Category Archives: Interesant

Alhambra si inca o zi in Sierra Nevada

Miercuri

O noua urcare pana la 2700 m. De data asta incepand de jos, din Cennes de la Vega, de la 1000 de metri,fix pe drumul national, rulabil si cu trafic decent. Urcam separat, fiecare in ritmul sau, apoi facem o pauza la sfanta benzinarie si mai dam o urcare scurta stand la povesti. Ultimii 300 de metri diferenta de nivel pe care ii avem de dovedit pana acasa sunt grei, dar nici nu e de mirare dupa doua zile cu cate 3000 m pe zi.

Joi

Coronavirusul a facut posibil improbabilul fapt de a mai gasi bilete pentru Alhambra. Luni seara nu era nimic. Marti seara deja erau cu zecile, in diverse intervale orare (cel mai probabil anulate de agentii pentru grupuri care nu au mai venit). Asa ca le alegem pe cele mai matinale si pe jumatate neincrezatori, pornim totusi spre Alhambra. Spun neincrezatori pentru ca avem deja in spate experienta Alcazarului din Sevilia si cumva ne indoim ca Alhambra cea laudata in toate ghidurile de turism va putea sa ne suprinda. Dar ne-am inselat caci Palatul Nazari este cu adevarat frumos. Pentru cineva care ia contact pentru prima data cu arhitectura maura este fara indoiala o experienta memorabila, dar oricine, indiferent cat de versat sau de novice este in ceea ce priveste vizitele culturale, indiferent cat de mult a citit sau cate monumente si palate a vazut, ce spirit sensibil sau rational are, nu poate sa nu fie miscat de coloanele gratioase de marmura, de lucratura in filigran a decoratiunilor din gips, de simetria curtilor interioare, de spiritul atins de frumos al sultanilor care au ordonat acest complex si de talentul arhitectilor, sculptorilor si mesterilor care i-au dat viata. Ahlambra este in fond un apogeu al culturii maure in Spania, mai ales daca e sa ne gandim ca Andalusia a adunat de-a lungul secolelor o seama de oameni de stiinta, artisti si invatati,si e cumva de asteptat ca intreaga cultura si civilizatie araba din Europa sa se reflecte in locul care a rezistat cel mai mult in fata recuceririi spaniole.

Vineri. 

Neajunsul Sierrei Nevada este ca nu are chiar asa de multe combinatii de drumuri, ca sa legi in fiecare zi ceva nou cu 100 de km si 2000 m diferenta de nivel. In 3-4 zile epuizezi cam toate drumurile asfaltate si ori treci la MTB, ori la drumetie, ori schimbi zona. Cea mai “de rulaj” tura din zona este cea spre Tocon de Quentar, un fel de mecca pentru ciclistii din zona, caci drumul nu are trafic si e destul de placut pentru picioarele obosite dupa urcarile lungi ori abrupte din Sierra Nevada. Cu tura asta de plaisir ne incheiem si noi sederea in partea nordica a Sierrei Nevada si ne indreptam privirile din nou spre sud- Alpujara baja- acolo unde avem de explorat locuri noi si niste urcari promitatoare

Un mic dejun slow, cu ciripit de pasarele, cu lonely planetul despre Spania, o tara in care sunt convins ca vom reveni in fiecare primavara de acum incolo.
Spain!
La inceputul unei urcari de 2000 de metri e bine sa ne aducem amitne ca suntem doar praf de stele.
Doua ora mai tarziu, dupa o urcare de la 700 la 2700 de metri. Un pic de goneta si nici o pauza de poze.
Cerul albastru al Andalusiei.
Bicileta si altarul muntelui.
Pauza de masa de la benzinarie cu deja obisnuitele paine, cascaval, salam si cola. Sau pauza de masa a ciclistului boschetar.
Inca odata pana la 2500 de metri.
Din nou Sierra Nevada, Sol y Nieve.
O jumatate de ora mai tarziu si 2000 de metri mai jos.
Bicicleta bulgareasca si bicicleta spaniola.
Dupa 2 zile cu 3000 de metri de urcare urmeaza o zi de pauza in Alhambra.
1000 si una de nopti.
Ascultand despre o alta lume.
Nu exista nici un alt dumnezeu in afara de Allah, iar Mohamed este profetul sau. Repetat de nspe mii de ori pe orice suprafata existenta.
Femeile, indiferente la dramele si stradaniile barbatilor din timpuri imemoriale.
Ucizi leul? Nu suntem deloc impresionate….
Bolte, arcuri, alte bolte si alte arcuri.
Coloane, Coloane si alte coloane in unul din cele mai frumoase exemplare ale artei islamice din Peninsula.
Atmosfera cu cateva zile inainte de a se institui starea de urgenta. Privind in spate s-ar putea sa nu fi fost cea mai buna idee.
Primavara! Si asa am ratat-o pe cea din Romania.
Antrenament pentru distantare sociala?

Sierra Nevada, Sol y Nieve

Cand ne-am planificat revenirea in Andaluzia, Sierra Nevada a fost  cap de lista. Parcuri naturale, orase interesante, plaje toate merg asortate cu cateva zile de pedalat in zona inalta din Sierra Nevada (respectiv nordul masivului). Acolo unde drumurile pleaca din Granada si urca continuu pana la 2500 de metri, acolo unde mergi la tricou cu zapada in jurul tau, acolo unde soarele e cel care dicteaza mersul lucrurilor. Statiunea de schi se numeste Sol y Nieve (soare si zapada) si cam astea sunt si ingredientele principale. Pentru clicsti se mai adauga cateva drumuri faine, cu trafic minim, unele provocatoare, altele rulabile. Insa diferenta de nivel este mereu prezenta si zona va fi pe placul cataratorilor din voi. Plat oricum nu exista pe aici.  Desi stiam cam toate drumurile (pe partea nordica chiar nu sunt multe), nu ne deranjeaza sa ne dam pe aici o data pe an.

E timp suficient sa uiti serpentinele drumului, gradientul pantei, caldura inabusitoare de miez de zi, iar daca nu le uiti, poti sa iti faci curaj cu o cafea si ceva dulce, cat sa usurezi perceptia greului. Noi asa procedam. Prima cafea intra dimineata si cu zvacul din ea dovedim primul “gat” al zilei, un segment de 5 km cu 500 m diferenta de nivel, care a facut parte din turul Spaniei. Il stiam de anul trecut si parca anul asta, cu mai mult antrenament si mai putine kilograme e mai usor. Cum de aici ar fi prea usor sa urcam direct spre statiunea de schi, dam o coborare lunga spre Monachil, un sat aflat in campie, de unde incepe o alta urcare redutabila. 600 m diferenta de nivel pe 6 km. Si pe asta am ajutat-o cu o cafea (a doua si ultima a zilei), dar aici a intrat in ecuatie si soarele si caldura de miez de zi. Totusi, daca nu vrei sa cari prea multe haine cu tine, dar nici sa ingheti la coborare in foita, ar fi bine sa iti faci calculul sa prinzi pe sus soarele dupa-amiezii. In Sierra Nevada nu pleci devreme daca vrei sa te bucuri de coborare, ci iti savurezi mai intai o dimineata tihnita si abia apoi te asterni la drum.Tihna am gasit-o de data asta intr-o cabana situata in capatul superior al unui sat aflat pe versantul opus fata de Veleta si statiunea de schi. Satul se numeste Guejar Sierra si il stiam de anul trecut.

