Category Archives: Germania

Bielatal, Elvetia Saxona

Din nou in Elvetia Saxona

Un pic mai multe poze aici.
Jurnalul Mihaelei aici.

Am promis ca o sa incerc sa scriu totusi cateva randuri dupa fiecare tura, si pentru ca dupa weekend-ul care a trecut nu am avut de ales prea multe poze de data aceasta chiar am apucat sa le scriu la timp.

Elvetia Saxona o sa fie cu siguranta unul din locurile care o sa-mi lipseasca, si cel mai probabil o sa apucam sa exploram prea putin din intreaga zona in timpul pe care il vom petrece aici. De fapt sincer chiar daca ai trai cateva vieti nu ai avea timp pentru toate traseele de catarare deschise in zona. Sunt in total 12.000 de trasee intr-o zona care ca suprafata nu depaseste un masiv muntos de dimensiune medie. La o rata de 4-5 trasee pe zi ar dura 8 ani de catarare continua, zi de zi, dar tinand cont ca nu ai voie sa te cateri 24 de ore dupa o ploaie, si ca ai si iarna in ecuatie sunt convins ca o viata nu e suficient.

Poate cel mai mult e sentimentul de aventura pe care il ai in momentul in care te cateri in zona, si cam in fiecare iesire mi-a fost confirmat faptul ca nu ai neaparata nevoie de pereti de sute de metri pentru a trai o mica aventura. Cred cu tarie ca aventura apare doar atunci cand exista o sansa mai mica sau mai mare de a esua. Si in functie de aventura pe care o traiesti a esua poate insemna diferite lucruri, de la a te pierde pe undeva prin mijlocul pustietatii, pana la abandona la un concurs care te pune pe genunchi, pana la a te da jos dintr-un traseu de catarat. Dar intotdeauna pentur a exista aventura trebuie sa existe si o oarecare indoiala asupra reusitei. Si cateodata, destul de rar ce e drept, la anumite trasee de catarat sau in anumite stiluri de catarat a esua poate sa echivaleze cu capatul liniei.

Cert e ca ultimele luna in care am tot iesit la catarat, fie la panou, fie la diferite faleze de catarat din Germania nu m-au pregatit deloc pentru Elvetia Saxona. Asigurari prea dese, sau prea solide (sincer in momentul in care pui o nuca bine in calcar sanatos, stii cu siguranta ca daca o sa cazi de acolo nu o sa dai cu fundul de pamant), magneziu, dar in primul rand prea multe prize, si prea sanatoase.

Pentru ca gresia mancata de ploaie din Elvetia Saxona are cam de toate dar la capitolul prize sanatoase de care sa poti sa te tii cum trebuie e cam deficitara. De fapt daca ar fi sa compar, tot stilul de catarat e complet diferit, si mergi mult mai mult la echilibru, nefiind prea multe prize si chiar si pe traseele usoare trebuie sa ghicesti miscarile. Nu am nici o problema sa am asigurari precare sub mine, sa am noduri sau anouri date pe dupa colturi rotunjite, atat timp cat am de ce sa ma tin, dar in momentul in care urci la echilibru cu miscari pe care nu ai nici un fel de siguranta ca poti sa le refaci pentru a cobori incep sa ma simt putin nesigur.

De multe ori trebuie sa siguranta ca esti pe unde trebuie, si nu intr-un traseu alaturat de 3 ori mai greu, pentru ca de multe ori nu e deloc usor sa ghicesti liniatraseului. Iar ghidul in germana cu zeci de prescurtari si cu descrieri laconice nu ajuta intotdeauna, dar deh inteleg ca trebuiau sa inghesuie textul pentru a incapea 12.000 de trasee (si asa sunt 6 volume diferite pentru toate sub-zonele). Si te bucuri de fiecare data cand mai bate putin vantul, sau cand soare intra putin in nori, pentru ca poti sa-ti mai usuci putin mainile inainte de mai urca putin.

Revenind la weekend-ul care tocmai a trecut, Mihaela a scris deja un jurnal destul de detaliat, dar am zis sa mai scriu si eu cateva randuri. Dupa o incercare complet esuata de a descoperi o zona noua de catarat, Affenstein am facut o tura foarte frumoasa de trail-running pe potecile din zona, pe inserate, in momentul in care potecile se golisera complet de turisti. Spun complet esuata pentru ca am ajuns pe doua trasee care mi-au cam testat un spirit de aventura cam inexistent in ziua respectiva. De fapt a fost clar una din putinele zile de pana acum cand nimic nu s-a legat la capitolul catarat.

Affenstein.

Privind spre Piatra Iernii.

Cu gandul la Mehedinti.

Seara ne indreptam din nou spre Winterstein, pentru a incerca un alt loc de boofen (bivuac in aer liber), de data aceasta intr-u cort de piatra, cocotat undeva sus pe o platforma unde se putea ajunge decat dupa ce se catara la liber un mic peretel de cativa metri. Izolat, aerian, intim, cu o priveliste pe masura dimineata, a fost de departe cel mai frumos loc de bivuac pe care l-am avut pana acum.

Cortul nostru de piatra.

Si rasaritul zilei.

Privelistea de dimineata.

A doua zi in schimb ne-am luat revansa la catarat, pe primele trasee tot stangaci, dar pe masura ce ziua a inaintat cu din ce in ce mai multa incredere. De data aceasta ne-am mutat in schimb din nou in Bielatal pentru reacomodare, aici stanca fiind ceva mai fragmentata si ceva mai bogata in prize. Pana la un traseu destul de epic care pe parcursul a 40 de metri a avut de toate, de la perete compact, pana la traversee expuse, pana la hornuri cu ramonaj. Pfeilerweg din Verlassene Wand, in traducere libera drumul coloanei din peretele parasit.

My friends, si la propriu si la figurat.

Cred ca ne place atat de mult zona tocmai pentru e imbinare extrem de ciudata intre etica, aventura si putina lipsa de sens. Pana la urma de ce s-ar catara cineva astazi asigurandu-se cu noduri, uneori pe trasee ce nu pot fi asigurate, fara magneziu, la fel cum se catarau si cel care au deschis traseele respective. De ce ar urca cu rucsaci pentru a dormi sub cerul liber sau in mici grote suspendate printre stanci cand campinguri si pensiuni, si cazari si dusuri calde.

Pentru ca poate par lucruri fara sens, dar sunt aproape de sufletul nostru, si oarecum extrem de departe de tenta comerciala/industriala pe care poata sa o aiba uneori escalada, pentru ca un momentul in care urci pe un turn experienta e mult mai aproape de a aceluia care acum 100 de ani urca pentru prima data pe turnul respectiv. Iar ca si incheiere, cautand prin tenebrele internetului am dat peste un set de poze antice extrem de interesante din Elvetia Saxona de la inceputul secolului, si intamplat fix pe unul dintre trasee, Pfeilerweg, am fost si noi weekend-ul asta.

La escalada in Ith

In Ith, la catarare.

Jurnalul ceva mai bine documentat al Mihaelei aici.

Pentru ca Mihaela a tot scris jurnalele in ultima vreme si pentru ca ma simt oarecum complexat de faptul ca are ceva mai mult timp pentru a duce munca de cercetare, si pentru ca are si ceva mai mult talent la scris, nu prea am avut nici o tragere de inima pentru a mai scrie jurnale.

Totusi am zis ca de data aceasta sa incerc sa scriu totusi dupa fiecare weekend, chiar daca sunt mai putine, nu de alta dar parca simt nevoie de a contribui si altfel decat prin poze la jurnalele Mihaelei. Un fel de “This is Sparta!”, doar ca in varianta “This is my blog!”. Astfel incat si de data aceasta ,binenteles tot intarziat, am zis sa scriu cateva randuri si despre iesirea de la catarat din Ith.

Am ajuns in Ith, o zona mai deluroasa din nord-vest-ul Germaniei pentru ca era singurul loc in care se anunta o zi cu vreme buna, intr-o Germanie amenintata de inundatii si dupa cea mai ploioasa luna mai din ultimele zeci de ani. Chiar si asa vremea nu se anunta oarecum buna decat pentru duminica, astfel incat sambata am lalait-o destul de mult pe drum si am vizitat printre picaturi Hildesheim, un orasel medieval la sud de Hannovra ce are doua catedrale construite in stil romanic ce sunt in patrimoniul UNESCO.

E uimitor cate biserici si catedrale romanice sunt imprastiate prin Germania, si cat de multe s-au pastrat destul de bine din perioada in care au fost construite. Practic cam toate au in jur de 1000 de ani, plus sau minus o suta de ani. 1000 de ani, 40 de generatii s-au perindat pe lume din momentul in care au fost ridicate. Mie cel putin imi plac mai mult decat catedralele gotice, imi place simplitatea lor si modul in care ,desi impunatoare, spatiile au o tenta mai umana. In acelasi timp spune foarte mult despre puterea episcopilor din perioada respectiva, atat politica cat si economica pentru ca toate catedralele construite in pe atunci sunt la o cu totul alta scara fata de restul cladirilor din orase. In foarte multe cazuri diferenta s-a pastrat si astazi, si in foarte multe orase poti sa vezi Domul cu kilometri buni inainte de a ajunge in oras cum se ridica cu cateva zeci de metri deasupra tuturor cladirilor din jur.

Ce mi se pare foarte interesant la catedrala din Hildesheim, e ca dupa reformare a fost transformata intr-o biserica protestanta, dar manastirea catolica de langa biserica a continuat sa existe pentru inca 300 de ani. Astfel s-a ajuns ca sub acelasi acoperis sa se oficieze si slujbe protestante (in biserica principala), si slujbe catolice, intr-o cripta situata sub biserica principala. Toate astea in timp ce in intreaga Europa se purtau razboaie si se expulzau populatii pe baza diferentelor de credinta.

Biserica arhangelului Mihail.

Coloana turnata din bronz, veche si ea de 1000 de ani.

In cripta.

Si tavanul de lemn pictat, datand din jurl anului 1200.

Ne invartim cateva ore prin oras, vizitam singura catedrala care era deschisa si ratam tufa de trandafir veche si ea de 1000 de ani, si aproape de inserare plecam spre Luerdissen, unde DAV are un camping foarte dragut si cochet situat la o aruncatura de bat de stancile de catarat. Pentru ca mai avem cateva ore pana cand apune soarele (pe care oricum nu-l vedem, totul fiind acoperit de o ceata umeda si misterioasa), ne hotaram sa facem o tura de alergare prin zona.

E primul weekend in care am aparatul nou dupa mine si pentru ca nu am apucat sa ma joc decat 2 ore cu el vineri seara, in momentul in care incerc sa il conving sa faca ce vreau eu ma simt ca o maimuta care se straduie sa introduca o forma patrata intr-un locas triunghiular. Nu ajuta nici faptul ca am un obiectiv de DX pe el, care in mod evident la diafragmele mai mici nu reuseste sa umple cu lumina tot senzorul, astfel incat si matrix metering-ul mai da gherle din cand in cand. Nu-i nimic, o sa apara la un moment dat si un obiectiv demn de aparat. Deocamdata 35mm mi se pare o distanta focala ciudata.

In schimb o chestie de care sunt destul de convins e ca vreau sa-l iau dupa mine in diferite ture de alergat/alpinism. Cine spune ca nu poti sa iesi la trail-running cu un aparat full-frame dupa tine, cel putin mie mi se pare ca sta decent de bine in borseta de alergat, si atat timp cat in tura respectiva nu timpul sau antrenamentul intens sunt scopul, de ce nu.

