Category Archives: Interesant

Setea Mare, Setea Mica si strategica din Latoritei

Sincer, pentru astazi nu visam decat sa mancam kilometri pe paine pe Drumul Strategic si cum el va compensa tot trekkingul din Parang. Doar ca pana acolo mai avem ceva redute de cucerit: Piatra Taiata, Setea Mica, Plescoaia, Mohorul. Ce e drept, locurile devin din ce in ce mai primitoare pentru mersul pe doua roti, sau in orice caz procentul in care pedalam e din ce in ce mai mare. Totusi, abia pe la 13 am ajuns in Transalpina dupa cateva sesiuni neasteptate de push si carry bike. Acolo haos mare, dar ne oprim totusi pentru o mancare calda, caci ajunsul si reaprovizionarea din Voineasa nu mai pareau asa de sigure. Eu si Radu cumparam si ceva provizii, caci ne era teama ca cei 40 de kilometri ce ne stau in fata nu ne vor umple stomacul. Tot in Transalpina ne despartim si de Alvin, care alege sa se intoarca pe asfalt la masina. Ramanem deci in 3, insa cu partea cea mai grea lasata in urma.

Asa cum ne-am asteptat, Strategica se scurge placut sub roti. Avem spor, avem deschidere, avem afine, mergem legat, kilometrii se aduna fara prea mare efort. Proportional cu distanta scursa, rezolvam si mancarea cumparata suplimentar si chiar o completam cu afine si mai apoi cu corcoduse gasite pe culmea lunga ce se lasa spre Valea Macesului.
Gasitul unui loc de bivuac pentru seara asta nu e treaba asa de simpla cum ne-am asteptat. Ai spune ca pe piciorul lung ce coboara din Latoritei e imposibil sa nu gasesti ceva, dar nu si cand fiecare vine cu cate o pretentie. Sa nu fie iarba mare, sa fie copaci pentru hamac, sa fie lemne pentru foc, apa de baut si de spalat etc.

Ce e drept, pe dupa-amiaza s-a lasat asa o zapuseala in aer, de ne-am asudat cu totii instantaneu. Cristi e surpinzator de cooperant cu nazurile noastre, chiar si cand ii ignoram sugestia unei pensiuni in Voineasa. Ba ca e weekend si cazarile faine sunt ocupate, ba ca noi nu am carat saci de dormit, saltelute, hamac etc ca sa stam la pensiune…Insa argumentul cel mai puternic si greu de contrazis este ca e in sfarsit vara, fara ploi, fara pufoaica. Acel anotimp, care la Brasov (si la munte in general) tine fix 2-3 saptamani pe an.

La capitolul dezavantaje mentionam tantarii, insa foculetul regulamentar, de data asta cu lemn de prun ii rezolva. Cu totii ne simtim destul de obositi, asa ca nu prelungim foarte tare seara culturala si ne refugiem fiecare in hamacul sau. Al meu e cel mai bine dotat, caci are si plasa, baietii se cam lupta cu zburatoarele, dar per total, am avut parte de o noapte linistita. Doar eu. Baietii au avut treaba pe timpul noptii caci dimineata pe Cristi il gasesc pe jos, in locul lui Radu care pare disparut in misiune. In realitate lui Cristi i s-a rupt hamacul, s-a pus in iarba langa Radu, care deranjat fiind de sforaituri si-a luat jucariile si a plecat unde a vazut cu ochii somnambuli . Stiu eu de ce tin mereu antifoanele in sacul de dormit. Ele si plasa de la hamac sunt singura garantie a unei nopti linistite.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/3885787221

In asteptarea soarelui pentru a incalzi un pic atmosfera la 2000 de metri.

4 metri patrati, numai bun ca adapost de vant.
Putin mai tarziu cu un pic de soare, la garsoniera vesela fara acoperis.
Incepem dimineata cu un push-bike cinstit pana in Saua Piatra Taiata
Dimineata pe racoare. Cam in momentul acesta incep si hoardele de turisti plecati din Pasul Urdele.
Planuri, munti si ciclisti.
Single trail-uri perfecte, asezonate cu bucati de push-bike atat la deal cat si la vale.
Dupa ce trecem de Transalpina prindem in sfarsit un pic de viteza si parca dam de un teren pe care chiar are sens sa fii cu bicicleta.
E in desfasurare sezonul afinelor, pentru o luna si ceva de acum incolo.
La taurasul intaratat.
Pauza de pranz, cu lacul Vidra la picioare.
Sa sara praful!
Inca o pauza de supa la singurul izvor intalnit in drum, izvor acompaniat de o troita cu multe icoane.
Ultima parte a strategicei, ce coboara spre Valea Macesului arata absolut genial.
Nu, nu sunt cirese, sunt cele mai gustoase corcoduse mancate pe anul acesta.
Cu toate pajistile din jur nu a fost deloc usor sa gasim un loc de bivuac.
Locul de bivuac “La cei 3 pruni batrani”.
Plasma regulamentara.
Sfarsit de seara.

Perseidele la Tiganesti, intre doua zile de munca

Perseidele din vara covidului au fost de fapt doar un motiv pentru a strange mai multi oameni faini pentru o seara de august petrecuta pe sus. Vara se apropie de sfarsit, chiar daca zilele calde cu care e binecuvantat Brasovul nu par sa anunte asta. Dar din experienta altor ani stim ca ele nu tin mult si mai ales combinatia de zi lunga si zi calda e pasare rara pe munte. Asa ca strangem o mana de prieteni cat sa indulcim cu o vorba lunga abruptul urcus al Ciubotei si plecam in sus cu tinta Tiganesti, unul din putinele refugii din Bucegi de unde se vad fain si apusul si rasaritul.

Forestierul se scurge repede sub talpi si panta de desupra refugiului Salvamont ne regleaza rapid ritmul. Atat cel de deplasare cat si cel de vorba. Padurea imi pare lunga, mai lunga decat mi-o aminteam probabil si datorita faptului ca mereu am mers pe aici in (aproape) alergare. Urcusul abrupt nu m-a inspirat sa calc prea des prin locurile astea, cu exceptia concursurilor de alergare la care am participat cu ani in urma. Dar totusi iesim la un moment dat si la lumina, iar deschiderea vaii, coltanii abrupti care o strajuiesc, verdele pantelor de iarba si cerul albastru spala amintirea padurii neinteresante.

Prag dupa prag, idei pentru noi ture, locuri faine de cort, pe toate le bifam in gand. Cat noi avansam in sus, soarele o ia in jos si ne intalnim undeva sub varful Scara unde pregetam putin pentru a admira apusul. Culori blande, culori calde ce se topesc unele in altele, o alta zi ce se incheie frumos. Ajungem la refugiu fix cu ultima geana de lumina si pentru un sfert de ora cochetez cu ideea de a dormi afara. E cam singura sansa de a vedea Perseidele, altfel stiu ca o sa intru in refugiu, o sa imi intind salteaua si o sa adorm cat ai zice stea. Ceea ce s-a si intamplat, ajutata fiind de o pereche de antifoane care nu imi lipsesc din rucsac.

Daca stele cazatoare nu am vazut, macar ma mobilizez pentru rasarit. Cat asteptam sa se iteasca soarele, pun repede de o cafea si scot din bagaj resursele de dulciuri , cat sa ne incepem ziua cu dreptul, mai ales ca in fata ne sta o lunga coborare pana in Bran. Cum eu am facut traseul, am lasat pentru coborare varianta cea mai domoala- Clincea. Plec cu Suzi inainte si cum ne merg picioarele, asa ne merge si gura, si in 1h40 suntem la masini, gata sa ajungem la munca la timp, cu plinul de munte facut.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/3908532697

https://www.strava.com/activities/3910204571

La plecare, intimidati putin de cei 1500 de metri de urcare.
Lumina faina deja la iesirea din padure.
Jocuri de nori si lumina atunci cand iesim din caldarea superioara.
Speram ca soarele sa mai iasa odata din spatele norilor in seara asta.
Norocul pare sa ne surada.
Pozitia perfecta pentru a poza in fata apusului.
Ultima geana de lumina.
Contre-Jour si culori
Ajuns la refugiu, cu luminile din tara Barsei deja aprinse.
Asteptand Perseidele. Trebuie sa mentionez ca nu trebuia asteptat prea mult pentru a vedea meteoritii. Iar unii dintre ei chiar ofereau un adevarat spectacol. Din pacate era mult complicat sa le si prinzi in memoria aparatului foto. O sa ramana totusi in memoria noastra.
A doua zi, o dimineata calda, cafeaua de dimineata si prima geana de lumina.
Tic-tac.
Picture in picture
Aproape ca la mare. Doar ai munti in loc de mare.

Gentelman’s Race in sens invers

Desi prognoza de azi era la fel de pesimista sau haotica precum cea de ieri, ne facem un plan frumos, cu un tren Covasna- Sfantu Gheorghe- Brasov ca varianta de rezerva. Planul era simplu: traseul de la Gentlemen’s Race in sens invers. Asta insemna o trecere pe la campurile cu maci, o urcare in premiera spre Intorsura Buzaului si o urcare in Zagon. Cum stiam de ieri ca  drumul spre Prejmer a capatat o fata noua, mergem sa ne bucuram de asfaltul impecabil. Si  da, pedala se simte atat de bine astazi. Rotund, uniform, cu usor vant de spate sau lateral, kilometrii par ca se scurg cu usurinta.

In Teliu suntem deturnati de norii ce se strang spre muntii Intorsurii, asa ca facem un ocol pe la campurile cu maci. Rosul se asorteaza chiar bine cu albastrul de pe mine si cum astazi nu trec carute pentru cadrul perfect, Radu ma pune sa dau ture pe drum pana cand prinde incadrarea dorita. Intre timp s-au spart si norii, asa ca revenim in Teliu si pornim urcarea spre Intorsura Buzaului. Prima data cand o fac in 4 ani de stat in Brasov. Nu stiu de ce aveam cumva sila de ea. Poate din cauza drumului prost, poate din cauza faptului ca nu are legaturi si continuari foarte bune.

Cert este ca in realitate urcarea merge decent. Pe ultimele sute de metri mananc ceva din mers si apoi pedalam legat spre Zagon. Alt segment de care imi este mereu teama caci lipsa asfaltului e aproape sinonim cu pana. Pe care o si fac, ca tiganul la mal, cu 300 m inainte de asfalt. Adica urc bine-mersi, cobor vitejeste in spatele unui logan, dar pur si simplu ii dau prea tare pe ultima bucata si ma aleg cu un snake bite. Asa ca pierdem 15 minute cu pana. Pauza de pana se socoteste pauza de odihna, asa ca taiem de pe lista oprirea de la magazin. Le vom taia si pe urmatoarele, caci de acum incepem intrecerea cu norul ce se vede la orizont deasupra orasului Sfantu Gheorghe.

Tot reconfiguram din mers, cat sa nu il luam din plin, alegem drumul national si il maturam tangential, dar in final nimerim sub dus la Santionlunca. Cum intram in sat, cum ne trezim sub o torentiala calda si foarte convingatoare. Nu avem ragazul sa ne gasim un adapost, asa ca ii dam inainte, printre picuri mari si tarabe ce vand cozonaci secuiesti. Satul asta pare sa fie patria kurtos-ului. In mod surpinzator insa in centru nu a plouat deloc, iar la marginea cealalta de sat e perfect uscat. In Ozun rasuflam usurati caci parasim nationalul, insa norul e mereu pe urmele noastre si se transforma intr-un zid compact care ne mana, mut, din spate. Ne oprim abia in Budila pentru ceva dulce si apoi ne continuam time trial-ul pana acasa.

De plouat, pana la urma nu a plouat decat seara tarziu in Brasov, dar spectrul ploii si-a pus in mod cert pecetea pe jumatate din tura asta. Si nu imi place deloc atmosfera asta incordata si incerta, cand te uiti mereu stanga dreapta si nu poti planui nimic, nici macar pentru urmatoarea ora.

Text: Mihaela.

Track si date aici:
https://www.strava.com/activities/3614049315

Vara in jurul Brasovului. Vara in aer, in mirosuri si in culori.
Poza din marile tururi.
Mijloc de iunie.
Probabil cel mai fotogenic viaduct din jurul Brasovului.
Un pic de gravel pe urcarea spre Zagon.
Aveam emotii daca vom prinde uscata portiunea asta, pana la urma am scapat fara noroaie bune de impachetat bicicleta.
Ultima pana pe camera inainte de a trece la tubeless.
In depasire, indreptandu-ne spre un nor cat se poate de belicos de ploaie.
Oare reusim sa scapam sau nu.
Fugariti de ploaie.
Intre soare si nori apocaliptici.
Sfarsitul zilei, intinsi pe iarba cu o carte virtuala in mana si cu un Brasov peste care trece ultima raza de soare a zilei.

Magura Branului intre ploi

Sa spui ca vremea a fost schimbatoare in ultimele saptamani in Brasov ar fi o subestimare serioasa. Deja ne-am consolat cu cele 3 ploi pe zi si de la trecerea de la soare glorios la nori negri de furtuna in interval de cateva ore. Cu toate astea daca reusesti sa te strecori printre ferestrele de ploaie poti avea parte de un cer cat se poate de spectaculos si de o atmosfera mai senina decat am vazut vreodata in iunie.

O mare parte din plimbarile facute in cautarea unei lumini perfecte le-am insotit fie cu rumegatul gandurilor in ritmul pasilor pe poteca, fie cu cate o carte ascultata in fundal. Pentru seara asta e randul “Sufletelor moarte” ale lui Gogol, o carte care pare in mod egal si actuala cat si rupta dintr-o cu totul alta lume. Natura umana nu se schimba in cateva generatii si probabil acesta e si motivul pentru care literatura buna ce se indeletniceste cu explorarea ei nu va imbatrani niciodata. In capitolele din seara asta aflu printre altele si ca ironizarea rusilor apropo de folosirea francezei si a englezei in vorbirea curenta era cat se poate de valabila si acum 160 de ani.

