoperiti de zapada pe care ochiul uman putea sa-i distinga mai bine ca obiectivul aparatului. Locurile de cort par si ele rupte din reviste, cu un cer instelat cum poti vedea doar in mijlocul pustietatii departe de orice poluare fonica. E o lume minerala ce pare la prima vedere complet lipsita de viata, un pustiu in mijlocul unui ocean de munti ce se intinde 1000 de kilometri in toate directiile. Si imi pare chiar bine ca am ajuns prin coltul acesta de lume.

Greu, frumos, salbatic si indepartat, cam astea ar fi cele patru elemente esentiale pe care le caut in orice calatorie sau in orice aventura. Intr-un fel merg mana in mana, locurile indepartate sunt si salbatice iar orice salbatic are si o frumusete naturala. Sunt locuri si imagini care iti ating intr-un fel sufletul si care devin o parte din tine, momente ce imi place sa cred ca nu vor fi sterse prea curand de tavalugul uitarii. Momente care fiind impartite cu inca cineva devin cu atat mai valoroase.

Singurii stropi de ploaie pentru urmatoarea saptamana, fix la plecarea din Keylong

Singurii stropi de ploaie pentru urmatoarea saptamana, fix la plecarea din Keylong

DSC_7150.jpg

Mer de Glace, in una din multiplele variante indiene.

Mer de Glace, in una din multiplele variante indiene.

Munca de echipa la directia de drumuri si poduri.

Munca de echipa la directia de drumuri si poduri.

Cei doi nemti veniti de pe Zanskar, dupa 5 zile de impins la biciclete.

Cei doi nemti veniti de pe Zanskar, dupa 5 zile de impins la biciclete.

Hard rock cafe.

Hard rock cafe.

Privelistea de la locul de cort.

Privelistea de la locul de cort.

Inspiratie pentru baietii de la Freerider.ro.

Inspiratie pentru baietii de la Freerider.ro.

Da, chiar exista un loc pe nume Zing-Zing-Bar, undeva pe la 4300 de metri.

Da, chiar exista un loc pe nume Zing-Zing-Bar, undeva pe la 4300 de metri.

DSC_7194.jpg

Motivationale.

Motivationale.

DSC_7223.jpg

DSC_7238.jpg

Cuceritorii Barachala-ului, primul pas ce s-a apropiat serios de 5000 de metri.

Cuceritorii Barachala-ului, primul pas ce s-a apropiat serios de 5000 de metri.

DSC_7257.jpg

DSC_7258.jpg

Darren, Ania si Calo, din Irlanda si din Catalunia, o intalnire de gradul 3 cu un trio cat se poate de jovial.

Darren, Ania si Calo, din Irlanda si din Catalunia, o intalnire de gradul 3 cu un trio cat se poate de jovial.

Catedrala.

Catedrala.

DSC_7277.jpg

Sub 300 pana in Leh, una din primele borne cu destinatia finala. De aici au mai fost inca 5 zle de pedalat.

Sub 300 pana in Leh, una din primele borne cu destinatia finala. De aici au mai fost inca 5 zle de pedalat.

DSC_7286.jpg

Drum intins.

Drum intins.

DSC_7309.jpg

DSC_7326.jpg

La asfintit.

La asfintit.

In cautarea unui loc de cort.

In cautarea unui loc de cort.

DSC_7347.jpg

Combinatia dintre altitudine si lipsa poluarii luminoase nu are cum sa dea gres.

Combinatia dintre altitudine si lipsa poluarii luminoase nu are cum sa dea gres.

DSC_7365.jpg

Gata loops, temutele serpentine ce urca aproape 700 de metri diferenta de nivel, incepand de la un nivel de 4200 de metri.

Gata loops, temutele serpentine ce urca aproape 700 de metri diferenta de nivel, incepand de la un nivel de 4200 de metri.

Si-am gata cu gata loops.

Si-am gata cu gata loops.

Moralul este cheia.

Moralul este cheia.

Another one bites the dust, de data asta cu putin peste 5000 de metri.

Another one bites the dust, de data asta cu putin peste 5000 de metri.

DSC_7444.jpg

Exces de energia in Lachung-La.

Exces de energia in Lachung-La.

DSC_7468.jpg

Victime colaterale.

Victime colaterale.

Pedaland printre uriasi de stanca.

Pedaland printre uriasi de stanca.

Convoaie militare, pazind o bucata de taram sterp de la capatulul lumii.