Ca traseu de alergat nimerim pe o creasta impadurita destul de lunga si accidentata, cu portiuni super faine de poteca, pe care mergem pret de cam 10 kilometri, dupa care ne intoarcem pe la baza crestulitei. La inceput trecem si pe la stancile de catarat, care arata promitator dar la care gasim si in umezeala din seara respectiva oameni care incercau sa se catere. Clar daca si acum sunt oameni pe aici maine o sa fie probabil plin.

Alergand prin padurea misterioasa.

Omul si padurea.

Misterios, exotic, luxuriant.

Drepti!

Pe drumul de intoarcere.

Luminis.

Seara apar in camping si Monica si Stefan, cu care mai stau putin de vorba, dupa care ne retragem la culcare in ideea de a lua un start mai matinal in ziua de duminica.

Startul matinal nu ne prea iese, dar tot reusim sa ajungem la stanci inaintea puhoiului german. La fel ca si in Frankenjura oamenii se urnesc din camping pe la 10-11, dar in momentul in care se urnesc se declanseaza o mica invazie si toate stancile se umplu de oameni, mai ales la stancile care au trasee usoare.

Una peste alta primavara aceasta am prins cateva iesiri la catarat, si speram ca in vara aceasta drumurile sa ne poarte in Dolomiti, in Wilder Kaiser, in Dachstein, pentru a explora trasee lungi si frumoase din masivele respective. Daca chiar vom reusi sa ajungem in toate masivele de mai sus ramane de vazut, dar macar cam asta ar fi planul. Si pentru a strange putin antrenament, am incercat sa mai tot iesim la stanca primavara aceasta, chiar daca vremea nu a fost intotdeauna buna. Sa vedem acum daca o sa reusim sa-l si pastram.

Ziua o petrecem catarandu-ne cu Monica si Stefan (care au dezvoltat o adevarata pasiune pentru zona respectiva), strangand destul de multe trasee si extrem de variate, de la traversari aeriene, pana la mici tavanele (si e foarte tare cum datorita stancii care are destul prize destul de generoase poti sa ai tavanele de 1m-1.5m la gradul 6), cu hornuri, cu fisuri, cu fete, si cu ceva trasee de rupt mainile. La sfarsitul zilei un traseu numit foarte delicat Sweet Sixty, a scos cu brio ultimele picaturi de energie din noi.

Supersize me (cortul nostru e cel din stanga, si e un cort normal de 2/3 persoane).

Monica hotarandu-se ce friend sa foloseasca.

Pauza de masa.

O mica surplombita cu prize ok pe un traseu de 6-.

Surplombant.

Trupa la sfarsitul zilei.

Probabil vom mai reveni in zona, dar dupa cele doua weekenduri de escalada ni s-a facut dor de experienta mai alpina din Saechsische Schweiz. Tot mai vorbind cu nemtii pe la baza stancilor, cam toti erau uimiti ca am ajuns deja in cam toate zonele faine de catarare din centrul si nordul Germaniei. Si m-a surpins oarecum ca toti considera Saechsische Schweiz ca unul din cele mai frumoase locuri din Germania, si intr-un fel tindem sa le dam dreptate. Si daca tot sunt aproape de noi, de ce sa nu profitam de el.

Climbing in Frakenjura

La catarat in Frankenjura

Din nou de la Mihaela citire (cred ca e al treilea jurnal din categoria copy-paste), un jurnal original al unui weekend destul de scurt petrecut la catarat in Frankenjura, vestita zona de catarat din Germania. Dupa cum spunea si un neamt cu care am schimbat mai multe vorbe in camping, catararea in mini-vacanta de rusalli in Frankenjura e o experienta. Problema e destul de simpla, o tara mare, cu foarte multi cataratori dar cu destul de putina stanca. Si ce se intampla in momentul in care ai un mini concediu exact primavara, puteti afla mai jos…

Scena 1: Nemtii au multa imaginatie

Alt weekend prelungit, alta destinatie: Frankenjura, de fapt partea ei nordica, pe care nemtii o numesc Fränkische Schweiz (Elvetia franceza), desi pe la 1820 i s-a zis “Die kleine Schweiz” (Mica Elvetie). Oare cei care au folosit prima data termenul asta, or fi ajuns cu adevarat in Elvetia? Au vazut ei munti, varfuri inzapezite, lacuri, vacute Milka? Daca da, inseamna ca tare bogata imaginatie trebuie sa fi avutde au ajuns sa compare niste dealuri impadurite ce ascund cateva stanci calcaroase, cu munti adevarati! Noroc ca noi stiam bine cum merge treaba si plecasem acolo strict pentru ceva catarare. Ne imaginam ca vom izbucni in catarare si vom urca traseu dupa traseu, pana ce nu va mai ramane nicio faleza necercetata.

Scena 2: Mi-e dor de muntii de acasa

Ajungem deci in camping, lasam masina, punem cortul, facem rucsacul si pe la miezul zilei pornim spre faleze.

Tintim 2 serii de stanci care erau cam la 10 minute distanta de sat (Münchser Wand si Stierberger Gemenswand), faleze pe care dupa ce am trecut prin momentul: “oare astia pe aici chiar au stanci de catarat sau am gresit noi zona?”, le gasim pana la urma. Dar la ce bun? La faleze era invazie! O retea de corzi era intinsa pe mai toate rutele de acolo, o harmalaie de nedescris la baza traseelor, un du-te vino neincetat, copii mici care plangeau, hamace atarnate intre copaci-ce sa mai, apocalipsa! Ne dam mai aproape de stanci punem ochii pe un traseu de gradul 5 care se eliberase dar aflam repede ca aici e cu lasat rand…pui coarda la baza traseului, semn ca dupa ce se elibereaza o sa te cateri tu pe acolo! Ma rog, cu regula clarificata nu imi ramane decat sa revin in poteca, unde ma trantesc sfarsita pe o piatra si imi vait de mila. Mi-e dor de Diana, unde 3 zile incheiate ai traseele doar pentru tine, mi-e dor pana si de cateva faleze de escalada din Cheile Sohodolului, sau din Cheile Folea, pe care, daca stii cand sa mergi, aproape ca nu le imparti cu nimeni.

Deziluzionati, mergem si la cealalta faleza unde gasim aceeasi aglomeratie. Toata lumea se aduna ciorchine in jurul traseelor usoare si nu raman libere decat cele al caror grad incepe cu 6. Gasim unul de 6- si Radu se duce sa puna mansa, dupa care se elibereaza unul de 5. Insa dupa 2 trasee simtim ca nu mai putem, nu alta! Padurea ne face prea tare cu ochiul, asa ca evadam.

Scena 3: Padurile-s frumoase.

Ne-am plimba toata ziua prin padure…Cu copaci inalti, potrivit de deasa sau de rara, verde din cap pana in picioare, cu poteci moi de frunze uscate, iesind cand si cand pe la marginea satului ce nu aduna mai mult de 50 de case, ori pe la margine de pasuni, cu privelisti spre livezile inca inflorite. E o zi placuta de inceput de vara, cand inima se mai si opreste din goana, poposind indelung la o bancuta, ori ascultand zumzaitul insectelor prin iarba mare. Si cand te umplii de prea mult soare, inapoi la padurea ce tine umbra si racoare. Asa ca imaginand superbe ture de bicicleta prin zona, plimbam dupa noi echipamentul, cine stie poate in plimbarea noastra fara cap si fara coada, ne rasare in fata si o stanca cu trasee usurele, unde sa nu fie buluc de oameni.

Scena 4: Cataram si noi ceva astazi?

Tot insistand pe subiectul padure, pajisti, livezi ajungem la stanca mult-dorita. Gasim trasee (chiar si trasee pe puterile noastre) si stam cam 3-4 ore in zona, nederanjati de nimeni. Ce e drept, stanca e mai prafoasa si mai murdara, dar in egala masura e si mult mai aderenta, fara prize lustruite de sute si sute de perechi de maini si de picioare. Locul? Vi-l spunem, ca doar nemtii nu citesc jurnale in romana: Kleiner Wasserstein. Revenim la cort tot prin padure, si ne cataram pe un pietroi pentru a vedea cum apune soarele dupa perdeaua deasa de copaci.

Scena 5: Cine se scoala de dimineata, catara cu spor!

Duminica dimineata ora 5.30. Suna alarma de la ceas. Ne trezim amandoi, si pas-pas, pe la 6, plecam din camping. E singurul subterfugiu la care ne-am gandit pentru a putea ajunge sa cataram in liniste. Revenim la falezele ce ieri erau aglomerate pana peste masura si pe care astazi nu le impartim decat cu un catarator solitar ce cauta sa deschida o ruta. Ne salutam complice si ne apucam fiecare de treaba noastra. Si, precum la birou, cand e liniste, chiar facem treaba. Cataram trasee mai frumoase, sau mai putin frumoase, cu miscari interesante, sau aparent plictisitoare, cu hornuri, diedre, fisuri, surplombe, trasee de fata, ce sa mai, avem spor!

Scena 6: Invazia

Ora 10.30, incepe sa se reverse puhoiul. Din toate partile, de jos, din laterala, de pe toate potecile ce ajung la stanca, incep si sosesc grupuri, grupuri. Toti tabara pe mine sa ma intrebe ce ruta e asta, ce grad are si in curand ajunge sa fie aceeasi harmalaie de nedescris cu care facusem cunostinta ieri. Este uneori atat de mare galagia la baza traseelor incat nu il aud pe Radu din top, ce manevre de coarda imi cere sa fac. Decidem sa plecam, insa inainte sa strangem calabalacul mai gasim in mod surprinzator un traseu de 5+ inca liber. Cand ajung in top, gasesc inca 3 persoane si se punea problema sa mai vina inca cineva:

4 elefanti, se regrupau

Pe o stanca-n Franken Jura

si pentru ca in unica ancora din top mai era loc de inca o carabiniera, se punea problema sa mai cheme un elefant :).

Asa ca eu ma grabesc sa trec coarda prin ancora si sa ma retrag in rapel. Pe jumate ingroziti, pe jumate multumiti de ce am facut, cu degetele ramase cam fara piele si cu picioarele umflate de la espadrilele cele confortabile, ne retragem la corturi.

Scena 7: Cum am vazut 2 opere in 3 ore

In tinuta de opera (ma jur ca erau cele mai bune haine
pe care le aveam la mine in bagaj)

Cum pentru duminica seara si luni dimineata se anuntau ploi, strangem calabalacul si mergem in Bayreuth. Aici la opera construita la cerintele lui Wagner special pentru spectacolele sale era ziua portilor deschise, asa ca aruncam si noi o privire inauntru, pe scena, sub scena etc dar nu suntem impresionati.

Asa ca ne grabim spre cealalta opera din Bayreuth (da, da, orasul asta de care nu ati auzit pana acum are 2 opere), construita intre 1744 si 1748, in stil baroc, pentru persoane de vita nobila. Ce e deosebit la ea? Pai este unul din putinele teatre ce au supravietuit trecerii timpului. 250 de ani nu sunt de ici de colo. Markgräfliches Opernhaus, caci asa se numeste, este cea mai recenta locatie din Germania inclusa in patrimoniul Unesco (in 2012). Vazand niste fotografii din interior, am zis ca e un “must see” si nu stiu cum am citit noi pe diagonala pe site, caci am aflat ca opera s-ar redeschide pentru vizitare din 17 mai. Uite, ce noroc pe capul nostru-ne gandeam noi. Asa ca pe 17 mai ne infiintam la opera (doar ca la opera nepotrivita-la Festspielhaus-de unde erau sa stiu ca sunt 2 opere in acelasi oras), iar in 18 mai, corectam greseala si vrem sa le bifam pe amandoua.