Cazarea, pe care v-o si recomandam https://casa-rural-alba-montis.business.site/  vine la pachet cu curte generoasa, iarba verde, liniste completa, apususuri, vederi ample peste munte si casute de 2 sau 3 persoane dotate cu toate utilitatile. Dupa cateva cazari in Spania ne-am cam dat seama care este tiparul pe care il cautam si acum stim sa mergem la sigur.Revenind la pedalat, constat cu tristete ca tendinta din Tenerife se mentine si cum trec de 2100-2200 de metri altitudine, wattii scad in mod dramatic. Noroc caci compenseaza peisajul. Spre suprinderea noastra, drumul este anul asta dezapezit pana la 2650 de metri, asa ca nu ratam ocazia sa urcam tot ce se poate, mai ales ca gradientul e rulabil si drumul e pustiu. Vom reveni si maine caci se anunta la orizont o alta zi cu vreme impecabila de care trebuie profitat.

Cazarea de ciclisti sportivi de la poalele Sierrei Nevada. Spatiu verde si auto-gospodarire.
Si varfuri inzapezite ce se vad chiar din curtea cazarii.
Sa tot pedalezi cu astfel de privelisiti.
Chiar daca uneori gradientul drumului e cel putin prohibitiv.
Dupa cum se poate vedea si din poza de mai sus.
Chiar daca nu sunt multe drumuri si multe variante de urcari cele care sunt clar sunt de pus in calendar.
1000 de metri la vale, pana in Monachil, doar pentru a bea o cafea si pentru a avea parte de o urcare pe cinste inapoi.
Drum intins.
Spiritul de turma nu duce intotdeauna la un sfarsit fericit.
Cola noastra cea de toate zilele, si o benzinarie pusa absolut providential la jumatatea urcarii.
Inca putin pana la 2700 de metri
La sfarsitul unei urcari pe cinste, aproape 2000 de metri dintr-o singura bucata.
Iar de la iarna si de la statiuni de schi.
La primavara din jurul cazarii in mai putin de o jumatate de ora.

Jaen, masline, orase de piatra si parcuri naturale

Centrul Andaluziei era in mintea mea o insiruire de dealuri aride imblanzite de culturi de maslini, un peisaj monoton, ce se repeta la nesfarsit. Jaen, centrul provinciei nu promitea nici el nimic deosebit la capitolul turism, sau este in orice caz umbrit de orase mai mari si mai aratoase precum Sevilla, Granada ori Cordoba. Deci ce e de facut aici si de ce am schimbat Sierra Nevada pe maslini? Pe de-o parte, pentru diversitate. Si daca e sa retinem una din lectiile de care am avut parte in Andaluzia, aceasta este ca zona aceasta a Spaniei e suprinzator de diversa. Este a doua vizita si cel mai probabil vor mai urma si altele si in alte formate. Are neasteptat de multi munti. Da, nu sunt toti la fel de inalti si intinsi precum Sierra Nevada, dar sunt multe masive si multe parcuri naturale (cam fiecare munte e un parc natural), decorate cu sate cu case albe si conectate intre ele cu drumuri cu asfalt bun si fara trafic. Pe langa munti mai sunt si alte lucruri de facut, mai ales ca Spania sta foarte bine la capitolul istorie si cultura si cam peste tot ai ceva de vazut.

Noi ne incepem explorarea provinciei Jaen cu o zi de pauza de ciclism, fortati mai mult de un val de aer rece ce a coborat temperaturile la niste valori mai apropiate de cele din Brasov decat de asteptarile pe care le-am avea de la sudul Spaniei. 11 grade, semi-uragan si 0 ore de soare cer vizite culturale. Pentru asta conducem o ora spre Baeza si Ubeda, doua orase mici, aflate insa in Patrimoniul Unesco datorita unui centru istoric in stil renascentist foarte bine prezervat. Povestea e simpla: 2 familii bogate  (Molina in Ubeda si Benavide in Baeza), relatii din ce in ce mai stranse cu Italia unde renasterea era in plin avant si un arhitect local interesat de o schimbare a stilului (Andres de Vandelvira) au dat nastere catorva catedrale, biserici si palate construite in noul stil. In ambele orase, centrul istoric a supravietuit relativ intact tavalugului istoriei (in special razboaielor) si constituie acum o punte peste secole. Majoritatea palatelor sunt inca in uz, dar au fost transformate in primarii, universitati etc, accesul in interior fiind liber. Ubeda este ceva mai mare, cu mai multe edificii in stil renascentist si permite o vizualizare mai buna a evolutiei stilulului, de la faza primara, in care arhitectii spanioli incercau doar sa se desprinda de gotic si inteleaga noul stil (iar lucrarile erau de fapt vechi constructii gotice “infrumusetate” cu decoratiuni) , trecand prin maturitatea sau apogeul renascentismului si  terminand cu perioada finala, in care formele erau reduse la esenta, decoratiunile la minim, geometria si simetria primau (manierismul). Mai multe info despre stilul arhitectonic (aici). Baeza e ceva mai mic, toate cladirile de interes fiind cumva stranse in zona centrala, intre peretii vechi cetati.

Orase de piatra, asemanatoare cu cele din Italia si totusi fara sa dezumanizeze, caci constructiile nu sunt inalte, piatetele interioare dau o oarecare senzatie de spatiu, cladirile vopsite in alb iti dau senzatia de curat si cel mai important, datorita strazilor inguste, traficul este cvasi-imposibil si de aceea locurile au parte de foarte multa liniste. In Ubeda, pe langa centrul istoric se poate vizita si un centru de informare dedicat uleiului de masline si desi locul nu duce lipsa de interactivitate, spatiul fiind structurat tematic cu multe accente moderniste, la nivel de informatii nu merge foarte mult in detaliu. Totusi un asemeneaza muzeu/ centru cultural era necesar in zona, avand in vedere ca Jaen produce aproximativ 40% din uleiul de masline comercializat in Spania si 17% la nivel mondial. Si da, este o diferenta mare intre uleiul de masline normal, cel virgin si cel extra-virgin. Diferenta de culoare, dar mai ales de gust si miros. Iarba verde, fructe, migdale, soare, caldura, toate stau parca ascunse in lichidul gros galben-verzui ce se etaleaza in castronase mici pentru mirosit si degustat. Gustul usor amar ce ramane in urma si umple cumva palatul bucal, generand cumva senzatia de satietate specifica grasimilor de calitate. Evident ca nu rezistam nici noi si plecam de acolo cu o sticla de 250 ml.

Din mijlocul oraselor de piatra ale Jaen-ului.
In patria maslinelor nu se putea sa nu gasim un muzeu al maslinelor. Muzeu ce la final avea si o sectiune de degustare. Inutil de zis ca ulei de masline extra virgin de calitate nu are nimic de a face cu ce se gaseste pe la noi prin magazine si e numit tot extra virgin.

Jaenul este de altfel o localitate linistita, un oras din care putine edificii ies in evidenta (catedrala si un castel-fortareata construit pe un varf de deal deasupra orasului actual), dar spune totusi o poveste despre cum arata viata intr-un oras suficient de mare, insa departat de rutele turistice din Spania. Cafenelele sunt pentru localnici, la fel si patiseriile-cofetariile cu cozi destul de lungi duminica dimineata. Si orasul tot al localnicilor este. Batrani iesiti in piata catedralei pentru bai de soare, alergatori matinali, ciclisti care se intalnesc inainte de a pleca in tura. Doar un ghid ratacit cu o umbrela roz se agita intr-un colt. Un alt loc in care poposim vreo doua ore este un complex de mici muzee, cu intrare libera, ce adapostesc niste bai arabe restaurate, un muzeu de arta populara si un muzeu de arta naiva. E un amestesc cam fara cap si fara coada daca alegi sa dai un tur complet, insa ceea ce ne-a marcat a fost cumva contrastul dintre austeritatea si cromatica redusa din subsolul in care se afla acum fostele bai arabe si explozia de culoare ce razbate din tablourile expuse in muzeul de arta naiva aflat 2 etaje mai sus.

Cam asta a fost cu cultura, caci bicicletele isi cer si ele parte din timpul nostru si combinatia de miscare si descoperire de locuri noi din goana pedalelor ne aduc si ele o bucurie mai mare chiar decat vizitatul de muzee, palate si biserici.  Astfel incat desenam in zona doua ture, in doua parcuri naturale din apropiere.