Revenind la plimbarea din seara asta, traseul e cel mai bun exemplu ca nu trebuie sa mergi departe pentru a avea parte de privelisti cat se poate de spectaculoase. Magura Branului e probabil locul nostru preferat pentru plimbareli fara pretentii. Felul in care se vad de aici atat Craiul cat si Bucegiul, cat si pitorescul inca intact al poienilor si al potecii ne fac sa nu ne plictisim de micul munte ce leaga cele doua masive. Iar un urcus pieptis ce pleaca din Bran te duce in mai putin de jumatate de ora intr-o poiana cu o deschidere frumoasa spre Bucegiul de peste drum. La fel de bine se zaresc toate culmile ce coboara spre Rucar-Bran si toate satele asezate intre ele.

Cateva gospodarii razlete si inca locuite sunt asezate in unul din cele mai pitoresti locuri din zona. Totul e imbracat intr-un verde crud ce face complet uitata seceta si praful de la sfarsitul lunii mai. Liliacul e inca inflorit pe aici, in departare se aud talangile vacilor si in rest e o liniste aproape completa. Bucegiul e in schimb in continuare acoperit de un nor negru din care se zaresc in scurte momente varfuri inzapezite. In cele din urma fereastra de soare se termina si din vest se apropie urmatorul val de ploaie asa ca grabesc pasul spre DN coborand pe poteci stiute pana in Simon, trecand printr-o lunca incredibil de plina de vegetatie. La sfarsit, cu primele picaturi de ploaie in aer sunt luat si prima data dupa multa vreme la autostop pentru a recupera masina. Din umorul zonei: De unde sunteti? intreb eu, Din Bran?. Nu, din Zarnesti, daca eram din Bran nu te luam la autostop, raspund cei doi.

Track si date aici (4km / 400m +/-):

https://www.strava.com/activities/3549173100

Sau direct in format GPX aici.

Verde crud de primavara si fanetele pitoresti de deasupra Simonului.
Raza de soare si satul de poveste. Trebuie spus ca per total Simonul pare ca s-a dezvoltat ceva mai fericit decat Moeciul alaturat.
Sa te tot plimbi pe poteci ce arata astfel.
Pe-un picior de plai.
In departare, nori de ploaie peste Leaota.
Liliacul inca plin de viata la inceput de iunie.
Gospodariile zonei.
Gradini la mare altitudine.
Ultima raza de lumina stinghera si varfurile inzapezite ale Bucegiului.
Orice lucru fain nu dureaza mult, norii negri de ploaie se apropie dinspre vest si e timpul sa grabesc pasul spre vale.
O fereastra cu una din cele mai faine privelisti de la noi din tara.
Sfarsit de tura.

Saua Strunga reverse.

La 1500 de metri deasupra noastra nori negri se strang peste varfurile inzapezite ale Bucegiului in timp ce noi pedalam intre culmile de deasupra Branului. In jur totul e de un verde crud dupa ploile din ultima saptamana, iar noi ne intrebam daca vom reusi sa scapam neudati pe ziua de azi. Temperaturile sunt si ele de toamna tarzie si nicidecum de inceput de vara.

Si cu toate astea stau sa ma gandesc ce diferenta de spirit si de moral e fata de acum 2 saptamani cand tot ce faceam se petrecea pe o raza de un kilometru in jurul casei. Cat de repede se re-obisnuieste omul cu binele si cu libertatea si cat de repede se schimba gandurile pe care le ai atunci cand poti sa planuiesti macar intr-o oarecare masura viitorul. “Ziua cartitei” din carantina e de mult uitata si deja incepi sa te gandesti la ture, la trasee, la aventuri, la timp petrecut cu oameni pe care nu i-ai mai vazut de mult. Viata pare sa revina la normal desi intr-un fel in cele doua luni intr-un fel parca s-a defectat ceva si sunt sincer foarte curios care o sa fie noua normalitate.

Dupa scurtul intermezzo de deasupra Branului traseul ne poarta spre Simon si mai tarziu spre Poiana Gutanu. Atat prin Simon, cat si prin Bran, pensiunile sunt in mare parte pustii si e foarte multa liniste, cel putin prin comparatie cu ce ar trebui sa fie in perioada asta a anului pe aici. Intr-un fel imi pare bine si imi aduce un pic aminte de felul in care aratau locurile acestea acum 10 ani.

Forestierul ce urca pana in Poiana Gutanu in schimb e o serioasa piatra de incercare pentru tehnica de urcare a oricarui MTB-ist, mai ales in ultima parte. Pe de o parte pare cumva facubil dar e nevoie si de tehnica si e nevoie sa si treci destul de multe ori pe rosu pentru a ramane i saua bicicletei. E din categoria provocarilor pe care ti le ofera muntele si care ar disparea complet daca ai veni pe aici cu o bicicleta electrica, de exemplu. Dupa primele minute de chinuiala cad de acord cu Iustin ca nu are nici un sens sa pastram aparentele unei conversatii in timp ce ne luptam cu panta. Asa ca trecem pe rosu si ne scuipam plamanii in liniste pana cand pierdem aderenta. Asta e, ramane ca tema pentru data viitoare. Doar pentru noi, nu si pentru Suzi care trece pe langa noi in timp ce impingem bicicletele facandu-ma cel putin pe mine sa dezvolt teorii elaborate legate de tractiune, cauciucuri, greutate si alte scuze de genul acesta.

Cand ajungem in cele din urma in Poiana Gutanu norii negri acoperisera deja zona superioara a Bucegiului lucru care ne face sa ne gandim ca poate e o idee buna sa scurtam putin tura. Cum? Incercam sa urcam spre Saua Strunga pentru a cobora de data aceasta pe traseul ce coboara de pe Bucsa.

E a treia oara in ultimele 3 weekenduri cand ajung pe aici si imi dau seama ca toata zona asta dintre Bucegi si Crai e un adevarat magnet daca stai in Brasov. In doar 30 de minute de la plecarea de acasa poti sa te urci pe bicicleta si sa impletesti trasee in variante nenumarate, fiind aproape imposibil sa dai gres.

Nici noi nu dam gres cu urcusul in Saua Strunga care e interesant si provocator si pe care cred ca stam in proportie de 80% pe saua bicicletei. Cand ajungem in sa, in schimb, descoperim cu un oarecare soc ca sunt doar 3 grade, ne imbracam cu toate hainele pe care le avem la noi si luam o scurta pauza de masa dupa care ne grabim spre coborare. Coborarea din Strungulita e si ea cat se poate de faina si cred ca ar arata tare fain crestulita asta filmata din drona, mai ales daca sunt cativa omuleti pe ea care chiar stiu sa coboare cursiv pe ea.

Dupa asta vine cireasa de pe tort, coborarea de pe Bucsa pana in Bangaleasa, una din cele mai faine din zona, la sfarsitul careia nu ai cum sa nu ajungi cu un zambet pe fata. Sunt urcari pentru care merita sa suferi putin la deal si sa impingi bicicleta iar coborarea asta e clar una din ele. Cu mai mult flow decat Saua Strunga, mai abrupta, cu aderenta buna chiar si daca e ud.

De aici incheiem tura cu o serie de mici urcari pe culmea Lunga, cu o ultima privire spre Bucegiul inzapezit si partial acoperit de nori si cu o ultima raza de soare in timp ce pedalam pe asfalt in drum spre masina. Iar ca ziua sa fie cu adevarat perfect pe seara, dupa ce mai zabovim prin zona prindem cel mai cel curcubeu pe care ne-a fost dat sa-l vedem pana acum.

Track si date aici:
https://www.strava.com/activities/3545156852

Inceput perfect de zi, munti inzapeziti in spate, un pic de soare, chef de pedalat si de sporovait.
Uite refugiul din Tiganesti!
Alergand dupa singura raza de soare a diminetii.
Elvetia de Romania.
Momentul in care tu impingi la bicicleta, crezi ca e imposibil ca cineva sa urce pe aici la umezeala de astazi si totusi cineva iti arata ca se poate.
A 3-a oara in 3 saptamani pe aici, de data asta cu nori ce ne fac sa ne intrebam daca vom scapa neudati astazi.
Uite ca Saua Strunga merge destul de bine si in sens invers.
Inca putin pana sus.
Termometrul arata: doua grade si un pic.
Inca putin pana in Strungulita.
Mountain bike adevarat un una din cele mai salbatice zone ale Bucegiului. Punand in balanta lucrurile imi dau seama ca in ultimii ani am ajuns mult, mult mai des pe aici decat pe valea Prahovei.
O ora mai tarziu, pe dealurile inverzite de deasupra Moeciului.
Sfarsit de tura, tot fara nici o raza de soare.
Poza de pitiponc la amfiteatrul Transilvania.

De doua ori Saua Strunga

Ce-ti lipseste mai mult dupa 2 luni de carantina? Prietenii? Socializarea? Natura? Datul prin padure? Viteza cursierei? Familia cu care poate te-ai vazut prea rar sau deloc? Sau cate putin din fiecare. Si totusi daca ar fi le asezi intr-o ordine, care ar fi pe primul loc?

Mi se pare o intrebare cat se poate de buna la care ajungi sa-ti raspunzi atunci cand ai din nou parte de un gram de libertate. Pentru noi prima dimineata de dupa carantina ne-a gasit pe Tampa cu ochii pierduti in departari pe care nu le-am mai vazut de multa vreme. Iar prima noaptea ne-a gasit in mijlocul salbaticiei dintre Crai si Iezer, sub in cer plin de stele cu animale salbatice in jur. Iar revenind la titlul jurnalului in primele 2 weekenduri am ajuns de doua ori in Saua Strunga.

Prima data, in primul weekend dupa carantina, intr-o zi cu prea putin contrast si cu prea mult praf saharian si prea mult polen dar in care am reusit sa dam peste ultimele branduse ale primaverii. A doua oara weekendul ce tocmai a trecut cu o zi impecabila, cu verdele crud al primaverii si al padurilor de fag si primii muguri de rododendron de pe anul acesta.

Ce a fost la fel in amandoua turele a fost senzatia de libertate pe care o ai pe culmile din zona Rucar-Bran. Atunci cand in timp ce pedalezi, privirea e furata fie de Crai fie de Bucegi. Iar atunci cand nu e atrasa ca un magnet de cei doi munti, fuge libera in departari. Asta in timp ce rotile si pedalele se invart si potecile se deruleaza cu viteza sub bicicleta.

E la o lume distanta fata de tot timpul petrecut intre patru pereti in ultimele doua luni.

In acelasi timp, de-a lungul turei, in timp ce vorbim si ne amintim de alte momente petrecute pe aici, ne dam seama ca ele nu sunt deloc putine. Si ca intr-un fel povestea noastra e legata intr-un fel de muntii si de potecile acestea prin toate amintirile din ture si din concursuri. Iar ele nu sunt deloc putine.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/3500125705

https://www.strava.com/activities/3467091392


Potecile impecabile de pe traseul de la 4 Munti si o padure uscata de seceta.
Cateva ore mai tarziu, sub un cer plumburiu plin de praf cu putin sub varful Bucsa.
Ride free.
Ultimele branduse.
Gata de coborare.
O ora mai tarziu, momentul de pauza din Gutanu unde terminam ultimele resturi de mancare.
Metode de a creste moralul branenilor. Si dupa doua weekenduri in care toate pensiunile si magazinele erau complet pustii cred ca e nevoie de un pic de moral.
Trebuie sa recunosc ca echipamentul de la Merida fie se camufleaza fie se asorteaza foarte bine cu peisajul de primavara. In departare in Crai complet lipsit de zapada.
Libertate.
Fanarul cu cea mai frumoasa priveliste din Romania?
Cateva ore mai tarziu, dupa o cola, dupa ce impins de biciclete si dupa multa conversatie mai avem putin si ajungem la 1800 de metri.
Mini-Dolomitii de Bucegi.
Inca putin pana in Saua Strunga
De aici la vale pe o coborare pe care pe de o parte greu sa te plictisesti si care la fiecare inercare pastreaza o noua provocare sau o noua varianta de abordare.
Trailul perfect.
O zi de nota 10.

Sierra de Lujar, intre mare si munte.

Masina noastra cu garda inalta urca cu greu in spatele unui 4×4 ce se strecoara printre trestie si sere, pe un drum ingust, taiat in serpentine scurte, ce se infunda intr-un catun numit El Ferrer. Acolo avem noi ultima cazare din concediul nostru din Spania. Concediu care a fost epic fail la capitolul deconectare, deoarece modul in care s-au precipitat lucrurile in ultimile 2 spatamani ne-a determinat sa stam cu ochii pe stiri si sa fim inerent bombardati cu o multime de informatii pe care trebuia apoi sa le decantezi pentru a afla adevarul. Ce bine era daca la vremea asta eram prin America de Sud, in pustiul de la 4000 m unde nu ajung nici stirile si nici oameni nu prea sunt… (privind retrospectiv pe 6 mai in momentul publicarii jurnalului nu era nici asta bine, ca ramanem blocati pe acolo). Bine, nici in catunul unde stam noi nu prea sunt oameni. Si ultimile 3 cazari numai asa au fost. De fapt mai bune la capitolul infrastructura, caci macar aveau un drum decent de acces care iti permitea sa pleci de acasa pe bicicleta. Locul spre care conducem nici macar asta nu are. Insa casuta e faina, incredibil de luminoasa datorita celor 5 ferestre cu care e dotata pentru cei 20 mp ai sai.

Avem in masina cam tot ce ne trebuie pentru urmatoarele zile, desi nu a fost deloc treaba simpla sa facem cumparaturile, caci schimbarea cazarii si momentul aprovizionarii s-au suprapus peste anuntul guvernului spaniol legat de activarea starii de urgenta in zilele urmatoare. Asa ca spanioli au inteles din asta fix ce au inteles si romanii – sa dea iama in supermarketuri – lasand in urma lor doar rafturi goale. Intr-unul din magazinele Lidl de langa Granada parea ca trecusera temitele. Asa ca ne continuam drumul spre sud, cu speranta ca in oraselele mici de pe coasta sa avem mai mult noroc. Rezolvam problema mancarii in Castell de Ferro (Castelul de fier) si cu asta, putem deci sa ne retragem in munti. Un fel de autoizolare e si asta. Noi doi, cu bicicletele noastre.

Cam de cate ai nevoie pentru un mic cantonament sau o auto-izolare: 20 de metri patrati, o bucatarie, un pat, si geamuri cu priveliste- fara numar

Sambata – Siera de Lujar

Dimineata incepe slow, privind cum undurile domoale ale muchiilor sunt imbratisate rand pe rand de soare. Zona dintre Mediterana si partea sudica a Sierrei Nevada se mai numeste si Alpujara baja si e caracterizata de prezenta a doua masive mai mici Sierra de Lujar si Sierra de Contraviesa (cu altitudini maxime de 1600-1800 m, respectiv 1200 m in zona de platou), munti ce isi trimit cateva muchii puternice spre mare. Pe aceste muchii si in vaile dintre ele stau scaldate in soare cateva sate si mai multe catune. Orientarea sudica inseamna lumina, migdale, masline si vita de vie. Iar mai nou, in primii 5-6 km de langa mare inseamna sere.. Astfel incat peisajul nu e chiar cel mai idilic cu putiinta, dar daca te departezi de sere si incepi sa urci pe dealuri, lucrurile nu par mult schimbate fata de acum 50 de ani. Doar drumurile asfaltate (unele din ele ca in palma) amintesc de modernitate. Zona are cateva urcari foarte frumoase si iti poti umple lejer doua zile pe aici, cu destul de multa diferenta de nivel. Cam toate urcarile pleaca de pe malul marii si ajung pe un platou la 1200 m. Lungimile difera, de la 12 la 26 de kilometri, asa ca fiecare poate alege dupa cum ii doreste inima si dupa cum ii dicteaza picioarele. Caci poate inima vrea, dar picioarele au alta parere.

Noi ne incepem explorarea cu o pauza pe malul marii (si o baie pentru Radu), caci drumul ce merge pe coasta ne-a scos in cale o plaja faina, mica si pustie. Apoi ne punem pe pedalat, caci in fata ne sta o urcare de 12 km si aproape 1200 m diferenta de nivel, urcare ce incepe hotarat, dar se mai imblanzeste pe parcurs. Desi e miezul zilei, e chiar racoare, marea generand destul de multa umiditate, care la 800-900 m se strange intr-o racoroasa mare de nori. La 1200 m e insa soare, asa ca ne acordam o pauza la resturantul pe care il stiam deja dintr-o tura anterioara. Coboram apoi pe valea ce separa Sierra de Contraviesa de Sierra Nevada, asta doar pentru a explora o alta urcare recomandata in zona. 5.5 km cu 453 m diferenta de nivel, cam asta e chintesenta urcarii. 8.2% medie nu e chiar usor si in prima parte nu ai prea mult timp sa te gandesti la nimic. E mai mult supravietuire, pedala dupa pedala. Dar efortul asta intens si sustintut face bine. Imi spala creierii. Azi am hotarat sa fac pauza de Facebook si stiri despre Coronavirus si urcarea asta mi-a scos si ultimile ganduri din cap. Imi place senzatia de imersiune, de prezent pe care mi-o da efortul. Si din fericire, aici nu e doar despre efort, caci si locurile sunt frumoase. Dupa ce drumul castiga altitudine in primele serpentine, se inscrie pe o muchie secundara a Sierrei de Contraviesa si merge sub sau de multe ori chiar pe muchie. Fara case, fara masini, cu asfalt perfect. Doar migdalii si ocazional maslini iti tin companie. Timp suficient sa analizezi verdele murdar al frunzelor de maslini si sa te umpli de primavara ce razbate din culoarea cruda a migdalilor ce au inceput deja sa lege rod. In goacea verde, acoperita de puf creste ceva. Iar de veneam cu o luna mai devreme, urcarea asta ar fi fost de revista, cu migdalii in floare si cu clinurile inca inzapezite ale Sierrei Nevada in planul indepartat.

1400 de metri dintr-ul singur foc, pe asfalt perfect si fara nici un pic de trafic.

Cu inima bucuroasa si mintea linistita ajungem din nou sus si coboram spre mare prospectand cu ocazia asta o noua posibila urcare (prin Rubite) ce nu indeplineste insa criteriile din cauza drumului prost cu care este dotata. Locuri noi, zile pline, soare din belsug, cam despre asta a fost vorba in Andaluzia, daca scoatem din ecuatie coronavirusul. Maine e ultima zi de pedalat. Poate chiar ultima zi de pedalat inainte de doua saptamani de izolare (update 6 mai: ultima zi de pedalat afara, inainte de 8 saptamani de izolare). Sa ne bucuram de ea, zic.

Duminica – In Spania nu e mereu soare

Pentru ultima zi a vacantei noastre, aflate de altfel sub semnul coronavirusului, desenasem o tura pe cinste, cu 120 de km si 3000 m diferenta de nivel care sa ne permita sa exploram si ultimile drumuri cu asfalt, inca neparcurse de noi, in Sierra de Lujar si Sierra de Contraviesa. Doar ca vremea a avut un alt plan si ne-a determinat sa scurtam tura la jumatate, dintre care primii 20 de kilometri pe malul marii au fost probabil cel mai reusiti. Un drum national cu asfalt bun si gradiente placute, pustiit prematur de anuntul instituirii starii de urgenta ce incepe si in Spania de luni de la ora 8.  Marea are astazi o culoare gri-petrol si plajele generoase sunt si ele goale. Urcarea principala a zilei este lunga si domoala. 26 de kilometri care devin destul de repede plictisitori caci cu fiecare pedala intram intr-o ceata din ce in ce mai groasa. Nu se vede nimic in jur si asta face ca distanta sa se scurga greu. Ma gandesc daca atunci cand voi pedala pe trainer o sa prefer ziua de azi sau Zwiftul. Nu pot sa iau o decizie (update pe 6 mai: inca nu stiu ce sa aleg, caci Zwiftul mi-a fost totusi cel mai bun partener de antrenament in saptamanile astea cand nu bifam nimic altceva notabil la categoria sport). Scurtam tura si coboram pe primul drum ce ne duce inapoi spre coasta. Aici avem parte si de ploaie, ca sa fie meniul complet si dupa o astfel de tura cel mai bine merge un dus cald. Am fi preferat ca aceasta ultima zi de dat in Spania sa fie altfel, sa fim scaldati in soare si sa o incheiem la ora 19 cu picioarele goale de energie, cat sa ne tina doua saptamani de izolare la domiciliu si alte doua saptamani de stare de urgenta. Dar nu a fost sa fie si noi putem doar merge mai departe si privi inainte, la ceea ce va aduce cu el viitorul.

In departare, plajele libere ale Mediteranei si Castelul de Fier
Mare nostrum
Nu puteam trece de ocazie fara o baie in mare. Mai complicat cu nisipul la plecare, in schimb.
Asfalt impecabil si o urcare de 1000 de metri dintr-o bucata
Intrand cu capul in nori.
Cola & Tapas.
Sierra de Lujar la 1800 de metri deasupra norilor
Pini, pini si iar pini. Si din nou un asfalt impecabil.
Pauza de masa la benzinaria “La Primitiva” si penultima zi inainte de carantina.
A doua zi, cu un cer plumburiu si cu o mare cu nuante cu totul diferite fata de ziua anterioara.
60 de kilometri de plat si prima ploaie in 2 saptamani si jumatate.
Sfarsit de concediu.
Avionul de intoarcere spre casa. Uitandu-ne in spate au avut sens emotiile din ultimele zile inainte de plecare. Am prins in schimb cam ultimul zbor de intoarcere spre casa.


Update pe 6 mai. 
Acum stiu ce a adus viitorul pe termen scurt. Dar tot speram ca anul urmator, intr-un martie cu soare, sa ne reintoarcem in Andaluzia. 

Alhambra si inca o zi in Sierra Nevada

Miercuri

O noua urcare pana la 2700 m. De data asta incepand de jos, din Cennes de la Vega, de la 1000 de metri,fix pe drumul national, rulabil si cu trafic decent. Urcam separat, fiecare in ritmul sau, apoi facem o pauza la sfanta benzinarie si mai dam o urcare scurta stand la povesti. Ultimii 300 de metri diferenta de nivel pe care ii avem de dovedit pana acasa sunt grei, dar nici nu e de mirare dupa doua zile cu cate 3000 m pe zi.

Joi

Coronavirusul a facut posibil improbabilul fapt de a mai gasi bilete pentru Alhambra. Luni seara nu era nimic. Marti seara deja erau cu zecile, in diverse intervale orare (cel mai probabil anulate de agentii pentru grupuri care nu au mai venit). Asa ca le alegem pe cele mai matinale si pe jumatate neincrezatori, pornim totusi spre Alhambra. Spun neincrezatori pentru ca avem deja in spate experienta Alcazarului din Sevilia si cumva ne indoim ca Alhambra cea laudata in toate ghidurile de turism va putea sa ne suprinda. Dar ne-am inselat caci Palatul Nazari este cu adevarat frumos. Pentru cineva care ia contact pentru prima data cu arhitectura maura este fara indoiala o experienta memorabila, dar oricine, indiferent cat de versat sau de novice este in ceea ce priveste vizitele culturale, indiferent cat de mult a citit sau cate monumente si palate a vazut, ce spirit sensibil sau rational are, nu poate sa nu fie miscat de coloanele gratioase de marmura, de lucratura in filigran a decoratiunilor din gips, de simetria curtilor interioare, de spiritul atins de frumos al sultanilor care au ordonat acest complex si de talentul arhitectilor, sculptorilor si mesterilor care i-au dat viata. Ahlambra este in fond un apogeu al culturii maure in Spania, mai ales daca e sa ne gandim ca Andalusia a adunat de-a lungul secolelor o seama de oameni de stiinta, artisti si invatati,si e cumva de asteptat ca intreaga cultura si civilizatie araba din Europa sa se reflecte in locul care a rezistat cel mai mult in fata recuceririi spaniole.

Vineri. 

Neajunsul Sierrei Nevada este ca nu are chiar asa de multe combinatii de drumuri, ca sa legi in fiecare zi ceva nou cu 100 de km si 2000 m diferenta de nivel. In 3-4 zile epuizezi cam toate drumurile asfaltate si ori treci la MTB, ori la drumetie, ori schimbi zona. Cea mai “de rulaj” tura din zona este cea spre Tocon de Quentar, un fel de mecca pentru ciclistii din zona, caci drumul nu are trafic si e destul de placut pentru picioarele obosite dupa urcarile lungi ori abrupte din Sierra Nevada. Cu tura asta de plaisir ne incheiem si noi sederea in partea nordica a Sierrei Nevada si ne indreptam privirile din nou spre sud- Alpujara baja- acolo unde avem de explorat locuri noi si niste urcari promitatoare

Un mic dejun slow, cu ciripit de pasarele, cu lonely planetul despre Spania, o tara in care sunt convins ca vom reveni in fiecare primavara de acum incolo.
Spain!
La inceputul unei urcari de 2000 de metri e bine sa ne aducem amitne ca suntem doar praf de stele.
Doua ora mai tarziu, dupa o urcare de la 700 la 2700 de metri. Un pic de goneta si nici o pauza de poze.
Cerul albastru al Andalusiei.
Bicileta si altarul muntelui.
Pauza de masa de la benzinarie cu deja obisnuitele paine, cascaval, salam si cola. Sau pauza de masa a ciclistului boschetar.
Inca odata pana la 2500 de metri.
Din nou Sierra Nevada, Sol y Nieve.
O jumatate de ora mai tarziu si 2000 de metri mai jos.
Bicicleta bulgareasca si bicicleta spaniola.
Dupa 2 zile cu 3000 de metri de urcare urmeaza o zi de pauza in Alhambra.
1000 si una de nopti.
Ascultand despre o alta lume.
Nu exista nici un alt dumnezeu in afara de Allah, iar Mohamed este profetul sau. Repetat de nspe mii de ori pe orice suprafata existenta.
Femeile, indiferente la dramele si stradaniile barbatilor din timpuri imemoriale.
Ucizi leul? Nu suntem deloc impresionate….
Bolte, arcuri, alte bolte si alte arcuri.
Coloane, Coloane si alte coloane in unul din cele mai frumoase exemplare ale artei islamice din Peninsula.
Atmosfera cu cateva zile inainte de a se institui starea de urgenta. Privind in spate s-ar putea sa nu fi fost cea mai buna idee.
Primavara! Si asa am ratat-o pe cea din Romania.
Antrenament pentru distantare sociala?

Sierra Nevada, Sol y Nieve

Cand ne-am planificat revenirea in Andaluzia, Sierra Nevada a fost  cap de lista. Parcuri naturale, orase interesante, plaje toate merg asortate cu cateva zile de pedalat in zona inalta din Sierra Nevada (respectiv nordul masivului). Acolo unde drumurile pleaca din Granada si urca continuu pana la 2500 de metri, acolo unde mergi la tricou cu zapada in jurul tau, acolo unde soarele e cel care dicteaza mersul lucrurilor. Statiunea de schi se numeste Sol y Nieve (soare si zapada) si cam astea sunt si ingredientele principale. Pentru clicsti se mai adauga cateva drumuri faine, cu trafic minim, unele provocatoare, altele rulabile. Insa diferenta de nivel este mereu prezenta si zona va fi pe placul cataratorilor din voi. Plat oricum nu exista pe aici.  Desi stiam cam toate drumurile (pe partea nordica chiar nu sunt multe), nu ne deranjeaza sa ne dam pe aici o data pe an.

E timp suficient sa uiti serpentinele drumului, gradientul pantei, caldura inabusitoare de miez de zi, iar daca nu le uiti, poti sa iti faci curaj cu o cafea si ceva dulce, cat sa usurezi perceptia greului. Noi asa procedam. Prima cafea intra dimineata si cu zvacul din ea dovedim primul “gat” al zilei, un segment de 5 km cu 500 m diferenta de nivel, care a facut parte din turul Spaniei. Il stiam de anul trecut si parca anul asta, cu mai mult antrenament si mai putine kilograme e mai usor. Cum de aici ar fi prea usor sa urcam direct spre statiunea de schi, dam o coborare lunga spre Monachil, un sat aflat in campie, de unde incepe o alta urcare redutabila. 600 m diferenta de nivel pe 6 km. Si pe asta am ajutat-o cu o cafea (a doua si ultima a zilei), dar aici a intrat in ecuatie si soarele si caldura de miez de zi. Totusi, daca nu vrei sa cari prea multe haine cu tine, dar nici sa ingheti la coborare in foita, ar fi bine sa iti faci calculul sa prinzi pe sus soarele dupa-amiezii. In Sierra Nevada nu pleci devreme daca vrei sa te bucuri de coborare, ci iti savurezi mai intai o dimineata tihnita si abia apoi te asterni la drum.Tihna am gasit-o de data asta intr-o cabana situata in capatul superior al unui sat aflat pe versantul opus fata de Veleta si statiunea de schi. Satul se numeste Guejar Sierra si il stiam de anul trecut.

Cazarea, pe care v-o si recomandam https://casa-rural-alba-montis.business.site/  vine la pachet cu curte generoasa, iarba verde, liniste completa, apususuri, vederi ample peste munte si casute de 2 sau 3 persoane dotate cu toate utilitatile. Dupa cateva cazari in Spania ne-am cam dat seama care este tiparul pe care il cautam si acum stim sa mergem la sigur.Revenind la pedalat, constat cu tristete ca tendinta din Tenerife se mentine si cum trec de 2100-2200 de metri altitudine, wattii scad in mod dramatic. Noroc caci compenseaza peisajul. Spre suprinderea noastra, drumul este anul asta dezapezit pana la 2650 de metri, asa ca nu ratam ocazia sa urcam tot ce se poate, mai ales ca gradientul e rulabil si drumul e pustiu. Vom reveni si maine caci se anunta la orizont o alta zi cu vreme impecabila de care trebuie profitat.

Cazarea de ciclisti sportivi de la poalele Sierrei Nevada. Spatiu verde si auto-gospodarire.
Si varfuri inzapezite ce se vad chiar din curtea cazarii.
Sa tot pedalezi cu astfel de privelisiti.
Chiar daca uneori gradientul drumului e cel putin prohibitiv.
Dupa cum se poate vedea si din poza de mai sus.
Chiar daca nu sunt multe drumuri si multe variante de urcari cele care sunt clar sunt de pus in calendar.
1000 de metri la vale, pana in Monachil, doar pentru a bea o cafea si pentru a avea parte de o urcare pe cinste inapoi.
Drum intins.
Spiritul de turma nu duce intotdeauna la un sfarsit fericit.
Cola noastra cea de toate zilele, si o benzinarie pusa absolut providential la jumatatea urcarii.
Inca putin pana la 2700 de metri
La sfarsitul unei urcari pe cinste, aproape 2000 de metri dintr-o singura bucata.
Iar de la iarna si de la statiuni de schi.
La primavara din jurul cazarii in mai putin de o jumatate de ora.

Jaen, masline, orase de piatra si parcuri naturale

Centrul Andaluziei era in mintea mea o insiruire de dealuri aride imblanzite de culturi de maslini, un peisaj monoton, ce se repeta la nesfarsit. Jaen, centrul provinciei nu promitea nici el nimic deosebit la capitolul turism, sau este in orice caz umbrit de orase mai mari si mai aratoase precum Sevilla, Granada ori Cordoba. Deci ce e de facut aici si de ce am schimbat Sierra Nevada pe maslini? Pe de-o parte, pentru diversitate. Si daca e sa retinem una din lectiile de care am avut parte in Andaluzia, aceasta este ca zona aceasta a Spaniei e suprinzator de diversa. Este a doua vizita si cel mai probabil vor mai urma si altele si in alte formate. Are neasteptat de multi munti. Da, nu sunt toti la fel de inalti si intinsi precum Sierra Nevada, dar sunt multe masive si multe parcuri naturale (cam fiecare munte e un parc natural), decorate cu sate cu case albe si conectate intre ele cu drumuri cu asfalt bun si fara trafic. Pe langa munti mai sunt si alte lucruri de facut, mai ales ca Spania sta foarte bine la capitolul istorie si cultura si cam peste tot ai ceva de vazut.

Noi ne incepem explorarea provinciei Jaen cu o zi de pauza de ciclism, fortati mai mult de un val de aer rece ce a coborat temperaturile la niste valori mai apropiate de cele din Brasov decat de asteptarile pe care le-am avea de la sudul Spaniei. 11 grade, semi-uragan si 0 ore de soare cer vizite culturale. Pentru asta conducem o ora spre Baeza si Ubeda, doua orase mici, aflate insa in Patrimoniul Unesco datorita unui centru istoric in stil renascentist foarte bine prezervat. Povestea e simpla: 2 familii bogate  (Molina in Ubeda si Benavide in Baeza), relatii din ce in ce mai stranse cu Italia unde renasterea era in plin avant si un arhitect local interesat de o schimbare a stilului (Andres de Vandelvira) au dat nastere catorva catedrale, biserici si palate construite in noul stil. In ambele orase, centrul istoric a supravietuit relativ intact tavalugului istoriei (in special razboaielor) si constituie acum o punte peste secole. Majoritatea palatelor sunt inca in uz, dar au fost transformate in primarii, universitati etc, accesul in interior fiind liber. Ubeda este ceva mai mare, cu mai multe edificii in stil renascentist si permite o vizualizare mai buna a evolutiei stilulului, de la faza primara, in care arhitectii spanioli incercau doar sa se desprinda de gotic si inteleaga noul stil (iar lucrarile erau de fapt vechi constructii gotice “infrumusetate” cu decoratiuni) , trecand prin maturitatea sau apogeul renascentismului si  terminand cu perioada finala, in care formele erau reduse la esenta, decoratiunile la minim, geometria si simetria primau (manierismul). Mai multe info despre stilul arhitectonic (aici). Baeza e ceva mai mic, toate cladirile de interes fiind cumva stranse in zona centrala, intre peretii vechi cetati.

Orase de piatra, asemanatoare cu cele din Italia si totusi fara sa dezumanizeze, caci constructiile nu sunt inalte, piatetele interioare dau o oarecare senzatie de spatiu, cladirile vopsite in alb iti dau senzatia de curat si cel mai important, datorita strazilor inguste, traficul este cvasi-imposibil si de aceea locurile au parte de foarte multa liniste. In Ubeda, pe langa centrul istoric se poate vizita si un centru de informare dedicat uleiului de masline si desi locul nu duce lipsa de interactivitate, spatiul fiind structurat tematic cu multe accente moderniste, la nivel de informatii nu merge foarte mult in detaliu. Totusi un asemeneaza muzeu/ centru cultural era necesar in zona, avand in vedere ca Jaen produce aproximativ 40% din uleiul de masline comercializat in Spania si 17% la nivel mondial. Si da, este o diferenta mare intre uleiul de masline normal, cel virgin si cel extra-virgin. Diferenta de culoare, dar mai ales de gust si miros. Iarba verde, fructe, migdale, soare, caldura, toate stau parca ascunse in lichidul gros galben-verzui ce se etaleaza in castronase mici pentru mirosit si degustat. Gustul usor amar ce ramane in urma si umple cumva palatul bucal, generand cumva senzatia de satietate specifica grasimilor de calitate. Evident ca nu rezistam nici noi si plecam de acolo cu o sticla de 250 ml.

Din mijlocul oraselor de piatra ale Jaen-ului.
In patria maslinelor nu se putea sa nu gasim un muzeu al maslinelor. Muzeu ce la final avea si o sectiune de degustare. Inutil de zis ca ulei de masline extra virgin de calitate nu are nimic de a face cu ce se gaseste pe la noi prin magazine si e numit tot extra virgin.

Jaenul este de altfel o localitate linistita, un oras din care putine edificii ies in evidenta (catedrala si un castel-fortareata construit pe un varf de deal deasupra orasului actual), dar spune totusi o poveste despre cum arata viata intr-un oras suficient de mare, insa departat de rutele turistice din Spania. Cafenelele sunt pentru localnici, la fel si patiseriile-cofetariile cu cozi destul de lungi duminica dimineata. Si orasul tot al localnicilor este. Batrani iesiti in piata catedralei pentru bai de soare, alergatori matinali, ciclisti care se intalnesc inainte de a pleca in tura. Doar un ghid ratacit cu o umbrela roz se agita intr-un colt. Un alt loc in care poposim vreo doua ore este un complex de mici muzee, cu intrare libera, ce adapostesc niste bai arabe restaurate, un muzeu de arta populara si un muzeu de arta naiva. E un amestesc cam fara cap si fara coada daca alegi sa dai un tur complet, insa ceea ce ne-a marcat a fost cumva contrastul dintre austeritatea si cromatica redusa din subsolul in care se afla acum fostele bai arabe si explozia de culoare ce razbate din tablourile expuse in muzeul de arta naiva aflat 2 etaje mai sus.

Cam asta a fost cu cultura, caci bicicletele isi cer si ele parte din timpul nostru si combinatia de miscare si descoperire de locuri noi din goana pedalelor ne aduc si ele o bucurie mai mare chiar decat vizitatul de muzee, palate si biserici.  Astfel incat desenam in zona doua ture, in doua parcuri naturale din apropiere.

Parcul Natural Sierra de Cazorla, Segura si Villas a fost o supriza neasteptata caci a adus cu sine un peisaj suprinzator de variat si drumuri libere, unele cu suprafata impecabila. In mod suprinzator este cel mai intins parc natural din Spania si reuneste lacuri, rauri, canioane, paduri de foioase si conifere, dar si plantatii de maslini in zonele joase. Nord -sud este strabatut de un drum lipsit de trafic, dar cu asfalt impecabil, ce se mentine la o altitudine aproape constanta de 700 m, pedalatul fiind o placere pe acolo.

Al doilea parc natural de care am aflat abia acum este Sierra Magina, mult mai mic, cu mult mai putina varietate peisagistica, mai arid, cu doua pasuri la 1200 de metri si cateva sate pitoresti dezvoltate pe versantii inclinati.
Sierra de Cazorla se preteaza la o revenire in zona, eventual cu mtb-ul, in regim de bikepacking, insa asta cere ceva mai multa documentatie, caci in toate parcurile naturale din Spania accesul pe bicicleta este restrictionat la anumite trasee si nu se pot folosi potecile turistice, astfel incat rutele vor trebui alese si desenate cu grija, pentru a tine cont de toate necesitatile (urcari faine, coborari si mai faine, locuri de campare amenajate (wild campingul este interezis), dar si posibilitati de aprovizionare in satele din zona. Dar cum spaniola ne devine din ce in ce mai familiara, cu ceva efort si interes, am putea sa o scoatem la capat.

Fresce medievale de la 1500, momentul in care aristoctratii zonei se intreceau in lucrari arhitectonice care de care mai inovative si maiestuoase.
In universitatea din Ubeda. Sa tot studiezi prin astfel de curti interioare.
Detalii medievale.
Apusul zilei, de langa un satuc cocotat pe un varf de deal, cu Sierra de Magina si cu Sierra Nevada in departare.
Pedaland cu spor spre Sierra de Cazorla prin patria plantatiilor de maslini.
Cel mai mare rezervor de apa al zonei si un baraj ce pare desprins din filmele din cel de-al doilea razboi mondial.
Lacul abastru lung de mai bine de 30 de kilometri.
Pe drumul de intoarcere, printre paduri de pini, pe un drum fara absolut nici un fel de trafic si un fel de Piatra Altarului locala ridicandu-se deasupra noastra
Inca o dimineata, inca o zi, de data aceasta Jaen-ul, centrul administrativ al intregii provincii.
Trecem de la renastere la baroc.
Si de la baroc la bai arabe
De la bai arabe la expozitii de arta naiva.
Si de la arta naiva la balcoane cu deschidere spre Sierra de Magina
Masiv al carui inconjur aveam sa-l si facem urmatoarele ore. In imagine unul din orasele albe tipice pentru Andaluzia.
Spre munte!
Chiar daca munte in cazul acesta inseamna doar un pas de 1250 de metri.
Intre arid si stancos si cu toate acestea cu o plantatie de maslini pe fiecare terasa roditoare.
De aici tot la vale pana la urmatoare urcare.
Drum intins.