Category Archives: Interesant

In cautarea pulverului rece in Ciucas

Atunci cand plecam pe skiuri din parcarea din pasul Bratocea pare sa se desfasoare un veritabil festival de ski de tura si de split-board. E cam la fel ca acum o luna, la Sinaia cand intr-o prima zi de iarna cu zapada proaspata si cu toate instalatiile oprite muntele parea sa fie luat cu asalt de oameni ce urcau prin forte proprii. E si asta unul din efectele pozitive ale pandemiei iar cozile de la instalatii din sezonul acesta sigur o sa dea un impuls cat se poate de binevenit miscarii. Zapada sa fie.

Vorbind despre zapada iarna aceasta nu a fost deloc generoasa cu oamenii ce stau in Brasov. Front dupa front toate au venit din sud si s-au oprit in Carpati si prea putin din fulgii multi asteptati au ajuns si in nord. Nu au ajutat deloc nici temperaturile si in decembrie si am iesit poate mai mult pe bicicleta decat in multe luni de primavara. Poate ar trebui sa fac un rezumat cu toate iesirile astea pentru ca au fost tare faine.

Revenind la festivalul impromptu de ski de tura din Ciucas chiar daca e fain si chiar daca ne intalnim cu o multime de cunoscuti treaba asta si cu unele neajunsuri, respectiv ca trebuie sa te misti repede pentru a prinde pulverul cat mai neatins. “There’s no waiting for friends on a powder day” de la instalatii se transforma in “Move fast and get the first descents on untouched snow”. Si de multe ori diferenta dintre zapada neatinsa si primele urme si o panta ce pare sa fi fost tocata de o hoarda de mongoli e de doar o jumatate de ora.

Radu si Bogdana in schimb se misca chiar bine si reusim sa coboram putin in spatele lui Laurentiu, Albert si Vali pe primele doua valcele. Ceata si vantul isi fac de cap pe creasta pana la jumatatea zilei dupa care cerul incepe sa se crape si noi pornim inainte sa facem cateva coborari si pe urmatoarele valcele.

Cu tot festivalul din pas pe valcele urmatoare nu a mai coborat nimeni asa ca avem parte de 3 coborari de nota 10, cu pulver rece, printre brazi incarcati de zapada si cu un cer incredibil de albastru deasupra noastra. Cu tot stilul deficitar de ski, deprins prost si aprofundat si mai prost trebuie sa recunosc ca mi se par absolut geniale cele cateva viraje prin zapada perfecta pe care le-am prins. De fapt as putea zice a fost o zi perfecta de ski de tura si as putea sa-mi doresc ca tot sezonul sa fie asa desi sunt convins ca nu se va intampla. O sa vina incalziri si raciri, o sa fie scoici si tabla, crusta si zapada grea, ore de carat schiurile in spate si tot asa. Dar macar ziua asta fost asa cum trebuie.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/4594620120

La plecarea din pasul Bratocea cu o prima raza de soare.
In sfarsit incepe sa arate a iarna.
Doua coborari prin pulver terminate si ne pragatim de a 3-a in timp ce deasupra incepem sa vedem din nou bucatele de cer senin.
Misiune indeplinita pe primele doua valcele, e timp sa ne mutam pe creasta la urmatoarele doua valcele.
In departare Bucegiul, in prim plan splitboarderii se pregatesc sa atace valcelul.
Inca o desfocire, de data aceasta la soare.
Jocul cu umbrele.
In departare, maiestuosi si cu spiratii de munti inalti, Bucegiul si Craiul.
Inca o panta cu pulver perfect si ultima urcare a zilei. In departare poianta Teslei.
E timpul sa facem cale intoarsa spre masina. din departare urmatoru frotn a acoperit deja soarele.
Un pic de caini de soare la apus.
Sfarsitul unei zile perfecte de ski de tura.

Moeciu freeride arena, varianta 2021

In timp ce scriu jurnalul de fata in Brasov ninge serios pentru prima data dupa mai bine de o luna. A fost o luna care s-a simtit mai degraba ca o luna de martie si nu ca o luna din mijlocul iernii. O luna in care puteai sa combini alternativ schiul prin muntii inalti cu bicicleta prin zonele joase la temperaturi cat se poate de primaveratice, lucru pe care l-am si facut de altfel.

Partea buna fata de alti ani e ca totusi la peste 1500 de metri s-a format totusi o baza din zapada si chiciura cazuta in ultima luna asa ca macar nu ti-e frica ca o sa belesti schiurile. Partea proasta e ca tot procesul de inghet-dezghet din ultima perioada a transformat baza asta intr-o sticla lucioasa pe care nu ai cum sa-ti tii echilibrul fara o pereche de coltari sau de snowline-uri.

Planul pentru ziua de astazi e simplu: urcat cu schiurile in spate pana pe varful Bucsa, de aici cotit spre Padina Ski-Touring Arena, facut cateva coborari de pe Tataru, reintalnit cu Radu si Bogdana si coborat inapoi la masina. Planul a aratat bine primele 2 ore din tura, o ora de bocanit cu schiurile in spate si o ora de mers printr-o padure incarcata feeric. N-a mai aratat bine in momentul in care am iesit din padure si am inceput urcusul spre Bucsa. Combinatia de vant si gheata lucie ne -a facut sa uitam de Tataru si sa cotim catre cea mai domoala varianta de a cobori inapoi spre Moeciu, respectiv cea de pe traseul de la 4 Munti. Sa spunem ca nu mi s-a parut niciodata atat de interactiv coboratul pe o panta inghetata ce nu avea mai mult de 20 de grade.

In schimb la coborare am gasit poienile prin care ne-am jucat si acum 3 ani incarcate cu zapada numai buna de schi, asa ca intr-un fel varianta de a reconfigura tura nu a fost chiar nefericita. Trebuie sa recunosc ca tot arealul din partea superioara a vaii Barbuletului e foarte fain pentru schi de tura si ca poti sa te joci fara probleme pe aici o zi intreaga daca e zapada buna, iar orientarea de obicei iti asigura zapada buna. Priveliste faina spre Bucegi, stane, paduri de brazi, pante de 20-25 de grade, chiar nu pot sa vad ce ti-ai dori mai mult, mai ales atunci cand e pericol de avalansa prin alte parti. Bonus, daca e zapada poti cobori fara probleme pana putin deasupra vaii Bangaleasa pe schiuri, sau prin poieni chiar mai jos. Nu a fost cazul astazi, asa ca ultima ora am coborat-o tot cu schiurile in spate.

Track si date aici:
https://www.strava.com/activities/4585728030

Starea zapezii la plecare si moralul un pic la pamant in fata orei de carat in spate schiurile in clapari.
O ora si jumatate mai tarziu, pe schiuri la soare. In sfarsit incepe sa arate a iarna.
Vantul ne ia in primire atunci cand dam de pantele inghetate de pe varful Bucsa. Sa spunem ca aproape ca nu a mai ramas fir de zapada proaspata dupa ce vantul si-a facut de cap pe aici.
Spre varfuri.
Abruptul vestic al Bucegiului arata intr-un mare fel incarcat de zapada
In schimb vantul isi face de cap pana cand incepem coborarea spre Moeciu. Noroc ca temperaturile sunt cat de cat primaveratice afara.
Arena prin care ne-am dat dupamasa aceasta, cu zapada numai buna si un cadru idilic.
Un loc ce pare sa fie in alta tara, nu in Romania.
Sfarsit de zi, inapoi la primavara.

Valea Dorului mon-amour, prima zi de schi a sezonului

Inceputul acesta de sezon se anunta cat se poate de dezastruos in Postavaru si un jurul depresiunii Brasovului. Toate fronturile de precipitatii, ce au venit pana acum, au venit din sud si s-au oprit in Carpati, fix opusul anilor anteriori cand veneau de obicei din vest si se opreau si se scuturau in zona in care intoarce arcul carpatic.

Pe de o parte nu pot zice ca ma plang, am avut weekend-uri si zile in care ploua sau ningea in toata tara doar in Brasov nu, asa ca soselele au ramas momentan uscate si surpinzator de curate iar temperaturile au fost numai bune pentru iesit pe bicicleta. Trainerul e momentan abuzat doar de Mihaela si pentru mine adaptarea la frig e aproape completa si parca nu as vrea sa renunt la ea incepand sa transpir pe Zwift.

Sambata in timp ce invart pedala cursierei prin jurul Brasovului, strecurandu-ma printre stropi de ploaie la cateva grade peste 0 imi dau seama ca m-am dereglat complet. Zic asta pentru ca in cel mai dubios mod cu putinta pedala se simte chiar fain, kilometrii trec usor si ajung
inapoi acasa cu un nivel de endorfine ce sunt convins ca nu aveam cum sa-l culeg in fata watti-lor de pe Zwift. Sunt convins ca o parte din senzatie vine si de la confort, iarna asta e prima iarna cand am luat si eu haine serioase de ciclism de iarna. Varianta ieftina binenteles, respectiv Decathlon, dar hainele isi fac foarte bine treaba si schimba destul de mult experienta ciclismului pe timp de iarna.

Dar lasand rotile cursierei la o parte, ziua de duminica avea sa fie dedicata primelor viraje din sezon. Toate sursele (in care Dumitrel Marius e inevitabil implicat) spun ca la Sinaia e zapada suficienta si ca ninge in continuare. Webcamul de la cota 2000 arata o ceata pe care o tai cu cutitul in schimb.

La Busteni ploua de rupe, eu fac stocul de mancare pentru restul zilei si pornesc mai departe spre cota 1400. Zapada apare brusc pe la 1300 de metri si in interval de cateva curbe incepe sa arate neasteptat de bine. Urmeaza echiparea pe care am rafinat-o la Morning Glory si urcatul pe drumul de vara printr-o ceata numai buna de taiat cu cutitul. Zapada e grea si tasata, numai buna ca sa-ti aminteasca la primele viraje ca de fapt nu stii sa schiezi. Mai ales atunci cand nu vezi nimic si cand sus, jos, stanga, dreapta arata toate la fel de albe.

Asa ca fac ce ar face orice om cu capul pe umeri, raman sa invart foca printre braduti pe o bucata de 150 de metri diferenta de nivel pe care o am doar pentru mine si pe care reusesc sa ma asez cat de cat pe schiuri si sa-mi amintesc ca-mi place si sportul asta.

Numai bine intre timp spre Varful cu Dor pare sa se mai lumineze impingand focile la deal ajung aici fix in momentul in care ceata se crapa si incepe sa se vada marea de nori de sub noi. Spre sud padurea si brazii dinspre Vanturis arata genial complet incarcati de zapada, ceata alearga printre ei, si spre Furnica se vede un super halou. Totul arata ca in mijloc de iarna si Sinaia arata cum n-am mai vazut-o de multa vreme cu toate pantele complet acoperite de un strat indesat de zapada. Singura problema e ca inca nu e uniform si mai ai parte de denivelari si de suprinze dar talpile sunt ferite de pietrele ascunse sub zapada.

A doua parte a zilei a fost rupta din cu totul alt film, cu soare glorios, cu mare de nori sub noi, cu o multime de oameni iesiti la schi de tura pe toate pantele din jurul Vaii Dorului. Un paradis pentru schi de tura si pentru splitboard. Apusul a fost doar cireasa de pe tort.

In schimb e rost de intarit genunchii pentru a nu avea surpize sezonul ce urmeaza, nu de altceva dar miscarea rotunda si unidirectionala de la bicicleta nu prea pare sa ajute deloc la vale.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/4467765752

Prima urcare, printr-o ceata pe care puteai sa o tai cu cutitul.
Cateva ore mai tarziu, prima raza de soare vazuta de sub varful cu Dor.
Fiecare avem un pic de sfant in noi.
Glorie in stalp de teleschi, in halou. In departare se vede varful Furnica.
Urcare dupa urcare, marea de nori ramale la locul ei.
In departare Ciucasul iesind dintre nori.
Paradisul pentru ski de tura.
Spranceana si baietii de la bikeexpert tocand sistematic pulverul de pe Scandurar.
Stratila si baietii cu splitboard-ul. Un sport intr-o continua crestere.
#FaDragosteCuAparatul
Un zambet ce reflecta destul de bine cat de faina a fost dupamasa asta.
Ultima raza de lumina spre Baiului si spre Ciucas.
Apusul pentru care a meritat sa raman inca o jumatate de ora pe varf.

Deasupra norilor prin Bucegi

Tranzitia de la toamna la iarna, mie una, imi iese foarte greu. In noiembrie e nevoie de un mare efort de vointa sa ma extrag de la 18 -20 de grade si sa aterizez la 0 -2 grade cate sunt in fiecare dimineata afara. Am sperat si anul acesta la un noiembrie calduros, cum au fost ultimile doua, dar nu e cazul. In timpul iernii, la 0 grade imi e chiar cald, dar nu si in noiembrie cand intra in ecuatie ceata uda de Brasov ce acopera orasul pana pe la 13-14. Teoretic, cu putina vointa, daca urci pe Tampa sau in Postavaru, iesi la soare, dar in noiembrie, vointa aia e greu de gasit. Inca nu stiu cum am gasit-o sambata.

Ma mir si eu de mine, d-apoi Radu. Perspectiva de a pleca la 6 de acasa, sa conducem pana la Piatra Arsa, sa iesim deasupra plafonului inalt de nori, preferabil la rasarit si sa pealam o zi intreaba pe platou parea un plan bun pe hartie, dar mie imi parea ceva de neconceput caci asta insemna ca o sa fac frigul o zi intreaga. As fi mers la trekking, dar nu stiam cum e glezna, asa ca sunt atat de nehotarata incat imi e mai usor sa nu merg nicaieri. Radu insa e determinat sa ma scoata afara din casa, asa ca sambata la 5.30 dimineata este darnic in facut zgomot, aprins lumini si toate cele.

Evident ca imi sare somnul si articulez, cu jumatate de gura, ca merg si eu. Arunc in bagaj o groaza de haine, ce mancare gasesc prin frigider, o carte, o pereche de pantofi de trekking si ma instalez pe locul pasagerului din dreapta dand caldura la maxim. As putea sa sper ca vom ajunge la Piatra Arsa, vom fi tot in ceata si ne vom intoarce cuminti acasa, ca sa deschid sezonul pe trainer. Dar stiu ca sper degeaba. Globul de cristal, respectiv camera web de la Cota 2000 din Sinaia nu minte. Zice ca sus e senin. Se vad stelele. Noroc ca drumul pana la Piatra Arsa e lung si am timp sa imi adun tot curajul de care dispun ca sa fac fata zilei de astazi. Prognoza a avut dreptate si cam cu 2 kilometri inainte de Piatra Arsa iesim din nor.

E fascinanta tranzitia asta, desfurata pe repede inainte, cu ajutorul vitezei. In 30 de scunde si cam 500 m, ceata se coloreaza in galben pal, se subtiaza ca o esarfa veche de matase si se ridica precum o cortina, lasand in fata ochilor versanti pudrati cu chiciura si un cer impecabil de albastru. Radu se agita in sus si in jos, in stanga si in dreapta. Eu inca mai caut ceva curaj sa ies din masina. O fac cu toate hainele pe mine si chiar si cand plecam la drum nu intrevad vreo sansa sa dau ceva jos de pe mine prea curand. Totusi, la bariera ce marcheaza intrarea pe drumul spre Babele renunt la pufoaica si la pantalonii de fas. 100 m mai sus renunt si la hanorac.

La Babele deja imi suflec manecile de la bluza de lana si pot sa ma relaxez. Am destule haine in rucsac pentru coborare. E inca devreme si pe platou e pustiu. Tataru, Iezerul, Craiul ies usor din nor. Tot ce e sub 1900 m ramane sub plafon intreaga zi. Un alt mister al zilei este cum am reusit sa strangem 1300 m elevatie pe platou. Dar ne-a iesit si asta. Spre Omu e deja zapada, incepe la Cerdac. Alegem drumul de iarna, dar nu ajungem pana la Omu caci nu are sens. Ne oprim pentru o cura de vitamina D pe o movila cu iarba uscata ce strajuieste poteca ce merge spre Batrana.

De-a lungul zilei ceata a urcat constant si o vedeam cum isi croieste drum incet si sigur pe vaile de langa Omu. Asa ca ramanem cat mai mult timp la peste 2200 m unde parea sa fim in siguranta. Pe dupa-amiaza, lumina a inceput sa se schimbe si am pregetat pana la apus, vanand o glorie, pazind ceanul cu aburi din zona Caraimanului, ori asteptand cuminti nuantele rosiatice ale apusului. Ziua asta imi aduce aminte de zilele acelea glorioase de iarna- primavara, caldute, cu zapada firnuita, pe care canturile prind perfect, cu mare de nori la picioare si soare glorios deasupra capului. Nu stiu cate din acestea vor fi iarna asta, cate vom prinde pe munte, dar stim sigur ca o alta carantina nu ne mai prinde inchisi in casa.

Text si date aici:
https://www.strava.com/activities/4336760145

Text: Mihaela

Data 14 noiembrie 2020.

Prima raza de soare dupa o ora si jumatate de condus prin frig si ceata.
Pe platou e o atmosfera cat se poate de hivernala, polei pe drum, chiciura pe iarba si temperaturi pe masura
O ora mai tarziu incepem sa dam jos hainele cu care suntem infofoliti. In departare Leaota si in prim plan varful Tataru.
Inca putin pana la cruce, si un cer incredibil de senin deasupra noastra.
Primul golfulet la mare pe ziua de astazi, golfuletul Valea Alba.
Privind spre peretele Vaii Albe. Tare sunt curios cand vom ajunge din nou pe acolo…
Pe marginea prapastiei.
Incepe sezonul zadelor.
Urmatorul gofulet pe ziua de azi, mai degraba golful larg al Cerbului.
Omul si releul.
Una din bucatile uscate si fara zapada. Altfel era nevoie de destul de multa atentie pentru a ramane pe bicicleta pe aici.
Nenumaratele muchii ale Bucegiului iesind din ceata.
Acele Morarului in lumina calda a inserarii.
E timpul sa ne grabim sa gasim un loc fain pentru apus inainte de a lasa bicicletele sa curga la vale spre masina.
Reclamana nu foarte mascata, dar neintentionata, la Canyon.
Ultima raza de lumina

Muchiile Dracsin si Boteanu din partea neumblata a Iezerului

Partea estica a Iezerului este o descoperire relativ recenta si scanteia ii apartine lui Lucian Clinciu cu ai sai 4Munti. De nu era traverseul pe sub Papusa, orizontul nostru s-ar fi limitat la arealul dintre muchiile Vacarea si Gradisteanu. Si ar fi fost mare pacat, caci picioarele ce pleaca de sub Papusa si se pravalaesc spre Pecineagu ori Satic sunt pe inima noastra: foarte putin umblate, estetice prin forma, cu privelisti ample si neasteptate si mai aproape de Brasov din punct de vedere al timpului petrecut pe drum. 

Stiam Dracsinul, stiam Boteanu, singura piesa din trio ramasa lipsa era Cascoe. Asa ca ne hotaram ca i-a venit timpul, intr-o zi rece, dar insorita de noiembrie. Zona nu ofera prea multe ferestre pentru trekking, maxim 3 luni pe ani fara multa zapada si fara stane. Dar se preteaza bine la schi de tura in lunile de iarna si la MTB (Boteanu in coborare, Cacsoe exclus, Dracsin ramane de explorat anul urmator).

Accesul a fost facilitat substantial de asfaltarea drumului spre Saticul de Sus, astfel incat, de la capatul asfaltului, au ramas doar 3 km de drum rupta pana la intrarea spre Cascoe. Plecam tarziu la drum, caci frigul nu e deloc un bun motivant pentru a iesi de la caldura din masina. Primii 2 km se desfasoara pe un forestier ce urmeaza un fir de apa si nu stim cum sa grabim pasul mai mult, sa iesim din congelatorul asta,mai ales ca versantii din stanga si din dreapta sunt scaldati deja de un soare generos. Dupa ce parasim forestierul prindem un drum de taf cu suprafata buna (nu e ciclabil din cauza gradientului) pe care il vom urma pana la stana de la limita padurii. Stana are o panorama superba spre Piatra Craiului, izvor in apropiere si o ultima camera decent izolata, desi e destul de murdara.. De la stana parasim complet padurea si incepem sa urcam cu spor pe muchia ce ne va conduce sub varful Papusa. Sunt cam 800 m diferenta de nivel de acoperit, fara poteca buna, majoritar pe smocuri de iarba mai mici sau mai mari. Pe masura ce urcam, perspectivele se largesc, in spatele Craiului Bucegiul creste constant, iar caldarea estica a Papusii capteaza din ce in ce mai mult privirile, cu neasteptatul ei caracter alpin.

Apogeul va fi insa atins abia atunci cand vom ajunge sub Papusa si privirea va cuprinde Fagarasul, traversarea dintre Piatra Craiului si Fagaras, zona cu Varful Tamas, abruptul vestic din Piatra Craiului, Bucegii, Leota, Piatra Dragoslavelor, Piatra Mare, Magura Codlei si bineinteles, Iezerul, culmea Mezea-Oticu. O lectie nesperata de geografie. Sub varf, in directia sud (Gainatu Mare) se intinde un teren de fotbal ce ne- dat idei pentru o noapte linistita de vara, petrecuta la cort, sub Papusa, cu vedere spre apus si rasarit.

Daca am fi ajuns pe varf cu 30 de minute mai devreme (a se citi, daca Radu s-ar fi miscat mai cu talent la urcare) am fi prins si coborarea in soare. Asa, nu ne ramane decat sa ne imbracam cu toate hainele pe care le aveam la noi si sa ii dam incet la vale. Scriu incet, caci termenul de comparatie pe aici este MTBul. Stana din Boteanu este mai buna ca cea din Cascoe din punct de vedere al izolatiei, cu o ultima camera foarte buna. Lipseste insa usa principala de intrare in stana, deci la iarna va fi zapada in prima camera (cea cu vatra). Drumul ce coboara de la stana e lung la pas si fiecare il digera cum poate. Radu asculta o carte, eu imi ascult gandurile si amandoi intindem pasul caci o mana de prieteni ne asteapta cu mamaliga, friptura si prajituri. In vreme de pandemie, asemenea zile sunt balsam pentru suflet.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/4403067249

Traseu:

Drumul forestier Pecineagu-Satic -> Muchia Dracsin (triunghi galben) -> Varful Papusa -> Muchia Boteanu (nemarcat) -> Drumul forestier Pecineagu-Satic

Satul Pestera vazut de pe culoarul Rucar-Bran cu marea de nori din depresiunea Brasovului. Peste zi plafonul de nori nu s-a miscat.
Stana de pe Cascoe, probabil stana cu cea mai faina priveliste de la noi din tara.
Stana din Cascoe
Fereastra spre Crai. Cred ca si branza facuta cu astfel de priveliste in fundal are alt gust.
Muchia Cascoe
Castigand rapid inaltime pe Dracsin
Uite pe acolo am balaurit vara trecuta.
Varful Papusa cu o deschidere de 360 de grade spre Bucegi, Crai, Fagaras si Iezer
Si Leaota, uitasem de Leaota
Leota
Panoramic
Pauza de masa pe un soare cu dinti. Privelistea in schimb e de nota de 10.
Boteanu
Omul si Craiul.
Pe toata coborarea privirile noastre sunt prinse de peretii de calcar ai Craiului ce isi schimba treptat culorile pe masura ce soarele se apropie de linia orizontului
Muchia Boteanu
Munti si planuri.
Piatra Craiului
Ultima raza de lumina.

Epica Godeanu – Cernei, prima parte

Manifest impotriva comoditatii

Motto “Iesi lene din trupul asta vrednic.”

Ziua 1 Godeanu (Brazi – Gura Apei- Saua Iepii- Saua Suculetului) 

Societatea in care traim intretine confortul. Cautam un produs pentru “ca ne face viata mai usoara” si nu e nimic rau in asta, mai ales daca aceste facilitati ne lasa mai mult timp pentru noi, pentri cei dragi, pentru activitatile noastre preferate. Nu voi sustine niciodata ca e mai bine sa ne intoarcem la spalatul rufelor la rau si ca trebuie sa abolim masina de spalat. Lucrurile devin insa cu adevarat delicate atunci cand confortul se impleteste cu rutina si cele doua se strang in jurul nostru ca niste lanturi, imobilizandu-ne intr-o carapace nevazuta. 

Mersul pe munte este fara indoiala un mod (relativ simplu) de a iesi din zona de confort, pentru ca exista mereu mai greu, mai lung, mai tehnic, mai aventuros. 

La fel de sigur, mersul zile la rand pe munte, cu rucsacul in spate, innoptand pe unde ajungi, refolosind aceleasi haine, strangand o oarecare doza de jeg sau multumindu-te cu o baie rece la rau, din nou, nu sunt pentru oricine. Insa cred ca tocmai asemenea zile, cand esti imersat 100% in locurile pe care le strabati, cand mergi tihnit, fara graba pensiunii, dusului, restaurantului, trenului de prins, orelor de condus spre casa, tocmai asemenea zile se sedimenteaza ca amintiri valoroase, caci ele sunt cumva sinonime cu calatorii mai lungi, care, eventual, contin si o doza de necunoscut. Ele sparg carapacea rutinei si pe cea a confortului si fac sa simti cum viata iti pulseaza in vene. 

Noi (eu si Radu) speram sa pastram mereu o disponibilitate la aventuri, la explorari, la o oarecare doza de disconfort (termen care este oricum foarte relativ) si sa ne bucuram si peste 10 sau 20 de ani de nopti petrecute sub cerul liber, la 2000 m, de descoperirea unui munte ori a unui traseu nou, de tricoul curat, pe care il imbraci dupa 3-4 zile de mers. 

Initial, weekendul asta trebuia sa fie o pasnica tura de trekking in Retezat, dar cum nimeni din cei putini interesati nu a dat un raspuns 100% sigur, hotaram, joi seara, sa profitam de vremea buna pentru o tura de bikepacking in Godeanu. Munte nou, despre care nu stiam mare lucru, devenit totusi destul de accesibil de cand ne-am imprietenit cu drumul Brasov- Hateg. 

Ziua de pedalat incepe tarziu, trecut fiind de ora 12. Cei 24 de kilometri pana la Barajul Gura Apei se scurg lent. Ii stiam de la ProPark si nu aveam asteptari. Hotarasem sa intram in munte prin Saua Iepii, asa ca inainte de a intra in poteca, facem o pauza de masa cat pentru o salata generoasa. 
Intrarea in traseu este brutala, fara indicator si usor de ratat fara track GPS sau repere. Totusi, progresiv poteca se domoleste. Se vede ca este folosita intens de oamenii care se dau cu motoarele de enduro.  Daca la inceput nu razbim decat carand bicicleta in spate, usor, usor trecem la push bike si gasim chiar si zone in care putem sta pe ea. La iesirea din padure gasim un parau sanatos si scheletul unei stane. 

Sa tot fie trecut de 16.30 cand ajungem in Saua Iepii. De aici, imaginatia noastra promitea ca o sa pedalam. Realitatea din teren ne arata cat se poate de clar ca  o sa continuam sa caram bicicleta in spate. Nu avem prea mult spor azi si sarim doar doua varfuri- Baicu si Nedeia. Ne oprim chiar inainte de a cobori in saua Suculetului, in cel mai ferit loc pe care l-am putut gasi, deasupra Lacului Pietrele Albe. Ne pregatim pentru un bivuac sub cerul liber. Experienta Americii de Sud ne ajuta sa fim destul de eficienti in amenajarea culcusului si sa intram repede in sacii de dormit, pentru a pastra cat mai mult din rezervele de caldura. Mancarea calda ajuta si ea, si intinsi, cu burta plina, in caldura sacului de dormit, privim Calea Lactee. Pacat ca aranjamentul nostru cu folia de supravietuire pusa peste sacii de dormit nu a fost cel mai fericit, caci eu ma scol pe la ora 1 si constat ca sacul meu are condens sau roua la exterior. Daca n-ar avea umplutura de puf nu mi-as face prea multe griji, dar pana acum a vazut mai mult frigul uscat al Anzilor si habar nu am cum face fata la umiditate. Se pare ca o sa aflu noaptea asta…Renuntam amandoi la folie si e la fel de bine din punct de vedere termic. Un fasait in minus. Fara indoiala, varianta ideala pentru bivuacul asta ca si pentru alte ture in care planifici un bivuac in creasta ar fi fost un tarp fixat cu ajutorul celor doua biciclete. El ne-ar fi ferit si de vant, asigurand si ventilatia necesara. Doar ca trebuia sa renuntam la Calea Lactee.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/4051562244

La plecare, cu lacul de la Gura apei pe care alerga vantul cald de vara.
“Iesi lene din trupul asta vrednic” , varianta de cu un carry-bike de aproape 600 de metri
Ajunsi in Saua Iepii, fara semnal, in mijlocul muntilor. Respectiv fix acolo unde trebuia sa fim.
Spre vest, un apus inca ascuns de nori.
Un push-bike numit speranta.
O alta varianta de a urca in Godeanu, de data aceasta dinspre vest.
Aici se termina brusc muntii. Spre vest, undeva in departare incepe sa se intinda Banatul…
Ultima geana de lumina, moment dupa care trebuie sa vedem si care va fi locul in care ne vom petrece noaptea…
Respectiv sub cerul liber si plin de stele, oarecum adapostiti de vant si cu o masa de seara pe cinste.

Malaiesti, varful Omu si valea Cerbului in ziua de vot.

Sunt departe de a fi un exemplu de implicare civica, dar mai cred si ca daca ai ocazia sa iti exprimi opinia si nu o faci, atunci nu ai niciun drept sa te plangi. Imi petrec o parte din timp oferind feedback, iar votul e si el un fel de feedback. Cred in tine, iti dau o sansa sau din contra, m-ai dezamagit (chiar daca nu te-am ales nici acum 4 ani), ia-ti jucariile si pleaca. Mi-ar fi placut sa votez pentru Brasov, orasul unde locuiesc in prezent, dar cum nu m-am mobilizat din timp pentru o viza de flotant, nu mi s-a parut nimic greu nici sa merg la Bucuresti si as fi mers si la Oradea, daca trebuia. O data la patru ani chiar nu e un efort atat de mare.

La 7 dimineata deschidem usa sectiei de votare, o preluam pe Muha si plecam spre munte. Dupa ploile de ieri, aerul este curat si toamna isi arata deja primele semne. Cativa copaci razleti au dat deja tonul schimbarii si stim cu totii ca urmeaza o luna de vis in natura. Nu trebuie sa mergeti pe munte. E suficient sa iesiti in parc, e suficienta o plimbare prin una din padurile din jurul orasului in care stati. Urmariti cum se instaleaza toamna, cum cuprinde copacul, frunza cu frunza si padurea, copac cu copac. Cum urzicile se inmoaie dupa primele brume, cum macesele isi transfoma rosul aprins intr-un sangeriu de noiembrie, cum iarba, atinsa si ea de primele temperaturi negative se ingalbeneste. Sunt infinite detalii, e o poveste cu nori, ceturi, ploi, cer albastru, vizibilitate pana hat departe, frig si umezeala dimineata contrastand cu un soare glorios la pranz si din nou frig muscator dupa apus. Bucurati-va inca de lumina si caldura, lasati-le sa se stranga in voi ca rezerve pentru lunile ce vor urma. Traiti clipa, alungati din minte pentru o luna cenusiul de noiembrie si luati-va bilete in primele randuri ale spectacolului. Cu alte cuvinte, petreceti timp afara.

Cam asta planuisem si pentru azi. O tura lunga si tihnita in Bucegi, alaturi de o mana de prieteni. Suntem usor analfabeti cand vine vorba de plante si animale, dar stam binisor la capitolul vreme si lumina. In fond nici nu e greu. O zi cu ploaie, insotita de o scadere a temperaturilor, nu poate sa insemne decat un singur lucru. Cer albastru, nori spectaculosi, lumina frumoasa, aer proaspat. Vantul a luat cu sine umiditatea din aer si plimba norii de altitudine de colo colo.

Urcusul serios ce incepe fix la masini ne determina sa ramanem repejor la tricou. Poteca larga ce merge spre Poiana Izvoarelor ne da ragazul sa admiram padurea. Sus e (inca) verde, jos e mereu covoul de frunze galbene ce nu dispare niciodata de aici. La mijloc sunt trunchiurile drepte si frumoase ale fagilor, luminate sporadic, cu pete albe ce se multiplica parca la infinit.

La Poiana Izvoarelor pregetam cat pentru 2-3 poze si o scurta baie de soare. Poteca spre La Prepleac este linistita. Dubios de linistita pentru o zi de weekend. La fel si la cabana. Cativa oameni in sala de mese, cativa afara. Liniste nu e, caci vantul coboara pe Valea Malaesti si nu iti da prea multe optiuni unde sa te ascunzi. Asa ca il combatem cu un ceai cald si o prajitura dulce . Am sta mai mult, caci e una din putinele ore ale zilei in care Malaestiul e scaldat in soare, dar plecam goniti de vant.

Totusi urcusul spre baza hornurilor e calm, caci suntem feriti de pragurile naturale ale vaii. Serpentinele finale ne vor oferi un preview al situatiei din creasta, care nu se arata asa dramatica. De fapt, pe varful Omu se putea sta fara probleme, cu ajutorul soarelui. Si cand ne-am saturat de stat si de vant, am pornit la vale. Pe Cerb. Cea mai cea vale. O proba pentru genunchii oricui. Dar cu vorbe mestesugite, impletind vanatoarea de balene cu povestile cu munti, o dovedim si pe aceasta si ajungem, inca pe lumina, la masini.

O tura s-a incheiat, dar gandurile zboara rapid spre altele caci atat eu, cat si Radu, suntem determinati sa nu lasam toamna cea de-o frumusete vremelnica, sa ne scape printre degete.

Text: Mihaela

Track si date aici:
https://www.strava.com/activities/4120332968

releul costila
Ora 10 dimineata si o parcare suprinzator de goala la Gura Diham.
poiana izvoarelor
Vreme de tricou, in ciuda prognozei cu vant si frig. Ce e drept, acolo unde e soare sau atunci cand ii dai cu spor la deal…
Pe Tache, cel mai frumos traseu spre Malaiesti.
Postavaru
In departare: Postavaru si primele semne ca padurea incepe sa se schimbe in tinuta de toamna.
vot 2020
Macar un metru de autostrada ca premiu de fidelitate de la statul roman.
In imparatia de stanca.
imparatie de stanca
In departare, Turnul Malaiesti cu cele cateva trasee extrem de putin frecventate…
Castigam rapid inaltime, sub noi, in depresiunea Brasovului soarele straluceste din plin.
bulgare de zapada
Primul bulgare de zapada pe anul asta.
Zabrele inghetate si in departare releul de la Costila.
releul costila
Infofoliti luam pauza de masa la 2500 de metri cu una din cele mai faine privelisti din Bucegi
varful omu
Cei 4 muschetari, cu fotograful 5.
valea cerbului
Coborarea pe valea Cerbului. De fiecare data cand vin pe aici si ma uit in jos mi se pare ca trebuie sa ajung in strafundurile pamantului.
valea cerbului
In departare Azuga si Neamtului si o vizibilitate cum nu mi-a mai fost dat sa prind din primavara. E buna si vremea rece si toamna la capitolul atmosfera clara…

Ultima noapte de vara, in Piatra Mare

Ultima noapte de vara (calendaristica) cerea sa fie sarbatorita in felul ei. Nu le prea avem noi cu sarbatorile din calendar, dar suntem mult mai conectati la vremea de afara, la zilele de iarna cu soare, la zilele lungi de vara, la primavara cea verde ori la toamna cea colorata. Gasim cu usurinta un pretext pentru a sta afara. Ceva de marcat , ceva de sarbatorit, ceva de impartit cu cei care iubesc combinatia de natura si miscare. Cat mai mult din ambele. Si daca nu vine nimeni, mergem oricum, caci nimic nu se compara cu a fi pe munte.

Orice ora petrecuta afara e de 10 ori mai castigata comparativ cu una petrecuta in casa. Cam asta a fost rationamentul si pentru ziua asta, de luni. Veneam deja dupa un weekend plin, cu doua ture de trekking. Piatra Mare insemna o alta seara si o alta dimineata pe munte. La orizont nu mai sunt prea multe zile cu vreme buna si lumina suficienta, cat sa poti pleca de acasa dupa munca si urca pe lumina pana sub varf. Asa ca trebuia profitat. Cele doua luni de primavara petrecute in casa ne-au reamintit sa nu lasam pe maine ce putem face azi.

Asa ca la ora 17.45 o pornim la drum. Eu pe jos, Radu pe bicicleta. Aleg sa urc pe Poteca Tiganilor si apoi pe Drumul Familiar. Muntele e linistit. Sunt doar eu, cu copacii , cu panta si cu muzica din casti. Urc cu spor si imi place mersul asta intins. Nu se compara cu ritmul de la alergare, dar nici nu as putea spune ca ma lenevesc. In Poiana Baciului ma intalnesc cu Radu care impingea (fara spor) bicicleta cea grea la deal. Ne mai regrupam o data la cabana si ajungem cam in acelasi timp la locul de cort.

Platforma ne era cunoscuta de anul trecut, cand am facut o tura similara, doar ca in iunie. E un loc micut, pentru 2 corturi, insa nu ii lipseste nimic. Are deschidere spre depresiunea Brasovului, astfel incat, noaptea, toate luminile orasului iti sunt la picioare. Poti vedea rasaritul chiar din gura cortului. De regula e ferit de vant, la nivelul padurii (deci ai lemne), relativ aproape de izvorul de la cabana. Toate ingredientele…Stiam ca vom avea parte de o noapte fara vant, dar cu luna plina, asa ca pregetam pana pe la 10 pe afara, gatind in tihna.

Nici dimineata nu ne grabim din cale afara. Cafeaua si clatitele cu gem ne pun repede pe picioare si o luam amandoi din loc, folosind mijloace diferite de deplasare. Radu goneste la vale pe MTB. Eu merg cat de rapid pot. Gandurile o iau insa mereu in fata si ma insotesc doar cu ele in dimineata asta, fara muzica. Nu vreau sa tulbur nicio o particula din linistea din interior si din exterior. Padurea e nemiscata, calda, mangaietoare. Inainte de a iesi la Dambul Morii ma intalnesc cu un domn in varsta. Se mira ca umblu singura pe munte si ma intreaba daca nu am teama. De oameni, ori de animale. Uneori am teama, dar nu si in dimineata asta. Teama e ceva ce vine din interior. Uneori e buna, alteori nu. Astazi a fost doar liniste. Si o zi inceputa asa nu are cum sa fie decat o zi buna. Chiar si cand ea e prima zi de toamna. 

Text: Mihaela/

Track si date mai jos:

https://www.strava.com/activities/3994340627

Apusul de la Cabana Piatra Mare, complet pustie in seara de luni.
Probabil unul din cele mai fotogenice indicatoare de la noi din tara
O ora mai tarziu, dupa un apus de soare urmeaza un rasarit de luna. O luna aproape plina in seara asta.
Ritualul amorsarii primusului, un arzator care si-a facut banii cu varf si indesat in ultimii 6 ani.
Ultima geana de lumina si luminile Brasovului in departare.
Rasaritul diminetii urmatoare, un rasarit ce merge vazut direct de la gura cortului.
Atmosfera si culori ce ne duc cu gandul la dunele desertului, chiar daca suntem la 1800 de metri.
In departare, in lumina diminetii: Ciucasul.
Micul dejun din dimineata asta, cu clatite, un gem bun si o cafea pe masura.

Valcelul cu fereastra, dupa mai bine de 10 ani

In 2006, dupa prima parcurgere a Valcelului cu Fereastra, imi incepeam jurnalul cu urmatoarele cuvinte.”Deja esti prizonier voit intr-o cetate milenara, care a strans in ea dorinte, comori, bucurii, reusite si esecuri. Te gandesti la toti cei care au trecut pe acolo in fata ta, la alpinistii ale caror harti si materiale le ai in mana,si te simti mai aproape de acest univers. Da…bati la portile lor, caci Craiul este portalul spre iubirea de stanca. “

La momentul respectiv, Valcelul cu Fereastra a fost, literalmente, primul traseu nemarcat parcurs in Piatra Craiului, ce ne-a deschis in egala masura apetitul spre alte brane si vai din abruptul vestic. Anilor de ucenicie  petrecuti printre grohotisuri, saritori, calcare si conglomerate le-au urmat alti ani petrecuti mai mult pe verticala in trasee de catarare, mai grele sau mai usoare. Insa la un moment dat, firul s-a rupt cumva, si destul de repede am pierdut usurinta si naturaletea miscarii, precum si rutina manevrelor de coarda si a asigurarilor. Au trecut ani de zile fara nimic mai mult de o Valea Morarului sau o Valea Alba. Si acelea, o singura data pe an.

Asa ca propunerea lui Andrei, de a merge pe Valcelul cu Fereastra nu se integra in preocuparile noastre uzuale de weekend. Dar cum era una din acele putine dati in care puteam iesi alaturi de ambii nostri prieteni, nu am stat prea mult pe ganduri. Eu si Claudia am adus vorba de ceva materiale de asigurare, dar ni s-a explicat ca nu e nevoie. Claudia a fost mai constiincioasa decat mine si a citit macar descrierea. Eu am ramas cu amintirea celor 4 saritori si a insiruirii Vacelul cu Fereastra, Valcelul cu Smirdar si Canionul Cioranga Mare.

Cum sambata se anunta o zi caniculara pentru standardele Brasovului, incercam sa pornim devreme, inainte de 8.30. Nu suntem singurii cu asemenea ganduri caci poteca ce merge spre izvorul  capitanului Orlovski e destul de animata. La urcare abordam varianta mai veche, lasand poteca marcata pentru coborare. O ora si jumatate pana la refugiul Sperantelor si ganduri de a reveni in zona.

Valcelul cu Fereastra ne iese repede in cale si incepem sa lucram metodic la cele 4 saritori. Ele nu sunt grele, din punct de vedere tehnic. Mai greu e mersul ca pe oua dintre ele, caci mai avem in spate o echipa si am vrea sa minimizam pe cat posibil pietrele ce se rostogolesc, fara voia noastra, la vale.

E total diferit ritmul de azi, asezat si cumpatat, de alergatura cu care sunt obisnuita. Cautat prize, cautat linia, cautat momaia urmatoare si printre toate acestea, momente de admirat, caci suntem doar in imparatia stancii.

Iesim pe nesimtite in creasta. Lumea care se perinda pe la Ascutit ma scoate putin din zona de comfort, mai ales ca in ultimile weekenduri am mers doar pe coclauri, pe unde nu ne-am intanit cu nimeni. Dar  cotim repede pe Braul Cioranga Ramura de Sus si ne incepem lunga coborare. 
Grohotisul se transforma in poteca de pamant, dar panta ramane sustinuta si cere mereu atentie.

E miezul zilei, e cald, ma dor picioarele de la reintalnirea cu incaltamintea pe  care nu am mai folosit-o de ani buni, dar imi e inima plina de frumos. Simt ca am regasit ceva. Bucuria unei ture intre prieteni, cotrobaitul prin cotloanele Craiesei, cotloane prin care stanca se vede parca mai alba si se simte mai aspra, provocarea unui pas sau a unei saritori, dar si amintirea unei toamne calde si lungi in care am descoperit nemarcatele din Crai.

Text: Mihaela

Descriere traseu: https://www.climbromania.com/Ruta.aspx?ID_Ruta=718

Dimineata la plecare, aproape de plaiul Foii. A fost si ultima data cand am vazut soarele pentru urmatoarele 3 ore.
Intrarea in cetate, drumul spre refugiul Sperantelor.
Prima bariera, o scurta bucatica de catarat pe una din variantele ce urca la refugiu.
refugiul sperantelor
Aglomeratie mare la refugiu, cu toate astea am gasit si un coltisor in care era putin mai liniste…
valcelul cu fereastra
Prima intalnire mai adevarata cu stanca si primul horn.
valcelul cu fereastra
Claudia in actiune.
valcelul cu fereastra
Fereastra de la capatul valcelului cu fereastra.
Fereastra ce seamana mai degraba cu o mica arcada…
Reintalnirea cu soarele dupa ore bune la umbra.
Momentan, pe un mic tanc cu prize bune. Poate anii urmatori si din nou si in pereti.
Pauza de masa.
bocanci munte
O zi petrecuta integral in bocanci, pana la urma nu a fost chiar asa de rau…
A doua fereastra cu dimensiuni mai de fereastra.
refugiul ascutit
La refugiu si pe creasta aglomeratie mare, chiar daca nu se vede din putinele poze facute pe aici.
In departare, vazut de la 2000m, Brasovul.
braul cioranga mare
Partea frumoasa se termina aici, urmeaza 1600 de coborare cat se poate de abrupta.
canionul cioranga mare
Soarele, Andrei si canionul Cioranga Mare.
Uite!, acolo se vede mai bine peretele Lirei.
Norisorul ratacit la sfarsit de zi

O zi prin pustietatea din Lotrului

E ora 18 si imping bicicleta cot la cot cu Cristi spre Varful Pietrele Albe. Arsura soarelui parca s-a mai inmuiat putin si e bine asa, caci apa ne e pe terminate. Avem deja 50 de kilometri si peste 2000 m urcati azi, ceea ce, daca adaugam factorul bagaje, inseama ca am muncit ceva. Il intreb pe Cristi daca tura de fata e un bun inlocuitor de ProPark si mi se raspunde ca ProPark-ul e Pokemon pe langa epica noastra. Nu stiu inca daca ar trebui sa intrepretez asta ca pe o lauda, probabil ca nu, caci in ritmul asta, nu o sa mai mearga nimeni cu noi in ture. Cum spunea si Cristi, statistic vorbind, majoritatea oamenilor isi doresc ture placute, urcari ciclabile si cu deschidere, poteci faine de coborare dar nu prea tehnice, distante potrivite si confortul unui pat si al unui dus. Abordarea asta spartana cu impins bicicleta, carat bagaje, spalat la rau si ferit de atacul tantarilor nu e pentru oricine.

Muntii Lotrului au fost probabil revelatia verii in materie de bikepacking. Potrivit de ciclabili, potrivit de lungi, suprinzator de inalti, departe de aglomeratia din muntii celebri dar si feriti de stane si caini agresivi. Inca de la prima parcurgere, acum o luna, ne-am pus in minte sa revenim. Eu una, nu ma asteptam sa se intample chiar atat de repede si ma gandeam mai repede la o tura de iarna, pe schiuri de tura, dar Radu insista cu ei si de data asta vom parcuge toata partea lor vestica, din Curmatura Bucegi si pana in Transalpina.

Stiam ca in fata ne sta o zi lunga, ciclabila, dar lunga, in care vom strange peste 2000 m diferenta de nivel, asa ca eu una, nu ma grabesc in Voineasa. Cumpar mancare cat sa ne ajunga pentru doua zile pline de efort, caci eu si Radu nu functionam cu jumatati de portie, cum mananca Cristi. El, din 2 bucatele de cascaval si 2 felii de salam s-a saturat. Noua asta abia ne ajunge pe o masea. Ce e drept, si pantele alea pe care ma incapatanez sa stau in sa pedaland in forta cu foaia de 34 isi cer tributul sub forma de calorii.
Prima mie de metri ar trebui sa fie usoara, caci din Voineasa avem un forestier 100% ciclabil pana in Curmatura Bucegi. Hai sa il numim Trans-Lotrului, caci drumul uneste practic sudul (Voineasa), cu nordul (Sibiu), trecand prin punctul cel mai de jos al crestei Lotrului- Curmatura Bucegi 1610 m, impartind practic creasta in doua parti aproape egale (partea de est si cea de vest). Planul nostru e ca o data ajunsi in Curmatura Bucegi, sa cotim spre vest si sa ne mai oprim in Transalpina. Urcarea pe forestier e lunga, dar nu e nimic de speriat, cu exceptia caldurii. E o caldura afara, ceva de speriat. De fapt o zapuseala care genereaza valuri de transpiratie ce definitiveaza stratul de jeg si piele lipicioasa capatat din zilele anterioare.

Se impune o baie si cautam cu ochii locul perfect: o bulboana, cu mal accessibil si scaldata in soare. Il si gasim, dar doar Radu e suficient de curajos sa intre cu totul in apa rece de munte. Eu si Cristi ne multumim sa ne spalam temeinic, dar de pe mal. Acum imi pare o ocazie potrivita sa imi schimb si base-layerul. As schimba si tricoul, care e ud fleasca pe spate, dar asta e singurul pe care il am, asa ca il agat pe rucsac sa se mai zvante. Dupa ce am rafinat, in America de Sud, uniforma perfecta pentru bikepacking, nici nu imi mai bat capul sa mai incerc alte combinatii…Doar ca umezela din Romania e diferita de uscaciunea din America de Sud, si desi tricoul de lana nu pute, prinde un aer jilav care impune uscarea lui, mai ales dupa ce tu te speli si mirosi a deodorant.

Asa ca, racorita, cu tricoul fluturand pe rucsac, continui urcarea dar ma poticnesc in niste tufe de zmeura de care ma smulg cu mare greutate. Sa tot fie ora 12 cand terminam cu forestierul si facem stanga spre Lotrului. Inainte de atacul Negovanului, atacam proviziile carate in rucsac si la umbra ultimului brad de pe marginea drumului facem o pauza de masa cu salata si fructe, cat sa imi usurez bagajul. Ce e drept, ceva proaspat si racoritor merge numai bine pe caldura asta. Definitivam masa cu multi biscuiti (pentru calorii) si o luam din nou la deal.

Imi era putin tarsa de urcarea pe Negovanul Mare, caci varianta pe care o stiam noi mergea prin niste santuri adanci, pline de iarba mare si nu aveam niciun chef de sauna aferenta. Insa de data asta suntem mai inspirati, caci tinem un drum partial ciclabil, dar totusi o urma de drum, curat, ce ne ajuta sa urcam cu mai mare usurinta pe Negovanul Mare. De aici si pana pe Steflesti suntem in teren cunoscut si cumva, in mod eronat, in mintea mea, calculele spuneau ca de indata ce ajungem pe Steflesti (adica in cam 2 ore) creasta Lotrului e ca si incheiata.Pe Steflesti am ajuns la timp, dar de acolo, am mai mers o dupa-amiaza intreaga pe creasta. Intre cele 4 varfuri ramase sunt distante destul de mari, drumul urcand pe fiecare dintre ele.

In zona Muntele Larg tragem la o stana sa intrebam de apa si de branza, rezolvam doar apa. De acum incolo e cazul sa ne cautam loc de innoptat. Alesul va fi un luminis pe coborarea spre Transalpina, la limita padurii, loc numit si “La tantarul feroce”. Rezolvam tantarii cu un foc de lemn de brad si ne pregatim pentru ultima noapte dormita afara, sub un cer atat de negru si atat de plin de stele cum numai in locurile aflate la zeci de kilometri de orice asezare omeneasca mai poti sa gasesti. Imi aduce aminte de cerul din America de Sud, Calea Lactee se reliefeaza si ea cat se poate de clar si da, sunt recunoascatoare pentru simplitatea noptilor de vara, securitatea pe care ti-o da o mana de prieteni si leganatul domol al hamacului, intins perfect. Si azi a fost o zi buna.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/3893380369

Hamacul care nu a rezistat noptii.
Prima pedala de dimineata, prin locuri cat se poate de idilice.
Dupa o pauza de realimentare in Voineasa cu multe cafele (2 lei bucata) vine momentul sa atacam lungul forestier ce urca spre pasul Bucegi.

Dupa doua zile si jumatate de traspiratie vine momentul primului “dus” inghetat din tura asta.
Meniul “Gourmet” de la pranz. Asta daca se intreaba lumea ce mancam prin epice. Trebuie sa recunosc ca a fost o salata surpinzator de reusita.
Cu puterile reinnoite atacam urcusul spre Negovanu mare.
Urme de drum si un urcus destulde aprig dupa toate standardele
On Za Big Negovanu
Distractia pe single-trail-urile din Lotrului.
In mod surpinzator prin marea de jnepeni care se vede in fata chiar exista o poteca.
Chiar daca de multe ori nu-ti vine a crede.
Pietrele Albe, mai degraba spre gri decat albe.
Sus jos, si iar sus si iar jos vreme de mai bine de 15 kilometri pana in Transalpina. Rezervele de apa erau deja usor pe terminate in momentul acesta.
Mihaela si cumulonibusul din Latoritei.
La 135mm. Chiar daca dintr-o letinla comprimata a telefonului tot e mai bine decat nimic.
Coloanele din Parang.
Sfarsit de zi, inainte de a cobora spre Transalpina pentru a gasi un loc de bivuac pentru seara asta.
Spectacolul norilor peste Parang. Din nou la 135mm.
Apusul din seara asta, de data aceasta printre brazii tineri din jurul poienii ce ne-a servit drept adapost pentru seara asta.
Foculetul regulamentar, numai bun pentru a definitiva mirosul de fum din seara asta.