Pana la urma am plecat cu coada intre picioare si goniti de furtuna, caci lucrarile de reconstructie la Markgräfliches Opernhaus vor dura pana prin 2017 si daca domnul de la intrare va momeste sa luati bilete la o expozitie despre restaurarea operei ce s-ar vrea interesanta, sa nu il credeti, caci e doar un bun vanzator!

Scena 8: Inapoi in Berlin

Ploua, ploua, ploua, vreme, nu de betie, ci de vara. Ploua torential si prognoza totalizeaza cam 30 l/mp de precipitatii pana maine dimineata, asa ca plecam spre casa cu gandul la o tura de bicicleta “prin jurul stanii” cum zice Em pentru lunea, ce era libera in Germania. Doar ca tura de bicicleta s-a redus la o plimbare de 10 km, tarziu, pe dupa-amiaza, asta dupa ce toata dimineata am petrecut-o in pat, dormitand, uitandu-ne la un film, intr-un cuvant pierzand vremea. Si stiti ce? Mai grav e ca nu ne simteam vinovati pentru asta!

You only have one life and if you’re not doing what you love, what’s the point? Hilary Swank

———————————————————————————————————————–
Informatii practice pentru zona de escalada:

Topouri:Kletterführer Frankenjura Band 2-Sebastian Schwertner

Trasee care ne-au placut:

  • Kleiner Wasserstein-Rudi Winkler Ged.-Weg (5+)-asemanator cu o lungime dintr-un traseu clasic din Romania (diedru, horn)
  • Stierberger Gemenswand: Wolfis warmup (5+) si Weisse Verschneidung (6-)- ambele 2 trasee lungi de fata

Toate traseele sunt echipate cu ancore chimice, insa asigurarile nu sunt intotdeauna suficiente si este recomandat sa mai aveti cu voi si cateva asigurari mobile.

In albmul din Picassa gasiti si cele 3 topouri aferente zonelor in care ne-am catarat.

Foto: Radu

Calatorind pe malul Rinului, vita de vie, nibelungi si catedrale

Tot de la Mihaela citire, si partea a doua:
Prima parte a turei noastre pe valea Rinului o puteti citi aici.

Odata ce am lasat in urma partea romantica a Rinului, nu am plonjat intr-o zona suprapopulata, asa cum poate ne-am fi asteptat, ci intr-o serie e zone naturale protejate ce se intindeau pe kilometri intregi. Doar mici localitati mai schimbau peisajul.

Ajunsi in Mainz, capitala landului Rheinland-Pflaz, facem mai intai aprovizionarea deoarece coburile noastre erau cam goale, apoi din orasul vechi ne indreptam atentia spre Dom, o constructie in stil romanesc, veche de 1000 de ani.

De altfel, in aceasta cea de-a doua parte a turei, fluviul si bicicletele au ramas constante, dar in lipsa de castele ne-am reorientat spre domuri.

De fapt, piata din centrul vechi era faina, dar la ora la care am ajuns noi (undeva in miezul zilei) ea adapostea o piata mare (cam ca in Romania) fiind plina de tarabe si rulote. Deci implicit nici loc sau unghiuri pentru poze nu erau si cu bicicletele incarcate dupa noi, singura grija a fost cum sa ne extragem mai repede de acolo. Continuam sa pedalam kilometri buni pe malul apei, cu scurte escapade in zone viticole.

Localitatile de la baza dealurilor, pline cu podgorii, imi amintesc mai degraba de Italia.Suntem in Oppenheim si doar numele german ne il tradeaza. Aceeasi liniste pe strazi, aceleasi obloane trase in miez de zi desi inca nu caldura e de vina, o piata centrala pavata cu piatra cubica de unde nu lipseste gelateria. Desi afara e inca racoare, nemtii au izbucnit in inghetata. Noi insa nu le impartasim avantul si ne orientam spre o patiserie cu produse specific germane, ce aveau insa un gust mult mai home-made decat cele din Berlin.

Orasul se autodenumeste: Oras al stilului gotic si al vinului. Cu vinul ne-am lamurit inca inainte de a intra in oras, dar cu stilul gotic? Dam repede peste o biserica-Sfanta Ecaterina si bifam si stilul gotic.

Urmatoarea oprire importanta este in Worms, unde dupa ce dam un tur Domului ce este deja inchis, ne abatem putin de la pista de pe malul Rinului, prinzand o ruta secundara spre Manastirea Lorsch-un alt sit aflat in Patrimoniul Unesco din moment ce se afla la doar 15 kilometri de Rin.

Domul din Worms

Si turnul Nibelungilor.

In plus, analizand harta, dam si de o padure intinsa inainte de Lorsch-numai bun loc de innoptat. Trebuie spus ca padurile nemtilor nu mai sunt de mult virgine, ci sunt strabatute de nenumarate drumege, pe marginea carora gasesti locuri bune de cort.

Cautand un loc de cort

De fapt, cu cat te afunzi mai mult in padure, drumurile devin din ce in ce mai innierbate si de multe ori se poate pune cortul direct pe ele. Am facut asta de multe ori prin Brandenburg. Si in padurea cu pricina, dupa ce am cautat putin, am gasit mai multe locuri de genul asta, dar cand ne opream si ne socoteam sa ramanem acolo, din tufisuri isi facea aparitia un mistret. Si va jur ca nu era acelasi mistret care ne urmarea tot timpul, pentru ca am vazut si masculi si femele cu pui si familii. Si erau frate mistreti adevarati, nu purcelusi. Ultima data ne-am oprit chiar langa adapatoarea lor. Am numarat cam 10 mistreti in 30 de minute. Din cate stim noi (dar poate nu stim bine) mistretii nu au mare lucru de impartit cu noi, dar astia erau curiosi nevoie mare, ne priveau indelung si nu se lasau dusi cu una cu doua. Asa ca ne hotaram sa nu ne fortam norocul si sa ii sfidam pe fata invadandu-le teritoriul fara invitatie si ne tragem la o margine de padure langa cultura unui localnic, cultura protejata totusi de un gard pe curent (sigur nu contra oamenilor!)

Avem totusi o seara linistita, cu cortul pus intre flori. Nu stiu cum se numesc floricelele albe si albastre ce cresteau pe langa trunchiurile copacilor, dar stiu ca la cativa metri de noi am descoperit lacramioare (sau margaritare) deja inflorite si locul mi s-a parut si mai frumos.

A treia zi de dimineata ajungem in Lorsch unde insa norocul nu ne surade caci manastirea este in renovare. Ce e drept, noua fata pe care autoritatile vor sa o dea locurilor, va pune foarte bine in valoare manastirea, cu parti ce dateaza inca din primul mileniu, fiind una din cele mai importante constructii in stil pre-romanic-carolingian din Germania.

Asa ca usor neimpliniti, pedalam inapoi pe malul Rinului si undeva trecut de amiaza ajungem in Speyer. Aici e ultimul dom cu care va mai stresez, dar si cel mai interesant. Are aproape un mileniu, constructia lui incepand in 1030 si a fost introdusa in Patrimoniul Unesco deoarece a constituit o revolutie in arhitectura vremii in Europa, fiind unul din cele mai importante monumente arhitecturale ale timpului si in prezent este cea mai mare biserica in stil romanesc.

Asa ca am intrat si noi pentru a vedea despre ce e vorba. Interiorul ne-a suprins, fiind atipic pentru bisericile cu care suntem obisnuiti. Nu e nici pe departe locul acela intunecat, putin obscur, putin infricosator prin combinatia dintre umbre si dimeniuni, si nici impregnat pana la refuz de mirosul de tamaie, asa cum se intampla in bisericile ortodoxe. Interiorul este impresionant, construit in forma de cruce, dar neasteptat de luminos (luminat natural). Ferestre mari lasa lumina sa patrunda, si aceasta cade blanda in toate ungherele dar cu precadere in partea de est. Nava e construita, pe directia vest-est. Omul intra prin vest (de la apus, de la intuneric), pentru a ajunge in capat, in est, la lumina. Ghidul pe care il avem e realizat cu mult bun-simt si ne conduce cu vorbe placute prin intregul dom, explicandu-ne diverse semnificatii ale numerelor folosite si timpul zboara repede.

Fatada, reprezetandu-i de la stanga la dreapta pe martirul Stefan (patronul catedralei), pe Arhanghelul Mihail (ca patron al Germaniei), pe Sfanta Maria (catedrala ii este dedicata), pe Ioan Botezatorul si pe Bernard de Clairvaux (cel mai faimos vizitator al catedralei in perioada medievala (1146))

Zona centrala a orasului

Una din vechile porti de intrare in oras-Altpoertel

Ne place zona centrala a acestui mic orasel si ne desprindem de aici cu greu, continuand spre sud. Planurile initiale erau sa pedalam cat putem in seara asta si maine sa luam un bilet de tren valabil in tot landul, sa mergem cu trenul pana aproape de Strasbourg (dar pe partea germana), sa vizitam orasul, sa revenim pe bicle inapoi in Germania si sa revenim, tot cu trenul, inapoi la masina. Incercand insa sa facem un plan cu legaturile de rigoare, constatam ca am avea timp fix sa ajungem pana la portile orasului, ca apoi sa trebuiasca sa ne intoarcem. Legaturile sunt bune, nimic de zis, dar folosind doar trenuri regionale, inseamna ca vom schimba des. Asa ca ne relaxam si nu ne mai ramane decat sa ne bucuram de lumina apusului, sa facem poze, sa suflam in papadii, sa ne minunam de frumusetea florilor de mar, ajunse acum la apogeul infloririi….si sa gasim loc de cort.

Acesti ultimi kilometri spreWörth am Rhein sunt majoritari pe dig, sau printre culturile oamenilor, asa ca nu gasim cu usurinta locul care sa raspunda la toate pretentiile noastre. Insa, pana la urma, ochiul format nu ne tradeaza sii avem din nou parte de o masa la firul ierbii. Pacat ca mancarea a constat doar din banalele paste (ma scuzati, spaghete), de data asta cu cel mai groaznic sos de paste de care am avut parte pana acum. Total nemultumiti, incercam sa dregem busuiocul cu iaurt si ciocolata su alungati de somn ne bagam in cort.

Dimineata ploua, asa ca adormim la loc, ca doar nu e nicio graba. Mai tarziu ploua in continuare, asa ca ne indemnam unul pe altul fara succes. In final avem parte de o fereastra in care strangem catrafusele si cand pe ploaie, cand pe soare, pedalam catre destinatia noastra. Pista e totusi destul de animata de cicloturisti si toti sunt prietenosi in dimineata asta, intampinandu-ne cand cu un Hallo, cand cu un Morgen.

Ajunsi la tren, luam biletul si tiparim doua variante diferite de plan de calatorie. Trebuie spus ca totul se face de la automat si biletul de care vorbesc e “foarte tare”, fiecare Land avand o asemenea oferta pentru timpul liber. Practic iti iei un bilet valabil in intreaga zona, pe orice tren regional, pentru care platesti 22 de euro. Gaselnita este ca acest bilet poate fi luat si pentru un mini-grup (maxim 5 persoane) si fiecare persoana plateste in plus doar 4 euro. Astfel noi doi, am luat un bilet de 26 de euro pentru 2 persoane si puteam lua cu noi si maxim 2 copii pana la 14 ani (pe acelasi titlu de calatorie). Ca o exceptie in Rheinland-Pflaz nu ai nevoie de un bilet de bicicleta, desi in alte landuri iti trebuie asa ceva si iti poti lua un bilet pentru o zi intreaga. Valabilitatea biletului este extrem de generoasa: de la ora 0.00 pana la ora 3.00 a zilei urmatoare.

