Category Archives: Grohotis

DSC_3928

Traversarea Azuga-Bratocea intre toamna si iarna, cu rucsaci grei, foculet la stana si vreme impecabila de toamna

O tura faina, merita un jurnal pe masura. Daca o sa imi si iasa un jurnal la fel de reusit ca plimbarea noastra din weekend, ramane de vazut. (Mihaela)

Traversarea Azuga – Pasul Bratocea se cerea facuta inca de anul trecut. De fapt tot anul m-am gandit cumva la ea. In timpul iernii mi-o imaginam ca un inceput fain de sezon cand avea sa se domoleasca frigul, sa se mai topeasca zapada, sa se iteasca florile in padure si copacii sa isi schimbe culoarea. Dar in aprilie-mai, am pierdut startul, asa ca intreaga vara mi-am imaginat-o petrecandu-se prin luna octombrie, cand coborau stanele si padurea lua foc. Perspectiva de pe Varful Neamtului si culmile golase cu nume originale (Sloeru-Marcosanu, Urlatelu, Cioara) ce se itesc cumva doar putin mai sus de limita padurii, promiteau culori si imagini deosebite in luna lui brumarel. Dar planul de cu vara nu se potriveste cu
realitatea toamnei si tura era cat pe ce sa se amane un an, daca nu am fi avut ragazul unui weekend cu vreme buna la inceput de noiembrie si daca nu am fi avut prietenii aproape. Orice incursiune in natura e potentata cumva de oamenii potriviti, iar o tura cu Pinguinii, nu are cum sa nu iasa bine. Memorabila de fapt.

Am incarcat asadar rucsacii cu toate cele necesare unei nopti la stana, de la izopren pana la toporisca, paine, carnati, primus, cafea, biscuiti, gem si o multime de alte detalii ascunse prin bagaj, ca pentru o tura de trekking cu valente culinare. Noroc ca ne-a convins Radu sa lasam acasa tigaia de clatite, pe motiv ca oricum e destula greutate, mult de mers si ziua scurta. Mie nu imi parea asa mult… Un maraton in 2 zile, parea destul de fezabil. Elanul s-a mai domolit cand am vazut rucsacurile lui Vali, Cristi si pe cel al Muhai. Eu si Radu aveam de departe cel mai mic bagaj, doar ca eu am reusit sa pierd catarama de la centura inca din microbuz, si am suferit si eu alaturi de ceilalti pe urcarea sisifica de pe Varful Rusului, ori sambata cand deja marsaluiam in noapte spre o stana pe care nu stiam daca o vom gasi deschisa.

Andrei m-a ajutat joi seara si am dus masina in Pasul Bratocea, ca sa o avem pregatita pentru intoarcere si ca sa constituie un argument suficient de puternic pentru a nu deturna tura spre o stana mai apropiata din Neamtului.

Ora 8 ne gaseste deja pe toti in Azuga, incercand sa gasim un taximetrist care sa ne duca pana la fost Vila a lui Ceausescu. Omul nu se invoieste, asa ca varianta mai scurta, de a urca direct din Valea Azugii in Saua Paltinul pica. Ne ramane doar telegondola din Azuga, pentru a mai salva ceva energie si a mai castiga ceva timp. Doar ca nimeni nu stie cand urmeaza sa vina microbuzul spre gondola, si cei 4km pe asfalt, nu au niciun haz. Cand tocmai ce ne puneam pe urcat pe TA spre Urechea, vine si microbuzul si urcam cu una din primele gondole, cu putin inainte de ora 9. Atmosfera e curata si Bucegiul acoperit deja intr-o platosa alba ne cheama involuntar privirile. Dupa o sesiune foto ca de inceput de tura luam la pas drumul pe culmea Petru Orjogoaia bucurandu-ne de vremea frumoasa de noiembrie. Facem cam 7 kilometri pana la inceputul urcarii spre Varful Rusului si intimidati cumva de panta ce ne sta in fata, hotaram sa facem o scurta pauza de masa, dupa principiul ca ce-i in mana, nu-i minciuna si mai bine sa ne oprim acum, la soare si intr-un loc ferit de vant, decat prin cine stie ce sa dubioasa si plina de zapda. Neamtului se astern destul de albi in fata noastra. Aveam curand sa descoperim ca nu e multa zapada, e doar tare si compacta, soarele anemic de final de toamna nemaiavand putere sa o patrunda.

Trupa, rucsacii, Bucegiul si un obiectiv ce se cere gadilat cu un pic de focus manual.

Trupa, rucsacii, Bucegiul si un obiectiv ce se cere gadilat cu un pic de focus manual.

Cele 3 varfuri ale Muntilor Neamtului (Rusu, Stevia si Neamtului) trec sisific de incet si intreaga bucata ne ia in jur de 3 ore, cu tot cu pauze. De cand nu am mai mers cu rucsac mare in spate, am si uitat cat de incet se aduna kilometrii. In sinea mea, de abia astept sa coboram pe piciorul ce da spre Pasul Predelus, pentru a scapa de zapada si a ne bucura in continuare de poteca uscata, iarba galbena si pasi fara griji, cu gandurile plecate departe si ochii scrutand zarile. Sa tot fie trecut de 4 cand ajungem in pas. Noaptea ne alearga deja din spate, insa Cristi decreteaza ca e cazul sa ne relaxam. Ne va prinde oricum din urma, vom merge ceva ore la frontala, totul tine de cum ne setam.