Parcul Natural Sierra de Cazorla, Segura si Villas a fost o supriza neasteptata caci a adus cu sine un peisaj suprinzator de variat si drumuri libere, unele cu suprafata impecabila. In mod suprinzator este cel mai intins parc natural din Spania si reuneste lacuri, rauri, canioane, paduri de foioase si conifere, dar si plantatii de maslini in zonele joase. Nord -sud este strabatut de un drum lipsit de trafic, dar cu asfalt impecabil, ce se mentine la o altitudine aproape constanta de 700 m, pedalatul fiind o placere pe acolo.

Al doilea parc natural de care am aflat abia acum este Sierra Magina, mult mai mic, cu mult mai putina varietate peisagistica, mai arid, cu doua pasuri la 1200 de metri si cateva sate pitoresti dezvoltate pe versantii inclinati.
Sierra de Cazorla se preteaza la o revenire in zona, eventual cu mtb-ul, in regim de bikepacking, insa asta cere ceva mai multa documentatie, caci in toate parcurile naturale din Spania accesul pe bicicleta este restrictionat la anumite trasee si nu se pot folosi potecile turistice, astfel incat rutele vor trebui alese si desenate cu grija, pentru a tine cont de toate necesitatile (urcari faine, coborari si mai faine, locuri de campare amenajate (wild campingul este interezis), dar si posibilitati de aprovizionare in satele din zona. Dar cum spaniola ne devine din ce in ce mai familiara, cu ceva efort si interes, am putea sa o scoatem la capat.

Fresce medievale de la 1500, momentul in care aristoctratii zonei se intreceau in lucrari arhitectonice care de care mai inovative si maiestuoase.
In universitatea din Ubeda. Sa tot studiezi prin astfel de curti interioare.
Detalii medievale.
Apusul zilei, de langa un satuc cocotat pe un varf de deal, cu Sierra de Magina si cu Sierra Nevada in departare.
Pedaland cu spor spre Sierra de Cazorla prin patria plantatiilor de maslini.
Cel mai mare rezervor de apa al zonei si un baraj ce pare desprins din filmele din cel de-al doilea razboi mondial.
Lacul abastru lung de mai bine de 30 de kilometri.
Pe drumul de intoarcere, printre paduri de pini, pe un drum fara absolut nici un fel de trafic si un fel de Piatra Altarului locala ridicandu-se deasupra noastra
Inca o dimineata, inca o zi, de data aceasta Jaen-ul, centrul administrativ al intregii provincii.
Trecem de la renastere la baroc.
Si de la baroc la bai arabe
De la bai arabe la expozitii de arta naiva.
Si de la arta naiva la balcoane cu deschidere spre Sierra de Magina
Masiv al carui inconjur aveam sa-l si facem urmatoarele ore. In imagine unul din orasele albe tipice pentru Andaluzia.
Spre munte!
Chiar daca munte in cazul acesta inseamna doar un pas de 1250 de metri.
Intre arid si stancos si cu toate acestea cu o plantatie de maslini pe fiecare terasa roditoare.
De aici tot la vale pana la urmatoare urcare.
Drum intins.

Alpujarra, partea ascunsa a Sierrei Nevada.

Farurile masinii sparg intunericul in care este invaluit drumul pe care urcam. E aproape ora 22 si putinele sate prin care trecem sunt reduse la tacere. In 20 de kilometri am urcat de la nivelul marii pana la 1100 de metri, pe un drum cu asfalt bun si plin de serpentine, ce va face deliciul unei ture pe cursiera, suntem convinsi de asta. Conducem spre un catun din sudul Sierrei Nevada, numit Atalbeitar. Si cand zic catun, chiar nu e un diminutiv gratuit. Asezarea in care avem urmatoarea cazare nu are decat 30 de locuitori si probabil tot cam atatea case. In spate ii sta o poveste extrem de interesanta. Numele satului vine din araba si inseamna “asezarea medicului veterinar” . Pe vremuri satul era mare si inchegat, infloritor din cauza comertului, caci se afla pe o ruta comerciala ce lega coasta de clinurile sudice ale Sierrei Nevada. Pe un vechi drum roman (peste un pod ce inca mai exista), se aducea spre munte peste si se coborau animale si produse conexe rezultate din cresterea animalelor.

Asezarea a decazut insa odata cu construirea  unui drum asfaltat aflat doi kilometri mai la nord de sat, oamenii s-au mutat incet, incet si acum casele albe separate de strazi inguste de inspiratie araba isi traiesc in tihna anii. Cuvantul de ordine aici este linistea. Una desavarsita, caci in asezare nu exista acces auto. Strazile inguste fac acest lucru imposibil si nu doar aici, ci in majoritatea localitatilor de pe clinurile sudice ale Sierrei Nevada. Masina ramane in parcarea de langa drum, prin sat mergi la picior. In locul unde stam noi nu exista nici magazin, nici farmacie, nici bancomat. Pentru orice fel de servicii, iesi in drumul principal si mai mergi 1-2 km in oricare din directii sau folosesti una din vechile poteci ce legau satele inainte sa apara drumul asfaltat. Apartamentul in care stam are si el o poveste interesanta, fiind amenajat intr-un vechi granar renovat. Structura tip vagon cu bucatarie, living si dormitor, accesul pe terasa, orientarea spre sud, sobele care dau caldura ferestre scaldate in lumina o mare parte din zi si atentia la mici detalii cum ar fi lenjeria brodata de pe pat, presul traditional de la baie, combinate cu prezenta tuturor utilitatilor, explica cu usurinta numeroasele recenzii pozitive.

Iar faptul ca nu exista televizor, dar exista suficiente carti pe teme diverse (in engleza) ne arata cumva ca cei care vin aici sunt cam toti pe aceeasi lungime de unda. Cuvantul potrivit pentru a descrie locul este “cozy” si inca dupa prima noapte verificam disponibilitatea cazarii si ne mai prelungim sederea pana joi. 

Acum, daca tot am fost castigati de atmosfera, ar merge si putina actiune, respectiv sa ne dam seama ce se poate pedala in zona, caci doar (si) pentru asta am venit in Andaluzia. In prima zi in Aplujara suntem intampinati cu ploaie si vant, asa ca o decretam zi de pauza si legam doar o mica plimbare pe potecile din jur, plimbare in care descoperim cum arata migdalele inainte de a ajunge in punga din supermarket, precum si ceva izvoare cu apa bogata in fier si carbogazificata in mod natural.


Marti e insa zi de pedalat in ciuda vantului care se anunta a fi la cote maxime. Un fel de uragan cu rafale de pana la 100 km/h. Desi desenasem de acasa o ruta faina, ne simtim mereu grabiti, haituiti, vantul dandu-ne o senzatie permanenta de agitatie. Decretez pentru mine ca nu e doar neplacut, ci si periculos, caci nu stii niciodata cum te umfla si pe tine si bicicleta si te trimite pe sensul opus, asa ca scurtam tura cu sperante de mai bine pentru ziua de miercuri, ce se anunta o zi linistita si cu 10 ore de soare, conform prognozei. Ziua perfecta, cum s-ar spune. 

Miercuri.