Asa ca, din bucati si schimband 3 trenuri ajungem inapoi la destinatie. Trebuie spus ca bucata intreNeustadt(Weinstr) si Kaiserslautern a fost extrem de pitoreasca, pe o vale aflata la vest de Rin, printre dealuri si case ce ne aminteau de peisajul de acasa. Si ultima bucata a fost interesanta caci am parcurs inca odata partea romantica a vaii Rinului, de data asta cu trenul.

Cand am ajuns in Koblenz, am crezut ca ne-am intors inapoi in timp:

Din ciclul: “multi nebuni pe lumea asta si eu sunt unul dintre ei”

Cu ce am ramas din tura asta? Cu idei, cu nenumarate idei de ture cicloturistice si cu impresia ca desi nu are munti decat in sud, Germania e pana la urma o tara frumoasa.

Cu ce ar trebui sa ramaneti voi cititorii? Cu ideea ca daca vi se va ivi vreodata ocazia sa parcurgeti ruta ciclabila de pe malul Rinului, sa nu stati pe ganduri. Merita!

———————————————————————————————————————–
Date tehnice
  • Descriere folosita de noi+harti:aici(in germana doar)
  • Distante:

Bingen: 0 km
Mainz: 23 km
Worms: 75 km
(Ocol spre Lorch: 30 km dus-intors)
Ludwigshafen: 97 km
Altrip: 113 km
Speyer: 129 km
Römerberg: 136 km
Germersheim: 142 km
Wörth am Rhein: 169 km

  • Transport: trenuri regionale ce circula din ora in ora pe ruta Wörth(Rhein)->Neustadt(Weinstr)Hbf->Kaiserslautern Hbf->Bingen(Rhein) Hbf Se poate lua si bicicleta in tren, fara sa fie necesar bilet suplimentar pentru bicicleta.
  • Informatii despre cele doua situri incluse in Patrimoniul Unesco:
Koblenz, Deutsches Eck

Calatorind pe malul Rinului, de la coltul german pana la turnul soarecilor

Mai jos din nou de la Mihaela citire un jurnal foarte bine scris despre o tura de cicloturism de 4 zile pe malul Rinului, prin locuri pline de farmec si de istorie. Din pacate lumina nu m-a ajutat la fel de mult pentru poze ca si in tura de cicloturism din Olanda, dar cu toate astea am gasit bucatica de germania de Vest prin care am calatorit uimitor frumoasa si de salbatica, cel putin in comparatie cu Olanda. Si tura mi-a confirmat inca odata ca jumatate din orice calatorie vin din imaginatie, din a citi povestile si istoria locurilor prin care treci. Alta chestie care mi-a fost din nou confirmata in prima zi e ca atunci cand sunt multe chestii de vazut kilometrii pedalati intr-o zi scad drastic.

“Le Rhin réunit tout. Le Rhin est rapide comme le Rhône, large comme la Loire, encaissé comme la Meuse, tortueux comme la Seine, limpide et vert comme la Somme, historique comme le Tibre, royal comme le Danube, mystérieux comme le Nil, pailleté d’or comme un fleuve d’Amérique, couvert de fables et de fantômes comme un fleuve d’Asie.” -Victor Hugo

“Rinul reuneste totul. Rinul este rapid precum Ronul, larg precum Loara, strans in menghina stancilor precum Meuse, meandrat precum Sena, limpede si verde precum Somme, istoric ca Tibrul, regal ca Dunarea, misterios ca Nilul, cu sclipiri aurii precum un fluviu american, plin de fabule si de fantome precum un fluviu din Asia.” –Victor Hugo

Cu asa prezentare nu am mai stat pe ganduri si ne-am suit in sa sa pedalam pe malul acestei ape de poveste….Am uitat si de Elvetia cu ai sai munti inzapeziti, si de pasuri inalte si de coborari vertiginoase si am revenit la pasiunea concediului din 2011: biciclitul pe malul unei ape. De data asta a fost o apa mare, un adevarat fluviu pe care l-am insotit pret de 3 zile bune.In timpul raului, zilele acestea sunt o sutime din infinit, pentru noi, muritorii, sunt ore si ceasuri pline, sunt sipet de amintiri si o tolba plina de povesti. Cateva din povestile Rinului le-am retinut si noi, pe altele le-am lasat, poate pentru o intalnire ulterioara caci e loc de revenit. In 3 zile abia daca am parcurs 25% din lungimea pistei ciclabile ce se intinde de-a lungul a 4 tari. Si sunt toate tari frumoase, pline de istorie, astfel incat calatoria voastra nu o sa aiba de suferit la capitolul diversitate. Dupa ce veti lasa in urma Elvetia cu ale sale varfuri si va veti mangaia auzul cu vocalele rotunde ale francezei, veti manca istorie pe paine in Germania si va veti odihni abia la tarmul marii Nordului, cand Rinul se pierde in mare si mai apoi in ocean. Noi ne-am rezumat de data asta doar la mancatul istoriei pe paine si am parcurs doar portiunea din Germania cuprinsa intre Koblenz siWörth am Rhein(granita cu Franta), din aval in amonte, desi cam toate descrierile sunt date din amonte in aval.

Puteti alege orice directie doriti, cu siguranta veti gasi o nava sau un cargo cu care sa va insotiti drumul si cu care sa va luati la intrecere!

Cum spuneam, povestea noastra a inceput in Koblenz si am ales aceasta localitate ca punct de pornire din doua motive:

– unul pur organizatoric: ceva mai putini kilometri de condus
– altul strategic: cei 60 de kilometri dintre Koblenz si Bingen sunt inclusi in Patrimoniul Unesco pentru caracterul lor romantic extrem de bine pastrat. Aveam deci sa intram direct in paine si ce e drept, atata ne-am minunat de cate castele, cetati si fortificatii am vazut, incat nici macar aceasta distanta nu am fost in stare sa o dovedim din prima zi. Si numai de la nenumaratele popasuri ni se trage! Bucatica aceasta de traseu se numeste in germana: Oberes Mittelrheintal dar tare greu imi vine sa o traduc in romana (ceva de genul “sectorul superior al partii mijlocii a vaii Rinului”. Observati pasiunea nemtilor pentru claritate si sistematizare si lipsa de originalitate in acelasi timp) . Iar pentru ca zona are atat de mult de oferit, nu s-au putut hotari ce sa lase la o parte si ce sa considere demn de Patrimoniul Unesco, asa ca au introdus-o in intregime. Astfel fiecare localitate are la intrare o mica borna verde cu o scurta descriere, cu obiectivele interesante si activitatile posibile din zona, scrisa in 4 limbi (germana, engleza, franceza si…nu, nu olandeza pentru ca toti olandezii ar intelege

oricum engleza, ci in italiana, pentru ca putini italieni ar intelege

una din celelalte patru limbi).

Dupa cum va istoriseam, n-am plecat bine de la masina, caci dupa ce dam 2 pedale pe malul apei, ne intra in campul vizual o statuie imensa postata la confluenta intre Rin si Mosel.

Este statuia ecvestra a imparatului Wiliam I, iar locul in care se gaseste (confluenta celor 2 rauri) se numeste Deutsches Eck (in traducere apoximativa: “Coltul German”).

Acest monument, ridicat in 1897, s-a dorit a fi asociat cu fondarea Imperiului German si cu refuzul Germaniei de a raspunde la pretentiile teritoriale ale Frantei. Dar roata se invarte intotdeauna si dupa ce in Al Doilea Razboi Mondial statuia a fost distrusa in bombardamente, zona a revenit sub protectoratul Frantei, care s-a gandit sa o stearga de pe fata pamantului si sa o inlocuiasca cu alta, mai adaptata noii situatii. Pana la urma insa finalul este fericit pentru nemti. Statuia a fost ridicata in forma ei initiala si acum este inconjurata de steagurile fiecarui Land in parte, simbolizand oarecum unitatea nationala.

Am gasit si ursul berlinez printre steaguri

Si totusi monumentul de care vorbim e tanar din cale afara daca e sa ne raportam la varsta orasului, ce si-a serbat in 1992 aniversarea cu numarul 2000. Da, da, nu va uitati lung la cifra asta! Cam tot ce va urma va data din primul mileniu/cel tarziu inceputul celui de-al doilea mileniu. V-am avertizat doar, istorie pe paine!

Orasul mai detine si alte obiective printre care si o cetate fortificata ce initial mi-a atras privirile. Totusi a fost foarte bine ca nu ne-am abatut pe la ea, deoarece pe masura ce aveam sa inaintam pe Valea Rinului, vom gasi alte cetati si castele, care mai de care mai vechi si mai chipese.

De exemplu Stolzenfels (in traducere libera “Piatra Mandra”. Castelul de astazi este o reconstructie a celui de la 1259 si initial a fost construit pentru a proteja vama de pe Rin unde navele trebuiau sa opreasca si sa plateasca taxele. In ciuda unei istorii zbuciumate, castelul a avut noroc si dupa ce 150 de ani a stat in ruine, a renascut ca Pasarea Phoenix dupa planurile unui celebru arhitect german Karl Friedrich Schinkel (cel care a proiectat cam toate cladirile, castelele, palatele si bisericile importante din Berlin si Postdam). Acum chiar ca se inalta mandru din padure, mult deasupra firului apei. Cu gandul la panorama ce o vom avea de sus, schimbam foaia si pinioanele si ne punem pe urcat cele cateva serpetine ce ne conduc la castel. La final putem spune ca urcarea a meritat.

Iesind prin poarta castelului, calare pe…doua roti.

Detalii

Urmatoarea oprire este cativa kilometri mai sus pe Rin, in Spay, o asezare din secolul 9, al carui nume de origine celtica ii tradeaza istoria indelungata. Spay se lauda cu un turn al vrajitorilor/varjitoarelor-de fapt o inchisoare pentru acestia, iar orasul este impanzit de povesti despre varjitori si vrajitoare si despre procesele lungi si chinuitoare in care erau tarati de multe ori pe nedrept, finalizate evident cu condamnari la moarte.

Case construite in stil Fachwerk

Pista de pe malul Rinului, decorata pe ici-pe colo cu cate un castel

Intre timp, pentru diversitate, au intrat in peisaj si dealuri intregi plantate cu vita de vie. Butucii sunt aninati pe niste dealuri cu panta mare si sunt mangaiati de soare de primavara devreme pana toamna tarziu. Wikipedia ne lamureste repede si indica soiuri ca Riesling si Pinot noir, asa ca papilele gustative deja sunt in extaz si creierul produce scenarii de vis cu o terasa plina cu flori, un pahar de vin rosu, vechi si bun in care este ascunsa intreaga caldura a soarelui de vara si intreaga catifelare a inceputului de toamna.

Biserica Sf. Severus din Boppard (exterior)

Biserica Sf. Severus din Boppard (interior)

Casa din Boppard

Stop,stop cadru! Imi chem gandurile de pe coclauri caci am material nou pentru ele: stanca (lui) Loreley.

Merrily we sailed along

Though the waves were plenty strong

Down the twisting river Rhine

Following a song…

Legend’s faded storyline

Tried to warn us all

Oh, they called her “Loreley”

Careful or you’ll fall…

Acum ce varianta vreti sa va asten? Realitatea sau povestea?