Bucata cuprinsa intre Pasul Predelus si creasta Grohotisului imi place in mod deosebit. E salbatica si obscura. Pana mai demult si partial nemarcata, dar o banda rosie noua si o vopsea alba destul de proaspata, arata ca anul asta s-a lucrat mult pe aici. Au aparut si niste pari de lemn vopsiti in alb si negru, care inlesnesc mult orientarea pe vreme rea sau atunci cand sunt dileme. Totusi, nu e un traseu usor de urmat pe ceata, viscol ori in zile cu vizibiliate redusa. Nu stiu cat de multi sau de putini oameni merg pe aici in fiecare an, dar Radu spunea caci cainii de la stanele de aici nu sunt obisnuiti cu piciorul usor si inima saltareata de turist incoltit de dulai. Acum nu e cazul caci toate turmele sunt coborate de multa vreme. Reusim sa ne facem plinul cu apa fix la iesirea din padure de dupa Pasul Predelus si inainte de Sloeru Marcosanu. E acolo un izvor de unde puteti lua apa. Si ar fi bine sa o faceti, caci urmatorul e abia la intrarea in Grohotis.

Apoi mai mergem la frontala inca o ora spre stana aflata la capatul celalat al culmii. Avem emotii, caci stim ca e o stana buna si speram sa nu fie inchisa si sa ne lungim marsul nocturn. Nu ca nu am mai putea, dar locurile sunt potrivite pentru a fi savurate ziua si nu in conul de lumina al frontalei, navigand cu totii in sir indian pe urmele lui Radu.

Stana e din fericire deschisa si e dotata cu toate cele trebuincioase, de la priciuri la lemne uscate de foc si gratar. Ne instalam, scoatem primusul la inaintare ca sa incepem procesul de hidratare cu supe si ceai, iar Vali si Radu se ocupa de foculet. Amandoi au ceva pasiune spre acest domeniu strans legat de noptile de toamna-iarna la stana si le place nu doar sa se uite in plasma, ca oamenilor normali, ci si sa produca mult fum. Stiu ca foc fara fum nu se poate, dar baietii astia au de gand sa ne afume de vii. Solutiile sunt radicale. Fie te lasi jos, cat mai jos, pe burta de s-ar putea, dar ramai la caldura, fie iesi afara din fumagar, respiri aer curat, dar ti-e frig. Cale de mijloc inca nu am gasit :).

Adapostul nostru pentru seara de duminca.

Adapostul nostru pentru seara de sambata.

Rezistam eroic pana aproape de 10, punem pe gratar tot ce avem la noi si poate fi prajit: carnati, polonezi serviti alaturi de o salata ad-hoc cu ardei, castraveti si ceapa rosie, paine unsa cu unt, frecata cu usturoi si innobilata cu telemea veche de oaie si intr-un final ne declarama multumiti, ghiftuiti si afumati. Saci de dormit, puricii de la stana si soriceii mereu prezenti abia ne asteapta :). Ca de obicei, Capitanul e cel mai inspirat (doar d-asta i se zice asa), caci are la el hamacul si il doar la basca de pregatirile noastre pentru somn. Eu aplic metoda infiabila a doapelor de urechi si nu stiu nici de nasosi, nici de vant, nici de sfoarait, pana la 8 dimineata.

Ma mir ca este inca atat de liniste si Cristi si Muha nu s-au apucat deja sa se agite, ori Radu sa iasa la poze. Oricat as vrea insa sa aman momentul, ne mai stau si azi in fata 16 kilometri de tropait cu aceleasi dulapuri in spate, iar pe oameni ii mai asteapta un drum de 3 ore pana la Bucuresti. Asa ca ne mobilizam usor, usor, servim un al doilea festin cu ce mai avea fiecare ascuns prin rucsac si o cafea potentata cu nucata, ne pornim spre urmatoarele culmi (Urlatelu si Cioara) si apoi spre Grohotis. Ziua se anunta frumoasa, mai calda, cu mai putin vant, rucsacurile sunt marginal mai usoare, mintea s-a obisnuit cu scurgerea mai molcoma a timpului, iar picioarele cu viteza inferioara a drumetiilor lungi, asa ca pornim la drum curiosi de ce ne rezerva si ziua de azi.

Ne purtam pasii pe aceleasi culmi domoale legate de poteci in linii frante, mergem prin covorul adanc de frunze uscate, privim cerul albastru printre coroanele copacilor si continuam spre Ciucasul care se face din ce in ce mai mare, cu din ce in ce mai multe detalii conturate, pe masura ce ne apropiem de el. E o atmosfera faina, o zi perfecta, ce indeamna la vorba, planuri, proiecte, idei. Tot sporavaind, ne apropiem incet si sigur de urcarea pe Bobul Mic din Grohotis. Vremea se strica usor spre Neamtului, insa traversarea se vede inca destul de clar si din fericire Ciucasul ramane clar si alb in fata noastra, reper statornic pentru pasii nostri mici, ca de furnica, ce dovedesc pana la urma primul si singurul varf mai important al Grohotisului de pe ruta noastra. De aici ne sta in fata majoritar coborare. O coborare lunga de 6-8 kilometri in care pierdem maxim 700 de metri diferenta de nivel. Tura pare ca si incheiata, cortina s-a tras peste muntii cei mari, dar peisajul ca de Mongolia al Grohotisului, cu versanti spoiti in alb si galben, e inca cumva atragator in simplitatea sa. Imaginile ce mi se perinda pe retina sunt similare cu alte peisaje din lumea asta, sunt sigura ca exista mii de alte locuri mai faine, mai salbatice, mai cumva, mai altfel, mai cu mot, mai la superlativ, insa eu sunt aici si acum, alaturi de prieteni dragi si asta e cea mai cea tura pe care puteam sa o fac weekendul asta. Iar amintirile cu 5 rucsacuri umblarete pe culmile aflate la granita intre toamna si iarna, lasand in urma lor un usor iz de fum, vor deveni peste ani cele mai frumoase povesti. De depanat in alte ture, in jurul altor focuri, mereu alaturi de prieteni buni.