In fata ferestrei de la bucatarie am o girueta si un copac cu frunze fosnitoare, asa ca primul lucru pe care il fac cand ma trezesc este sa consult prin observatii live viteza vantului. Girueta se invarte anemica, copacul e nemiscat. Pare o zi buna de pedat. Radu deseneaza o tura de 140 km cu 4000 m diferenta de nivel, eu desenez o varianta mai scurta, cat sa imblanzesc metrii aceia verticali. Raman oricum in carti 3 masive independente: sudul Sierrei Nevada,  Sierra de Lujar si Sierra de Contraviesa. Desi altutudinile maxime la care ajung drumurile pe aici nu sunt de speriat (1500 m), din fundul vaii aflata la 300 m se strange totusi o urcare cinstita. Marele atuu al zonei este altul: o retea suficient de mare de drumuri, pentru a umple vreo 4-5 zile de pedalat, asfalt bun, trafic minim spre inexistent (depinde de ora si de drum), vreme buna (soare darnic, vantul poate fi o problema). Gradientul cu care sunt croite majoritatea drumurilor pe aici nu e nici el ce a de speriat, de regula cu o medie de 5-7%, insa exista si variante mai provocatoare. Prima urcare a zilei este spre Capileira, un sat aflat la 1400 m, pe pantele sudice ale Sierrei Nevada. Varfurile aflate la peste 2500 m mai tin inca putina zapada, asa ca peisajul arata chiar bine cu combinatia de sate cu case albe si acoperisuri terasate (numite terraos) versanti galbeni-verzi, zapada pe sus si cer albastru. Numele localitatii vine de la latinescul “capillaris”= locul cel mai inalt si pozitia geografica a facut ca satul sa ramana pentru mult timp (pana in 1568) o enclava musulmana. 

Din Capileira ne asteapta o coborare de 1000 m pana in fundul vaii in Orgiva, cea mai mare localitate din Alpujara si un punct de access nu doar pentru Sierra Nevada, ci si pentru alte doua masive mai mici, aflate peste drum- Sierra de Lujar si Sierra de la Contraviesa. Despre ele nu stiam nimic, prea mici pentru a ne sari in ochi pe harta, insa in sumara noastra munca de documentare pentru concediul din Andaluzia am dat peste un site (https://www.sierranevada.cc/theclimbs/) care prezenta o selectie a urcarilor din zona si asa am aflat despre cei doi muntisori in care vom pedala azi. Numele de localitati pe care le citeam in descrieri nu imi spuneau nimic, dar desenam constiincios rutele pe Strava si ma uitam cu jind la pozele ce infatisau serii intregi de serpentine, bucurandu-ma ca voi pedala pe acolo. Azi se pare ca le-a venit randul si punctele de interes ce acasa nu imi spuneau nimic, vor capata astazi o realitate geografica si pentru mintea mea. Ne incepem explorarea cu o urcare lunga spre Sierra de Lujar si pe masura ce ne ridicam din fundul vaii, in saptele nostru se deschid perspectivele ample spre Sierra Nevada. Pe la 1000 m altitudine ne inscriem pe o culme valurita ce ne duce in Sierra de la Contraviesa. Pe partea stanga avem varfurile de peste 3000 m ale Sierrei Nevada, pe partea dreapta se intinde marea. Pe fiecare muchie apare cate un drum ce coboara furtunos, in serpentine estetice spre coasta. Facem o scurta pauza la un restaurant plasat strategic la o intersectie a doua urcari ce vin dinspre mare, moment numai bun pentru a regasi cu placere cafeaua buna din Andaluzia. Urmatoarea parte e chiar placuta, drumul urmand muchia si kilometrii strangandu-se cu usurinta. Urmatoare pauza mare o facem in Cadiar unde ajungem insa la ora nepotrivita a siestei, asa ca trebuie sa ne multumim cu niste hamburgeri si o shaorma cumparate de la unul din putinele localuri deschise. Ultimul hop al turei este o noua urcare lunga, de 800 m spre Trevelez care merge insa decent, chiar daca vine la final de zi. O zi lunga, prin locuri noi ce ne-au deschis noi persective si au cimentat inca putin ideea de a reveni in zona.

Joi.

Asta este ultima zi a sederii noastre in Alpujara si desi trebuie sa ne mutam spre Jaen, decidem sa mai legam cateva drumuri faine din zona. Totusi vantul e de alta parere si conform prognozei, la vreo ora si jumatate de la plecare, dupa ce am iesit de la adapostul muntilor, suntem luati in primire. Asa ca facem un dus-intors frumos, cat sa stam cat mai feriti posibil de vant si sa nu ne risipim energia degeaba. Zilele de pedalat nu au intrat in sac si in curand vom schimba sudul pe nordul Sierrei Nevada si vom avea parte de urcarile ei lungi ce ne vor duce pana la limita zapezii de martie.

Piateta centrala din Atalbeitar, satucul fara masini, cu 30 de oameni si cu poteci stravechi ce merg spre toate satele din jur.
Iz de primavara, cu 2 luni inainte ca ea sa vina si in Brasov. Privind in spate s-ar putea sa fie si singurul iz de primavara pe anul acesta.
Detalii intalnite la izvoarele cu apa minerala intalnite pe drum.
Migdale, culese direct de pe jos, sparte pe piatra, asezati in fund in iarba verde.
Ne plimbam dar mai si pedalam, aici pe langa unul din lacurile turcoaz din jurul Sierei Nevada.
Asfalt perfect si miros de pin incins de caldura primaverii.
Catedrale si portocali.
Probabil singurul cadru pentru care chiar am folosit zoom-ul pe care l-am carat dupa mine in excursia asta. In el satele pitoresti din Alpujarra.
Dupa fiecare tura: astamparat stomacul, facut dus, citit, ales poze si bucurat de liniste si de soarele dupa-amiezii la cazare, nu neaparat in ordinea asta.
Inca o zi perfecta de pedalat, de data aceasta fara uraganul ce ne-a gonit cu o zi inainte.
In departare, Sierra Nevada cea inzapezita pe o urcare pana la 2000 de metri.
Asfalt proaspat la coborare.
O ora si ceva mai tarziu si dupa o pauza la supermarket schimbam masivul si incepem urcarea spre Sierra de Lujar.
Haza de Lino si cea mai buna cafea din muntii astia.
Inca o zi petrecuta in saua bicicletei, inainte de a pleca spre Jaen. De data asta mergem spre patria Jambonului.
Nici nu ai zice ca se inalta pana la 3000 de metri culmile din fata.
Satucul plin de unitati de uscare a jambonului. Aparent aerul uscat de munte ii prieste tare bine.
Jambon, jambom si iar jambon.
Pe langa Jambon oamenii au inventat si cel mai bun baton pentru ciclisti: painea de smochine. Pacat ca mirosul de borhot gata sa fie distilat poate sa-i descurajeze pe cei mai sensibili.

Andalucia, Sierra de las Nieves

Prima impresie conteaza foarte mult, atat in relatiile cu oamenii, cat si in relatiile cu locurile prin care ajungi. Cam asa e si sudul Spaniei si Andaluzia. Daca ai ghinionul sa alegi Costa de Sol in speranta ca vei avea parte de mare, soare si plaje goale in extra-sezon  s-ar putea sa ramai cu o impresie trista despre Spania, cea aglomerata, acaparata de industria turismului. Cum noi insa nu avem mai nimic de-a face cu marea, inca de la prima vizita in Spania (fix anul trecut pe vremea asta), ne-am indreptat privirile spre munti. Si Andalusia nu duce lipsa de munti, deoarece pe langa cunoscutul masiv Sierra Nevada, mai sunt si alti munti mai putin inalti si mai redusi ca suprafata, insa numai buni pentru pedalat: Sierra de Grazalema, Sierra de las Nieves,  Sierra de Arconocales. Pentru ca ne-am invatat lectia de anul trecut si am inteles ca o combinatie de Spania + boschetarela +cursiera nu fac casa buna (din cauza faptului ca este foarte greu sa gasesti locuri de cort ferite pe marginea drumurilor asfaltate), de data asta am ales sa mergem la confort: masina, cazare, mancare buna, stretching, odihna cu picioarele in sus, toate pentru a lega niste ture faine, cu multa diferenta de nivel. Cele doua saptamani ne vor fi suficiente pentru a explora parti noi din Andaluzia si tare imi e teama ca pe cat o vom cunoaste mai bine, pe atat ne vor veni idei noi. 