Convoaie militare, pazind o bucata de taram sterp de la capatulul lumii.

Portret de cicloturist.

Portret de cicloturist.

Moore plains, un loc la 4700 de metri unde privirea si sufletul pot sa zburde libere.

Moore plains, un loc la 4700 de metri unde privirea si sufletul pot sa zburde libere.

DSC_7541.jpg

DSC_7573.jpg

To infinity & beyond.

To infinity & beyond.

Ultima piatra de incercare, Tang-La, la 5330 de metri. De aici urmeaza o coborare de 2000 de metri pana in valea Indusului.

Ultima piatra de incercare, Tang-La, la 5330 de metri. De aici urmeaza o coborare de 2000 de metri pana in valea Indusului.

La 9 ani de la casatorie.

La 9 ani de la casatorie.

Amazing, isn't it.

Amazing, isn't it.

DSC_7660.jpg

Doar la vale de aici.

Doar la vale de aici.

Dupa 3 saptamani in India o realitate cu care am reusit sa ne acomodam

Dupa 3 saptamani in India o realitate cu care am reusit sa ne acomodam

Ajunsi din nou la 3000 de metri si o intalnire cu un Indus neasteptat de albastru.

Ajunsi din nou la 3000 de metri si o intalnire cu un Indus neasteptat de albastru.

Apropierea de Leh.

Apropierea de Leh.

"Land of the stuppas"

"Land of the stuppas"

Si dupa 1300 de kilometri de la momentul in care ne-am urcat pentru prima data pe bicicletele Indiene o intrare cat se poate de putin triumfala in  Leh.

Si dupa 1300 de kilometri de la momentul in care ne-am urcat pentru prima data pe bicicletele Indiene o intrare cat se poate de putin triumfala in Leh.

dsc_6779

Valea Spiti, o mica bucatica de Tibet – India partea a doua

Ceata ne invaluie pentru prima data dupa aproape doua saptamani in vreme ce urcam spre Kuzum La, primul pas de peste 4500 de metri din drumul spre Leh. Dupa atat de multe zile in care vremea buna ne-a insotit si in care in fiecare dimineata a venit cu un cer incredibil de senin pare putin nedrept ca tocmai in ziua primului pas sa ne ajunga din urma o ultima rabufnire a musonului. Dar asa e pe drum, si pe cat de repede te obisnuiesti cu binele la fel de repede ne obisnuim cu picaturile de ploaie si cu vremea mohorata.

E interesant cand stai sa te gandesti ca suntem cu 4000 de metri mai sus decat atunci cand am incalecat pe biciclete acum 10 zile, metrii ce s-au multiplicat de cateva ori daca e sa punem la socoteala toate pasurile mai micute pe care le-am trecut pana acum si toate urcusurile si coborasurile de-a lungul drumului. Dar daca picioarele si-au intrat destul de repede in ritm dupa o vara intreaga petrecuta pe bicicleta, cu aclimatizarea e nevoie de rabdare. Si chiar cu rabdare, singura modalitate prin care te aclimatizezi e sa urci din ce in ce mai sus, si de fiecare data cand urci mai sus e putin de luptat. La inaltimea la care suntem noi oxigenul din aer e cam jumatate cat e la nivelul marii si asta se simte cam la fiecare pedala, si va dura ceva pana cand celulele noastre rosii vor fi suficient de multe astfel incat sa compenseze cat de cat. Complet nu vor compensa niciodata si nu ai cum sa te misti sa sa urci la 5000 de metri la fel ca la altitudini joase, dar pe masura ce trece timpul diferenta devine din ce in ce mai mica.

De la plecarea din Kaza de acum doua zile drumul a devenit din ce in ce mai rupt, traficul din ce in ce mai putin, locurile au devenit din ce mai salbatice si noi am inceput sa ne simtim ca in mijlocul pustietatii. Pentru mine acesta e clar unul dintre motivele pentru care plec la drum: sentimentul de a te afla undeva intr-un capat de lume, inconjurat de locuri salbatice si incredibil de frumoase. Sigur, exista si parte de descoperire a culturii, partea de interactiune cu oamenii dar motivul principal cred ca tot de sentimentul de mai sus e legat. Si cu cat sunt mai salbatice locurile si cu cat mai izolat capatul de lume, cu atat mai bine. Iar daca se poate sa ajung acolo prin forte proprii, satisfactia e si mai mare.