Text: Mihaela, track si date aici.

Bucegiul la plecare, vazut din unul din cele mai spectaculoase unghiuri.

Bucegiul la plecare, vazut din unul din cele mai spectaculoase unghiuri.

Peste drum de valea Alba si de al ei perete.

Peste drum de valea Alba si de al ei perete.

DSC_3734.jpg

DSC_3736.jpg

Urcand cu spor spre varful Rusului.

Urcand cu spor spre varful Rusului.

Si pana acolo trebuie sa ajunge, si din pacate nu in linie dreapta.

Si pana acolo trebuie sa ajunge, si din pacate nu in linie dreapta.

Echiparea pentru iarna din Neamtului.

Echiparea pentru iarna din Neamtului.

Drumeti cutezatori ce nu se lasa speriati de trecerea in iarna.

Drumeti cutezatori ce nu se lasa speriati de trecerea in iarna.

DSC_3794.jpg

DSC_3810.jpg

Inserarea ne prinde cand mai avem putin pana in pasul Predelus, cu muchia pe care aveam sa tropaim prin noapte in prim-plan.

Inserarea ne prinde cand mai avem putin pana in pasul Predelus, cu muchia pe care aveam sa tropaim prin noapte in prim-plan.

La stana si la caldura, in unul din putinele momente in care focul chiar ardea cum trebuie.

La stana si la caldura, in unul din putinele momente in care focul chiar ardea cum trebuie.

Dansul hipnotizant al flacarilor.

Dansul hipnotizant al flacarilor.

Doar 16 kilometri pentru ziua de azi.

Doar 16 kilometri pentru ziua de azi.

Mic dejun matinal, complet cu ceai si cafea, si un pic de nucata ramasa din seara de dinainte.

Mic dejun matinal, complet cu ceai si cafea, si un pic de nucata ramasa din seara de dinainte.

DSC_3862.jpg

Cu siguranta urmatoarea moda la carnavalul din Venetia.

Cu siguranta urmatoarea moda la carnavalul din Venetia.

DSC_3901.jpg

Privind spre Ciucasul inzapezit, regretand din nou ca traseul nu merge in linie dreapta in directia buna.

Privind spre Ciucasul inzapezit, regretand din nou ca traseul nu merge in linie dreapta in directia buna.

Soare de toamna si vreme perfecta.

Soare de toamna si vreme perfecta.

Intalnind din nou pentru o scurta bucata de drum iarna din Grohotis, intre Bobul Mic si Bobul Mare.

Intalnind din nou pentru o scurta bucata de drum iarna din Grohotis, intre Bobul Mic si Bobul Mare.

IMG_20170729_144840

Din Neamtului pana in Ciucas, in cautarea salbaticiei si necunoscutului

Nu toate zilele de vara sunt facute egal, sunt zile in care arsita soarelui invaluie totul intr-o pacla cetoasa, exista zile de vara in care nu esti niciodata prea departe de un nor intunecat din care tuna si fulgera dar sunt si putine zile de vara in care ai parte de un cer senin si nori valatuciti care iti dau impresia ca vezi lumea prin cele mai clare lentile de pe lumea asta.

Iar in momentul in care ai parte de o astfel de zi fix in timpul descoperirii unor locuri salbatice si oarecum indepartate, nu ai cum sa nu te simti norocos. In timp ce ma opresc la poze la coborarea de pe Varful Paltinului, din muntii Neamtului imi dau seama ca daca as deschide brusc ochii aici as putea sa fiu la fel de bine undeva in Mongolia caci in departare se vad doar plaiuri domoale, nori valatuciti si un cer incredibil de albastru, fara nici un fel de drum, fara nici un fel de localitate in departare.

Si in mod paradoxal pata asta alba unde nu ajung prea multi turisti e totusi in mod egal aproape de Brasov si mi se pare incredibil ca acum cateva ore eram in mijlocul unui Brasov ce se pregatea de weekend, cu turisti tragand trollere dupa ei spre centrul vechi si cu localnici in drum spre cumparaturi.

Dar iata ca sunt indeajuns cateva ore in saua bicicletei, o bucatica din Creasta Neamtului si un pic de coborare pentru a te afla “in mijlocul pustietatii”, cu destul de multe semne de intrebare legate de traseul ce urmeaza. Si astfel iti dai seama ca uneori aventura nu depinde neaparat de distanta si ca daca ai putina imaginatie si curaj poti gasi o farama de aventura aproape oriunde.