Rezervarile pentru cazare le-am facut pe Airbnb si cum primele doua zile nu erau acoperite si se si suprapuneau peste un weekend prelungit datorat zilei provinciei Andaluzia, a gasi cazare pe langa Malaga nu a fost treaba simpla. Am nimerit in Mijas, un sat pitoresc aflat la vreo 20 de kilometri de coasta, in casa unui fost ciclist semi-profesionist, aflat acum pe bara in urma unui accident de motor ce s-a lasat cu 10 coaste si 3 vertebre rupte. Concluzia e clara: motorul dauneaza grav sanatatii, infinit mai grav decat ciclismul, de orice forma ar fi el.

Patul din camera unde stateam avea vedere spre est, asa ca sambata dimineata admir rasaritul de la orizontala. Astea seamana a concediu :). Continuam cu o plimbare matinala prin satul inca adormit si dupa o minima aprovizionare cu esentialele pentru micul dejun, ne pornim si noi pe la 12 in tura. Incerc sa il temperez pe Radu, caci in prima zi din vacanta-cantonament nu e momentul pentru rupt muntii in doua. Nu am cu cine, noroc ca il sperie aglomeratia din Costa del Sol si decidem sa ne intoarcem partial pe acelasi drum, cat sa avem sanse sa ajungem la cazare inapoi pe lumina. Shopping salbatic pe coasta in supermarketuri si Decathlon si apoi somn adanc, asa cum ne caracterizeaza.

Ziua de duminica este dedicata unei ture in jurul unui masiv numit Sierra de las Nieves (Muntele zapezilor). Acum, eu cred ca muntii astia vad maxim un puf care tine o zi si probabil pe aici o fi fost zapada la ultima glaciatiune. Noi am fost de doua ori si i-am gasit mereu uscati si stancosi.  Ne incepem ziua cu o coborare si cu 20 de kilometri cu vant de fata pe Costa del Sol, suficienti cat sa nu stim cum sa facem mai repede dreapta catre munte. In fata ne stau 1000 de metri de urcare pana in pasul Madrono, drum relativ rulabil, pe care poti merge frumos in cadenta. Vantul are insa usor o alta parere, sau se gandeste probabil ca am deja antrenamentul facut din Tenerife si ne sacaie o mare parte din drum. Lui i se adauga si un cer imbufnat, destul de mult trafic si foarte mult zgomot cauzat de motoarele ce se vanturau in sus si in jos pe drumul cu pricina. Traficul asta acerb pe doua roti avea probabil doua explicatii: era duminica si drumul pe care ne gaseam e cea mai directa legatura intre coasta si un oras cochet dintre dealuri, numit Ronda. Desi am doi prieteni buni care se dau cu motorul, nu mi-a fost niciodata greu sa spun raspicat ca urasc motoarele. Ma deranjeaza nu doar ca bicilist, dar si ca sofer, pasager sau participant la trafic. Subiecte precum securitatea in trafic, riscul de accidente etc imi sunt total indiferente. Fiecare om major poate sa aleaga pentru el. Pe mine ma enerveaza zgomotul pe care il aud din fundul padurii si cand pe un drum ai sute de motociclisti, se pune de un fel de infern al decibelilor. Cu mine mai vorbiti doar cand vor exista exclusiv motoare electrice cu 0 decibeli. Bun, deci alergati de niste picaturi de ploaie, haituiti de vant, poluati de zgomotul motoarelor sarim intr-un final muchia si soarta ne scoate in cale o benzinarie unde ne oprim sa ne recuperam zenul cu cola si ceva dulce. Soarele ne face o supriza placuta si prognoza ne confirma ca in partea a doua a zilei vremea urmeaza sa se indrepte. Exact ceea ce ne trebuia, caci partea estetica de abia acum incepe.

Drumul ne poarta acum spre inima Sierrei de las Nieves, spre un pas numit sugestiv Puerto del Viento. Totusi de data asta am avut noroc, caci am avut vant de spate si urcarea a mers chiar bine. Coboram placut in El Burgo unde benzinaria din centrul localitatii a ramas la fel de prost aprovizionata ca si anul trecut si la capitolul mamcare vinde maxim chipsuri pentru babele care mananca pufuleti pe banca din statia de autobuz. E duminica, totul e inchis, asa ca amanam pofta de Cola si mai bagam o urcare de 200 de metri, cat sa tina loc de cofeina. Ultimii 10 kilometrii ai turei sunt durerosi caci sunt punctati din nou cu urcari scurte care datorita picioarelor noastre obosite ne trimit repede in granny gear. Dar maine e zi de pauza caci sudul Sierrei Nevada se afla sub cod de vant puternic si ceva ploi razlete in prima parte a zilei.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/3142650876

https://www.strava.com/activities/3145940479

La plimbare pe strazile din Mijas, complet lipsite de turisti la ora aceasta din dimineata.
In departare Costa del Sol si turismul industrial de masa.
Sus pe deal, Mijas, devenit peste noapte unul din cele mai bogate satuce din zona.
Nici un satuc fara stadionas pentru coride, la fel ca in America de Sud.
Gata de drum si de absorbit vitamina D
Inconjorul spre castelul din varful dealului.
Satucele albe ale Andalusiei, fermecatoare ca intotdeauna
Doza de mare pe concediul asta, inainte de a urca inapoi la deal.
Miros de primavara, serpentine si asfalt perfect.
A doua zi de dimineata, luptand impotriva vantului pe autovia de pe Costa del Sol
Inapoi spre munti, de la 0m la 1200 intr-o singura urcare.
Cer albastru si asfalt perfect pe drumul dintre Ronda si El Burgo.
Am gasit si aici o poarta a vanturilor.
Drum intins.
Spre canion.
In departare, Sierra de las Nieves cu cei 2000 de metri ai sai.
El Burgo!
Primavara, copaci inverziti si miros de iarba proaspata. E ca si cum ai trisa anotimpul din Brasov cu 2 luni de zile.

De la rasarit pana la apus

E ora sapte fara cateva minute cand in departare incepe sa se zareasca capatul partiei Sorica. In jur nici un suflet, spre est apare prima geana de lumina in timp ce luna plina apune peste norii ce acopera platoul Bucegilor. Aceiasi nori alearga si deasupra mea, manati de un vant puternic dinspre Transilvania.

Bucegiul se lumineaza magistral peste drum, in timp ce norii de deasupra Baiului isi schimba nuantele intre rosul aprins al primei gene de soare pana la rozul sters al rasaritului tarziu. Pulverul mult promis din Baiului in schimb nu prea se vede. In distanta, iarba, iarba si iar iarba. Vantul si-a facut de cap si pe aici.

Pe masura ce merg spre Cazacu in schimb promisiunelile lui Alin si ale lui Laurentiu se adeveresc si dau peste doua valcele flancate de pante de zapada perfecte pe amandoua partile. Scurta, cu doar 200 de metri diferenta de nivel, dar cu zapada si cu panta perfecta.

Imi ia in schimb cam doua coborari ca sa ma asez din nou pe schiuri prin zapada mare. Pe deasupra alearga aceiasi nori ca de dimineata, iar eu strang coborare dupa coborare si viraj dupa viraj pana cand nu se mai lipesc focile si pana cand se scurge si ultima picatura de energie. La ultimele 3 coborari totul face click si ajung jos cu un zambet larg cat toata fata. Or fi faine si coborarile pe partii perfecte in Postavatu, dar ce e aici e aproape de perfectiune. Asa ca boscoroditul iernii dispare cel putin momentan din spatele mintii mele, pur si simplu e mult prea misto.

In spate Bucegiul s-a curatat de nori si arata magistral, semnaturile mele din zapada fac cinste peisajului, zapada deja s-a inmuiat si e timpul sa fac cale intoarsa spre Brasov.

