Category Archives: Epic

Fagaras, Mezea-Oticu, Iezer – epica de toamna

Scriu randurile astea intr-o stana dintre Iezer si Fagaras, pe culmea Mezea-Oticu, culme pe care ne chinuim de cativa ani sa ajungem. Vantul suiera usor printre peretii subrezi ai stanei iar lumina lunii se strecoara prin ferestre si prin gaurile din acoperis. In rest e uimitor de liniste si de cald. Vara indienilor, asa ii zic americanii si nemtii, cele cateva saptamani cu vreme calda si stabila din octombrie. Acum o ora si ceva, in timp ce ma indreptam spre stana am speriat o turma de mistreti. S-au oprit la 100 de metri pentru a vedea ce vietate le tulbura linistea, dupa care au trecut agale peste muchie. E incredibil ce salbaticie e aici, fara semnal, cu iarba crescuta mai mare ca un stat de om si cu poteci ce incep sa dispara.

Am trecut prin Curmatura Oticului prima data acum aproape 10 ani, intr-o mica aventura cu pinguinii ce ne-a ramas destul de bine intiparita in memorie. De atunci am mai trecut in 2015 cu Doru si Dani cand am fost siliti sa dormim o noapte in plus pentru ca nu ma gasit o poteca. Acum sunt singur, si aceleasi poteci si locuri pe care le am clar in minte au inceput sa fie recucerite de natura. Inca zece ani si doar ramasitele stanelor o sa ramana ca amintire ca la un moment dat si-au facut si oamenii veacul pe aici.

Traseul pe care l-am desenat pentru cele doua zile e in egala masura salbatic si oarecum cam fara sens de facut cu bicicleta. Ziua a inceput in Fagaras o bucata care a avut totusi sens, 50 de kilometri in urcare din oras pana la capatul drumului forestier ce pleca din Dejani. In Tara Fagarasului e o atmosfera de toamna tarzie, prin satele prin care trec lumea fie e in drum spre munca, fie e la birtul local pentru cafeaua, berea sau barfa de dimineata, dupa posibilitati. Dupa o oprire pentru aprovizionare unde reusesc performanta sa termin un borcan de gem la cafeaua de dimineata incepe urcusul pe valea Dejanilor spre Fagaras. Drumul s-a mai stricat de la ultima tura facuta pe aici si ceva imi spune ca fara un 4×4 mai serios nu mai e treaba chiar asa de usoara sa ajungi pana sus.

Mai departe incepe partea mai fara sens a turei, carry-bike-ul de 600 de metri pana in Curmatura Bratilei. Tot bagajul greu intra in rucsac astfel incat tot ce ramane de facut e sa pun bicicleta cu totul pe rucsac si sa-i dau cu spor la deal. Nici o pala de vant nu adie in caldarile superioare iar eu incerc sa fac slalom printre ramasitele zapezii de acum o saptamana. Din Dejani nu am intalnit pe nimeni si sunt destul de convins ca sunt mici sanse sa dau peste cineva pe Mezea-Oticu. Sunt putini care ajung pe aici, iar atunci cand faci asta partea logistica e un mic cosmar. Aici intervine avantajul bicicletei. Daca i-as da bice probabil as putea ajunge pe seara / noapte la refugiul Iezer.

Doar ca ziua e prea frumoasa pentru a te grabi. Craiul si Bucegiul se vad in departare intr-o ipostaza inedita iar bucatile de pe Mezea-Oticu pe care poti sa stai pe bicicleta sunt chiar surpinzator de frumoase. Pacat ca alterneaza foarte des cu bucati napadite de iarba sau de pietre in care nu ai ce cauta pe bicicleta. Un fel de disonanta cognitiva pentru biciclit. Cu toate astea kilometrii se scurg mai repede decat speram si ajung cu o ora inainte de apus in Curmatura Oticului. Aici e momentul alegerii, ori merg inainte spre Varful Rosu, spre refugiul de la Iezer sau spre un bivuac fortat, ori fac dreapta spre stana “La urzica vesela” unde am mai facut un bivuac fortat in urma cu 4 ani ori fac stanga pentru a cobori la o stana de pe piciorul ce coboara spre Pecineagu, o stana abandonata de cativa ani pe langa care am trecut cu Dani in timpul unei alte ture epice. Decizii, decizii. Pana la urma dupa putina deliberare interioara aleg calea stiuta si plec spre stana “La urzica vesela” doar pentru a face cale intoarsa dupa 45 de minute de croit drum pe o poteca aproape inexistenta. Iau bicicleta inapoi in spate, urc inapoi in Curmatura, sperii o turma de mistreti si cu ultima geana de lumina cobor spre Pecineagu pe varianta numarul doi. Poteca e la fel de rupta si de inexistenta. Stana in schimb e in stare cat de cat decenta, cu un prici functional si cu 3 ferestre pe unde poate intra fara probleme ursul astfel incat inainte de a ma baga la somn incerc sa le baricadez cu bucati de lemn si cuie ca macar sa aud daca vine mos-martin sa ma verifice la noapte. Afara e luna plina, vantul adie usor printre branele stanei iar eu cad in cele din urma rapus de somn si de oboseala de peste zi.

Urcusul spre Varful Rosu si in departare Malita si culmile Fagarasului pana la Valea Oltului.

Dimineata urmatoare incepe cu acelasi biciclit fara sens, respectiv un carry-bike de 600 de metri printre pietre pana pe Varful Rosu. Aceasi zi senina si fara vant, aceeasi pustietate ca si ieri pana cand termin creasta Iezerului si incep urcusul spre Papusa, binenteles cu un alt carry-bike de toata frumusetea. De aici in schimb urmeaza coborarea lui Luci de la 4 Munti, coborare ce e in stare inca foarte buna, chiar daca nu cred ca mai ajunge foarte multa lume pana aici. De la stana de pe picior in schimb iau azimut Curmatura Foii urcare pe care sper sa o dibuiesc de data aceasta si pentru care incerc sa incarc toate drumegele din zona de pe google maps. Zona marginita Papusa si Tamas mi se pare un veritabil triughi al Bermudelor din punct de vedere al marcajelor si al potecilor. Cel putin versantii dinspre Tamas, complet defrisati in urma cu 10-20 de ani dar acum recuceriti de padurea tanara sunt deosebit de interactivi. Si binenteles fara semnal, ca sa fie lucrurile si mai interesante. Sunt curios daca s-ar tine un ProPark pe aici cata lume ar reusi sa iasa cu bine pe aici.

Cu google-maps-ul in mana si cu banda albastra pierduta incerc sa urmez un drum de exploatare pana la stana de sub Tamas. Doar ca realitatea din teren nu se potriveste deloc cu cea de pe harta si dau int-o padure deasa si tanara pe care urmez o poteca firava de animale. Buna si asta, pana cand se infunda. Intre timp se lasa si noaptea, eu dibuiesc o alta serie de drumuri de exploatare si ma apropii destul de mult de poiana in care e stana. Sunt maxim 150 de metri in linie dreapta, singura problema e in schimb ca sunt 150 de metri prin cel mai des hatis prin care am ajuns pana acum asa ca sunt nevoit sa fac cale intoarsa si sa-mi incerc norocul pe alte drumuri de exploatare, pana cand gasesc o alta poteca de animale ce ma scoate in poiana. De aici drumul e stiut iar luna plina ce se zareste peste varfurile brazilor imi lumineaza drumul prin noaptea linistita. Din curmatura Foii e doar o formalitate sa cobor spre Plai, spre Zarnesti si mai departe spre Brasov unde ma prabusesc in pat la 12 noaptea dupa adevarata aventura de doua zile. Doua zile in care am intalnit un singur drumet inainte de Papusa, doua zile prin cele mai salbatice locuri din jurul Brasovului, doua zile fara nici un fel de graba in care doar gandurile mele mi-au tinut de urat. Doua zile in care mi-am reamintit ca nu trebuie sa mergi pe alte continente pentru a face ture ce se simt ca adevarate aventuri..

Dimineata, in gara din Fagaras cu bicicleta dezasamblata in modul bagaj de mana.
Micul dejun in Recea, cu gem de caise si cafea. Gemul a fost biruit dintr-o singura lovitura.
Drum intins spre satul de vacana de la Dejani.
Toamna in desfasurare in padurile de la poalele Fagarasului.
Zapada de octombrie.
Am infrant! dupa cum ar zice generalul Barza, fin cunoscator al tuturor coclaurilor din jurul Brasovului.
Albastru de octombrie si un refugiu ce pare sa se tina inca bine, cel putin din exterior.
In loc de incurajare.
I believe I can fly!
Pranzul campionilor, cu rosii ce au avut mai mult gust decat tot ce am gasit in America de Sud.
Coborarea din Fagaras.
Spre stana “La urzica vesela” sau din categoria a fost odata o poteca pe aici.
Ultima geana de lumina dupa ce am facut cale intoarsa spre Curmatura Oticului.
Culcusul de peste noapte.
Ciobanul s-a nascut poet.
Stana “La Urzica Vesela” si Coltii Cremenii vazuti de la inaltime.
Inca putin pana pe Varful Rosu.
Pregatit de atacul Papusii.
Culorile de toamna in Iezer-Papusa.
De aici tot la vale.
Craiul imperial in culori de toamna.

Ausangate cel epic, partea a doua.

Ciclistul brazilian: “Oh, you have /carry nothing!”
Radu: “We have all we need”.