Coborarea de pe Paltinu si bucata din Grohotis ce a urmat intra perfect in categoria asta, sunt locuri prin care sunt curios daca si cand a mai ajuns cineva cu bicicleta. Coborari in cap, pante provocatoare, turma dupa turma, jnepeni, afine, matahale de caini de stana, singur, la kilometri buni de civilizatie. S-a simtit cam la fel de reala ca orice aventura, atat pe portiunile de coborare abrubta unde imi dadeam seama ca o cazatura intr-un loc in care semnalul e ca si inexistenta ar putea sa fie cat se poate de serioasa, la fel si in momentul in care faceam piruete cu bicicleta printre niste matahale de caini neascultatori de stana, dar poate mai ales atunci cand faceam carry bike printre tufe de jnepeni si de afine cautand o poteca pe vestita muchie Sloreu Marcusanu. Momentul a fost urmat de o intalnire cu un cioban ce parea sa aiba stana literalmente la capatul lumii si de la care am reusit sa aflu pe unde mergea poteca, poteca ce s-a dovedit a fi pana la urma surpinzator de prietenoasa pentru bicicleta. Cu ocazia asta cred ca marchez si un first descent caci sunt destul de convins ca nu a ajuns nimeni pana acum pe bicicleta pe acolo.

Mancarea se termina fix cand ajung inapoi la Babarunca si in DN1, e deja ora 6 si eu imi dau seama ca nu am timp sa ma tin de planul initial de traversare a Ciucasului. Incerc totusi o trecere spre Dalghiu prin Poiana Teslei, trecere care esuaeaza lamentabil dupa ce ma invart 20 de minute prin zona incercand sa gasesc crucea albastra. E deja ora 19:00, Ciucasul arata genial in lumina apusului si e timpul sa abandonez aici planurile de traversare.

Intoarcerea in Brasov e in schimb cat se poate de chinuitoare o zi intreaga de aventura a fost prea mult pentru cele cateva batoane pe care le-am luat dupa mine asa ca pe undeva prin Poiana Teslei am dat serios cu capul de zidul energetic, cu momente in care visam doar la cola si la ciocolata si in care orice efort era incredibil de greu. Noroc ca de aici pana in Brasov totul e la vale, inapoi spre orasul in care turistii si localnicii isi incheie activitatile obisnuite de sambata. Atat de aproape, si totusi atat de departe de experienta din timpul zilei.

Raman in schimb planurile pentru a face traversarea cu adevarat epica si de a adauga la lista muntilor Ciucasul si Siriul, poate intr-o alta zi lunga de vara. Si in mod sigur cu mult mai multa mancare dupa mine….

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/1107605179

Deasupra Brasovului, spre Valea Azugii cu un incredibil vant din spate.

Deasupra Brasovului, spre Valea Azugii cu un incredibil vant din spate.

Urcand cu spor pasul Azuga.

Urcand cu spor pasul Azuga.

Piatra Mare dintr-un unghi inedit, din care chiar se vad pietrele din apropierea varfului.

Piatra Mare dintr-un unghi inedit, din care chiar se vad pietrele din apropierea varfului.

In ultimul plan din dreapta se vede Ciucasul, loc in care sa ajung pana seara. In rest pante inierbate numai bune de a scoate suflul din orice ciclist.

In ultimul plan din dreapta se vede Ciucasul, loc in care sa ajung pana seara. In rest pante inierbate numai bune de a scoate suflul din orice ciclist.

Bucegiul si norii purtati de vantul cat se poate de hain.

Bucegiul si norii purtati de vantul cat se poate de hain.

Ridge riding.

Ridge riding.

Plaiuri, plaiuri si iari plaiuri. In departare muntii Grohotis.

Plaiuri, plaiuri si iari plaiuri. In departare muntii Grohotis.

Unghiul pantei si Ciucasul in departare.

Unghiul pantei si Ciucasul in departare.

Sus pe munte s-au facut afinele, si zmeura asa ca in orice tura e acum inainte ar trebui luate in calcul si pauze destul de lungi de cules fructe de padure.

Sus pe munte s-au facut afinele, si zmeura asa ca in orice tura e acum inainte ar trebui luate in calcul si pauze destul de lungi de cules fructe de padure.

Jnepening. Trebuie spus ca nu e absolut nici o placere sa cari bicicleta in spate printre jnepeni intepaciosi. Pe undeva pe Sloreu Marcusanu, in cautarea potecii spre Babarunca.

Jnepening. Trebuie spus ca nu e absolut nici o placere sa cari bicicleta in spate printre jnepeni intepaciosi. Pe undeva pe Sloreu Marcusanu, in cautarea potecii spre Babarunca.

Ciucasul vazut un pic mai de aproape.

Ciucasul vazut un pic mai de aproape.

Pauza de masa, din pacate fara nici un fel de mancare ramasa in traista.

Pauza de masa, din pacate fara nici un fel de mancare ramasa in traista.

Ciucasul atins doar tangential, din Poiana Teslei. Ramane in plan pentru tura urmatoare...