E doar ora 12 cand intrept schiurile spre Azuga si s-au strans deja 5 ore de tura si aproape 2000 de metri diferenta de nivel. Urmatoarea oprire e sauna, ca metoda de a lupta impotriva virusilor gripali si paragripali ce se invart prin jur. Trebuie sa recunosc in schimb ca merge foarte bine sauna dupa schi, mai ales atunci cand vii inghetat si cu muschii incordati. Vreme de o ora nu faci altceva decat sa inmagazinezi caldura si sa te reglezi termic, iar atunci cand pleci de la sauna pleci un alt om.

14:30, inca invaluit de aburul saunei incerc sa arunc cat mai repede haine la uscat la calorifer pentru tura de seara. Norii de dimineata au disparut complet si Brasovul e cuprins de o lumina faina ce promite un apus pe masura. O masa de pranz care intra incredibil de bine dupa tura de dimineata, pus pieile inca umede pe schiuri si sar la Andrei in masina pentru urcarea de seara in Postavaru.

16:00, in Poiana e aer de primavara iar zapada cazuta peste weekend a inceput sa se topeasca deja. Partiile sunt inca pline, desi au trecut minute bune de oprirea gondolei. Urcam pe un Sulinar destul de inghetat pe alocuri uitandu-ne la stilul dezlanat al majoritatii oamenilor. Circumstantele in schimb sunt extrem de atenuante, oboseala de dupa weekend si partiile destul de schimbatoare nu fac din ultima coborare a zilei o treaba neaparat placuta.

De la lac incolo e complet liniste in schimb, s-au scurs si ultimii schiuri, noi dam de brazi inca acoperiti de zapada, iar spre vest soarele incepe sa se apropie de linia orizontului. Cu un pic de munca de convingere reusesc sa-l momesc pe Andrei sa urce pana la balconasul cu privire spre Bucegi si spre apus, loc in care ne si oprim la poze, imbracat si la desfocit schiurile. Imi place locul asta, imi place poate mai mult ca varful din punct de vedere fotografic. Ai si brazi inzapeziti, ai si o deschidere faina spre Bucegi, se vede si apusul si rasaritul. Trebuie sa revin aici la urmatoarea mare de nori cu lentila mai wide pentru un cadru pe care il am in minte de ceva vreme in schimb.

Nu ne suim bine pe schiuri si nu apucam sa dam cateva viraje cand dinspre est isi face aparitia de la orizont luna plina. Sunt putine momentele in care lucrurile sunt atat de sincronizate, sa ai si apus de soare si rasarit de luna, si sa fii si in varf de munte cand se intampla asta. Schimb obiectivele, caut cadrul perfect si regret in timpul asta ca tele-obiectivul de 200 de roni pe care il am merge doar pana la 210mm. Jos in depresiunea Brasovului se aprind luminile in oras, pe munte totul e invaluit in lumina albastra a crepusculului in timp ce luna incepe si ea sa lumineze peisajul. Un pic de magie si un pic de recunostinta pentru ziua de azi, inceputa cu un rasarit, continuata cu viraje prin pulver, continuata cu sauna, un apus de soare si un rasarit de luna.

Incheierea consta in prajitura la cabana urmata de o coborare pe urme de ratrac pe Drumul Rosu, un sprint pana la autobuz si o plimbare in spate cu schiurile in spate prin oras.

In acelasi timp. la sfarsitul zilei, atunci cand ma prabusesc frant in pat ma gandesc ca e cam trist sa ai ziua de nastere iarna. Si ca e cam trist nevoia asta de a-ti sarbatori ziua de nastere fix intr-o data calendaristica. Bine, tot obiceiul de a iti serba faptul ca esti cu un an mai aproape de moarte mi se pare putin trist. Sau cine stie, poate ar trebui sa serbezi ca a mai trecut un an fara sa dai coltul.

In orice caz, macar pentru cei nascuti iarna ar trebui sa fie o regula care sa-ti permita sa o serbezi intr-un interval de doua saptamani in jurul zilei de nastere, respectiv atunci cand e soare,pulver si vreme buna afara. Cu alte cuvinte astazi.

Ora 7:30 dimineata, si Bucegii peste care alearga norii in lumina diminetii.
Semnaturi desenate aproape perfect, cel putin pentru nivelul meu de iscusinta (sau e lipsa a iscusintei)
Nici ca ai putea sa-ti doresti pante cu pulver si cu un view atat de frumos. In stanga iarba, in dreapta e stransa in schimb aparent aproape toata zapada din Baiului.
Cateva ore mai tarziu, dupa o sauna si o scurta pauza de uscat hainele apusul pe prinde in Postavaru, printre brazi impodobiti privind cum se stingea si ultima raza de lumina a zilei.
De la rasarit pana la apus.
Congelat, ieri, in acelasi loc erau -20 de grade. Astazi in schimb temperaturile sunt mult mai prietenoase cu noi.
La cateva minute dupa ce dispare soarele, luna plina ii ia locul pe bolta cereasca.
Sacele, la mai bine de 1000 de metri sub noi.
Ca in povesti, lipsesc doar urletele lupilor in fundal.
Inserarea peste Crai si peste Zarnesti.

Foculetul de Solstitiu

Sa zicem ca de multa vreme nu mai suntem atinsi de spiritul Craciunului si singura-i placere ramane timpul petrecut pe indelete cu cei dragi, insa si pentru asta e nevoie de exercitiu si putina planificare, pentru a evita capcana de a incerca sa inghesui prea multe vizite, aka forme fara fond, vizite ce sfarsesc de multa vreme in jurul unei mese plina de mancare, a se citi tentatii. E o mare diferenta intre o revedere scursa in tihna, in care se reinoada sau se aprofundeaza legaturi si o vizita de dragul conversatiei. Si cam toate sarbatorile din timpurile noastre poarta in ele aceasta capcana-tentatie. Vom da mereu cu inima deschisa beculetele de Craciun pe licaririle unui foc jucaus, masa imbelsugata pe mancarea carata in rucsac si vizitele scurte pe serile lungi de aproape iarna petrecute impreuna cu prietenii. Chiar si cu o mana de prieteni.

Natura ne este o a doua casa si desi nu traim hoinar suntem conectati la ciclurile ei, la anotimpuri, ne schimbam programul si orele de somn in functie de soare si tot asa. Astfel incat, pare mult mai natural sa serbam solstitiul de iarna care in fond poarta in el insusi promisiunea primaverii, decat data de 25 decembrie, impusa fortat de biserica, suprapusa in fond peste obiceiuri si practici ancestrale legate de acest important fenomen astronomic.

Solsitiul va aduce cu el si un val de frig si posibile ninsori, asa ca planific o ultima tura “varatica” in Piatra Craiului. Calculele mele nu au fost chiar cele mai reusite, caci desi nu este evident, partea vestica chiar poarta ceva zapada, in profunda contradictie cu creasta. Dar promisiunile mele de tura la adidasi il fac pe Cristi sa bata drumul pana la munte si in 5 ore jumate legam un traseu frumos prin locuri prin care nu am mai ajuns de mult: refugiul Sperantelor, Braul Cioranga Mare, Padina Popii. Pe Cioranga mare am gasit suprinzator de multa zapada, pe creasta era majoritar uscat insa portiunile in care poteca era bine batatorita si pe alocuri inghetata trebuiau abordate cu mare grija, iar pe coborarea pe Padina Popii ne facem singuri urme. Totusi ne-am miscat suprinzator de bine si ajungem in Plaiul Foiii cam in acelasi timp cu Radu care venea direct de la Brasov. Schimbam rucsacul mic pe cel mare in care isi gasesc loc mancarea, apa si echipamentul de dormit si il initiem pe Cristi in tainele muntilor Taga, incepand cu o baie de namol pe forestierul pe care s-au tras recent busteni.