Realitatea e simpla. In dreptul aceste stanci ce se inalta la 120 m desupra apei, malurile Rinului sunt foarte apropiate.De fapt e cel ma ingust sector al raului, iar raul ajunge aici si la 25 m adancime. Acest fapt combinat cu zona stancoasa pe care o strabate, da nastere la curenti destul de periculosi, in zona producandu-se de-a lungul vremii mult accidente. Toate astea sunt adevarate, dar plictisitoare, zau asa. Unde e aventura, unde misterul?

Legenda initiala nu era deloc misterioasa, insa povestea inventata de Heinrich Heine si transpusa in poemul “Lorelei”, a prins atat de bine la public, incat oamenii au inclus-o deja in folclorul locului. Cand va povetesc de o sirena cu par auriu ce sta pe o stanca deasupra Rinului si momeste cu cantecele sale naivgatorii, o sa ziceti ca va spune povesti marinaresti.

You would not believe your eyes, how a voice could hypnotize

Promises are only lies from Loreley

In a shade of mossy green, seashell in her hand

She was born the river queen, ne’er to grace the land…

Asa ca va invit sa cititi singuri intreaga poveste si alegeti ce versiune va place mai mult.

Noi am scapat de vraja lui Loreley pentru ca…eram pe malul nepotrivit al Rinului si nu ne-am mai obosit sa luam bacul pentru a ajunge pe partea cealalta. In schimb alegem sa urcam pana la o alta cetate-fortificatie numita Rheinfels pentru a avea o perspectiva de ansamblu asupa vaii Rinului.

Deasupra vaii Rinului

Urmatoarea localitate care ne-a atras atentia a fost Oberwesel cu ale sale 16 turnuri si mare parte din zidul de aparare construite in secolele 13-14 si ramase inca intacte. Asa ca aici am intrat de la bun inceput in oras, si am mers pe langa turnuri, paralel cu drumul, pana la iesirea din oras.

Ghidul nostru spune ca orasul este prosper nu atat datorita zidurilor si turnurilor, cat datorita productiei de vin: 500.000 l de vin anual. Si asta inca nu e nimic, urmatoarea localitate nu se sfieste sa isi dea arama pe fata: Bacharach. Il recunoasteti sper in radacina cuvantului pe zeul Bachus. Iata ce cred locuitorii despre vin:

Vinul, vinul are valoare de aur. El alina toate durerile. El face din prosti deseori invatati si impaca inimile suparate

Oraselul ne-a placut mult. Piata centrala, desi mica, ascundea o terasa in curtea postei de unde, stand la un pahar de vin se puteau admira cetatea Stahlberg si ruinele unei capele: Wernerkapelle din secolul 13.

Wernerkapelle

In plus, la momentul cand am ajuns noi, in oras, pe malul Rinului, avea loc un festival/piata medievala (Vierthälermarkt).

De aici am mai avea inca 15 kilometri pana in Bingen, insa ne va prinde noaptea pe drum, ca atare, gasind un loc bun de cort pe malul raului, decidem sa ne oprim mai devreme. Avem parte de un sfarsit de zi petrecut pe malul apei, gatind la primus si facand baie goi in Rinul inca rece (ce e drept).

Locul de cort

Dupa o mica ploaie

Apus

A doua zi, incepem lansati si ajungem repede in Bingen. Ne oprim in dreptul ultimei borne verzi, ce marcheaza sfarsitul zonei incluse in Patrimoniul Unesco si stam putin sa admiram.

Orasul are ce povesti. Si sunt povesti vechi de peste 2000 de ani pentru ca zona era locuita inca inainte de sosirea romanilor aici, avand o amplasare favorabila la confluenta a doua rauri: Nahe si Rinul. Sosirea romanilor inseamna si progres, ei construiesc un pod de lemn peste Nahe, ce mai apoi va fi inlocuit cu un pod de piatra-unul din cele mai vechi poduri de piatra din Germania. Tot romanii, contruiesc din interese militare un drum intre Bingen si Trier. Secole mai tarziu, deasupra orasului se ridica o cetate ce acum domina tihnita imprejurimile, cu curtea plina de flori. Accesul in turn este liber si merita sa urcati pana sus.

Turnul din Burg Klopp

Bujori in inima cetatii

Insa punctul de atractie a orasului este Turnul Soarecilor (Mäuseturm).

Este un turn alb si solitar ridicat pe o insula in mijlocul apei ce atrage imediat privirea. Legenda spune ca prin 968, arhiepiscopul de Mainz (Hatto II) nu era deloc o fata bisericeasca model, asuprind taranii ce ii munceau pamanturile. In 974, in timpul unei foamete crunte, desi arhiepiscopul avea hambarele pline de grane, le vindea doar la niste preturi exorbitante, pe care oamenii nu si le puteau permite. Asa ca, acestia au vrut sa se rascoale. Dar Hatto, plin de siretenie, le-a promis ca le va da de mancare. Saracii oameni, creduli, au ascultat si l-au urmat intr-unul din hambarele sale. Aici, Hatto a comandat servitorilor sau sa ii inchida pe oameni in hambar, sa zavorasca usile si sa le dea foc afirmand: “Auzi cum chitaie soarecii!”.

Insa razbunarea nu a intarziat sa apara caci reintors la castel, arhiepiscopul a fost invadat de o aramata de soareci. Ingrozit, acesta a incercat sa fuga pe insula din mijlocul raului, sperand ca soarecii nu vor reusi sa innoate pana acolo, insa desi unii au pierit pe drum, mereu apareau altii si altii, care l-au urmarit pana la ultimul etaj al turnului si l-au mancat acolo, de viu.
Da stiu, nu e foarte placuta povestea, dar vorba romaneasca: dupa fapta si rasplata.

Rasplata noastra dupa atata drum plin de pauze, a fost o bucata intreaga pe malul Rinului, prin zone protejate, cand pe pista asfaltata, cand pe drumuri de pietris si pamant, pe care am recuperat ceva din timpul pierdut si am mai strans ceva kilometrii.

Ruinele unui vechi pod de cale ferata peste Rin distrus in razboi

Prin zone protejate

Lanuri de rapita, ca in Romania

Pedalam catre Mainz- capitala Landului Rheinland-Pfalz si urmatorii 200 de km ii povestesc in episodul II: Domuri, un fluviu si doua biciclete.

———————————————————————————————————————–
Date tehnice
  • Descriere folosita de noi+harti: aici(in germana doar)
  • Distante:

    Koblenz: 0 km

    Rhens: 11.5 km

    Spay: 16 km

    Boppard: 23.5 km

    Bad Salzig: 28 km

    St Goar: 38 km

    Oberwesel: 44 km

    Bingen: 65 km

  • Legaturi:
    • in Koblenz se poate continua pe Moselradweg spre Trier
    • in Bingen se poate continua pe Naheradweg
  • Transport: Intre Bingen si Koblenz circula din ora in ora un tren regional ce parcurge aceasta distanta in 50 de minute. Se poate lua si bicicleta in tren, fara sa fie necesar bilet suplimentar pentru bicicleta.
  • Informatii despre zona cuprinsa in patrimoniul Unesco: aici

Foto: Radu

Scarile de langa radebeul

Mt. Everest Treppenlauf, 85km / 8848m

De doua ori un maraton, si inaltimea Everestului de urcat si de coborat. Cel mai greu concurs la care am participat pana acum, de departe. Iar mama mea probabil o sa ma certe in ultimul hal in momentul in care o sa citeasca jurnalul.

As putea incepe cu intrebarea unui coleg de munca, care in una din pauzele de masa a pus o intrebare foarte simpla: “De ce?”, si dupa o scurta discutie mi-am dat seama ca oricum as fi raspuns la aceasta intrebare tot nu as fi reusit sa-l conving de sensul unui astfel de concurs. Singura explicatie cu o oarecare samanta de logica a fost ca e prea aproape concursul de Berlin, si prea nebun ca sa nu particip la el.

De inscris m-am inscris la sfarsitul lui ianuarie, cand am auzit de la Gabi Solomon ca se organizeaza un astfel de concurs in Germania. Nu am stat mult pe ganduri, de fapt fix un sfert de ora, pana cand am achitat taxa de inscriere si eram pe lista de asteptare. Au urmat 2 luni si jumatate in care am incercat sa ma antrenez pe scarile pe care le-am gasit prin Berlin, respectiv unele de 30m diferenta de nivel de pe Muntele Zmeului, sau in momentele in care aceastea erau acoperite de gheata si de zapada in cladirea in care muncesc.

Vai ce ma asteapta!

Totusi una peste alta s-au strans cateva antrenamente cu scari, si din experienta celor 2 ultramaratoane la care am mai fost, stiam ca daca incep incet si daca nu am probleme ar trebui sa pot sa duc concursul la bun sfarsit, poate chiar la un loc decent.

Astfel incat dupa un weekend petrecut tot prin imprejurimile Dresdei, iata-ne din nou in drum spre Radebeul, un fel de suburbie a Dresdei, unde se organizeaza si concursul. Practic in satul respectiv e o regiune viticola destul de veche, si implicit terase cu vie, si implicit si scari. Respectiv “Treptele Varfului”, in traducere libera, cu 80 de metri diferenta de nivel de sus pana jos si care impreuna cu 2 bucatele mai plate in partea de sus si in partea de jos a scarilor formeaza traseul pe care se desfasoara concursul.

Concursul incepe la fel ca mai multe ultramaratoane dupamasa la ora 16:00 (in ideeaa ca daca oricum prinzi o noapte macar sa fii ceva mai odihnit in timpul ei), astfel incat am tot timpul sa ma invart prin zona, sa mai fac ceva poze si sa analizez traseul. Organizatori par sa fi planuit totul foarte bine, in schimb ma surprinde cand in partea superioara a traseului vad ca au 3 corturi de campanie amenajate, doua dintre ele cu paturi de campanie. Pai noi am venit aici ca sa dormim sau sa alergam, imi zic in gand.

Si treptele in sine.

Corturile de campanie inainte de concurs.

Privelistea de deasupra.

Briefing-ul si regulile sunt scurte, mergi pe partea dreapta, ai grija cand depasesti, ai grija cu numarul de concurs ca sa fie inregistrat cum trebuie in fiecare runda, reguli pe care reusesc sa le inteleg si eu fara probleme. Am timp la fix sa cobor odata scarile pentru a ajunge la masina pentru a ma schimba in echipamentul de concurs, si sa le mai urc inca odata si iata-ne aliniati la start, 60 de oameni din toate colturile Germaniei, multi dintre ei nefiind la prima editie.

Startul se da de sus, si plec destul de in fata, coborand scarile in ritm constant, cate doua trepte cate odata. Ca si la un maraton de munte sunt absolut convins ca diferenta nu vine de la urcare, ci de la portiunile de coborare si de plat. Daca reusesti sa alergi pe acolo, si sa pastrezi un ritm cat mai constant tot concursul, ai mult mai mult de castigat decat daca tragi tare pe urcari. Primele runde raman in spatele celor mai experimentati, doi dintre ei castigatori ai editiilor precedente, fara a forta, cu ochii pe puls si pe ceas. Primele runde merg bine, cu ceva sub 8 minute pe runda, dupa care urmarind ceasul ma hotarasc maresc un pic ritmul si de la tura 5 incolo trec pe prima pozitie.