In ultimile doua saptamani din vacanta noastra (prelungita) din America de Sud am reusit sa ne trezim constant undeva intre 6 si 7 dimineata. Au ajutat fara indoiala zecile de nopti lungi, in care ne-am facut plinul de somn, precum si ora la care rasare soarele. Singura piedica impotriva trezirii noastre matinale poate fi doar frigul, insa Ausangate ne-a facut o supriza placuta si la acest capitol, caci temperatura nu cred ca a scazut sub 2 grade in cort, desi luna a luminat generoasa cerul noptii si de fiecare data cand ma trezeam si ii vedeam lumina blanda prelinsa prin panza cortului, ma intrebam cand va lovi frigul.

Asa ca dupa terciul si cafeaua regulamentare de dimineata o luam din loc, dar ne oprim curand la o vorba cu un ciclist brazilian peste care am dat si aseara cand am ajuns. Treaba e ca omul merge pe o bicicleta normala de touring si are si 4 genti de la Ortelieb pline cu echipament. I-am vazut urmele adanci pe poteca nisipoasa pe care am pedalat ieri, dar la vremea aceea nu stiam cine e in fata si chiar imi imginam ca era cineva cu un fatbike, desi urmele nu erau suficient de late. Dar la combinatia de fata nu m-am gandit. Trebuie sa va ganditi ca o asemenea bicicleta (data fiind greutatea bagajului) nu poate fi nici macar impinsa la deal atunci cand panta devine pronuntata si singurul mod de a progresa este o munca de sisif ce presupune ca pentru fiecare metru urcat sa faci trei drumuri: unul cu gentile fata, unul cu cele spate si unul cu bicicleta. Asta in timp ce noi aruncam bicicleta pe rucsac si in 30 de minute urcam cei 300 de metri pana in pas. Inca nu ma pot hotari daca indarjirea asta e de admirat sau ridica semne serioase de intrebare.

Adaugire ulterioara: cateva zile mai tarziu, discutam despre brazilian cu 2 colegi de cazare, care tocmai venisera din Ausangate si ne spuneau ca brazilianul facuse 6 zile pe ceva ce in mod normal dureaza 2 zile pline sau 3 relaxate.

Bun, depasim deci momentul, il lasam pe brazilian (care arata mai mult a european, deoarece parintii lui erau armeni) si plecam spre pasul de astazi. Stiam ca azi aveam o zi usoara, profilul arata putin peste 300 de metri de urcare si multa coborare, insa totul depindea de cat de ciclabila avea sa fie acea coborare. Daca sfarseam prin a merge kilometri intregi langa bicicleta, nu am facut nimic.

Totusi Ausangate nu se dezminte si ramane constant in gratiile noastre scotand din joben poteci majoritar ciclabile, cu exceptia a 300 de metri de carry bike spre cel de-al doilea pas al traversarii. Nu stiu carui fapt i se datoreaza poteca buna pe care avansam, croita parca special pentru a usura viata turistului, mereu pe curba de nivel acolo unde e posibil, intretinuta acolo unde e nevoie- echilibrul perfect intre efort, placere si peisaj.

Pe de-o parte nu as vrea sa se termine, pe de alta parte Cusco cu ale sale avantaje de oras turistic ramane mereu o atractie, in primul rand pentru burtile noastre si in al doilea rand pentru diminetile linistite de la hospedaje-le unde stam. Avem optiunea de a ne prelungi viata pe drum cu inca 2-3 zile si sa pedalam pana in Cusco, dar cand te uiti in spate la muntii invaluiti acum in nori, realizezi ca bucuria si supriza potecilor si peisajelor din Ausangate atarna mult prea greu in amintirea noastra si au setat niste standarde inalte cam cat muntii ce i-am traversat, standarde ce nu pot fi atinse nici chiar cu toata imaginatia din lume de drumul asfaltat ce ne sta in fata, de versantii arizi pe care i se catara serpentinele, de satele rasfirate ce fac ca distanta pana in Cusco sa para nesfarsita. Vremea s-a burzuluit si ea, cativa stropi de ploaie au inclinat balanta si autobuzul care ne astepta in satul din vale si pleca in 10 minute au transat dilema.

Ausangate ne va ramane deci in minte si in suflet si nu excludem o reintoarcere pentru trekking sau bikepacking pe intreg circuitul.

Dimineata pe racoare, asteptand sa se usuce cortul si sa se aseze terciul de dimineata.
Nuante diferite de albastru si un cer ce pare innorat in primele ore ale diminetii
Vegetalista, un brazilian cat se poate de armean ce acum traieste in Peru.
MTB Adevarat intre munti adevarati.
Clipe in care frumosul aspru al muntilor se oglindeste undeva adanc in oglinda din interiorul nostru. Si nu, frumusetea nu e doar in ochii privitorului.
Pornim mai departe la drum si incercam sa profitam de o fereastra de soare ce nu pare sa dureze prea mult.
Cu toate astea nu chiar totul e de bicicleta. Iar dupa raul din imagine a urmat o noua urcare pana la pana la 4800 de metri, tot cu bicicleta in spate.
Nu dureaza mult si dam din nou de single trail-uri perfecte.
Zece minute de soare, zece minute cat 3 luni, zece minute pe care daca as putea le-as pune in rama. Zece minute la poalele uriasilor.
Sunt momente in care iti dai seama cat de norocos esti si cat de rare sunt momentele de genul acesta. Momente in care esti recunoscator pentru tot ce ai trait in ultimele 3 luni de zile si iti dai seama ca pana la urma a fost bine.
Single trail epicness.
Coborari ce sterg orice amintire a urcusului cu bicicleta in spate de pana acum
Orice ai face muntii din dreapta iti fura privirea, chiar si atunci cand stai pe bicicleta. E cumva usor de inteles de ce.
La revedere Ausangate, la revedere Anzi inzapeziti ce ne-ati facut sa ne recalibram complet scara legat de ce inseamna munti adevarati.

Lungul drum spre capatul lumii

” Două zile de călătorie îndepărtează omul de universul său cotidian, de tot ceea ce el numea datorii, interese, griji, speranţe. Spaţiul care, rotindu-se şi gonind, se interpune între el şi locul său de baştină, desfăşoară forţe pe care, de obicei, le credem rezervate duratei timpului; din oră în oră el determină prefaceri interioare, foarte asemănătoare celor provocate de timp, dar pe care, într-un anumit chip, le întrece. Asemenea acestuia din urmă, el zămisleşte uitarea, dar o realizează desprinzând făptura omenească din cercul contingenţelor ei, pentru a o transpune într-o stare de libertate iniţială; astfel, cât ai bate din palme, face un vagabond chiar dintr-un pedant şi un filistin”.  Thomas Mann


Intamplarea a facut ca din multitudinea de carti descarcate pe telefon inainte de a pleca, sa incep fix cu Muntele Vrajit al lui Thomas Mann. Iar fragmentul de mai sus este exact inceputul romanului. De ce am inceput cu el si nu cu altul, este un mister, avand in vedere ca ar fi a doua lectura a romanului, din prima neramanand cu prea multe…Dar am zis sa ii mai dau o sansa, acum in calatoria noastra lunga spre unul din capetele lumii, daca e sa ne raportam la universul nostru mic (din punct de vedere al spatiului), numit Europa.


Dupa ceva peripetii generate de plecarea intarziata a cursei de Paris si de o conexiune buclucasa a usii avionului cu cea de la cu terminal, bagam cateva sesiuni de 100m sprint prin aeroportul parizian si ne urcam in cursa de Bogota care se scurge cu ceva somn, trei filme si doua mese. Cursa intercontinentala ne aduce aproape fara intarziere in capitala Columbiei, dar din punctul acesta, pentru 3 luni de zile, timpul nu va mai conta prea mult. Poate cel mult in incercarea de a prinde vreo piata mai mare de joi sau duminica, prin micile orase prin care vom trece. 
Asteptarea zorilor e lunga, mai ales cand organismul nostru inca functioneaza dupa fusul orar al Europei, astfel incat ne petrecem prima noapte sud-americana bantuind fantomatic prin aeroport, cu cutiile dupa noi, incercand sa furam cateva ore se somn pe scaunele incomode, sau printre anunturile specifice oricarui aeroport mare. 


Ne bantuie ideea de a scurta lungul drum cu autocarul spre Pasto (ultimul oras mare inainte de granita cu Ecuadorul) si de a zbura pana acolo,dar pretul piperat al biletelor last minute transeaza rapid problema.


Astfel incat, cum se crapa de ziua luam un taxi cam scump pana la autogara. Aici constatam ca avem mult mai multe curse decat gasisem noi pe internet si o alegem pe cea de 10.30, care ar trebui sa ne dea ceva timp sa rezolvam aspecte administrative precum un SIM de Columbia, mancare etc.
Autocarul spre Pasto se umple usurel si desi nu arata tipla, inauntru este curat, pungi de gunoi, scaune reglabile, wifi, toaleta. Ca o nota generala, locurile publice prin care am tranzitat nu erau tipla, dar erau decent de curate, mai curate chiar decat ce gasim in Romania (valabil si pentru aeroport, cat si pentru autogari).


19 ore sunt lungi si autocarul progreseaza incet pe Panamericana ce nu cred sa aiba vreo linie dreapta. Urcam si coboram mult, dar de asta iti dai seama doar din variatia altitudinii pe ceasul de la mana. Cinema-ul impus din autocar nu ajuta nici el, caci filmele sunt extrem de proaste, datorita curbelor este exclus sa stai cu ochii in vreo carte sau in telefon, asa ca singurele lucruri ramase sunt uitatul pe geam si dormitul. Ajutati de noaptea de 12 ore, recuperam destul de mult din somnul pierdut, astfel incat ora 7 ne gaseste deatul de odihniti in autogara din Pasto, la inceputul propriu-zis al aventurii noastre.
Privim cu groaza cum din cala autocarului sunt extrase tone de bagaje, saci umflati de rafie ce apar peste tot si in care ma intreb ce este, dar si genti mai mici sau mai mari, unele dintre ele fix de pe cutiile noastre. De altfel, cutia mea de carton, care a si stat deasupra,a incasat si cea mai mare terfeleala si arata ca dupa razboi. Fragezita de bagajele puse deasupra si de zdruncinaturile drumului de sub noi, nu pare prea in forma si prima intrebare e ce s-o fi busit inauntru.


Cu un amestec de teama si curiozitate ne apucam usor, usor sa punem bicicletele pe roti si constatam la final cu usurare si supriza, ca totusi dracul nu e asa de negru si cu exceptia Focusului care nu schimba cum trebuie si la care banuim un cablu strangulat, totul pare functional. Asa ca la ora 11 iesim pe poarta autogarii invartind pedala spre primul magazin de biciclete, pentru a rezolva problema schimbatorului si a ne putea asterne in final la drum.

Text: Mihaela.

Gara Brasov

In gara din Brasov, dupa o noapte ocupata de incercarea de a impacheta minimul necesar pentru 3 luni de zile.

 

Deasupra Atlanticului, dupa o serie de sprinturi de 100 de metri prin aeroportul din Paris. Nota pentru sine, pentru alte calatorii de 3 luni de zile parca e bine sa ai mai mult de o ora si jumatate intre conexiuni.

 

Rasuflam usurati atunci cand zarim bicicletele pe banda pentru articole cu gabarit depasit in Columbia. Fiecare sosire se simte putin ca o mica loterie, caci da, bagajele se pierd pe de o parte, iar pe de alta parte toate lucrurile de care avem nevoie sunt in cele doua cutii. Si sa stai zile bune prin Bogota pentru a le astepta parca nu era o varianta prea fericita..

 

    Cateva ore mai tarziu, in autocarul spre Pasto. 19 ore de serpentine pentru 800 si ceva de kilometri. Se doarme pe branci, lucuru pe care de altfel l-am facut si noi pentru a recupera putin din somnul pe minus din ultimele nopti.

 

Una din opririle de bus din panamericana, un drum ce nu cred ca are nici o linie dreapta si nici o bucata care sa nu fie in urcare sau in coborare.

 

19 ore mai tarziu, in autogara din Pasto, cu clasicul mic dejun format din fulgi de ovaz cu fructe.

 

Gata de drum, cu problemele rezolvate, in periferia orasului Pasto.

 

Pasul Godeanu, Beletina si Crovurile

Ziua 9 Crovurile
Ziua a inceput cum nu se poate mai bine cu soarele luminand generos creasta inzapezita a Godeanului. Asa ca micul dejun este cu view si porridgeului regulamentar ii asortam o floare de corcodus si zapezi la orizont.

30 de minute mai tarziu ne aflam in fata unui fost drum despre care Radu a citit in oracolul din telefon aka View Ranger ca ar duce in Poiana Beletina. Ca nu e rost de urcat in sa pe aici, ne-a fost clar din prima, insa in curand nici caratul in spate nu a mai fost o optiune, caci drumul s-a transformat intr-o ravena de toata frumusetea cu maluri inalte de 3 metri ce ne-a fortat sa ne croim drum prin padurea tanara de pe maluri. Ce diferenta intre starea de fapt de la porridge si cea prezenta…

In asteptarea soarelui, cu terciul de dimineata pus la incalzit.

Algerile fericite si cele mai putin fericite vor continua insa de-a lungul zilei.
Pentru o perioada ne e din nou usor caci drumul isi revine si avem din nou spor. E putin ireal cum mergem in paralel, la ritm conversational, sporavaind vrute si nevrute cu bicicleta in spate si avand Godeanu pe fundal. Din padurea din stanga se aud din ce in ce mai clar voci si daca intial credeam ca sunt ceva taietori de lemne cand iesim din ravena ne intalnim cu 2 carute ce urcau acateturile la stana din Beletina. Supriza mai mare a fost insa, fara indoiala, de partea ciobanilor. O portiune mergem in paralel si aflam astfel ca drumul mai prietenos e cel ce pleaca din sat din Godeanu si chiar daca nu e ciclabil, cel putin nu cari bicicleta in spate. In partea superioara insa devine din ce in ce mai bine panta se imbalnzeste, peisajul se diversifica si pe un drum frumos prin padure ajungem pe terenul de fotbal al Beletinei.

Iarba proaspata indeamna la stat si se simte fain sub roti. Continuam sa sarim malurile dintre Crovuri pana in Crovul Porcului, unde hotaram sa iesim pentru a prinde banda rosie ce merge pe deasupra si a fi siguri ca nu ratam coborarea spre Isverna. Poteca asta era mai mult in amintirea noastra, caci la vremea cand am mai fost pe aici nu aveam nici ceas cu GPS, nici Strava si poate din cauza asta acum ne simteam intr-un fel de terra incognita.Ne balbaim cu talent maxim in zona, coborand initial spre est, apoi urcand la loc in muchie, facand slalom printre pietre, doar pentru a ajunge din nou aproape de crovul Medved. De acum incolo cu siguranta nu voi mai uita pe unde incepe poteca…Asta daca oi mai merge prea curand pe acolo, caci coborarea spre Izverna a fost lunga ca o zi de post, fara o poteca clara, ci mai mult ca o adunatura de fire de poteci mai bine definite sau mai vagi, mai largi sau mai inguste. Cert este ca rabdarea si energia s-au tot scurs din noi tot sarind vaioage ori navigand printre rape, cu primele asezari apropiindu-se atat de incet de noi, cu satul propriu-zis inca departe jos in vale.

In cautarea potecii de coborare spre Isverna din Crovuri.

Cu siguranta varianta castigatoare e urcare din satul Godeanu pe drumul de caruta, timp fain petrecut in Beletina si coborare in Izverna pe TA care este majoritar ciclabil.

In sat toate magazinele aproape inchise, asa ca pedalam cu burta goala pana in Nadanova unde ne punem pe picioare cu niste napolitane economic si o sticla de Tedi.

Balta pare un sat mai mare, asa ca il alegem pentru aprovizionarea de seara. Totusi si magazinul satesc de acolo e la fel de saracacios ca restul prin care am intrat, fructele si legumele lipsind cu desavrasire. Ne rezolvam insa pentru ultima seara cu o bucata zdravana de branza buna de care am facut rost pe ochi frumosi de straina din Brasov, caci altfel tot cu conservele de peste si pateu ne faceam veacul.

Pentru seara asta aveam un dor care se numea foculet, prajit niste paine cu branza din asta (aka fondu), dar a trebuit sa ma multumesc ca niste paste cu branza si doar un inceput de  foculet, caci ploaia ne-a gonit prematur in cort.


Ziua 10 Rulaj pana in Drobeta si rebotezarea epicii in Ploiasa Epica de la Dunare

Si astazi ploaia e mai vrednica decat prognoza. De fapt nici nu cred ca s-a oprit de aseara, ci a picurat mocaneste toata noaptea. Totusi avem o fereastra in care sa strangem cortul, insa inevitabil, cand ne asternem la drum, incepe mai tare. Stam vreo ora pe langa o fantana dezafectata, insa cum nu se mai opreste, il zoresc pe Radu sa o luam din loc. Timp pana la tren ar mai fi, dar parca prefer sa stau in gara, la caldura, in haine uscate si nu in fasul asta semi jilav. Ne luam alte cateva reprize bune de ploaie, o a nu stiu cata pana la Simplonul lui Radu. Si nu poate fi nimic mai trist decat sa faci pana pe o torentiala. Eu tot insist sa terminam odata cu dealurile, si sa coboram in campie, unde inuiesc ca este ceva mai bine. Am dreptate si o fereastra fara ploaie, dar cu vant, ne mai zvanta putin. Soarta ne scoate in drum un Kaufland si ne oprim direct la gril  unde pana si Radu devoreaza o ceafa de porc. Cu mare talent evitam junk foodul si cumpar mancare sanatoasa pentru drum si incheiem probabil singura epica a anului in trenul incalzit bine, aranjand in tihna bicicletele si pregatindu-ne pentru niste ore lungi pana la Brasov.

Text : Mihaela
Track si date:
https://www.strava.com/activities/2354814846
https://www.strava.com/activities/2354814912

Primele raze de soare peste Godeanu.
Locul de cort din seara asta, langa un fost catun de piatra si miros de copaci infloriti in nari.
Terciul si cafeaua de dimineata,modul perfect de a incepe ziua.
Magia de dimineata.
Drama in Mehedinti.
Cu bicicleta asezata cum trebuie pe rucsac parca iti vine sa si zambesti putin.
Fata in fata cu ravena de 3 metri, cel mai temut obstacul intalnit pana acum pe ziua de azi.
Am infrant, si de data asta. De poze din batalie binenteles ca nu ne-a ars.
O ultima privire spre Godeanu cel inzapezit de pe urcarea spre Beletina.
Poiana Beletina.
Ajunsi in Poiana Beletina, un pic mai repede decat a ajuns primavara anul acesta.
Si Crovurile? Crovurile unde sunt?
In departare, varful lui Stan.
Gasim in cele din urma si Crovurile.
Deasupra Medvedului, in cautarea potecii de coborare spre Isverna pe care am gasit in urma cu aproape 10 ani
Spre Sud primavara se apropie cu pasi repezi.
Inca putin pana Isverna.
Inapoi pe sosea, pe drumul spre Drobeta.
In cautarea locului de cort pentru seara asta.
Ultima seara petrecuta la cort dupa aproape 10 zile de calatorie. Sansa perfecta pentru a adauga un iz de fum mirosurilor dobandite in ultimele zile.
Pastele de seara, inainte ca ploaia sa ne alunge si in seara aceasta in cort.
A doua zi incheiem calatoria cum altfel decat cu o ploaie de doata frumusetea. Zambetul Mihaelei contrasta puternic in momentele astea cu starea mea de spirit, mai ales ca eram uzi pana la piele si petrecusem ultimele 10 minute incercand sa repar o pana.
Final de calatorie, in Drobeta, din categoria uzi dar fericiti.