Fosta stana din Gaoaza ne intampina linistita. Vantul ce ne-a insotit constant in ultimile 3-4 ore nici nu se simte aici, padurea geme de lemne uscate si in cateva minute focul incepe sa trosneasca vesel. Ca sa intram in spiritul sarbatorii pagane renuntam la dansuri ritualice in jurul focului ori vanatoarea unui mamifer, dar ne facem de lucru cu doua bucati de carne de vita cumparate de la magazin pe care incercam sa le gatin pe o piatra incinsa. Experimentele culinare mai includ si ardei si ciuperci coapte pe aceasi piatra si ne tin in priza ore bune. Noaptea linistita si calda ajuta, focul functioneaza ca un magnet si privirile hoinaresc libere prin depresiunea ce ne sta la picioare din care se identifica cu usurinta Zarnestiul si Rasnovul. 

Focul e magie, e conexiune cu toata istoria noastra, e poveste si utilitate in aceasi timp. Orice mana de oameni stransa in jurul focului se vede din exterior ca orice grup de acum mii de ani, de oriunde de pe glob. Noapte ascunde hainele moderne si trasaturile europene si oamenii grupati roata par rupti din alte timpuri despre care acum citim doar in enciclopedii. Departe de foc frigul musca, iar printre stinghiile adapostului suiera vantul. Rasaritul de a doua zi ramane ascuns in nori, dar locul pare sa aiba orientarea potrivita pe timp de vara. Asa ca strangem in tihna toate catrafusele, gatim un terci si o cafea calda si pornim apoi la vale, integrand in coborarea noastra si putina aventura, cat sa nu se scurga monotona pe acelasi drum parcurs la urcare. Muntii Taga inca ascund poteci, drumuri si locuri necunocute noua si invita la explorare si in anul care vine.

Text: Mihaela.

Priviri fericite cand aflam ca mai avem putin pana la stana din Gaoaza.
Pornim palalaia si profitam de vantul care s-a oprit
Nori cenusii peste depresiunea Brasovului.
Stana din Gaoaza si Craiul peste care alearga nori apocaliptici.
Pudra peste creasta Craiului.
Foculetul de solstitiu arzand cat se poate de frumos.
Ultima geana de lumina.
Ritualuri de ardere a grasimii inainte de Craciun.
Cafeaua si porridge-ul de dupamasa.
Soarele glorios de dimineata inainte de a lua doza de salbaticie pe dimineata asta, incercand o varianta cat se poate de virgina de coborare pe muchie.

Varful La Om morning glory

Trebuie sa recunosc ca zilele astea de iarna sunt pe sufletul meu, asa caldute si uscate, senine, zile ce invita la plimbare prin locuri dragi, locuri ce vor cadea curand prada zapezii intarziate de decembrie. Si cand orele de lumina sunt putine, redefinim aventura si pe intuneric si facem din noapte zi, daca e nevoie. Nu tot timpul, doar cat sa pregatim un Morning Glory. Din punctul nostru de vedere, inceputul si sfarsitul de zi sunt momentele cele mai estetice. Alaturi de Radu am invatat sa anticipez frumusetea apusului si rasaritului in functie de cum stau norii aninati la orizont, caci cer senin si fara pata exista doar arareori pe munte. Si tot alaturi de el am invatat putina perseverenta (desi aici mai am de aprofundat). Cand urci doar cu speranta ca vei iesi deasupra plafonului sau ca soarele se va iti totusi prin fanta celor doi nori lunguieti blocati fix la est (de Eden?). Un proces de trial and error pe care il repetam constant caci natura ne vrajeste pe amandoi, de 13 ani de cand suntem impreuna. Libera si fara griji ma simt cu adevarat abia cand muntii se nasc in jurul meu din unduirile ancestrale ale pamantului, cand eu imi plimb pasii pe poteci si imi conduc ochii uimiti si calzi prin iarba inalta, ori prin negrul padurilor tacute de brad.

Piatra Craiului traieste intr-o bula de vreme buna. In toti muntii din jur in saptamana trecuta s-a asezat ceva zapada, cat sa semene a iarna. Pana si pe creasta am vazut ca in weekend s-a mers la coltari si piolet. Totusi noi urcam lejer, in adidasi si cu snowline-urile in rucsac spre refugiul Grind. Am incredere ca pe pantele de iarba de pe Coltii Gainii nu s-a asezat prea mult omat si mai stiu ca zilele calde ce vor veni vor duce la topirea sa aproape integrala, astfel ca in weekend Craiul ma va momi din nou cu promisiunea unei toamne tarzii in prag de iarna.

Am urcat aceeasi panta plina de braduti de 10 ani alaturi de Claudia, acum doua saptamani. Si timpul scurt scurs de atunci nu ma indispune. Noaptea cu formele ei reduse de conul de umbra al frontalei nu ma plictiseste. Refugiul ne asteapta tacut. Mirosul de tabla si lemn imi staruie inca in nari de la ultima vizita. Nu e deranjant dar il doresc parca mai proaspat si Radu lasa deschisa usa de afara cat timp ne organizam pe priciuri. Nu sunt multe de scos din rucsac si rutina atator impachetari si despachetari au creat obisnuinte si o organizare stricta a bagajului (cel putin in cazul meu) . Sacul de dormit imi aduce aminte instantaneu de toate noptie calde si reci, dar mai ales instelate, petrecute in caldura lui in calatoria noastra din America de Sud. Nici acum nu ne va fi frig, sunt convinsa de asta caci aerul rece, pacla si umezeala sunt captive in depresiune. Muntele este curat, respira liber si priveste spre stele.

Alarma care suna putin inainte de 6 nu deranjeaza. Cafeaua ne trezeste si picioarele se pun in miscare. La deal, evident. Stingem frontala destul de repede, caci lumina creste si se implineste in urma noastra. Ne oprim des sa aruncam o privire la ce se intampla in spate, sa admiram culorile ce preced rasaritul, rozul pal ce devine din ce in ce mai plin, rosul ce se preschimba in portocaliu, movul de la colturile indepartate ale norilor. Cu doar 1-2 minute inainte de a ajunge in creasta zapada luceste dintr-o data si astfel o noua zi a inceput. Perfect timing.

Creasta nordica si-a pierdut mare parte din zapada de peste weekend si planuri pentru urmatorul final de saptamana se urzesc din nou in jurul Craiului, cu trasee vechi si noi, cu soare si vant, solitar sau alaturi de prieteni, traind frumos pe munte, pentru sufletul nostru putin hoinar,putin nehotarat, dar mereu cautator al frumosului natural. 

Text: Mihaela.

Prima geana de lumina in timp ce urcam la lumina frontalei spre Varful La Om.
Nuante peste Bucegi.
Inca putin si stingem frontalele.
Dam in sfarsit de zapada in zona superioara a coltilor Gainii.
Creasta Nordica in primele raze ale soarelui, creasta ce arata momentan destul de hivernal.
In departare Iezerul si Fagarasul cu ceva mai multa zapada. Si totusi lucrurile se simt ca la un mijloc de Noiembrie, nu ca la sfarsit de Decembrie din punct de vedere al zapezii.
La nord Transilvania, la sud Tara Romaneasca, asta daca mai aveati dubii.
Ultima privire spre nordica inainte de a da drumul la picioare la vale spre Refugiu, spre masina, spre Brasov si spre munca.
Caprele negre de sub varf ce ne-au urmarit impasibile periplul.

Varful Pietrica si sudica Sudicii.

Cam toti cei care au parcurs creasta Pietrei Craiului, odata ajunsi in Saua Funduri, si-au plimbat privirea, poate obosita, poate curioasa, peste scheletul stancos, de un verde inchis, la Pietricicai- sudica sudicii cum zicea Andrei. Nici eu nu fac exceptie de la regula si am asteptat cuminte sa vina si randul ei. Initial vizam un inceput de primavara sau un final de toamna, pentru ca o anticipam cumva napadita de vegetatie si greu de razbit, dar in fond si un decembrie fara zapada este la fel de bun ca un octombrie tarziu. O mana de prieteni buni pornim asadar sambata dimineata, pe un pui de ger de – 6 grade, pe forestierul ce pleaca de la Brusturet si urca spre Cabana Pietricica.

Ne incalzim repede vorbind despre vrute si nevrute, depasim cabana, drumul se schimba in poteca lata, strabatem o padure rara presarata cu luminisuri si iesim in final in Poiana Stanii din Pietricica. Aici inspectam stana si manati de frigul de inceput de iarna ne punem si noi in miscare, schimband doar marcajul triunghi albastru pe punctul rosu al crestei principale. Un motiv la fel de bun pentru a grabi pasul este si aproape certitudinea ca ceata si umezeala au ramas in valea de la picioarele noastre si ziua ne va fi luminoasa si senina. Astfel incat mai lasam sub talpi o bucata buna de padure garnisita cu ceva cazaturi mergand intins spre varful Pietricica, varf ce ne momeste cu promisiunea unor deschideri generoase spre Bucegi, Iezer si Leota. Bineinteles ca flerul nu ne-a inselat. Descoperim un varf fain ce va merita din plin o seara la cort in sezonul urmator de aventuri din timpul saptamanii.

Plafonul de nori sta cuminte si compact in depresiunea Brasovului, strans ca intr-o menghina de muntii cei mari, usor inclinat, mai inalt spre Postavaru si Piatra Mare pe care le acopera in intregime, urcat usor pe versantii nordici si vestici ai Bucegiului ridicandu-si marginea pana putin sub limita padurii si scurgand zdrente transparente de nor spre culoarul Rucar-Bran.

Din toti muntii din jur, Craiul pare ca sta cel mai bine. Am carat degeaba bocancii in picioare. Adidasii erau la fel de buni si iarba galbena spune o poveste de toamna intarziata, iar nu de inceput de iarna, asa cum se intampla pe culmile Iezerului, considerabil mai alb.

Varful este urmat de o serie de poieni inalte ce se preling cumva domol si lung spre est. Cum poteca merge majoritar pe sub creasta, nu avem prea multa interactiune cu stanca in tura asta. Totusi profilul varfului Funduri ce se zareste printre trunchiurile subtiri de pin ne face sa grabim pasul, cu promisiunea unei pauze la intrarea pe Valea Urzicii. Pregetam cat sa mancam un sandwish si pornim apoi la vale pe marcajul BA ce ne va conduce rapid si placut inapoi la masini. Iata ca in felul acesta, total spontan si poate tocmai de aceea reusit, Craiul are acum o continuare cunoscuta la ambele extreme ale crestei principale si o parcurgere integrala la o zi, din Botorog via Piatra Mica- Saua Crapaturii- Turnu- Ascutit-La Om-Pietricica- Brusturet devine deja un plan bun pentru anul urmator. Si mai stiu si impreuna cu cine as vrea sa il duc indeplinire. Se aude pana acolo in  capatul Racadaului?

Text: Mihaela.

Zgribuliti la plecarea de la cabana Brusturet si in pas rapid pentru a pune sangele in miscare.
Calendarul Muntomanii si Tractorul 2020.
Ajunsi la stana din poiana Pietricica, o stana in stare surpinzator de buna.
Cristi si photo-shooting-ul de la stana.
Terra incognita si doua ore si ceva pana in Saua Funduri.
Pauza de masa si de sporovait, asta nu ca ne-ar fi stat un pic gura tot timpul drumetiei.
Pe varful Pietricica, cu Iezerul inzapezit peste drum.
Uniforma Decathlon.
Vertical
Plafonul de nori ce avanseaza din nordul Transilvaniei si ce se risipeste in mod misterios imediat cum ajunge pe culoarul Rucar-Bran.
Bucegiul plutind deasupra norilor.
Si acolo in departare e Leaota.
Locul perfect pentru inca o pauza de masa.
De aici la vale, inapoi spre Brusturet.
Sfarsit de tura la vizuina ursilor din Racadau.

Iesirea de seara in oras, la Curmatura

Decembrie a fost pana acum suprinzator de uscat astfel incat patinoarul ce se formeaza de obicei pe urcusul de la Fantana lui Botorog spre Poiana Zanoaga e complet inexistent. Poteca se deruleaza cu spor sub talpile bocancilor, noi palavragim vrute si nevrute si ne gandim ca la cat de uscat e, parca n-ar fi stricat sa luam si bicicletele dupa noi. Cand iesim in cele din urma in Poiana Zanoaga incepe sa se zareasca in departare creasta inzapezita a Craiului luminata de o luna aproape plina.

De trei ani si ceva de cand stam in Brasov cred ca putem sa numaram pe degetele de la doua maini momentele in care am iesit la socializat la o dugheana din oras. Socializarea se intampla inevitabil ori pe munte, ori in vizite in care incercam experimente culinare mai mult sa mai putin reusite, sau pe Tampa sau pe Postavaru la o cafea, in functie de moment. Iar dupa umila mea parere asa si trebuie sa fie, iar vorbele si ideile curg mult mai bine fara muzica de fundal, pe o poteca, decat intre patru pereti. Sau daca e sa fie patru pereti macar sa fie cei ai unei cabane de munte.

Cam asta se intampla si in seara asta pe drumul spre Curmatura si cum nu reusim sa terminam subiectele de discutie pana la cabana, le continuam la masa de seara, cu o ciorba si cu o prajitura ce au intrat extrem de bine dupa urcus.

Dupa un noapte in care am murit de cald urmeaza trezirea la 6:30 si “atacul” varfului Piatra Mica. Ora albastra ne prinde in drum spre varf si e absolut fascinant cum arata culorile spre depresiunea Brasovului ce la ora asta inca e sub o plapuma groasa de ceata. Soarele in schimb se lasa asteptat si privim zgribuliti la felul in care se coloreaza dealurile de sub Magura Codlei in timp ce fierbe apa pentru cafea. Cafea ce iese si de data asta, la fel ca si acum cateva zile pe Postavaru, suprinzator de buna. Cred ca ajuta ori altitudinea, ori faptul ca punem oala pe zapada pentru a se aseza zatul mai usor. In orice caz trebuie sa definitivam tehnica si pentru turele urmatoare de iarna.

Soarele rasare binenteles in cele din urma fix din spatele Bucegiului iar noi ne strangem catrafusele si ii dam in semi-alergare la vale, spre masina, spre Zarnesti, spre Brasov si spre munca unde ajungem la 10 si ceva dupa o aventura cat se poate de reusita in Crai. Trebuie repetat, pe lista din aceasi categorie sunt si Piatra Mare si Malaiestiul, sa vedem in schimb cum cum va fi iarna si daca o sa vina si un moment in care sa putem scoate schiurile afara din casa…

In poiana Zanoaga, sub lumina lunii.
Inre fantome, serpisori si spermatozoizi.
Base camp Curmatura, cu ciorba de fasole cu ceapa si prajitura cu mere.
Urcand cu spor spre Piatra Mica in timp ce isi face aparitia si prima geana de lumina.
Ora albastra si depresiunea inca adormita a Brasovului, in parte acoperita de ceata.
Pufuletii inainte de toate. Desi in cazul asta pufuletii au fost plimbati putin cam inutil pana pe varf.
Amorsam primusul de incredere si dam drumul la cafeaua de dimineata.
Zarnestiul la 1000 de metri sub noi.
Programul cornul si laptele in varf de munte.
De la stanga la dreapta, Postavaru, Piatra Mare, Ciucas si Neamtului.
Primele raze de soare peste dealurile si catunele dintre Poiana Marului si Magura Codlei.
Dupa ce terminam de baut cafeaua apare in cele din urma soarele si la noi din spatele Bucsoiului. De aici fuga la vale spre masina si spre munca.