Ciucasul atins doar tangential, din Poiana Teslei. Ramane in plan pentru tura urmatoare…

DSC_5525

Traversarea Busteni-Siriu, in saua MTB-ului

Mica bucatica despre care urmeaza sa povestesc putin mai jos face parte dintr-un proiect ideal pentru o saptamana de concediu de vara, proiect gandit de Doru, Sori, Dani si Vlad: o traversare, prin munti, pe bicicilete cu plecare din Valea Oltului spre est, . E o traversare ce ar fi avut toate ingredientele: munti inalti, bivuacuri in locuri spectaculoase, o gasca faina si un pic din senzatia unei calatorii lungi, atunciate cand uitandu-te in spate stii ca acum cateva zile pedalai pe muntele ce abia se zareste in departare.

In acelasi timp stau si ma intreb daca e ceva aparte fata de drumetie in stilul minimalist in care au calatorit baietii, doar cu minimul necesar, cu un rucsacel si o geanta de sa in care au incaput toate lucrurile de care au avut nevoie pentru o saptamana. E greu de spus unde e diferenta intre cicloturism (termen care nu mi-e deloc drag) si bikepacking, dar un bun semn e momentul in care trebuie sa iei bicicleta in spate. Iar pentru a face o astfel de traversare au fost suficient de multe momente in care s-a inversat roata si bicileta a fost cea care a fost carata pe sus de calareti. Sper ca totusi Doru sa stranga pozele si sa puna cateva randuri si pe blog-ul ramas usor in paragina in ultima vreme din motive cat se poate de intemeiate.

Dar revenind acum la povestea weekend-ului, traversarea din titlu s-a vrut sa fie un surogat de weekend al intregii aventuri caci uneori zilele de concediu trebuie pastrate pentru proiecte care suna mai interesant si decat cel de mai sus. Traversarea incepe cu intalnirea cu Dani intr-un Busteni sufocat de turisti. Din pacate Dani e singurul care a ales sa continue tura de la Sinaia incolo asa ca formatia e restransa pentru bucata ce urmeaza. Dupa aprovizionarea din Busteni urmeaza meniul serii format dintr-o urcare de incalzire in Baiului pana la locul de bivuac din prima seara, aseazat pe muchia ce urca spre Zamora. Hotelul nostru dintre jnepeni vine la pachet cu o masa de seara formata din tortellini, cu un cer plin de stele si cu un abrupt al Bucegilor care se ridica impresionant peste drum. Cred ca am putea sa inauguram o clasificare gen “margarete” pentru locurile de bivuac, oscilez intre “flori de colt” si “gentiene“. Oricare ar fi locul din seara asta le are din plin.

Programul de dimineata incepe cu un rasarit numai bun pentru a ne scoate din sacii de dormit, cu o cafea care sa ne puna pe picioare si cu un primul munte ce trebuie trecut: Baiului. Noroc ca avem putin de urcat pana in creasta si de aici prindem muchia valurita ce se desprinde din Petru-Orjogoaia si care coboara spre Traisteni. De aici dupa o mica pauza de aprovizionare urmeaza o urcare de pomina in Grohotis pe unul din cele mai proaste forestiere pe care am fost pana acum. Suficient de zis ca am impins in mod glorios la biciclete prin caldura din mijlocul zilei. Iar odata ajunsi in creasta zarim si varful Grohotis aruncat undeva la limita orizontului. Noroc ca de aici drumul e cat se poate de ciclabil, noi trece varfulet dupa varfulet, turma de oi dupa turma de oi si ajungem in cele din urma pe platoul somital al masivului pe unde drumul e complet acoperit de iarba.

De aici tot la vale spre pasul Bratocea, inainte de care gasim locul de bivuac din seara. Vine cu mai putine “margarete” la capitolul priveliste dar compenseaza cu un loc de foc, cu multe lemne uscate la indemana si cu un parau sanatos ce izvoraste din pamant in apropiere. In plus vantul bate constant dinspre munte si putem sa ne asezam izoprenele fix in jurul focului. Cred ca e prima data cand dorm fix langa foc, si e tare interesant sa adormi privind la plasma naturala. Singurul dezavantaj e ca la fiecare doua ore focul se stinge, ne cuprinde frigul si trebuie sa mai aruncam cateva lemne pe jar pentru a-l readuce din nou la viata.

Odata completat cu mirosul de fum izul de transpiratie de ieri a doua zi dimineata nu ramane decat sa ne grabim spre Siriu, caci la sfarsitul zilei Dani trebuie sa prinda un tren care sa-l duca inapoi spre Bucuresti. Asa ca scurtcircuitam single-trail-ul de pe Bratocea si il inlocuim cu o urcare cat se poate de provocatoare pe forestier spre Cabana Ciucas. De aici urmeaza una din cele mai faine bucati din cele doua zile, coborarea pe banda rosie prin spatele culmii Zaganu-Gropsoarele spre Boncuta. Si daca pana aici toti cainii de stana au fost cooperanti pe aici dam si de o turma de capre cu destui de multi insotitori canini pusi pe scandal. Si asta tocmai cand ma gandeam ca legea cu 2 caini pe turma incepe sa fie aplicata. Pana la urma dupa un pic de ratoiala ne lasa sa trecem mai departe, iar noi lasam in spate Ciucas pentru ultima bucata a traversarii, o bucatica din Tataru si o bucatica din Siriu.

Daca Tataru ne primeste cu bratele deschise si e cat se poate ce ciclabil intrarea in Siriu e marcata printr-un push-bike de o ora printr-o padure tanara si incalcita, incheiata un mod glorios cu 100 de metri diferenta de nivel de carat bicicleta in spate. In schimb de aici totul e la vale spre Crasna, lacul Vulturilor ramane pentru alta data. E musai de revenit la toamna in Siriu, atunci cand se coloreaza toate padurile de foioase din zona.