Valea Spiti la al carei capat ne gasim a fost din multe puncte de vedere ca o trecere intr-o tara complet diferita. Templele hinduse au disparut complet, iar locul lor a fost luat de temple budiste catarate in locuri care mai de care mai fotogenice. Tot complet au disparut padurile, livezile de mere si aproape orice urma de verdeata si ne-am trezit pedaland printr-un desert la inalta altitudine ce imi aduce aminte aminte de Pamir. Mancarea s-a schimbat si ea si prin dughenele prin care oprim sa mancam de pranz si-au facut aparita thukpa (un fel de supa consistenta cu taietei), chowmein (un fel de spaghete cu legume prajite) si momos (galusti umplute cu legume), toate parte componenta a fastfood-ului in varianta tibetana. Iar oamenii par si ei rupti dintr-un colt de Tibet, cu fete plate arse de soare cu ochi migdalati si cu zambete largi.

Spiti nu e deloc in drumul direct catre Leh si am ales sa facem un detour de aproape de 200 de kilometri tocmai pentru a fugi de trafic si pentru a descoperi o zona in care turismul nu a schimbat inca in mod serios viata oamenilor. Iar din punctul asta de vedere Spiti a fost cam cum ne-am imaginat ca va fi. Singura problema e ca daca nu vii cu temele facute de acasa, e cam greu sa patrunzi mai adanc in cultura locurilor si sa intri sub cliseele clasice despre budism. Iar noi trebuie sa recunoastem ca am venit pentru munti si ca speram sa putem sa compensa prin explorarea wikipediei din mers, dar lipsa internetului ne-a sabotat acest plan. Un exemplu foarte bun a fost manastirea de la Tabo pe care am vizitat-o in una din zile, o manastire veche de mai bine de 1000 de ani cu o serie de picturi extrem de valoaroase din care totusi nu am inteles mare lucru fara sa fi citit putin inainte despre arta budista. Cam aceasi experienta am trait-o si in Kaza unde avea loc un festival local cu o multime de reprezentatii, dar din care din nou era greu de inteles ceva fara sa ai un background inainte.

Oricum diferenta culturala si de mentalitate e mare fata de cea europeana si vine in mare parte din cauza religiei care e complet diferita de crestinism si de islam. Inevitabil mentalul colectiv, chiar si al persoanelor care nu sunt religioase e legat de trecutul religios al zonei iar setul de valori, sistemul moral si tot alaiul de traditii sunt legate destul de strans de religie. Iar semnele sunt peste tot, steagurile de rugaciune fluturand in vant, stupe aruncate intr-un peisaj selenar, roti de rugaciune si manastiri vechi de sute de ani.

Doar ca in Himalaya peisajul si oamenii se pot schimba radical in doar cateva zeci de kilometri, asa ca odata cu coborarea din Kuzum La ne luam la revedere de la mica bucatica de Tibet intalnita in drum si revenim din nou intr-o mica bucatica de India, Chandratal, o vale glaciara unde vedem din nou si pasuni alpine, si paduri de foioase si conifere cocotate pe versanti, si intotdeauna undeva deasupra noastra ghetari ce ne aduc aminte de Alpi.

Dupa o bucata de drum extrem de rupta si un loc de cort de milioane dam in cele din urma si de “autostrada” Manali-Leh pe care planuim sa o urmam pentru urmatorii 400 de kilometri. Si desi are si “autostrada” bucati rupte, totusi e si destul de mult asfalt perfect pe care zburam la vale cu un vant prielnic spre Keylong, ultimul satuc inainte de Leh. De aici pe o bucata de 260 de kilometri nu vom mai avea nici o asezare, doar ocazionalele dhabe de unde speram sa putem lua totusi apa si cate ceva de-ale gurii.

Won't you say...

Won't you say…

India! Si binenteles Blowhorn!

India! Si binenteles Blowhorn!

Briggite si Ivo, plecati de 3 ani din Elvetia prin lume. Fara ootbagaje, fara coburi si cu strictul necesar intr-o geanta de sa si una de ghidon.

Briggite si Ivo, plecati de 3 ani din Elvetia prin lume. Fara ootbagaje, fara coburi si cu strictul necesar intr-o geanta de sa si una de ghidon.

O foarte mica parte din armata ce construieste si ingrijeste drumurile indiene.

O foarte mica parte din armata ce construieste si ingrijeste drumurile indiene.

Evident.

Evident.

Serpentine peste serpentine si o urcare pana int-run prim pas de 3800 de metri pe drumul spre Kaza.