Si tin un ritm constant in primele 20 de runde, care trec incredibil de repede, astfel inca la runda 20 aveam un avantaj de 2 runde fata de urmatorul concurent, alergand cu ceva sub 8 minute pe runda. Timpul trece, se apropie si inserarea, ritmul scade putin in timp dar diferenta fata de urmaritori se pastreaza. Organizatorii au un nenica cu microfon sus la punctul de start si de sosire, care anunta de fiecare data care e persoana care vine, si ma simt putin mandru cand aud Radu si Romania. Si chiar cobor foarte bine, cel putin in comparatie cu restul, iar alergatul la vale pe scari imi aduce putin aminte de concentrarea si de alergatul la vale pe munte. Atunci cand se leaga miscarile, e o plutire neinfranata, in care te ajuti de gravitatie pentru a ajunge la vale, si nu lupti impotriva ei.

Urmatoarele runde trec cam in acelasi ritm, constant, si constant mai rapid decat cei care sunt pe locurile 2-4, astfel incat la runda 40 aveam 3 runde si jumatate diferenta fata de urmatorii. Au trecut deja aproape 5 ore de concurs, efortul incepe sa se simta la toti concurentii si ritmul incepe usurel sa scada.

Ca si la orice ultramarathon, pe langa pregatirea anterioara, cel mai important factor mi se pare de departe mancarea. Ai nevoie pur si simplu de imens de multa energie, mult mai multa decat poti stoca in muschi, sau decat poti asimila in timpul cursei. Ca sa tii motorasele functionand cum trebuie trebuie sa le alimentezi corespunzator, sau dupa o alta vorba pe care am auzit-o acum ceva vreme : oricum ajungi sa functionezi cu grasimi, dar grasimile trebuie arse la un foc mocnit de carbohidrati. Carbohidrati acestia au fost la mine gel-uril de la sponser, cu care pot sa zic ca m-am impacat destul de bine la concursurile la care am fost pana acum, udate la fiecare tura sau o data la doua ture la punctele de alimentare cu apa minerala, sau isotonic, sau cola, sau suc de mere, dupa chef. Un mare avantaj la un concurs de genul acesta e ca nu trebuie sa cari aproape nimic dupa tine, si ca poti sa bei sa mananci odata la 5-10 minute. Toate acestea vin in schimb si cu avantajul plictiselii, aceleasi trepte de 100 de ori.

Minutul 0, startul concursului.

Pe la runda 47, cu 4 runde diferenta fata de urmaritorii in schimb simt ca stomacul nu mai vrea sa mai coopereze, astfel incat trebuie sa iau o pauza de toaleta, in care imi dau seama din pacate ca lipsa de cooperare e aproape totala, si ca tot ce am manacat si mare parte din ce am baut in orele de dinainte iese afara fara drept de apel. Macar ma simt mai usor dupa ce ma ridic de pe toaleta, dar imi dau seama ca daca nu reusesc sa compensez cumva pentru toate lichidele si pentru toate sarurile pierdute situatia nu o sa fie deloc roz.

Seara pe racoare.

Gandul ma duce la Mike si la un 7500 de acum multi ani, cand si ea a avut probleme intestinale, si stiu din experienta ei ca o chestie de genul acesta te stoarce in ultimul hal. Ca sa functioneze cum trebuie, pe langa ceva carbohidrati muschi au in primul rand nevoie de apa si de saruri, fara acestea ajung sa-si piarda elasticitatea, sa se blocheze, incep crampele.

Intre timp apare si Mike, care cred ca ramane putin surprinsa de clasamentul din momentul respectiv, dar careia nu apuc sa-i zic cam ce probleme am, si care oricum nu cred ca ar fi avut cum sa ma ajute in momentul respectiv. Astfel incat strang din dinti, si incerc sa compensez cu cat mai multa apa si cu cat mai mult isotonic, si cu chestii mici de mancare, sperand sa fie asimilate cat mai repede.

Intre timp in schimb s-a lasat noaptea, alergatul pe scari la vale nu mai merge chiar asa de bine si incep sa simt cum la fiecare coborare muschii incep sa devina din ce in ce mai obositi. Strang din dinti si pastrez ritmul, diferenta fata de locurile 2-3 se pastreaza, 3 ture diferenta, si incet incet se apropie si tura cu numarul 70. Teoretic stiu ca la diferenta pe care o am pot sa merg considerabil mai incet in ultimele ture si tot sa termin pe primul loc, dar asta nu ajuta prea mult in momentul in care fiecare alergare la vale sau pe plat incepe sa devina un chin din cauza muschilor blocati.

La tura cu numarul 70 in schimb toaleta ma cheama din nou, si de data aceasta imi dau seama ca situatia cu stomacul nu s-a imbunatatit, ba chiar ca toate lichidele / alimentele incearca sa iasa pe doua cai. Stors bine, tot ce vreau sa vad in momentul respectiv e un pat in care sa ma intind, astfel incat cuprins de frisoane gasesc unul liber pe care il si folosesc. Cortul e incalzit, si totusi tremur din toate incheieturile cu aceeasi senzatie de greata, o intreb pe o tanti cu o patura de unde pot sa iau si eu o patura, iar tanti cand ma vede imi da patura ei.

Vine si nenica care organizeaza concursul ca sa ma intrebe daca sunt ok, trimite si un nenica de la ambulanta care imi da un medicament de stomac care din pacate nu prea are nici un efect asupra senzatie acute de greata, astfel incat petrec urmatoarele 4 ore pe patul de campanie, undeva intre somn si veghe, cu aceasi senzatie de greata si cu o punga mereu la indemana. Cred ca a fost pentru prima data cand am varsat cand tot ceea ce a iesit nu a avut gust naspa, o combinatie de isotonic cu gel-uri. In momentul in care m-am intins nu-mi mai pasa de nimic, nici de avansul pe care il aveam, nici de continuare concursului, tot ce voiam sa fac e sa stau intins in pat, sa-mi treaca frisoanele si greata.

Orele trec incet, concurentii se tot perinda prin cortul cu paturile de campanie, unii mai dorm, unui doar stau putin sa se reculeaga, altii vin sa manance. Intre starea de somn si de trezie, mai schimb vorbe cu unii dintre ei, si imi dau seama ca nu sunt singurul cu probleme intestinale, cam toti cei care sunt trasi pe dreapta suferind de aceasi chestie. Spre sfarsit cred ca atipesc totusi cam o ora, trezindu-ma cu putin inainte de 6. Mike a spus initial ca avea sa revina la putin dupa 6, ora la care ar fi trebuit sa termin daca as fi pastrat un ritm cat de cat decent. Dar nu a fost sa fie, astfel incat motivat de faptul ca probabil Mike ma asteapta undeva afara ma motivez sa ma ridic macar din pat si sa incerc sa fac cativa pasi.

Si ma simt ceva mai bine decat in urma cu cateva ore, daca las la o parte faptul ca sunt complet stors si ca am muschii de la picioare aproape complet blocatii din cauza lipsei de apa si de sare. Dar totusi am stiut din momentul in care m-am ridicat ca vreau sa fac si ultimele 30 de runde, ca am timp suficient ca sa le duc pana la bun sfarsit, si ca am toate sansele sa o fac. Doar vointa sa fie.

Privit un pic ca un inviat din morti, ma deplasez sontac sontac in cortul bucatarie, unde reusesc sa mananc o felie de paine cu salam, dupa care ii zic lui Mike ce probleme am avut, dar ca vreau totusi sa continui. Doar pacat pana la urma de cele 70 de runde care au trecut pana atunci.

Si imi place la nebunie ca toti concurentii ma incurajeaza cand ma vad din nou dupa atatea ore, de data asta sontac sontac cu muschii blocati. Cel putin prima coborare a scarilor a fost groaznica, dupa au mai inceput cat de cat sa-si dea drumul muschii. E interesant cum ajungi sa legi relatii cu toti, pentru ca ii vezi de atatea ori pe trepte, fiecare cu lupta lui, fiecare cu vointa lui, fiecare cu numele lui. Si zambesti si incurajezi, si vezi fete concentrate, si fete luminoase, si in spatele tuturor e o vointa de fier. Am vazut mai multa vointa in timpul acestui concurs decat la toate concursurile la care am participat pana acum la un loc, si la mine si la ceilalti concurenti.

E greu de spus ce anume te face sa mergi in continuare in momentul in care simti ca fiecare celula a organismului tau iti spune sa te opresti, atunci cand esti dupa 15 ore de efort si cand fiecare 1% din distanta dureaza 14-15 minute. Dar totusi in momentele respective, atunci cand iti zici “vreau” si “pot” se intampla ceva magic. Si am avut parte de suficiente momente de genul acesta in ultimele runde, care treceau din ce in ce mai incet, si am vazut suficiente momentele si la toti ceilalti concurenti care era inca in concurs.

De fapt daca stau bine sa ma gandesc imaginea concurentilor din ultimele de runda, camarazi intr-o suferinta fara nici un sens, o sa-mi ramana intiparita in minte mai adanc decat la orice concurs de pana acum. Pentru ca se forma in momentul respectiv o legatura invizibila atunci cand schimbai priviri, zambete, incurajari sau doar fete concentrate, pentru ca erau momente in care te uitai ca intr-o oglinda, si in care stiai exact prin ce trece in momentul respectiv persoana respectiva. Si asta poate si pentru ca oamenii cu care am impartit ultimele ore ale concursului erau cei care se luptau sa termine, sau sa stranga cele mai multe runde, si la orice concurs ultimul pluton mi se pare ca are cel mai mult de suferit.

Imi pare rau ca inca nu am reusit sa fac poze de la concurs, dar atunci cand o sa apara o sa completez jurnalul cu pozele celor cu care am impartit ultimele runde.

Sincer stau sa ma intreb cu ce a functionat organismul in momentele respective, pentru in afara de apa si de cate un pahar de cola altceva nu am reusit sa mananc in dimineata respectiva. Si totusi, ca un metronom, desi din ce in ce mai incet, se duceau treapta dupa treapta, metru dupa metru. Si toti privitorii au fost geniali, la fel si toti concurentii, la fel si momentele respective. A fost o experienta de multe ori mai grea decat continuarea concursului de la runda 70 daca nu as fi avut nici un fel de probleme, cu mult mai intensa si mult mai emotionala.Mai fac o pauza la runda 80, si la runda 90, dar imi dau seama ca pentru fiecare pauza in care incerc sa mananc ceva mai serios nu reusesc sa mananc nimic, si ca pornirea e din ce in ce mai grea, astfel incat renunt la pauze si intr-un ritm de melc incerc sa nu ma opresc dupa runda 90. E deja mijlocul zilei, dar e placut si adie vantul, se vede pana departe si din nou e plin de oameni care incurajeaza pe traseu. Am auzit si incurajari in Romana, probabil de la un sas venit cu multi ani in urma in zona, si de la o tanti care a si concurat care a facut facultatea la Timisoara. La atatea runde, ai timp sa tot schimbi vorbe si impresii.

Pentru a indica ultimele runde pentru fiecare din concurenti, pe langa un nenica care era la microfon mai era si o fatuca cu mama ei, care aveau casa fix pe marginea scarilor, care imparteau concurentilor care erau la ultima runda o ramura verde pe care tocmai pocnisera frunzele. Era semnul ca se terminat, ca mai trebuie sa mai urci doar odata scarile, ca o sa fii incurajat si aplaudat in ultimul hal de toti privitorii.

A doua zi, mai multa concentrare, mai mult efort.