Odata incheiata traversarea in schimb trebuie sa ajunge inapoi si in Brasov din Crasna asa ca iese un mic contratimp spre Brasov pentru a-l duce pe Dani in timp la tren. Pentru anii urmatori ramane continuarea traversarii, la vest de Valea Oltului sa la est de Siriu.

Track-ul complet al lui Dani cu tot cu ultima bucata de asfalt:

https://www.strava.com/activities/668533023

In cautarea unui loc de bivuac.

In cautarea unui loc de bivuac.

Gatind tortellini la jneapanul vesel.

Gatind tortellini la jneapanul vesel.

Privelistea de dimineata.

Privelistea de dimineata.

DSC_5398.jpg

Gata de plecare.

Gata de plecare.

La drum.

La drum.

DSC_5449.jpg

Luandu-ne ramas bun de la Bucegi.

Luandu-ne ramas bun de la Bucegi.

Pe forestierul cat se poate de rupt ce urca din Traisteni spre Grohotis.

Pe forestierul cat se poate de rupt ce urca din Traisteni spre Grohotis.

DSC_5467.jpg

In sfarsit bucati ciclabile.

In sfarsit bucati ciclabile.

Seara buna, domnule Ciucas.

Seara buna, domnule Ciucas.

Locul de cort din seara asta, cu multe "flori de colt" la capitolul confort.

Locul de cort din seara asta, cu multe "flori de colt" la capitolul confort.

DSC_5510.jpg

Luxul cafelei de dimineata.

Luxul cafelei de dimineata.

Lasam in spate si varful Ciucas.

Lasam in spate si varful Ciucas.

Hipster attitude.

Hipster attitude.

Single-trail-ing.

Single-trail-ing.

Prin spatele Ciucasului.

Prin spatele Ciucasului.

DSC_5540.jpg

Spre Siriu!.

Spre Siriu!.

DSC_5548.jpg

Cu zambetul inca pe buze, inainte de portiunea de push-bike a zilei.

Cu zambetul inca pe buze, inainte de portiunea de push-bike a zilei.

Nelipsitul carry-bike.

Nelipsitul carry-bike.

Datele la final de concediu.

Datele la final de concediu.

Job done.

Job done.

Neamtului

Mica aventura de toamna, traversarea Cheia-Azuga

Link aproximativ catre traseu.

Sambata am fost cu Mike intr-o tura foarte faina de alergat in muntii Tataru, dar o las pe ea sa povesteasca cum a fost. Dupa ce sambata spre duminica am petrecut pana noaptea tarziu, profitand de schimbarea orei, duminica dimineata aveam din nou chef de alergat, pe cat posibil tot prin locuri prin care nu mai ajunsesem pana atunci.

Pana la urma a iesit una din cele mai frumoase si aventuroase ture din toamna asta, in primul weekend de toamna adevarata pe care il astept de ceva vreme. Cu cerul senin de un albastru ireal, cu toata padurea aprinsa si cu soare cald si placut la care poti sa lancezesti in voie.

Plec destul de tarziu din Cheia, pe la 10:30, incepand sa urc prin padure spre creasta muntilor Grohotis. Imi place foarte mult urcusul prin padurea de fac de langa Cheia, padurea arata genial, si eu incerc sa tin o muchie care se incapataneaza sa mearga spre nord-vest desi eu ar trebui sa merg spre vest. Muchia e pe alocuri foarte domoala, aparand din loc in loc urmele unui vechi forestier stingher. Dimineata e superba, cu acelasi soare cald si cu toate culorile aprinse de lumina potrivita. Sincer nu mi-as dori sa fiu in nici un alt loc in dimineata asta.

Intr-o duminica de octombrie

Ce loc mai frumos de alergat.

Cam asa trebuie sa arate o dimineata de toamna

Odata ajuns in creasta vine si momentul hotararii, am de ales intre o tura normala si domestica, cu trecere prin Ciucas si Zaganu si coborat inapoi in Cheia, sau varianta mult mai aventuroasa a iesirii in Valea Prahovei. Mereu am avut o fascinatie cu zona dintre Ciucas si Bucegi, e intinsa si destul de salbatica, fara marcaje turistice, fara localitati si cu foarte putine drumuri forestiere. Nu cred ca exista marcaje turistice, si sunt curios daca exista si vreo harta valabila pentru zona respectiva. Totusi din creasta Grohotisului in seninul diminetii Baiului si releul de la Costila par atat de aproape, incat hotararea e ca si luata.

Go West!

Ciucas-ul dintr-o perspectiva putin diferita.

Si incep sa tin Vestul, nu chiar direct ci incercand sa prind muchii care sa nu ma faca sa urc si sa cobor prea mult. Prima coborare, pe o muchie din grohotis marcheaza si inceputul aventurii, respectiv incep sa strang kilograme de ace de jnepeni in ciorapi si-n incaltaminte. E un soi de jnepeni pitic, care aparent toamna trec printr-un fel de naparlire. Aventura continua cand intru din nou in padure, de data aceasta pe versantul vestic al Grohotisului.

Salbaticie mare si pe aici, pierd orice tentativa de poteca si pana la urma cobor de-a dreptul pe versantul impadurit in speranta de a da de un fir de apa sau de un alt forestier. Tot pe aici imi dau seama ca padurea tanara de brad e putin cam misterioasa pentur mine, mai ales in perioada asta cand zona luminoasa de foioase contrasteaza cu intunericul complet din padurea de brad. Ajung pana la urma la un parau, in aceasi salbaticie completa, urmez paraul pana la un rau mai mare care vine la pachet cu un forestier.

Dau si de un canton forestier, unde un padurar de treaba ma lamureste cam pe unde ar trebui sa o iau. Cand ii explic unde vreau sa ajung imi explica ca n-am nici o sansa sa ajung astazi, dar pana la urma ce stie el, e doar un padurar care stie foarte bine zona pe cand eu sunt un trail-runner neinfricat imbracat in colanti. Mi se cam aprinde un beculet cand dupa o prima serie de indicatii pe care o retin partial, imi spune ca dupa ce ajung la niste stalpii de inalta tensiune mai am de mers cam cat am mers din Cheia pana aici. Dar doar n-o fi sa ma intorc acum, dupa 3 ore de traseu si cu inca 4 ore de lumina, dar imi dau seama ca trebuie totusi sa ma grabesc putin.

Din nou prin padure pe o muchie, tinand Vestul. Reusesc sa sperii si 4 ciute, dupa care dupa inca o jumatate de ora dau de alte 3. Sunt acum undeva intre Grohotis si Neamtului, prin niste muntii care nu stiu nici acum ce denumire poarta. Intr-un fel numele sunt date de oameni, iar ca unii ii zic intr-un fel si altii in alt fel are prea putina importanta. Muntii respectivi au fost acolo cu mult inainte de a-i vedea ochi de om, si intr-un fel cand mergi intr-un loc nou muntii respectivi ti se intiparesc in minte si cu si fara nume.

Locurile sunt foarte frumoase si salbatice, cele 3 ciute de care ziceam mai inainte le intalnesc intr-un fel de poiana inconjurata din toate partile de padure, si locul chiar arata foarte fain si izolat. In schimb ce parea ca un lung plai ce duce spre Neamtului e de fapt un lung plai cu o groaza de urcare si de coborare. Si dau din nou de jnepenii pitici, dar tinand cont ca deja m-am consolat cu acele de brad din incaltaminte nu prea ma mai afecteaza. Zona e foarte faina si pentru ca esti foarte departe si de orice civilizatie, cam de pe aici iti trebuie cam o 6-8 ore de mers in ritm normal pentru a ajunge in cea mai apropiata localitate, si nu vezi in jur decat munti si dealuri domoale.

Incepand sa ma indepartez de Ciucas.

Ajung pana la urma fata in fata si cu varful din Neamtului pe care il vazusem la inceputul zilei, balauresc putin prinzand muchia nepotrivita, ma intorc si pana la urma nimersc si muchia care ma duce spre stalpii de inalta tensiune de care povestise padurarul. Aici dau din nou si de apa, si incep urcusul spre Neamtului odata cu ultimele raze de soare. Ciucasul se vede undeva mult in spate, si urcand simt un pic de mandrie ca la inceputul zilei am plecat de la poalele ultimului munte care se vede in zare. Intr-un fel si asta imi place la alergat, faptul ca poti sa ajungi intr-o zi pana hat-departe, la muntele de la linia orizontului.

Nori fotogenici de toamna.

Privind spre Piatra Mare.

Pe un alt forestier imbietor

De la linia orizontului am pleca de dimineata.

Ajung si in Neamtului, dupa inca o urcare destul de serioasa. Alt masiv in care n-am fost niciodata, si ajungand pe varf imi dau seama ca planul pe care mi-l facusem nu prea se potriveste cu realitatea. Ma asteptam sa ies pe un varf mai din sudul Neamtului, si ca de aici trecerea in Baiului si coborarea in Azuga sa fie o simpla formaliate. In schimb odata ajuns pe varf, imi dau seama ca sunt pe cel mai nordic varf inalt din Neamtului, si ca mai e o paine de mancat pana in Azuga. Ciudat e ca nu se vede nici un orasel, nici Azuga, nici Predeal-ul, si odata cu lasarea intunericului muchiile devin mai greu de dibuit.

Tin creasta, si sudul, pret de cateva varfulete, tot urcand si coborand cate 100 de metri, pana cand se vede in cele din urma si un oras de la poalele Bucegiului. Initial zic ca e Busteni-ul, dar dupa ceva timp imi seama ca nu prea are cum, si hotarasc ca trebuie sa fie Azuga. E deja noapte si destul de bezna, luna fiind aproape in cea mai scazuta faza. E tentant sa o iau direct spre Azuga, dar parca nu ma prea incanta balauritul prin padure noaptea pana la primul forestier. Chiar nu-mi place noaptea prin padure, poate si din cauza ca am o imaginatie destul de bogata.

Asa ca planul e sa merg in continuare pe creasta, urmand sa fac trecerea spre Baiului si sa cobora in Azuga pe la partia de schi. Intr-un fel chiar imi place pe aici nopatea, singur la cuca-macai. Bine pe aici nu mai e chiar la cuca-macai, ca se vedea Azuga in departare, dar noaptea contribuia putin la factor. Si chiar e incredibil de senin, si din cand in cand se vad si stele cazatoare. Doar Azuga nu se apropie de nici o culoare, creasta mergand oarecum spre sud, dinstanta spre Azuga ramanand constanta.

La un moment dat se produce si inevitabilul si reusesc sa pierd creasta. O intrebare destul de buna e cum poti sa pierzi creasta cand esti pe ea. Problema e ca de pe varfuri nu mai distingi muchiile care sunt mai jos de tine, atfel incat muchia care face trecerea cu Baiului era complet invizibila pentru mine in momentul respectiv. Mai sting din cand in cand frontala pentru orientare, fara prea mult success, astfel incat pana la urma ma horasc sa fac ce trebuia sa fac de la inceput, sa o iau dea dreptul spre Azuga.

Ajung si pe la o stana unde ma speriu de singurul locatar, o vulpe care se sperie si ea la randul ei de mine, dupa care continuam fiecare pe calea noastra. Partea buna e ca e ca dau de un forestier discred care pleaca de la stana, astfel inca nu e rost nici de balaureala prin padure noaptea, ci doar de un lung forestier pana in Azuga, unde ajung la 9 si 30, la fix pentru a renunta la orice speranta de a prinde vre-un tren spre Bucuresti. Din pacate prin Azuga e cam pustiu, si abia cand ajung in DN1 opreste un taxi care ma duce pana in gara din Busteni, unde dupa ce iau bilete pentru trenul de ora 6 de luni dimineata imi gasesc si o super cazare cu pat matrimonial cu 40 de lei.

Una peste alta imi place ca din cand in cand sa fac ture si singur, doar cu gandurile mele. Si e un sentiment placut atunci cand esti la cucurigu, in mijlocul pustietatii, un fel de combinatie intre increderea in tine si un sentiment impacare cu locurile si muntii in care esti. Poate pana la urma e si putina inconstienta in ecuatie, dar fara putina inconstienta nu exista aventura.

Valea Doftanei bicicleta

Prima tura de bicicleta la munte, Grohotis, 2006

Un pic mai multe poze aici.

Urmeaza din nou o povestire de acum multa vreme, povestea primei ture pe care am facut-o cu bicicleta la munte. Bicicleta am avut in Bucuresti din anul doi de facultate, si a fost probabil cei mai bine cheltuiti bani din timpul facultati, ajungand sa o folosesc extrem de mult la deplasari prin Bucuresti. Tin si acum aminte si acum ziua in care am cumparat Neuzer Matrix-ul, impreuna cu Paul un bun prieten din facultate. Practic nu aveam prea multe cunostinte despre ce inseamna un MTB, iar ultima data cand mersesem pe bicicleta fusese cu multi ani inainte, astfel incat dupa ce am cumparat bicicleta eu am ajuns inapoi in camin cu metroul.

Au trebuit sa treaca in schimb 4 ani pentru ajunge pentru prima data si cu bicicleta la munte, astfel incat abia aproape de sfarsitul anului 5 de facultate, am planuit o excursie pe Valea Doftanei. Studiind putin hartile de mielu.ro vasuzem ca exista un drum forestier care se continua de pe Valea Doftanei spre Brasov, si planul initial era sa plecam din Comarnic si sa ajungem in Brasov.

Studiind bucatele de harti printate la imprimanta cu o seara inainte.

Pauze si sudoare pe urcare din Comarnic spre Sercaia.

Din anii studentiei.

Echipa destul de mare, conditia fizica mai mult lipsa dupa o iarna fara prea multa activitate petrecuta in camin, kilogramele in plus pe care le aveam cam fiecare din nou si pantele destul de abrupte pe care le-am avut de urcat ne-au facut sa ne dam seama ca nu avem foarte mari sanse sa ducem la bun sfarsit planul initial, astfel incat ne-eam hotarat in Valea Doftanei sa incercam sa ajungem intr-un drum forestier din Grohotis.

De amintit imi amintesc si acum cat de abrupta putea sa mi se para panda care urca din Comarnic spre Secaria, si cum am luptat din rasputeri sa o urc pe bicicleta, ajung in schimb in mai multe momente sa imping si la ea la deal.

Masa campeneasca la unul din magazinele comunale de pe Valea Doftanei.

Cei 3 crai ce au speriat Grohotisul

Contempland sansele noastre de ajunge undeva.

Push-bike.

Franti si plini de dezolare cand am vazut indicatorul.

Ajunsi in golul alpin.

A fost o tura frumoasa de primavara, cu vreme aproape perfecta, cu privelisti superbe, cu un ritm de mers destul de molcom. Cand am ajuns in cele din urma in Grohotis, pe undeva pe la 1000 si ceva de metri in golul alpin si cand am inteles ca drumul forestier pe care il cautam nu se afla nicidecum pe unde eram noi, am batut cale intoarsa in speranta prinderii unui tren din Campulung. Coborarea de unde ne cocotasem atunci a fost in schimb extrem de fun, la fel ca si drumul pana in Campulung, pe care panta ne-a ajutat sa nu ne dam duhul pana la destinatie.

In schimb in spiritul aventurilor ce aveau sa urmeze in anii urmatori, am reusit sa ratam trenul din Campulung, si nu am gasit decat un personal care ne-a dus pana in Ploiesti, unde am petrecut cateva ore dormitand in gara pana cand am luat un alt tren care ne-a purtat inapoi spre Bucuresti.

Foto: Paul.

Primaara la munte.