Serpentine peste serpentine si o urcare pana int-run prim pas de 3800 de metri pe drumul spre Kaza.

DSC_6582.jpg

Terenurile cultivate din jurului satului Nako. La fel ca in Pamir acolo unde exista o sursa de apa si un teren cat de cat roditor poti face cu foarte multa munca desertul sa inverzeasca.

Terenurile cultivate din jurului satului Nako. La fel ca in Pamir acolo unde exista o sursa de apa si un teren cat de cat roditor poti face cu foarte multa munca desertul sa inverzeasca.

Locurile de cort incep incet dar sigur sa stranga margarete.

Locurile de cort incep incet dar sigur sa stranga margarete.

DSC_6618.jpg

DSC_6620.jpg

Om Mani Padme Hum.

Om Mani Padme Hum.

Cu mult deasupra firului vaii si inainte de o coborare de aproape 900 de metri.

Cu mult deasupra firului vaii si inainte de o coborare de aproape 900 de metri.

Zburand la vale.

Zburand la vale.

The land of the stuppas.

The land of the stuppas.

Indeed, why hurry?

Indeed, why hurry?

Mancarea din dughenele tipice intalnite pe marginea drumului.

Mancarea din dughenele tipice intalnite pe marginea drumului.

In cautarea locului de cort.

In cautarea locului de cort.

DSC_6724.jpg

La Spiti Festival, cu traditii tibetane ce parea uneori greu de inteles.

La Spiti Festival, cu traditii tibetane ce parea uneori greu de inteles.

Kee gomba, si calugari invatacei curiosi sa dea o tura cu bicicletele noastre. Si desi nu am vazut prea multe biciclete prin satele din zona toti stiau sa isi tina cat de cat echilibrul in sa.

Kee gomba, si calugari invatacei curiosi sa dea o tura cu bicicletele noastre. Si desi nu am vazut prea multe biciclete prin satele din zona toti stiau sa isi tina cat de cat echilibrul in sa.

Kee Gompa, ce troneaza deasupra vaii Spiti la aproape 4000 de metri inaltime.

Kee Gompa, ce troneaza deasupra vaii Spiti la aproape 4000 de metri inaltime.

DSC_6798.jpg

Muntii ce strang ultimele ramasite ale musonului. Dincolo de ei picaturile de ploaie din decursul unui an dispar aproape complet si totul se transforma intr-un desert de inalta altitudine.

Muntii ce strang ultimele ramasite ale musonului. Dincolo de ei picaturile de ploaie din decursul unui an dispar aproape complet si totul se transforma intr-un desert de inalta altitudine.

Unduit.

Unduit.

Ne-a luat ceva timp, aproape 10 zile dar iata-ne in locul in care visam sa ajungem la plecare. In mijlocul pustietatii.

Ne-a luat ceva timp, aproape 10 zile dar iata-ne in locul in care visam sa ajungem la plecare. In mijlocul pustietatii.

Urcand spre Kuzum-La, primul pas de peste 4500 de metri din drumul spre Leh.

Urcand spre Kuzum-La, primul pas de peste 4500 de metri din drumul spre Leh.

DSC_6915.jpg

DSC_6929.jpg

DSC_6940.jpg

Another one bites the dust.

Another one bites the dust.

Coborarea in Chandratal, unde umiditatea lasata in sapte de muson inca isi face de cap.

Coborarea in Chandratal, unde umiditatea lasata in sapte de muson inca isi face de cap.

Incet incet dhabele (dughenele) se transforma in corturi improvizate pietre si foste parasute militare. Mancarea ramane in schimb la fel de picanta, spre disperarea Mihaelei.

Incet incet dhabele (dughenele) se transforma in corturi improvizate pietre si foste parasute militare. Mancarea ramane in schimb la fel de picanta, spre disperarea Mihaelei.

Coborand pe Chandratal, una din cele mai salbatice vai intalnite pana acum.

Coborand pe Chandratal, una din cele mai salbatice vai intalnite pana acum.

Starea drumului.

Starea drumului.

Catinel, catinel, un elvetian si un neamt plecati de 7 ani prin lume bucurandu-se de o pauza de cafea intre zdruncinaturile drumului.

Catinel, catinel, un elvetian si un neamt plecati de 7 ani prin lume bucurandu-se de o pauza de cafea intre zdruncinaturile drumului.

Ciclist indian cu o alegere usor nefericita de incaltari si de cauciucuri pentru drumurile ce il asteapta spre Kuzum La. Noroc ca compenseaza putin prin tinereti si prin seninatate.

Ciclist indian cu o alegere usor nefericita de incaltari si de cauciucuri pentru drumurile ce il asteapta spre Kuzum La. Noroc ca compenseaza putin prin tinereti si prin seninatate.

Da-i inainte ca merge, la una din multele treceri prin fagasele afluentilor Chandratalului.

Da-i inainte ca merge, la una din multele treceri prin fagasele afluentilor Chandratalului.

Un pic de bouldering si o priveliste pe masura.

Un pic de bouldering si o priveliste pe masura.

Inca un loc de cort cu exces de margarate.

Inca un loc de cort cu exces de margarate.

DSC_7054.jpg

DSC_7062.jpg

Privelistea la trezire.

Privelistea la trezire.

DSC_7077.jpg

O bucatica de toamna atunci cand intersectam din nou Manali-Leh,.

O bucatica de toamna atunci cand intersectam din nou Manali-Leh,.

DSC_7094.jpg

Vant din spate si asfalt perfect pe drumul spre Keylong.

Vant din spate si asfalt perfect pe drumul spre Keylong.

Planuri si suprapuneri.

Planuri si suprapuneri.

Toamna himala

Toamna himala

Strajeri.

Strajeri.

epicspiti

Drumul catre Leh

Mai e mai putin de o zi pana la plecarea spre Himalaya Indiana iar panica plecarii si a pregatirilor pe ultima suta de metri s-a instalat aproape complet. Climax-ul va fi probbil in seara de joi cand vom incerca sa punem cap la cap bagajele pentru o luna de biciclit prin prin Himchal Pradesh, Ladakh si prin Jammu si Kashmir. Uitandu-ma in spate cred ca aproape orice plecare e legata de o avalansa de lucruri pe care te straduiesti sa le rezolvi pe ultima suta de metri si pe care nu ai reusit sa le termini niciodata inainte de plecare. Dar tot din experienta ultimelor plecari stiu la fel de bine ca nu e chiar musai sa termini totul si ca multe din ele se pot rezolva foarte bine si pe drum. Dar deocamdata, panica!

Planul e destul de simplu, vineri dimineata zburam spre New Dehli, de acolo luam autobuzul spre un oras de la poalele muntilor, ne cumparam biciclete indiene sub 200 de euro si de acolo incepem sa ne indreptam incet spre Ladakh si catre Leh. De aici daca ramane timp si daca pasurile de 5000 de metri pe care trebuie sa le trecem nu o sa ne puna capac speram sa avem timp sa coboram si spre Kashmir si Srinagar.

RutaIndia.jpg

Legat de zbor trebuie sa recunosc ca faptul ca zburam pana acolo se simte putin ca si cum am trisa, cel putin in comparatie cu orice calatorie care te poarta pe uscat. E complet pierduta insiruirea de tari, granite si obiceiuri si e ca si cum te-ai teleporta brusc intr-un alt colt alt pamantului. Poate si de asta ma intreb cat timp o sa dureze pana cand o sa ne deconectam si pana cand o sa intram complet in modul de calatorie.

In schimb poate cea mai mare diferenta fata de drumul din anii trecuti din Asia Centrala e timpul scurt, intr-o luna vrem sa ajungem si pana la capatul Indiei si sa ne si intoarcem inapoi de acolo, asa ca tare mi-e frica ca senzatia de a avea tot timpul din lume va fi una greu de gasit in calatoria ce urmeaza.

In schimb visez la momente in care transpirati si cuprinsi de oboseala unei zile petrecute in sa vom pune cortul undeva la capatul lumii inconjurati de varfuri de 6000 de metri.

Si privind obiectiv sunt destul de multe semne de intrebare care fac ca totul sa se simta ca o mica aventura: oare vom gasi biciclete indiene care sa se incadreze in buget si care sa nu cedeze dupa cateva sute de kilometri, oare nu vom ingheta in inceputul de toamna himanalayana, oare vom avea timp suficient pentru a ne aclimatiza pentru pasurile inalte pe care le avem in drum si oare vom reusi sa ne intoarcem la timp din capatul Indiei pana inapoi in New Dehli?… Ramane de vazut.

Foto credits: Joshua Cunningham. , pe care l-am intalnit acum un an de zile in Bishkek si care a continuat mai departe calatoria spre Vest. O fotografie chiar poate face cat 1000 de cuvinte.