Si dupa o serie de runde care parea ca nu se mai termina, si la care mi se parea ca numaratoarea pe care o tineam in cap mereu ar trebuie sa fie inaintea numaratorii oficiale, vine si randul meu sau iau ramurica, si sa am parte de cel mai tare finish de la toate concursurile la care am participat pana acum. Pentru ca la cat vorbise nenica cu microfonul de-a lungul concursului devenisem o mica vedeta, era romanul care a condus clar vreme de 70 de runde, care aveea 3 runde diferenta, care a revenit din morti si care a hotarat sa duca concursul la bun sfarsit. Si chiar au fost foarte multi oameni, si foarte multe fete care ma incurajau constiincios, runda de runda, si carorara le raspundeam de fiecare data cu cate un “Danke”. Inchei runda cu plecaciuni in fata acelorasi specatori, fara de care pentru toti concurenti ar fi fost mult mai greu, si cu putina energie pastrata pentru a face ultimi pasi in alergare, termin si runda cu numarul 100, dupa 21 de ore si 30 de minute, pe locul 17 din 60 de concurenti, din care doar 27 au reusit sa termine cele 100 de runde.

Prin comparatie, daca pentru primele 70 de runde am avut nevoie de 10h20, pentru ultimele 30 de runde am avut nevoie de aproape 7 ore, plus cele 4 ore petrecute inainte in pat. A fost, poate chiar si pentru mine, poate un pic prea mult. Spun asta acum la 4 zile dupa ce am terminat concursul cand inca am o febra musculara groaznica, si ma simt ca si cum toti muschii de pe picioare ar fi fost dinamitati si reasezati intr-o neoranduiala totala. Si sunt convins ca totul a fost in primul rand din cauza problemelor intestinale (banuiesc sucul de mere), si de aici din cauza deshidratarii si a lipsei de sare. Asta e, sunt zile si zile, probleme si probleme, si ma bucur pe de alta parte ca de-a lungul concursului nu m-a durut nici o incheietura si nici un genunchi. Din proprie experienta muschii se refac mult mai repede decat un ligament sau o incheietura cu probleme.

Revenind in schimb acum la finalul concursului, dupa finish-ul destul de emotional, tot ce vreau sa fac era sa ma intind, chestie pe care o si fac ajutat de Mihaela, pe acelasi pat de campanie cu care incepusem sa dezvolt relatia din noaptea precedenta. Desi e un amarat pat de panza intinsa, e de departe cel mai dulce pat pe care m-am intins vreodata pana acum. Nici cel mai scump pat de pe lumea asta in conditii normale nu are cum sa se simta la fel cum s-a simtit patul de campanie. Afara e soara dar bate vantul, copacii din jur se clatina si vad umbrele frunzelor cum se misca pe peretii cortului de campanie, concurentii cu care am impartit ultimele runde vine unul cate unul, si iau cate un pat in primire, fiind si ei ajutati la randul lor de fiice, de parinti, de sotii. Si mai toti se intind si atipesc macar pentru cateva minute, intr-un somn probabil la fel de dulce si la fel de adanc ca si somnul din copilarie.

Dupa 2 ore in schimb trebuie sa ma scol pentru a merge la festivitatea de premiere, unde pe langa castigatori toti cei care au terminat sunt chemati langa podiumul de premiere, astfel incat apuc sa mai vad inca odata toti oamenii din timpul concursului. In schimb efortul de a ajunge pana langa podium e substantial, la fel ca si efortul de a iesi din masina in momentul in care am ajuns in Berlin, la fel ca efortul de a urca cele 4 etaje inalte ale blocului in care locuiesc. Urmeaza o recuperare probabil cam lunga pentru gustul meu, si Zugspitze Ultramarathon in iunie, dar sa vedem in schimb cum o sa mearga recuperarea pana atunci. Deocamdata urmeaza un concediu de 6 zile, in care o sa avem doar drumul liber in fata noastra, o tara noua de explorat si o primavara de intampinat.

Pentru cei interesati de datele tehnice, track-ul concursului, din pacate fara GPS in ultimele ore poate fi gasit aici.

Bivuac pe Winterstein

Bivuac pe Piatra Iernii si din nou catarare in Saechsische Schweiz

Cum din nou Mihaela mi-a luat-o putin inainte si a scris un jurnal ceva cam laconic, am zis sa nu ma las nici eu mai prejos, si sa scriu cateva randuri despre primul weekend de primavara de anul acesta. Pentru ca da, a fost primul weekend in care nu am suferit de frig, in care am putut renunta la haine de iarna, si in care am simtit dupa aproape 6 luni de iarna continua din nou aerul cald al primaverii.

Dupa cum vorbeam si cu colegii de munca, iarna a fost complet atipica in Berlin, dar totusi in comparatie cu iarna din Bucuresti, in Bucuresti mai ai din cand in cand zile calde in care mai straluceste soarele, si nu uiti senzatia de caldura in acelasi mod in care am uitat-o noi in iarna aceasta. Pe de alta parte asta face si cu atat mai placute zilele calde de care ne bucuram acum in sfarsit.

Dupa o saptamana petrecuta in munti inalti, weekend-ul acesta reducem drastic altitudinea si ne orientam catre Elvetia Saxona, impreuna cu Monica si Stefan pentru o zi de drumetie, un bivuac interesant si pentru o zi de catarat. Si in tura aceasta datorita Mihaelei am jucarii noi, acelasi Canon 6d impreuna cu un 24mm F2.8, o sticla putin cam nedemna pentru aparat. Oricum a fost interesant sa ma joc cu o lentila wide, chiar daca din punct de vedere al calitatii obiectivul nu pot sa zic ca m-a impresionat.

Sambata ne cam strecuram printre picaturi, pentru ca primavara vine si cu ceva ploi torentiale, si cu ceva grindina, dar si cu soare, astfel incat reusim sa facem o plimbare chiar frumoasa prin Parcul National. Iar seara, dupa inca o ploaie torentiala, ne facem rucsacii in prag de inserare pentru a pleca sa cautam unul din locurile de boofen din Saechsische Schweiz. Desi nu ai voie sa campezi in interiorul parcului, s-au pastrat anumite locuri de bivuac unde ai voie sa petreci noaptea, o traditie de sute de ani din zona respeciva.

Noi alegem de data aceasta ca loc de boofen Winterstein, in traducere libera Piatra Iernii (putin cam ironic tinand cont e aproape primavara), o stanca parca rupta din Lumea Pierduta a lui A.C. Doyle, pe care acum 800 de ani statea o fortificatie germana. Ajungem fix odata cu inserarea la baza stancii, si cu ajutorul unui neamt binevoitor descoperim toate locurile de Boofen din zona, dintre care alegem unul doar pentru noi, fix in varful stancii.

Dupa ploaia torentiala de acum doua ore aerul e plin de umezeala, dar cerul e senin si in vale sub noi incepe sa se formeze o mica mare de nori care completeaza la fix atmosfera de “Lumea Pierduta”. Cerul e plin de stele pe care incerc sa le prind si pe senzorul aparatului, fara prea mult success din pacate. In schimb e geniala atmosfera complet nemiscata, complet tacuta, fara nici o pala de vant, cu un cer plin de stele si cu o semiluna care apune la orizont. O noapte intr-un loc in care au dormit multi altii in ultima suta de ani, in ultimele sute daca stau bine sa ma gandesc.

Si partea cea mai buna vine dimineata, cand ma trezesc inainte de rasaritul soarelui si intru intr-o mica frenezie fotografica pentru care mi-as fi dorit sa am dupa mine mai multe obiective. Mi se par foarte misto momentele de contopire dintre om si unealta, pentru ca pana la urma si aparatul de fotografiat nu e decat o unealta de suprinde a unor imagini, a unei atmosfera, a unor momente. Momente in care complet absorbit de ceea ce vezi in jur incerci sa imortalizezi cat de mult poti. Desi exista o limita pana la care poate merge fotografia la capitolul surpins, si nici o fotografie nu o sa poate sa-ti transmita in totalitate cum a fost sa fii acolo.

Revenind acum la ziua de duminica, dupa un start cam tarziu la catarat din cauza umezelii, am reusit totusi sa ajungem in Bielatal si cataram cateva trasee care ne-au placut anul trecut, si sa facem o mica initiere cu oamenii in tainele cataratului in Elvetia Saxona. Desi nu ne-am catarat foarte mult, mi-a placut si mi-ar place ca dupa ce-mi intregesc colectia de noduri sa revin de cat mai multe ori prin zona.

Si acum cateva poze din zona:

Din nou pe stanci, in schimb da data aceasta la drumetie.

Sunt curios cate ieri o fi vazut banca din imagine.

Dupa ploaie.

O mica oglinda la inaltime.

Si un pic de via-feratta.

Apusul zilei, din locul de bivuac.

In loc de noapte buna.

Lumea pierduta.

Privelistea pinului stoic.

Fuioare de ceata.

Ski Harz

Harz la schi de tura

Dupa ce o iarna intreaga Harz-ul nu a avut zapada suficienta pentru schi de tura, iata ca in mod neasteptat la sfarsit de martie s-a imbracat din nou muntele in zapada, speram noi ca pentru ultima data pe anul aceasta. Toata iarna am sperat sa ajungem cu schiurile de tura in zona, dar de fiecare data am fost descurajati de vremea mohorata, fie de faptul ca zapada insuficienta pentru a nu-ti distruge schiurile si pieile.

Dar iata ca iarna persista in partea de nord a Germaniei, si dupa o saptamana cu temperaturi de mijloc de ianuarie iata-ne in drum spre Harz, la o tura de o zi. Traseul nu a fost extrem de spectaculos, pentru ca falnicii munti nu sunt decat niste dealuri care urca pana putin peste 1100 de metri, dar totusi in weekend-ul care a trecut a fost totusi interesant datorita jucariilor noi pe care le-am avut, respectiv de un Canon 6D impreuna cu un 70-300 F/4-5.6 L imprumutate de la locul in care munceste Mike acum. Astfel incat am avut si eu ocazia pentru prima data sa ma joc cu un full-frame, care a fost interesant de manuit. Mike a glumit ca a fost mai mult o tura foto decat o tura de schi de tura, dar totusi pana la sfarsitul zile s-au strans aproape 30 de kilometri cu peste 1300m diferenta de nivel, destul de respectabil pentru dealurile prin care am fost.

Chiar daca obiectivul nu a fost cel mai potrivit pentru o tura de munte, sau pentru peisaje (cred ca e mai degraba un obiectiv extrem de potrivit pentru a poza pasarele sau animalute), a fost o senzatie interesanta de a tine in mana un setup de 3000e. Si era foarte interesanta trecerea la vechiul D40x in momentul in care voiam sa fac poze mai wide, D40x simtindu-se in mana ca un aparat de jucarie facut pe undeva pe vapor.

Ca si comparatie am fost extrem de uimit de dynamic range-ul pe care il are Canon-ul, au fost extrem de multe cadre/situatii care cu D40x nu ar fi fost posibile sau ar fi rezultat in umbre intunecate sau un zone arse. Asta pe langa vrajitoria care iti permite sa faci poze foarte utilizabile pana la ISO 6400, sau prin extensie de iso pana 102800. Nu am inteles in schimb ce sa fac cu toate butonasele pe care le are, sau mai bine zis cum pot sa le folosesc in mod ergonomic, dar am reusit sa-mi configurez un setup utilizabil destul de repede, cu toate setarile cu care eram obisnuit sa le am la indemana si la D40x. In schimb am fost limitat la folosirea jpeg-urilor, soft-ul pe care il folosesc pentru editat poze neavand deocamdata suport pentru 6D.