Arjana si catunele din Muntii Cernei

In sfarsit avem parte de o noapte fara ploaie si cand soarele se ridica de peste culmile Mehedintilor, Radu e deja in picioare cu gand de trekking spre Arjana. Ne asternem la drum la o neverosimila ora 7.30 si intreg muntele e al nostru. Cu ocazia asta ne dam seama ca de fapt noi nu am fost niciodata pe Arjana, confundand-o mereu cu varful Zascol.

Cat am fost noi plecati cortul a avut tot timpul din lume sa se usuce si dupa terciul regulamentar de dimineata ne punem in miscare, din.nou, de data asta cu tot cu biciclete. Cu, dar nu pe, caci avem de impins o bucata buna spre Saua Ciumerna. De acolo revenim pe traseul de la Hercules si tinem curba de nivel pana in piciorul ce coboara spre Inelet. Traverseul merge greoi, caci poteca ingusta se tot strecoara printre ienuperi si tufe de afine si ne pune la modul serios rabdarea la incercare.

Nici culmea Certejiu nu e asa cum ne-o aminteam din vremea in care alergam, in primul rand datorita faptului ca poteca e destul de murdara, cu cazaturi si frunze, genul de poteca abia iesita din iarna. Insa ne descurcam si coboram cateva bucati frumoase pana in Inelet. Drumul pana in Dobraia a fost in egala masura frumos si lung. Lung pentru ca din cauza ploilor erau o multime de portiuni cu noroi unde te luptai literalmente sa stai pe bicicleta, frumos pentru pitorescul locurilor pe care le stiu bine, dar de care nu ma satur niciodata.

Astazi soarele pripeste a ploaie. E ora patru si inca nu a venit, asa ca facem o pauza de masa in firul Prisacinei. Spargem cu ocazia asta singurele oua rosii de pe anul asta, oua luate de la pensiunea din Herculane unde am dormit acum doua seri. InItial avem planuri de cadre epice cu cele trei oua carate in tocul de la ochelari, oua pozand oachese in iarba verde si cu munti inzapeziti pe fundal. Ei bine nu  a fost cazul si ouale au ajuns, in cel mai pragmatic mode, direct in stomac fara nicio poza de sezon. Dobraia ne primeste tocmai iesita de sub spectrul unui nor de ploaie si nici acum nu va fi seara in care sa inoptam aici. Dar va veni si momentul.respectiv, caci imi e dor de tihna locului si de privelistile largi pe care ti le ofera.

Coborarea spre Motel Dumbrava merge suprinzator de bine pe bicicleta. Amintirile mele de la Hercules, in care picioarele urlau pe coborarea finala dupa 42 km alergati au fost contrazise de o frumoasa poteca de dat vale pe bicicleta. Distractia nu ar fi fost insa.posibila daca Radu nu m-ar fi ajutat cu ceva bagaj, cat sa bag seat bag-ul in rucsac si sa pot sa cobor saua.
La Motel Dumbrava e liniste, asa ca scoatem bucatareasa din visare cu o comanda frumoasa, ca pentru doi ciclist infometati care vor sa ia si la pachet.

Incheiem ziua cu un rulaj spre Pasul Godeanu si cu un loc de cort cu deschidere spre muntii inzapeziti. Ar fi fost frumos sa fim acum pe undeva pe sus si nu in fundul vaii, caci lumina blanda a ultimilor ore din zi a colorat norii si versanti intregi in nunate de care nu am prea avut parte concediul asta. Speram totusi la un rasarit frumos spre Godeanu, maine dimineata.

Text: Mihaela
Track si date aici: https://www.strava.com/activities/2345023234

Dupa atat de multe zile ploioase avem in sfarsit parte e o dimineata senina.
Culorile si linistea diminetii.
Privind spre Tarcu si spre Godeanu, pe drumul spre Arjana.
Arjana
Lung si valurit e drumul pana pe varful Arjana, ultima reduta a Muchiei ce se prelungeste din Godeanu.
Arjana
Am infrant! Si de data aceasta.
Primavara, probabil anotimpul nostru preferat, mai ales atuni cand avem o primavara in care muntii inalti sunt incarcati destul de serios de zapada.
Inapoi spre biciclete, spre saua Ciumerna.
Pasul Ciumerna
Mai pedalam, mai impingem cu spor.
Single-trail de calitate.
Cu toate ca poteca e pe alocuri napadita per total nu am carat degeaba bicicletele pana aici.
Privind spre Valea Cernei, spre Godeanu si spre nori de ploaie din fundal.
Pedaland pe potecile si pe micile drumege ce leaga Ineletu de Dobraia, locuri prin care am calcat prima data acum mai bine de 10 ani si prin are ar trebui sa ne propunem sa revenim cat mai des.
Prea frumos, prea bun de MTB.
Pranz gourmet cu ultimele lucruri gasite in traista, paine cu branza topita si cu o ramasita de pasta de rosii. Delicios (si nu glumesc aici).
Dobraia
Ajunsi la Dobraia, de unde a urmat cea mai frumoasa coborare de pana acum a turei. Si da, cu toate bagajele pe care le avem dupa noi tot putem cobora poteci tehnice, poteci ce sunt chiar distractive.
Varful lui Stan
Inapoi pe asfalt, spre pasul Godeanu, pentru episodul urmator: Crovurile.
Pasul Godeanu
Sfarsit de zi, in cautarea unui loc e cort pentru seara aceasta.

Printre ploi, spre Saua Prislop

Ziua 7- Printre ploi, spre Saua Prislop

Ziua incepe in conul de umbra al stanii, dar un terci bun si cald ne pune pe picioare. In jurul nostru este insa un soare glorios si sub auspiciile unei prognoze favorabile revenim in culme si tinem drumul ce ne poarta spre nord. Soarele de la micul dejun a fost mascat de un nor nesfarsit, dar si rabdara noastra e mare in epica, asa ca stam cuminti si il asteptam sa treaca, feriti de vant, facand traduceri la spaniola si delectandu-ne cu cornulete si alune.


Coboarea spre Cornereva, total diferita fata de cea abordata acum 4 ani este highlight-ul zilei, caci avem parte de drumuri inierbate, fanare imprastiate pe versanti si pomi in floare. Calatoresc prin primavara de doua luni si nu pot sa zic ca m-am plictisit.  In Cornereva coboram lung pe asfalt pana in centru unde oprim pentru aprovizionare. Aici ne prinde si prima ploaie a zilei (prima din cele 0 ploi prognozate de Meteoblue pentru Cernei). Dar sub umbrela de la terasa e bine, asa ca folosim timpul pentru o salata generoasa. Avem nevoie de energie si entuziasm pentru partea a doua a zilei-push bikeul din Bogaltin pana deasura Fantanii Babei. Nu am de ce sa ma mint. Poate fara bagaj as avea sanse sa urc o parte din dum pe bicicleta, insa acum voi ajunge sa imping mai mult decat sa pedalez. Ca atare incerc sa mut cat mai mult bagaj in si pe rucsac si sa usurez bicicleta, ca sa dovedesc mai bine pietrele si obstacolele drumului.


Pe urcarea asta ne prinde si a doua ploaie, din fericire una mica, deoarce norul a trecut tangential pe langa noi. De la Fantana Babii in 2 serpentine suntem salvati de un fost grajd unde tragem cat sa ne lamurim ce ganduri are norul ce vine dinspre Piatra Elisovei. Are ganduri de ploaie cu grindina, asa ca mai stam si aici ceva pana trece amenintarea principala.


Cam asta a fost mersul ultimelelor doua zile in care am incercat pe cat posibil sa ne strecuram printre ploi, inaintand putin si ramanand uscati in acelasi timp. Plecam intr-un final mai departe, doar ca sa ne oprim la intersectia dintre PR si TR si sa punem cortul ca adapost pentru o noua runda de ploaie  30 de minute mai tarziu iese soarele, strangem cortul si pornim spre Saua Prislop. Trebuie spus ca toata apa care musteste in jur a transformat padurile intr-o catedrala de verde crud, luxuriant, ce aduce mai repede a jungla decat a padure de foioase. Culegem niste leurda pentru pastele de diseara si iesim in saua Prislop unde hotaram sa ne si oprim, caci e loc bun de cort. In plus, din spate vine a cincea ploaie a zilei si ar fi bine sa nu ne inecam acum ca tiganul la mal.

Text: Mihaela
Track si date aici: https://www.strava.com/activities/2345022224

Privelistea la iesirea din cort, cu Godeanu si Tarcu inzapeziti in fundal.
Stejarul de langa stana. Contorsionati si modelati de vant e imposibil sa gasesti doi stejari identici. Intr-un fel sunt ca si oamenii din punctul asta de vedere.
Echipati si gata de plecare si cu toate hainele pe noi.
Umezeala din zilele anterioare transformata intr-o mare de nori iar in planul indepartat obiectivul pentru zilele urmatoare, prelungirea sudica din Godeanu.
Cu deschiderea pe care o are muchia cu Piatra Elisovei e probabil unul din cele mai estetice locuri din calatoria noastra de pana acum,
Pregatiti sa atacam coborarea spre Cornereva.
Capcane!
Panoramic
Moment de odihna si de incarcat bateriile, la propriu. Iar incarcatorul solar din imagine chiar isi face treaba. In conditii de expunere directa la soare incarca cam ca de la priza. Si e destul de fain sa stii ca ai o priza “verde” la purtator pe care poti sa o folosesti oriunde.
Inapoi pe bicicleta, la vale pe drumuri de iarba spre Cornereva.
Primavara perpetua. Daca la campie si in zonele mai joase copacii au inflorit demult pe aici abia acum e momentul lor.
Cu furia portocalie in livada inmiresmata.
Urmatoare urcare a zilei, dupa o prima repriza de ploaie ce ne-a prins in Cornereva.
La troita. In interval de 20 de minute de la soarele acesta idilica a urmat binenteles urmatoarea repriza de ploaie torentiala.
Dupa ploaie, cu pamantul mustind de apa si cu frunze abia inugurite in padurea de fag prin care urcam spre Saua Prislop.
Locul de cort din seara asta, deasupra Cernei, cu peretii ce strajuiesc crovurile in plan indepartat, intr-un loc adapostit de vant, Conditii ideale, minus ploaie ce a inceput la putin timp dupa ce am intrat in cort.

Postavaru Morning Glory – o luna de iarna

A trecut mai bine de o luna de la primele iesiri pentru a prinde rasariturile pe Postavaru. O luna de iarna adevarata in care a nins la fiecare doua trei zile si in care nu a venit nici un val de caldura din sud care sa topeasca zapada. O luna in care brazii au ramas complet imbracati intr-o platosa de zapada, multi dintre ei frangandu-se sub greutatea purtata.

O luna in care padurea a ramas de argint, mai ales intre 1200 si 1600 de metri. O luna in care am reusit in mod neasteptat sa ma reindragostesc din nou de ski, dupa multi ani de zile. O luna in care am tot strans imagini care parca merita o casa mai buna decat facebook-ul.

De cateva zile incoace in schimb soarele a inceput sa rasara din ce in ce mai repede. Minut cu minut trebuie sa te trezesti tot mai devreme pana cand la un moment dat nu o sa mai poti spera sa prinzi rasaritul pe varf fara o trezire obscen de matinala. Pe de alta parte ai din ce in ce mai mult timp pentru a ajunge la munca sau pentru a mai face inca o urcare daca zapada si partiile si placerea primei coborari o cer. Si minut cu minut si iesire dupa iesire, chiar daca suntem abia la mijloc de ianuarie incepi sa te gandesti la primavara, la bicicleta si la primele pedale.

Ritualul a ramas mai mult sau mai putin acelasi, iar dupa o luna de zile chiar poti spune ca a ajuns un ritual.

Te uiti pe prognoza, eventual cu cateva zile inainte pentru a vedea care sunt zilele bune de urcat, zilele in care chiar ai sanse sa vezi soarele si sa nu te spulbere vantul in ultimul hal. In zilele cu vreme urata stai mai mult la munca pentru a compensa timpul pierdut in zilele cu iesiri. Te uiti la inaltimea stratului de nori pentru a vedea care sunt sanse de a prinde mare de nori pe sus. Te trezesti de dimineata si mai arunci o ultima privire pe webcamul din poiana (care transmite imagini suprinzator de bune si noaptea) pentru a vedea daca e ceata si daca e plafon de nori.

Iti faci cafeaua si sari peste mancare caci sigur nu o sa cada bine in mijlocul urcarii. Iesi afara la frig si deszapezesti masina trezindu-te complet. Incepi sa urci serpentinele drumului de Poiana cu un audio book in urechi, numai bun pentru a intra pentru 20 de minute intr-o alta lume. Te schimbi in clapari la caldura masinii, pui pieile pe schiuri si pornesti la deal.

In functie de chef sau de cat de obosit esti urcarea merge mai bine sau mai rau la inceput. Cand ajungi la intrarea pe Sulinar intri in ritm si in miscarea alternanta a schiurilor si a betelor. Vine si zidul de pe Sulinar unde trebuie sa te opintesti mai serios, zid ce in majoritatea zilelor daca e zapada buna merge totusi urcat frontal.

Iesi la lac, iar daca a fost nor sau ceata la plecare pana aici nu ai nici cea mai vaga idee daca o sa iesi din el. Cu toate prognozele citite vei afla daca ai noroc sau nu astazi abia cand ajungi in dreptul gondolei, incercand sa ghicesti dupa cata multa lumina e in jurul tau daca vei iesi deasupra norilor.

Termini urcarea si ajungi in dreptul cabinei mari si daca ai timp suficient pui toate hainele pe tine la adapost de vant. Daca ai fost lenes si daca soarele ti-a luat-o inainte sprintezi spre varf sperand sa ajungi inainte de prima raza de soare.

Uneori vantul te ia in primire pe varf si nu stii ce sa faci mai repede, sa te imbraci sa faci poze, sa alergi de colo colo prin zapada pana peste genunchi incercand sa incadrezi mai bine lucrurile. Varful e punctul de intalnire si cu toti ceilalti nebuni care s-au trezit cu noaptea in cap pentru a ajunge aici. Fiecare urca in ritmul lui si sincronizarea e data de momentul rasaritului. Si trebuie sa recunosc ca e tare fain sa ai jur suflete care sa rezoneze la aceleasi lucruri pe care le traiesti si tu.

Invariabil in schimb ingheti. Prima data mana cu care manevrezi aparatul sau telefonul dupa care si restul corpului. Dar cu toate astea atunci cand ai parte de un moment de magie uiti pentru minute bune de frig si chiui de bucurie. Dupa care pana la urma frigul invinge si trebuie sa dai pieile jos si sa te pui din nou pe schiuri avand parte de o coborare in care partiile sunt doar ale tale. Strangi claparii la maxim, incerci sa intri in ritm si sa nu irosesti urcarea de pana aici. Daca lucrurile se leaga chiui de bucurie si la coborare, uneori suficient de convingatoare incat sa mai faci o jumatate de urcare pana cand pornesc instalatiile. Dupa care inapoi spre masina, oras, munca. Doar ca nu obosit cum te-ai astepta ci cu o energie pe care doar cateva ore petrecute in aer liber si in natura pot sa ti-o dea.

La plecare in Postavaru, atunci cand poti sa te uiti atat in spate cat si in fata dupa frontalele celor plecati la drum.

La plecare in Postavaru, atunci cand poti sa te uiti atat in spate cat si in fata dupa frontalele celor plecati la drum.

Albastru, ceata si magie.

Albastru, ceata si magie.

Irina la prima iesire din Postavaru din iarna asta.

Irina la prima iesire din Postavaru din iarna asta.

Alin echipandu-se in spatele cladirii telecabinei mari, locul cel mai adapostit. De aici mai sunt cateva minute pana pe varf, suficiente cat sa incalzesti si straturile de haine puse pe tine.

Alin echipandu-se in spatele cladirii telecabinei mari, locul cel mai adapostit. De aici mai sunt cateva minute pana pe varf, suficiente cat sa incalzesti si straturile de haine puse pe tine.

Ultimii metri inainte de a iesi pe varf, uneori cu schiurile in spate, uneori pe schiuri.

Ultimii metri inainte de a iesi pe varf, uneori cu schiurile in spate, uneori pe schiuri.

Asteptand Rasaritul.

Asteptand Rasaritul.

Magia de dimineata.

Magia de dimineata.

Intr-un fel stim de ce urcam aici aproape de fiecare data cand e vreme buna. Nu e vorba nici de antrenament (desi e si antrenament) nici de o incapatanare de a bifa inca o urcare pe varf si inca o zi de schi de pe anul asta. E vorba in primul rand de momentele pe care le traiesti atunci cand se aliniaza planetele si atunci cand ai parte de putina magie. Iar magia asta da dependenta.

Intr-un fel stim de ce urcam aici aproape de fiecare data cand e vreme buna. Nu e vorba nici de antrenament (desi e si antrenament) nici de o incapatanare de a bifa inca o urcare pe varf si inca o zi de schi de pe anul asta. E vorba in primul rand de momentele pe care le traiesti atunci cand se aliniaza planetele si atunci cand ai parte de putina magie. Iar magia asta da dependenta.

O alta dimineata, de data aceasta cenusie dar cu la fel de mult spectacol.

O alta dimineata, de data aceasta cenusie dar cu la fel de mult spectacol.

Prima raza de soare in una din diminetile incredibil de senine.

Prima raza de soare in una din diminetile incredibil de senine.

Bucegiul, muntele spre care invariabil sunt atrase toate privirile inainte de rasarit.

Bucegiul, muntele spre care invariabil sunt atrase toate privirile inainte de rasarit.

Alin si al sau telefon ce isi face treaba surpinzator de bine. Mai putin atunci cand moare subit din cauza frigului.

Alin si al sau telefon ce isi face treaba surpinzator de bine. Mai putin atunci cand moare subit din cauza frigului.

Dimineata cu cei mai multi oameni pe varf. Dupa aproape o luna pot sa confirm ca a fost doar o anomalie statistica.

Dimineata cu cei mai multi oameni pe varf. Dupa aproape o luna pot sa confirm ca a fost doar o anomalie statistica.

Panorama si Mondialu.

Panorama si Mondialu.

Piatra Craiului si Fagarasul prin globul de cristal.

Piatra Craiului si Fagarasul prin globul de cristal.

Mihai, echipandu-se pe varf la -16 grade, cu un vant taios care ne-a taiat tot elanul fotografic.

Mihai, echipandu-se pe varf la -16 grade, cu un vant taios care ne-a taiat tot elanul fotografic.

Congelat. Cu vant si la -16 grade simpla operatiune de a pune inca un strat de haine pe tine poate sa devina cel putin provocatoare.

Congelat. Cu vant si la -16 grade simpla operatiune de a pune inca un strat de haine pe tine poate sa devina cel putin provocatoare.

Iarna in adevaratul sens al cuvantului.

Iarna in adevaratul sens al cuvantului.

Un pic de soare si imediat creste temperatura. In spate Alin pregatindu-se de coborare.

Un pic de soare si imediat creste temperatura. In spate Alin pregatindu-se de coborare.

Inapoi pe schiuri si la vale spre civilizatie.

Inapoi pe schiuri si la vale spre civilizatie.

Cu timisorenii in papusoiul din spatele curtii, Leaota si Bucegi

Cheful de MTB a venit greu anul asta. A fost nevoie de patru zile petrecute pe coclauri prin Sureanu si de doua cazaturi in aceeasi zi, ca sa simt ca s-a facut declicul. Astfel incat, atunci cand am vazut tura desenata de Radu prin Leota, nu m-am gandit nici ca-i lunga, nici ca-i grea, ci doar ca ne va umple toata ziua. Dar ce aveam altceva mai bun de facut intr-o zi in care vremea se anunta superba in afara de a pedala prin locuri vechi si noi? Pentru ca o simpla tura in Leota pe traseul de la 4 Munti nu ar fi facut cinste sutelor de kilometri condusi de Suca si Bobi din Timisoara si pana in Moeciu, mai adaugam o bucata noua, o legatura intre Cheile Gradistei si Dragoslavele, desenata doar pe harta, in prima explorare pentru noi toti.

Alex tine mortis sa porneasca cu handicap si se ia dupa Radu pe pump-trackul din Cheile Gradistei, prima tura terminandu-se in corzi. Eu cum ma stiu oricum certata cu tehnica, stau departe si bine fac…Dupa un scurt moment tragic-comic, cu Alex in patru labe in mijlocul pump trackului si noi pe langa el, nestiind daca sa ne amuzam sau sa ne ingrijoram, ne suim pe biciclete (pentru unii mai greu, pentru altii mai usor) si pornim pe poteci cunoscute, urmand in mare ruta de la 4Munti, etapa din Piatra Craiului. Trecem rapid de portiunea comuna cu EcoMarathon-ul, caci nu aveam de gand sa fim surpinsi pe contrasens de sarpele lung de alergatori porniti la ora 9.00 din Moeciu pe bucla 1 si ne miram de uscaciunea drumurilor din Fundatica.

Gasim o legatura bunicica intre Fundatica si Cheile Cheii si dupa 1-2 kilometri de forestier bun si la vale, prindem un drum de pamant secundar, ce se transforma curand intr-un drum de pamant si incepe sa urce pronuntat. Trebuie sa castigam diferenta de nivel caci avem de sarit 2 muchii pana in Dragoslavele. Prima trece cu soare, izotonic si curmale. Pentru a doua realitatea din teren ne rezerva insa o supriza- un drum ca in palma, aparut de nicaieri, acolo unde harta abia indica o firava poteca, drum ce ne va conduce in Dragoslavele si ne va scuti de mult efort. Tot pe aici descoperim marcaje si toponime noi si ne punem in minte sa revenim sa exploram zona caci e relativ aproape de noi.

Asfaltul spre Stoenesti se scurge repede si cu vant din spate. Oprim la un magazin comunal pentru pauza de masa cu pateu, paine, tocana de legume, biscuiti umpluti cu crema, bere si cola. De toate astea e nevoie sa hranesti 4 biciclisti care isi fac curaj sa porneasca pe urcarea 1400 m ce ne va duce pana sub varful Leaota.

La intrarea spre Valea Badenilor a aparut si indicator: Varful Leota 22 km. Acum ca stim datele problemei, sa ne asternem deci la drum. Primii kilometri aseaza repede locurile in micul nostru pluton: Radu, Suca, eu si Bobi si cu exceptia pauzelor de regrupari, cam asta va ramane formatia pana sus. Intram in padure si atmosfera mi se pare sufocanta. Ma uit la ceas si vad 29 de grade. Ma topeste caldura asta si beau alternativ apa si izotonic, doar doar faptul ca urcam si castigam altitudine va face sa mai coboare putin gradele din termometru.

Primii stropi ce cad pe bratele-mi transpirate se simt ca o mangaiere. Chiar si prima ploaie marunta. Nu pun foita pe mine. Las stropii sa ma racoreasca. Sub un brad ii gasesc pe baieti. Faceau pauza si se adaposteau de ploaie. Prima runda trece repejor si norii par sa se indeparteze, asa ca o luam din loc. Ii spun lui Alex ca abia acum incep sa ma simt bine, cand temperatura a scazut la sub 20 de grade. Aparent nu functionez bine decat in racoarea de Brasov. In momentul asta nimeni nu isi pune problema sa ne intoarcem. Continuam sa urcam. Mai avem cateva sute de metri de dovedit pana in creasta. La iesirea din padure ne prinde o a doua ploaie mai serioasa. De data asta ma imbrac. Nici acum nu imi pun problema sa coboram. Sunt destul de convinsa ca astea sunt niste ploi trecatoare si ca norii se vor risipi, va iesi soarele si ne vom usca in jumatate de ora. Dar adevarul e departe de asta. Pe cat urc, pe atat norii par mai compacti in jurul nostru si soarele se pare ca a facut pact cu Piatra Craiului, unde zapada aproape ca a disparut cu desavarsire. La noi cade o mazariche-grindina de dimensiuni mici si s-a facut frig. Cam frig chiar si pentru gustul meu. Cat urcam e bine, dar ma gandesc cu groaza la combinatia de coborare + haine ude+ ploaie + frig + vant. Ceva de vis…

Ca sa fie meniul complet apare in ecuatie si zapada. Ei bine, asta imi cam pune capac si nu ma pot abtine sa nu ii spun lui Radu ca ne-am cam grabit cu turele la peste 2000 m. Prima limba de zapada acopera drumul si e destul de lata. In ciuda efortului extra hotarasc sa o ocolesc si nu pierd foarte mult, caci ajung la drum uscat in acelasi timp cu baietii care au traversat-o. Batoane mai am, orice urcare nu face decat sa ma incalzeasca, asa ca momentan nu fac economie de energie.

Pe cand vine urmatorul val de ploaie, asta in timp ce ne uitam invidiosi la soarele generos din Crai.

Pe cand vine urmatorul val de ploaie, asta in timp ce ne uitam invidiosi la soarele generos din Crai.

Ajungem in cel mai inalt punct al urcarii si ne contemplam soarta. Bucegiul, Craiul, Iezerul se scalda in auspicii de vreme buna, doar de noi se tine scai norul si ploaia. Pe versantul nordic al varfului Leota apar din ce in ce mai multe limbi de zapada. Cateva s-au putut ocoli, fara sa fie nevoie sa iesim in creasta pentru asta. Altele insa au trebuit traversate si baietii au sapat urme cu randul. Cu totii sufeream de frig, insa clar, cel mai afectat era Alex, care stiam oricum ca detesta frigul. Suca era literalmente redus la tacere de combinatia frig + durere de spate. Bobi intreaba daca nu ar fi mai intelept sa ne intoarcem, insa o coboare de 22 de kilometri pe forestier, spre Valea Badenilor unde momentan se devarsa un nor nu pare o varianta castigatoare. Cea mai buna abordare ramane sa mergem totusi inainte, cu speranta ca totusi se va indrepta vremea. In cel mai rau caz, va trebui sa mergem/ alergam pe langa biciclete vreo 17 kilometri cat mai aveam pana in Cheile Gradistei-Fundata. Alex chiar pare convins ca asta o sa faca si repeta obsesiv ca nu se mai urca pe bicicleta pana la masina. De altfel singurul care incearca sa stea pe bicicleta pe poteca tehnica ce ocoleste varful este Radu. Pe mine una combinatia de frig, maini inghetate si single trail ma depaseste si astept zile mai calduroase si uscate pentru o tentativa.

Candva, in interminabilele zeci de minute in care mergeam noi ploaauti si plositi in scartait ascutit si enervant de frane se opreste ploaia si incepem sa ne uscam, asttfel incat primele coborari pe drum lat si innierbat ne invita sa ne urcam in sa. Practic in fata ne stau o serie de mici urcusuri cu push-bike si scurte coborari. Cum insa ploaia a luat o pauza si noi ne-am uscat cat de cat, desi pedalam in continuare printre nori amenintatori, optimismul incepe sa revina, Suca incepe sa vorbeasca, Radu sa faca poze, lucrurile par sa reintre in normal.

Ultima parte de impins biciclete trece repede si ne vedem in sfarsit in drumul forestier ce are sa ne coboare la masina. De aici sunt in teren cunoscut si sunt aproape sigura ca o scoatem la cap si de data asta. Ultima repriza de ploaie ne prinde cand am intrat in padure, dar e scurta si la adapostul brazilor ramanem uscati. Nici nu mai stiu de cand nu am mai mancat, asa ca snickersul desfacut la prima pauza pe care o facem intra direct in sistem cu tot zaharul, ciocolata si caramelul de care dispune.

Coborarea frumoasa pe care m-am dat acum 2 ani e plina de cazaturi si navighez cuminte in spatele baietilor. Ignoram poteca prin padure paralela cu drumul, caci probabil ne-am scoate ochii in cracile de brazi si ne tinem pe drumul mare de pamant, ce merge bine si ne scoate curand la primele case. Chiar daca de acolo mai sunt ceva kilometri pana la complex, tura noastra e ca si terminata si putem deja sa visam la bere si mancare la restaurantul de la Cheile Gradistei.
Iar cand stateam deja la masa, in haine uscate, ii dadeam totusi dreptate lui Suca “A fost așa de faină [tura] si asa m-am bucurat ca am scapat de frig încât nici macar 10Ron pe draft nu mi s-aparut mult….”.

Ziua de duminica in schimb a fost la fix pentru a compensa frigul si suferinta de sambata. O tura de o jumatate de zi, pe culmile dintre Moeciu si Simon, cu mult soare, cu coborari super frumoase, cu gasca mare si multa voie buna si peisaje de vis. Cu alte cuvinte toate ingredientele.

Tura incepe cum nu se poate nefericit, cu o cazatura a lui Suca la pump-trackul de la cheile Gradistei, cazatura ce avea sa-l chinuie toata ziua.

Tura incepe cum nu se poate nefericit, cu o cazatura a lui Suca la pump-trackul de la cheile Gradistei, cazatura ce avea sa-l chinuie toata ziua.

Soare, cer senin si Craiul in departare. Cine ar fi ghicit ca in cateva ore nu o sa ne mai simtim degetele la 2000 de metri...

Soare, cer senin si Craiul in departare. Cine ar fi ghicit ca in cateva ore nu o sa ne mai simtim degetele la 2000 de metri…

Probabil singurul indicator rutier spre un varf de munte din Romania. O urcare cinstita, de aproape 1500 de metri dintr-o singura bucata.

Probabil singurul indicator rutier spre un varf de munte din Romania. O urcare cinstita, de aproape 1500 de metri dintr-o singura bucata.

2018, un an bun pentru bere...

2018, un an bun pentru bere…

Valuri de ploaie peste valuri de ploaie, asteptandu-l pe urmatorul sa ne ia in primire.

Valuri de ploaie peste valuri de ploaie, asteptandu-l pe urmatorul sa ne ia in primire.

Vant, frig, ploaie si zapada. Conditii perfecte pentru MTB si mai ales pentru Suca.

Vant, frig, ploaie si zapada. Conditii perfecte pentru MTB si mai ales pentru Suca.

Din categora asa nu. E mult mai simplu de asteptat cateva saptamani in plus.

Din categora asa nu. E mult mai simplu de asteptat cateva saptamani in plus.

Bucegiul si o frantura de vreme buna.

Bucegiul si o frantura de vreme buna.

Drum intins si locuri din nou ciclabile.

Drum intins si locuri din nou ciclabile.

Inca un push bike, si inca un nor vinetiu de ploaie ce apare la orizont.

Inca un push bike, si inca un nor vinetiu de ploaie ce apare la orizont.

Tot inainte.

Tot inainte.

IMG_20180505_174445.jpg

Sfarsit de zi, cu un curcubeu binemeritat si cu mancare buna.

Sfarsit de zi, cu un curcubeu binemeritat si cu mancare buna.

Ziua de duminica e fix opusul, doar placere pedalatului fara nici un pic de chin.

Ziua de duminica e fix opusul, doar placere pedalatului fara nici un pic de chin.

Gasca mare, locuri faine, Bucegiul deasupra noastra si Craiul in departare. Si poate cel mai important caldura.

Gasca mare, locuri faine, Bucegiul deasupra noastra si Craiul in departare. Si poate cel mai important caldura.

Perfect pentru MTB.

Perfect pentru MTB.

IMG_20180506_105005.jpg

Din categoria ce varf o fi ala?

Din categoria ce varf o fi ala?

Tot ce trebuie pentru o jumatate de zi perfecta.

Tot ce trebuie pentru o jumatate de zi perfecta.

Gran Canaria, partea a doua, ocean, fosti vulcani si pedalat la lumina lunii

Luna plina se zareste printre varfurile ascutite ale pinilor in timp ce eu folosesc ultimele grame de energie ramasa pe ziua de azi pentru a urca spre Pico Des Nieves, care la cei 1900 de metri ai sai e cel mai inalt varf de pe Gran Canaria. Chiar daca e tarziu e suprinzator de cald pentru inaltimea asta iar luna lumineaza drumul complet pustiu pe care pedalez.

Astazi a fost o zi lunga dupa toate standardele, o zi inceputa in stilul clasic cu o incercare de a fugi de vantul si de ploaia ce au cuprins de dimineata muntii din zona centrala. Poate principala lectie invatata dupa 3 zile petrecute pe insula e ca indiferent de conditii in cel putin o parte a insulei e vreme frumoasa.

Practic in momentul in care umezeala si fronturile vin din Atlantic muntii din centru actioneaza ca o bariera si ridica nori, nori ce se transforma in ploaie si in umezeala, cu vant puternic si de multe ori si cu temperaturi scazute, in timp ce in partea opusa a insulei la adapostul paravanului muntos poate sa fie soare si cer albastru.

Astfel incat in interval de 10 kilometri poti trece de la 3 grade, ploaie laterala si vant de 80 la ora la soare si vreme de facut baie pe malul oceanului. Avantajul e ca daca nu pleci de acasa legat mortis de un plan prestabilit in fiecare zi poti pedala pe la soare.

Iar senzatia de a ajunge la o intersectie, fara sa stii directia in care vrei sa o apuci, atunci cand toate drumurile sunt necunoscute si se cer explorate e un lucru care imi e drag si care imi aduce aminte de micile explorari pe bicicleta de cand eram copil. Iar la cate increngaturi de drumuri sunt prin Gran Canaria, legand aproape toate satele cocotate prin varf de munte e foarte, foarte mult de explorat.

Locul in care am stat pana astazi, Artenara, un mic satuc asezat in nordvestul zonei muntoase pare si el la o lume distanta de hotelurile turismului de masa din Las Palmas si din Maspalomas dar vine si el cu cateva dezavantaje. Poate cel mai deranjant e vantul si umezeala de care avem parte aproape in fiecare seara si in fiecare dimineata. Avantajul in schimb e ca pleci direct din munti si ca esti aproape de zona cea mai spectaculoasa din Gran Canaria, zona in care relieful vulcanic a fost transformat de trecerea timpului in turnuri si canioane adanc cu satuce cu palmieri asezate in locurile in care exista o sursa de apa si cateva platforme cultivabile.

Sunt locuri atat de frumoase si de spectaculoase incat pare putin ireal atunci cand cobori in serpentine stranse pe aici sau atunci cand te lupti cu pante de 10-15 la suta si arunci o privire in jur. Iar din punctul acesta de vedere e usor de inteles de ce Gran Canaria e un paradis pentru ciclism, si nu numai pentru statiuni industriale la malul marii. Caci si Gran Canaria pare impartita in doua, pe de o parte zona super dezvoltat din zona joasa din vestul insulei, cu mall-uri, decathloane, plaje si turism de masa si zona mai salbatica si mult mai putin populata din centru si din nord-vest. Nu e greu de ghicit care ne-a placut mai mult.

Track si date aici:
https://www.strava.com/activities/1432031783

Ziua de pauza, explorand stradutele din Arucas.

Ziua de pauza, explorand stradutele din Arucas.

IMG_20180228_142007.jpg

In timp ce o ciuperca de vant si ploaie acopera zona muntoasa din insula, in partea opusa a insulei, pe malul oceanului e cald si soare.

In timp ce o ciuperca de vant si ploaie acopera zona muntoasa din insula, in partea opusa a insulei, pe malul oceanului e cald si soare.

Undeva in fata, la multe mii de kilometrii distanta e America.

Undeva in fata, la multe mii de kilometrii distanta e America.

Nu ai ghici ca in continuarea plajei sunt sute de hoteluri, care de care mai diverse si colorate, in stilul de turism industrial.

Nu ai ghici ca in continuarea plajei sunt sute de hoteluri, care de care mai diverse si colorate, in stilul de turism industrial.

Inca o zi, din nou in saua bicicletei, pe aceasi vreme umeda si schimbatoare din Artenara.

Inca o zi, din nou in saua bicicletei, pe aceasi vreme umeda si schimbatoare din Artenara.

IMG_20180301_093748.jpg

Cum haosul din nou domneste in zona inalta e timpul sa fug din nou spre soare si spre caldura.

Cum haosul din nou domneste in zona inalta e timpul sa fug din nou spre soare si spre caldura.

Semne bune dimineata are, un curcubei incredibil de plin cu Atlanticul la 1000 de metri sub noi.

Semne bune dimineata are, un curcubei incredibil de plin cu Atlanticul la 1000 de metri sub noi.

Prin paduri de pin, spre soare, pe la poalele muntilor.

Prin paduri de pin, spre soare, pe la poalele muntilor.

Pauza de masa intr-o localitate pe nume Montana Alta.

Pauza de masa intr-o localitate pe nume Montana Alta.

Asfalt perfect si drumuri unduite.

Asfalt perfect si drumuri unduite.

In piateta centrala din Fontanella, dupa cumparaturi intr-o alimentara cat se poate de saracacioasa.

In piateta centrala din Fontanella, dupa cumparaturi intr-o alimentara cat se poate de saracacioasa.

Fereastra, usa si bicicleta. Ar trebui sa spun ca bicicletele inchiriate de noi in GranCanaria s-au miscat absolut impecabil. Iar cu ocazia asta mi-am dat seama ca daunator pentru buzunar sa mergi ceva mai multa vreme pe o bicicleta mult mai buna ca a ta.

Fereastra, usa si bicicleta. Ar trebui sa spun ca bicicletele inchiriate de noi in GranCanaria s-au miscat absolut impecabil. Iar cu ocazia asta mi-am dat seama ca daunator pentru buzunar sa mergi ceva mai multa vreme pe o bicicleta mult mai buna ca a ta.

Batranelul ce isi mana cu strigate care de care mai ciudate magarusul spre casa.

Batranelul ce isi mana cu strigate care de care mai ciudate magarusul spre casa.

Inapoi la 1500 de metri, e data aceasta cu tot cu vreme buna.

Inapoi la 1500 de metri, e data aceasta cu tot cu vreme buna.

Ciclistul zgriubulit.

Ciclistul zgriubulit.

Caldera de los Pinos de Galdar, la 1500 de metri deasupra oceanului.

Caldera de los Pinos de Galdar, la 1500 de metri deasupra oceanului.

Cum supermarketurile sunt inchise de la 12 pana la 17 singura varianta de a astampara foamea de lup a fost biocreperia din Artenara, cu clatite sarate pregatite pe cele doua plite din micul restaurant si cu un mic orgasm culinar. Mi se pare incredibil cat de bine poate sa functioneze o mica afacere de familie daca lucrurile sunt facute cu suflet.

Cum supermarketurile sunt inchise de la 12 pana la 17 singura varianta de a astampara foamea de lup a fost biocreperia din Artenara, cu clatite sarate pregatite pe cele doua plite din micul restaurant si cu un mic orgasm culinar. Mi se pare incredibil cat de bine poate sa functioneze o mica afacere de familie daca lucrurile sunt facute cu suflet.

Masacrul clatitei.

Masacrul clatitei.

Pedaland spre Valley of Tears, prin peisajul spectaculos din zona de nord-vest a insulei.

Pedaland spre Valley of Tears, prin peisajul spectaculos din zona de nord-vest a insulei.

IMG_20180301_162610.jpg

IMG_20180301_170356.jpg

Drum ingust si cat se poate de spectaculos ce vine la pachet cu o urcare de 1000 de metri cu 10% panta medie si cu un veritabil zid la inceput.

Drum ingust si cat se poate de spectaculos ce vine la pachet cu o urcare de 1000 de metri cu 10% panta medie si cu un veritabil zid la inceput.

Sate suspendate, serpentine abrupte si cer albastru.

Sate suspendate, serpentine abrupte si cer albastru.

IMG_20180301_180608.jpg

IMG_20180301_180805.jpg

Valley of Tears, complete.

Valley of Tears, complete.

IMG_20180301_184821.jpg

IMG_20180301_194521.jpg

Fuga de iarna, in Gran Canaria.

La sfarsitul iernii, dupa luni de frig, zapada si intuneric, luni albe si inghetate (caci iarna asta chiar a fost asa cum ar trebui sa fie o iarna) ajungi involutar sa tanjesti dupa verdele crud al primaverii, dupa frunze fosnind in vant, dupa ciripit de pasari si dupa soare si cer albastru. Dupa atatia ani am ajuns mi-am dat seama ca e absolut normal sa visezi la urmatorul anotimp, dar parca dintre toate trecerile primavara e cu siguranta cea mai asteptata. Iar daca in Romania rusii ne saboateaza si ne trimit cu dragoste fronturi polare si daca dorul de primavara e suficient de puternic nu ai altceva de facut decat sa fugi acolo unde este cald si bine, incercand in acelasi timp sa explorezi o zona inca necunoscuta.

La doua zile dupa ce coboram pe schiuri din Postavaru, cursiera zboara la vale pe asfaltul impecabil al coborarii spre Valea Lacrimilor, ac de par dupa ac de par, atat cursiera cat si omul capatand din ce in ce mai multa incredere, inclinandu-se din ce in ce mai mult in fiecare viraj. In fata se ridica aproape vertical serpentinele de la inceput de pe Valea Lacrimilor, un mic perete cu pante constante de 15-20%, cu raze fugare de soare alergand pe versant in vreme ce platoul central e complet cuprins de nori.

Iar pe marginea drumului pe terasele construite prin truda sutelor de ani iarba inalta si de un verde incredibil de crud se leagana in bataia vantului. Si sunt momente in care imi vine, asemeni Stalkerului din Tarkovsky sa ma tavalesc prin iarba inalta si sa simt prin toti porii mirosul primaverii, al vietii si al caldurii.

Tot in cautare de caldura abandonez si urcarea de pe Valea Lacrimilor pentru un drum cocotat la 500 de metri deasupra Atlanticului, cu puncte de priveliste ireale si in primul rand cu caldura.

Caci trebuie spus ca lucrurile nu sunt tot timpul roz in Tenerife, iar atunci cand vine un uragan dinspre Atlantic nu e absolut nimic care sa te fereasca de forta turbata a vantului. Norii sunt impinsi in munti si alearga peste culmile vulcanice cu viteza, condensatu-se si transformandu-se in ploaie si lasand in spate apa necesara padurilor de pini se se gasesc la peste 1000 de metri. Iar daca ieri am avut parte de o zi de cristal, astazi aripile unui front au ajuns pe insula si au invaluit zona inalta.

Pe malul marii am parte si de o mica aventura, cu un drum suspendat inchis din cauza caderilor de pietre, dar pe care reusesc sa ma strecor, singur pe drumul napadit de buruieni si cu mici provocari de sarit garduri cu bicicleta, ajungand in cele din urma in Agaeta, un mic oras spaniol cu tenta coloniala, case albe si piateta centrala. Un expresso si doua felii de tort mai tarziu vine momentul sa atac si ultima urcare a zilei, de la 0 pana la 1400 de metri, intr-o cursa cu lasarea noptii. Pe masura ce castig inaltime incepe sa se vada in distanta Teide, iesit din nori, la 40 de kilometri distanta.

In schimb in dulcele stil al aventurilor neplanuite noaptea ma intrece astazi, si ajuns la 1000 de metri si 25 de kilometri inainte de destinatie, inapoi in nor si in frig, trebuie sa inchei tura in barul local si sa-l sun pe Doru pentru a veni sa ma culeaga, dupa 100km si 3300 de metri diferenta de nivel. Iar cu ocazia asta descopar ca poti sa ai parte de suficienta aventura si pe o insula relativ turistica…

Track si date pentru primele doua zile aici:

https://www.strava.com/activities/1429171705
https://www.strava.com/activities/1427815361

Deasupra Spaniei, cu Pirineii (cel mai probabil) in distanta.

Deasupra Spaniei, cu Pirineii (cel mai probabil) in distanta.

Semne bune Gran Canaria are.

Semne bune Gran Canaria are.

La mijloc de zi, cu zambete pe fata, cu bicicletele inchiriate pregatite si gata de drum si cu pofta de pedalat.

La mijloc de zi, cu zambete pe fata, cu bicicletele inchiriate pregatite si gata de drum si cu pofta de pedalat.

Albastru turcoaz pe malul marii.

Albastru turcoaz pe malul marii.

Ciclisti peste ciclisti.

Ciclisti peste ciclisti.

Urcari in cap si serpentine spectaculoase.

Urcari in cap si serpentine spectaculoase.

Doru in actiune.

Doru in actiune.

IMG_20180226_151520.jpg

Serpentine in cap.

Serpentine in cap.

Primul pas din drumul nostru.

Primul pas din drumul nostru.

Platoul de la 1000 de metri.

Platoul de la 1000 de metri.

IMG_20180226_163647.jpg

Drum intins, printre turnuri vulcanice spectaculoase.

Drum intins, printre turnuri vulcanice spectaculoase.

Sfarsit de zi.

Sfarsit de zi.

Focul in semineu, paste si vin.

Focul in semineu, paste si vin.

Inca o zi, inca un curcubei si un canion suspendat la 1000 de metri deasupra oceanului.

Inca o zi, inca un curcubei si un canion suspendat la 1000 de metri deasupra oceanului.

IMG_20180227_122310.jpg

Pedaland printre padurile de pin.

Pedaland printre padurile de pin.

Urcarea initiala de pe "Valley of Tears"

Urcarea initiala de pe "Valley of Tears"

Pranzul de urgenta al ciclistului.

Pranzul de urgenta al ciclistului.

IMG_20180227_160323.jpg

Tricou si pantaloni scurti.

Tricou si pantaloni scurti.

There be land.

There be land.

Drumuri parasite si un pic de aventura.

Drumuri parasite si un pic de aventura.

IMG_20180227_164220.jpg

Din categoria cum poti sarii garduri de unul singur.

Din categoria cum poti sarii garduri de unul singur.

Pedaland spre Agaete.

Pedaland spre Agaete.

Verde de Canaria.

Verde de Canaria.

40 de kilometri pe malul marii, cu tot cu 800m diferenta de nivel.

40 de kilometri pe malul marii, cu tot cu 800m diferenta de nivel.

Pentru energie.

Pentru energie.

La apus, cu Teide in fundal.

La apus, cu Teide in fundal.