De placut chiar mi-a placut, si sper ca in primavara asta sa ma mai joc si cu alte aparate si mai ales cu alte obiective care au preturi cel putin piperate pentru non-profesionisti, astfel incat de-abia astept sa ma joc cu 24-70 F/2.8 L, 85mm F/1.2, 5d mark III si alte variante. Sunt curios nu atat de aparate, cat de mult de toate obiectivele cu sticla L. Cert e ca trebuie sa schimb si eu aparatul care e destul de invechit, si dupa cum mi s-a parut setup-ul de la Canon pe care l-am testat in weekend as fi tentat sa renunt si la Nikon, desi sunt destul de convins in aceasi gama de pret diferentele sunt infime.

Revenind in schimb la tura, a fost una din cele mai friguroase ture de anul acesta, mai friguroasa decat multe ture din ianuarie si din februarie, astfel incat mai ales pe partea de coborare am dardait de frig in ultimul hal. Toate acestea combinate cu un vant destul de crancen sus pe Brocken, mi-au cam taiat elanul fotografic in partea a doua a turei. Cred ca pe sus pe Brocken temperatura era pe undeva pe la -15 grade, cu vant cam de 50km/h. Ca punct de plecare am ales de data aceasta Ilsengard, si dupa ceva rataciri prin increngatura de poteci si drumuri forestiere din zona am ajuns in cele din urma pe Brocken, de unde am coborat pe alta varianta mai abrupta dar nu foarte schiabila pana in Ilsenburg, un track mai detaliat al zonei fiind aici.

Un pic mai multe poze aici.

Pana acolo sus.

1813/14, un an important pentru cetatea din zona.

Printre raze de lumina.

Prin locurile prin care am alergat si vara trecuta.

Cu tunurile la gat, in varianta de fotograf cu coliere de 3500e.

Scufita rosie prin padurea intunecata.

Frig domne, frig.

Iarna in toata regula.

Sfarsit de martie.

Si stampilele.

La vanatoare de stampile

Poza regulamentara cu trenul care urca pe Brocken.

Si jucariile pentru ziua de sambata.

Potsdam, mosaic muncitoresc

Potsdam – sau primavara care se tot amana

Dupa o prima saptamana de amagire de sperante, iarna pare sa-si fi reintrat din nou in drepturi aici in Berlin. Macar nu a fost la fel de intunecata ca ultimele de luni, dar temperaturile fix ca in mijlocul iernii, cu nopti cu -11 grade si cu zapada inghetata care scartaie sub picioare si cer senin plin de stele, toate acestea la 17-18 martie. Si nu e vorba de o zi doua, ci de doua saptamani legate asa cum arata prognoza in momentul de fata. Un pic mai mult despre primavara amanata a scris si mike aici.

Oricum, pentru ca totusi am avut parte si de ceva soare am apucat sa ne invartim putin prin Potsdam, printr-un vant taios care iti intra destul de adanc prin oase. Trecand peste multiplele momente in care audio-guide-ul spunea “Aici a stat pana in cel de-al doile razboi mondial biserica cutare, palatul cutare, din care nu a a mai ramas nimic sau a ramas decat fatada sau o coloana”, orasul e chiar interesant si in ziua de duminica prin care ne-am invartit noi prin el si suprinzator de pustiu in comparatie cu Berlin-ul invadat de turistii de la inceputul sezonului.

Ca un scurt rezumat, orasul a crescut masiv in secolul 18 sub domnia lui Friedrick cel Mare (proleclit si “Batranul Fritz”), urmand pe de o parte modelul unui oras in care s-a incurajat imigratia masiva combinat cu modelul unui oras militar (tineti minte “Prusia nu e un stat cu o armata ci o armata cu un stat”), cu elemente de monarh iluminat ce par imprumutate de la francezi si probabil izvorate din oarece complexe de inferioritate. Oricum a iesit un mix interesant, astfel incat intr-un spatiu foarte restrans ai combinatia formata de Sans Souci (un fel de Versailles autohton), cartierul olandez care pare rupt dintr-un oras olandez, biserica franceza din momentul in care au venit imigrantii hughenoti, porti triumfale de dimensiuni totusi modeste, toate pigmentate si de amprenta pe care au lasat-o cei 50 de ani de socialism.

Asa ca mai jos sunt cateva poze dintr-o zi friguroasa de martie.

Femeia socialista.

St Nikoai Kirche.

Primaria cu atlas deasupra, ca o poveste interesanta initial statuia era din bronz, si fiind prea grea s-a prabusit in piata centrala in timpul unei zile de targ.

Si din alt unghi.

Faurind viitorul.

Si cimitirul inzapezit.

Prieros, cu bicicleta prin Brandenburg

Cu bicicletele prin Brandenburg, odata cu dezvirginarea de primavara

De la mike citire, un jurnal cu iz de primavara cu o plimbare de 100 de kilometri prin jurul Berlinului:

Un pic mai multe poze aici.

Daca in Romania luna martie este o luna grea caci si acolo primavara ne cheama cu ture de bicicleta prin campie sau cu catarat la Basarbovo sub soarele placut dar si la munte zapada devine numai buna de ascensiuni pe vai/pentru ture pe schiuri, in Berlin lucrurile sunt simple…bicicleta si cicloturism. Sufletul e avid dupa soare, cer albastru si vrea sa experimenteze cat mai multe, sa simta natura, sa rezoneze cu ea si bicicleta le aduce pe toate acestea la pachet.

Nu suntem singurii care asteptam primvara

In plus in ciuda ironizarii generale a landului din jurul Berlinului (ce poarta numele de Brandenburg si care e un fel de Cenusareasa a economiei germane) noua chiar ne place pustietatea de acolo cu lacurile, raurile si padurile ce se intind pe mari suprafete.

Peisaj tipic de Brandenburg

Asa ca ajutati de o harta mare ce cuprinde toate rutele ciclabile, pornim sambata dimineata la drum…cu metroul de suprafata. Metroul asta de suprafata e de un real ajutor caci el se intinde precum o caracatita cu tentacule lungi de 30 de km in toate directiile, oferind puncte de plecare interesante pentru multe ture cicloturistice, departe si in acelasi timp aproape de casa si, cel mai important, iti permite sa gandesti si ture care nu sunt neaparat in circuit pentru ca nu esti legat de o masina ce trebuie recuperata la sfarsit de tura si ce trebuie sa te conduca acasa. Asa ca se cumpara una bucata bilet pentru tot Berlinul+un bilet de bicicleta (ambele 5.4 euro) si poti strabate orasul de la nord la sud, ori de la est la vest. Noi ne indreptam spre sud spre o localitate numita Königs Wusterhausen si unde vrem sa intersectam o ruta ciclabila ce merge pe malul raului Dahme (Dahme Radweg).




Rauletul asta izvoreste de undeva de la 123 km sud de Berlin si se varsa in Spree (raul ce trece prin Berlin), traseul de bicicleta fiind impartit virtual in 3 etape scurte :

  1. Berlin-Königs Wusterhausen (se poate parcurge si cu SBahnul-Metroul de suprafata)
  2. Königs Wusterhausen- Märkisch Buchholz
  3. Märkisch Buchholz – Kolpien
Noi vom parcurge etapa 2 integral si parte din etapa 3.

Traseu:Königs Wusterhausen- Märkisch Buchholz-Staakow-Baruth-Luckenwalde

Dupa un inceput stangaci, ne punem pana la urma pe ruta cea buna si tranzitam mici localitati despartite de intinse zone verzi (paduri, campuri, lacuri, rauri). Suntem treziti din amorteala abia in Dolgenbrot unde dam peste un frumos pod construit peste Dahme, special pentru noi, biciclistii.

Podul de biciclisti


Ulterior, atentia ne este mentinuta pe linia de plutire de o localitate cu un nume original: Prieros. Sincer Prieros si localitatea din care venim (Dolgenbrot) se potrivesc ca sacul cu petecul/ca nuca in perete (sau daca preferati varianta germana-wie die Faust aufs Auge (in traducere libera ca pumnul in ochi)). Dupa rezonanta si eu si Radu am zis ca ne suna a spaniola dar dupa cercetari pe internet am aflat ca numele are orgine slava “Prerosz”.

In Prieros

Apoi, suprizele se tin lant, caci intram intr-o padure unde e inca iarna si cativa kilometri incercam sa negociem cand cu zapada, cand cu micile bucati uscate de pe margine. Inutil sa spun ca pe aici nu e nimeni si nici nu a fost mai nimeni (doar o urma de bicicleta si pana la un punct ceva urme de pasi).

Zapada vine mai incolo…

Pe amandoi ne banutuie o melodie descoperita recent la cursul de germana-Brandenburg (Rainald Greber) si cu care ne amuzam aproape seara de seara :


O incercare de traducere/explicatii

Cand am terminat cu zapada, am ajuns la un traseu tematic prin padure-un circuit de 20 de km de fapt plin de mici placute cu citate din literatura germana si universala despre…padure.


Sincer mi s-a parut o idee extrem de interesanta si probabil ne vom intoarce aici intr-o plimbare de toamna, neaparat cu dictionarul in mana caci Goethe si altii ca el nu sunt usor de descifrat.



De aici, iesim pe asfalt bun si ajungem repede in Märkisch Buchholz unde conform descrierii incepe etapa 3.


Pana acum, cu exceptia diminetii cam friguroase, pe masura ce soarele s-a tot ridicat pe cer, picioarele noastre s-au dezmortit si vantul – ni l-am facut prieten caci era vantul acela bun, cald, ce vesteste primavara si ce usuca pamanturile.

Primavara e la noi in suflet…la radacina copacilor astora e inca iarna

Cer de martie

Pe la miezul zilei cand era cald si bine

Continuam tot spre sud, cu oprire la fiecare harta pentru a vedea cand trebuie sa cotim spre vest.

Fachwerk de Brandenburg

Pompierii voluntari din fiecare sat

Odata ce schimbam directia, luam si vantul in fata, dar nimerim si intr-un satuc numit Glashüttesi extrem de animat-un fel de Murano al Brandenburgului. Exista muzeu, exista peniune, exista alimentara sateasca cu produse traditionale, caci aici se produce sticla din 1716 :).

Dupa ce terminam aproape toata mancarea din cob si constatam ca tot ne este foame, pornim intins spre o localitate mai mare de pe harta (Baruths/Mark) unde speram sa gasim un supermarket. Supermarketul vine la pachet si cu caldura si soare, asa ca stam si savuram cola si chipsuri (mancarea campionilor) si apoi plini de calorii plecam mai departe.

In Baruth

10 km mai incolo facem din nou pauza. Acum e sfat de taina caci trebuie sa hotaram in ce directie o apucam. Ma tin bine pe pozitii si cu argumente atent alese il conving pe Radu sa nu izbucnim in aventura nocturna chiar asa, de la inceputul sezonului, mai ales ca afara nu era cea mai placuta temperatura pentru o plimbare romantica pe doua roti pana in Berlin.

Drumul spre combinat

Un fel de “Rosia Montana”-proteste impotriva construirii unei frabrici de producere a metanului in zona

Asa ca luam pana la urma un tren regional din Luckenwalde care contra sumei de 17 euro ne duce pe amandoi si pe alte noastre biciclete…pana acasa unde ne colosim din nou in pat pentru a reface rezervele de caldura si pentru a ne uita la un film…Django (Doamne, cred ca Radu a inceput sa ma invete caci in ultima vreme ma simt manipulata cu mare mestesug si reuseste sa ma duca cu zaharelul si sa ma puna in fata faptului implinit cand e prea tarziu).

Vine, vine priiimavaraaa !

Duminica am petrecut-o in Berlin, vizitand un memorial al holocaustului despre care am scris putin mai multe aici. Dar in drum spre el am facut o alta poze care imi place, profitand de lumina blanda de primavara: