Sa definesti aventura nu-i un lucru simplu, si la fel de putin simplu e sa definesti o microaventura. Termenul a fost popularizat pentru prima data la scara mai larga de Alastair Humphreys si in principiu se refera la orice activitate ce te scoate din rutina si din aria de confort, care se petrece intr-un cadru natural si care e de scurta sau de foarte scurta durata.
Uneori nu e nevoie de sa mergi pana la capatul lumii pentru a trai momente care sa se simta cat se poate de aventuros. De cele mai multe ori e suficienta o provocare, o idee un pic transita, un grup de prieteni si un deal sau un munte. De cand ne-am mutat in Brasov am tot incercat strecuram in timpul saptamanii astfel de microaventuri. Rasarituri sau apusuri in varf de munte, clatite in mijlocul noptii, seri la foc in locuri faine, nopti la cabane sau la refugiu sau de cafele de dimineata norilor le-am incercat pe toate si nu ne-am intors niciodata dezamagiti.
Ajuta si faptul ca din Brasov sunt o multime de locuri in care ajungi in interval de o jumatate de ora, ajuta si programul flexibil din ultimii ani si ajuta si faptul ca momentan putem sa ne rupem timpul acesta cu destul de multa usurinta, dar imi e greu sa-mi imaginez ca vom renunta sa facem astfel de lucruri pe masura ce trec anii.
Din aceasi categorie intra si aceasta prima microaventura de vara pe care am strecurat-o printre ploile aproape zilnice, o seara la foc in muntii Taga dintr-un loc cu o priveliste incredibila de aproape 360 de grade spre Crai, Bucegi, Fagaras, Iezer si binenteles catre depresiunea Brasovului.
O seara petrecuta petrecuta cu oameni cu care nu ne-am mai vazut de multa vreme desi am ajuns sa aglomeram cu totii acelasi Brasov (si sa ne plangem impreuna ca Brasovul se aglomereaza), cu carnati de vita-oaie facuti la un gratar cat se poate de profesionist, cu concert de greieri in fundal si cu un rasarit pe masura. Cam toate ingredientele pentru o “microaventura” reusita.
Soimaru si urcul spre locul de focIn departare, la cateva sute de metri sub noi, Zarnestiul.Deasupra noastra se ridica Ascutitul si peretii de stanca ai Craiului.Verde crud de primavara si o prima seara calda la foc.Asteptandu-l pe Matei si pregatind jarul pentru cartofi.Ultima geana de lumina.Baietii au dormit peste noapte la foc, cu spray-ul de urs la cap si cu un foc intretinut peste noapte.Prima raza de soare.
Inapoi in stana, la somn pentru inca o ora, inainte de a strange lucrurile si a cobori inapoi spre oras pentru a incepe ziua de munca
Zilele toamnei sunt numarate si imi pare ca am prins ultimul tren astazi, caci Piatra Craiului a ramas, in mod suprinzator neninsa. Minunea asta va fi deja istorie sambata dimineata, cand se anunta prima ninsoare a noului sezon, chiar si in Brasov. Asa ca ne gandim sa ne facem o bucurie si inainte de a pune pantofii de alergare in cui, sa facem o ultima tura pe uscat. Destinatia era implicita: La Om-ul cel inca lipsit de zapada. Musai asortat cu un rasarit. Cum intunericul vine de la 16.30, nu prea conteaza la ce ora pleci de acasa, caci tot pe intuneric o sa urci. La Casa Folea e frig si bate vantul. Ma zgribulesc in spatele pufoaicei si ma astern la drum cu mainile inmanusate ascunse bine in buzunare. Ma insotesc cu ceata densa ce ascunde orice detaliu, fie el om sau jivina. Insa atunci cand sunt pe munte mintea mea e de regula linistita. Poate picioarele alearga pe coclauri, insa mintea sta tihnita caci pe munte ma simt, intr-un fel acasa. In plus stiu serpurile potecii pe care am parcurs-o de atat de multe ori, incat nu imi fac griji legate de vreo posibila ratacire. Radu ma asteapta totusi de cateva ori si ne regrupam definitiv la izvorul de la Table. De acolo poteca devine mai sustinuta si castigam rapid altitudine, iesind din padure sub un cer plin de stele. Plafonul gros de ceata blocheaza orice poluare luminoaaa ce ar putea veni dinspre Bran/ Moeciu. Cerul e negru taciune, o spuza de stele il imbraca, iar Calea Lactee isi sprijina un umar peste creasta al carui contur se ridica in fata noastra. Refugiul ne primeste uscat si cu temperaturi pozitive, supa calda ne imbraca pe interior si sacul de dormit vine cu amintirea atator nopti petrecute acolo unde ne simtim noi in largul nostru- pe munte.
Noaptea a fost rece si cum stateam facuta covrig in sacul de dormit eram aproape convinsa ca temperatura a scazut sub 0 grade. Dar ceasul spunea la 5.30 ca ar fi 2 grade cu plus, in refugiu. Ma gandesc ca as mai duce inca 2 grade in minus cu o pufoaica pe mine si o a doua pereche de pantaloni. Sau cu un sac pijama in care sa bag sacul de dormit cu totul. Fara indoiala, trebuie sa testez ambele variante.
Este una din acele rare dimineti in care Radu nu colaboreaza. Ma agit pe langa primus, fac o cafea, imi strang calabalacul si ii ofer un ultimatum lui Radu, daca vrea sa urce cu mine. Cum eu nu sunt persoana care sa se roage de nimeni, voi merge oricum in sus si ceasul se scurge in defavoarea noastra. Plecam pana la urma impreuna si dupa ce muschii se incalzesc, hike-ul acesta fortat, la ora 6.30 dimineata, nu mai pare atat de rau. Urcam cu spor si am fi ajuns fara probleme pe varf inainte de rasarit, daca nu ne-ar fi oprit vantul si ceata. Valuri mari de ceata se catara pe abruptul vestic si pravalesc la vale, catre noi. Norii se aduna din ce in ce mai compacti si ne dam repede seama ca de vom urca in creasta nu vom vedea nimic. Hotaram sa parasim poteca marcata si sa urcam pe la Coltii Gainii, pentru a avea mai multa deschidere. Peisajul se schimba in fiecare secunda in jurul nostru si exista doar doua constante: plafonul inalt dinspre nord si plafonul mai jos, dinspre sud. Intre ele domneste anarhia caci nordul scuipa valatuci de ceata in toate partile, aceasta se aduna si are tendinta sa se ridice, prinsa cumva in culoarul stramt dintre Bucegi si Leota, pe o parte, si Piatra Craiului pe alta, si sfarsete in final prin a gasi iesirea din stransoare si a se varsa lenesa in mare pufoasa dinspre sud. Catre nord e negura, catre sud e pufosenie, la mijloc e spectacolul. Si noi am prins bilete in primul rand. Renuntam fara regrete la urcusul pe varf, ramanand pe la 2000 m, sub ceata de pe creasta, urmarind cu pasiune desfasurarea ostilitatilor ib Bucegi. Doar Costila, Omu si Bucsoiu rezista glorios. Tot ce nu depaseste 2400 m a fost deja inghitit de plafonul care urca, si urca. Si cand te gandesti ca la 6.30, cand am plecat, Craiul era senin lacrima si in vale se vedeau lumini….
Incepem sa ne intrebam serios daca va exista un rasarit, caci ceata s-ar putea sa fie mai rapida ca soarele. Varful Leota a cedat deja batalia. Urmarim cu maxima atentie cum linia superioara a norilor se coloreaza in rosu-auriu. Apoi ii urmeaza ceata ce se scurge pe clinurile estice ale Craiului, ce devine rozalie. Iar la final, intr-o valtoare de neguri si vant, soarele se iveste puternic si autoritar din spatele Bucegilor promitand parca linistea unei ultime zile de toamna tarzie. Mi se pare ca momentului i se potriveste un fragment din Rapsodia romana si profit de 4Gul din Crai pentru a imbina frumosul sunetelor cu frumosul imaginilor de afara. Soarele aduce cu adevarat liniste. Plafonul de ceata de pe Bucegi se retrage constant si muntii mai mici ies usor, usor la lumina… Si cand ma gandesc ca prognoza anunta soare glorios pentru astazi la rasarit. A si fost, insa doar in muntii mari. Postavaru, de exemplu, a fost mereu in ceata. Incepem coborarea spre refugiu in tihna, caci pantele cu iarba galbene sunt acum ferite de vant (ne bate din spate) si mangaiate de soare. La refugiu e cald si adapost si daca nu ar trebui sa ajung la munca, as sta aici cu o carte in mana.
Padurea are si ea frumusetea ei si asortez la gandurile vesele putina muzica buna in casti. Ma scurg la vale printre copaci acoperiti doar pe jumatate cu chiciura ori prin poieni brumate, unde doar pasul si respiratia mea meu tulbura linistea deplina a diminetii. Picaturile de apa au ramas suspendate de acele de brad, intr-o prabusire amanata. Vremelnic caci prima raza de soare le va da o clipa de lucire, garantandu-le in acelasi timp descompunerea.
In Saua Joaca privesc pentru ultima data in urma la silueta crestei. Imaginea se amesteca cu acordurile lui Eugen Doga, si chem in casti Tandra si gingasa mea fiara. Cocoasa balaurului adormit, Craiasa mereu nehotarata, relatia mea cu muntele, eu insami…
Ajunsi la Grind, cu patura de nori si de ceata sub noi cu cu un Bucegi. In departare cred ca se vede poluarea luminoasa din Sinaia / Campina.Mihaela inauntru pregateste supa de seara in timp ce eu ma invart in jurul refugiului incercand sa improvizez un trepied din ce am la indemana. Peste creasta la fel de multe stele ca intr-o noapte geroasa de iarna.
Orion the Hunter, releul de la Costila si Bucegiul.
Prima geana de lumina spre Bran, inainte de a se ridica zidul compact de ceata dinspre campie.Totul albastru inainte de a aparea soarele.Soare ce astazi a intarziat destul de mult, aproape 7:30 fata de ora cu care eram in mod normal obisnuiti pe Tampa. Bucegiul si norii din imagine au avut si ei un cuvant de spus.Sa fie culoare!Chiciura din poienile de sub saua joaca, cu o paleta de culori complet diferita fata de cea in care e invaluit peisajul pe langa noi.Ceata alergand cu viteza pe langa noi pe coborarea spre refugiuCald si soare la Refugiul Grind in timp ce creasta e inca acoperita de ceata spumoasa ce s-a jucat in dimineata aceasta cu noi
In curand se vor sterge si ultimele pete de culoare pentru urmatoarele luni, respectiv mestecenii si zadele
Simplonul scos de la naftalina pentru sezonul rece dupa ce a stat aproape tot sezonul dezmembrat. Brazii sunt complet imbracati de chiciura dupa ceata din noaptea trecuta.
Ultima noapte de vara (calendaristica) cerea sa fie sarbatorita in felul ei. Nu le prea avem noi cu sarbatorile din calendar, dar suntem mult mai conectati la vremea de afara, la zilele de iarna cu soare, la zilele lungi de vara, la primavara cea verde ori la toamna cea colorata. Gasim cu usurinta un pretext pentru a sta afara. Ceva de marcat , ceva de sarbatorit, ceva de impartit cu cei care iubesc combinatia de natura si miscare. Cat mai mult din ambele. Si daca nu vine nimeni, mergem oricum, caci nimic nu se compara cu a fi pe munte.
Orice ora petrecuta afara e de 10 ori mai castigata comparativ cu una petrecuta in casa. Cam asta a fost rationamentul si pentru ziua asta, de luni. Veneam deja dupa un weekend plin, cu doua ture de trekking. Piatra Mare insemna o alta seara si o alta dimineata pe munte. La orizont nu mai sunt prea multe zile cu vreme buna si lumina suficienta, cat sa poti pleca de acasa dupa munca si urca pe lumina pana sub varf. Asa ca trebuia profitat. Cele doua luni de primavara petrecute in casa ne-au reamintit sa nu lasam pe maine ce putem face azi.
Asa ca la ora 17.45 o pornim la drum. Eu pe jos, Radu pe bicicleta. Aleg sa urc pe Poteca Tiganilor si apoi pe Drumul Familiar. Muntele e linistit. Sunt doar eu, cu copacii , cu panta si cu muzica din casti. Urc cu spor si imi place mersul asta intins. Nu se compara cu ritmul de la alergare, dar nici nu as putea spune ca ma lenevesc. In Poiana Baciului ma intalnesc cu Radu care impingea (fara spor) bicicleta cea grea la deal. Ne mai regrupam o data la cabana si ajungem cam in acelasi timp la locul de cort.
Platforma ne era cunoscuta de anul trecut, cand am facut o tura similara, doar ca in iunie. E un loc micut, pentru 2 corturi, insa nu ii lipseste nimic. Are deschidere spre depresiunea Brasovului, astfel incat, noaptea, toate luminile orasului iti sunt la picioare. Poti vedea rasaritul chiar din gura cortului. De regula e ferit de vant, la nivelul padurii (deci ai lemne), relativ aproape de izvorul de la cabana. Toate ingredientele…Stiam ca vom avea parte de o noapte fara vant, dar cu luna plina, asa ca pregetam pana pe la 10 pe afara, gatind in tihna.
Nici dimineata nu ne grabim din cale afara. Cafeaua si clatitele cu gem ne pun repede pe picioare si o luam amandoi din loc, folosind mijloace diferite de deplasare. Radu goneste la vale pe MTB. Eu merg cat de rapid pot. Gandurile o iau insa mereu in fata si ma insotesc doar cu ele in dimineata asta, fara muzica. Nu vreau sa tulbur nicio o particula din linistea din interior si din exterior. Padurea e nemiscata, calda, mangaietoare. Inainte de a iesi la Dambul Morii ma intalnesc cu un domn in varsta. Se mira ca umblu singura pe munte si ma intreaba daca nu am teama. De oameni, ori de animale. Uneori am teama, dar nu si in dimineata asta. Teama e ceva ce vine din interior. Uneori e buna, alteori nu. Astazi a fost doar liniste. Si o zi inceputa asa nu are cum sa fie decat o zi buna. Chiar si cand ea e prima zi de toamna.
Apusul de la Cabana Piatra Mare, complet pustie in seara de luni.Probabil unul din cele mai fotogenice indicatoare de la noi din taraO ora mai tarziu, dupa un apus de soare urmeaza un rasarit de luna. O luna aproape plina in seara asta.Ritualul amorsarii primusului, un arzator care si-a facut banii cu varf si indesat in ultimii 6 ani.Ultima geana de lumina si luminile Brasovului in departare.Rasaritul diminetii urmatoare, un rasarit ce merge vazut direct de la gura cortului.Atmosfera si culori ce ne duc cu gandul la dunele desertului, chiar daca suntem la 1800 de metri.In departare, in lumina diminetii: Ciucasul.Micul dejun din dimineata asta, cu clatite, un gem bun si o cafea pe masura.
Perseidele din vara covidului au fost de fapt doar un motiv pentru a strange mai multi oameni faini pentru o seara de august petrecuta pe sus. Vara se apropie de sfarsit, chiar daca zilele calde cu care e binecuvantat Brasovul nu par sa anunte asta. Dar din experienta altor ani stim ca ele nu tin mult si mai ales combinatia de zi lunga si zi calda e pasare rara pe munte. Asa ca strangem o mana de prieteni cat sa indulcim cu o vorba lunga abruptul urcus al Ciubotei si plecam in sus cu tinta Tiganesti, unul din putinele refugii din Bucegi de unde se vad fain si apusul si rasaritul.
Forestierul se scurge repede sub talpi si panta de desupra refugiului Salvamont ne regleaza rapid ritmul. Atat cel de deplasare cat si cel de vorba. Padurea imi pare lunga, mai lunga decat mi-o aminteam probabil si datorita faptului ca mereu am mers pe aici in (aproape) alergare. Urcusul abrupt nu m-a inspirat sa calc prea des prin locurile astea, cu exceptia concursurilor de alergare la care am participat cu ani in urma. Dar totusi iesim la un moment dat si la lumina, iar deschiderea vaii, coltanii abrupti care o strajuiesc, verdele pantelor de iarba si cerul albastru spala amintirea padurii neinteresante.
Prag dupa prag, idei pentru noi ture, locuri faine de cort, pe toate le bifam in gand. Cat noi avansam in sus, soarele o ia in jos si ne intalnim undeva sub varful Scara unde pregetam putin pentru a admira apusul. Culori blande, culori calde ce se topesc unele in altele, o alta zi ce se incheie frumos. Ajungem la refugiu fix cu ultima geana de lumina si pentru un sfert de ora cochetez cu ideea de a dormi afara. E cam singura sansa de a vedea Perseidele, altfel stiu ca o sa intru in refugiu, o sa imi intind salteaua si o sa adorm cat ai zice stea. Ceea ce s-a si intamplat, ajutata fiind de o pereche de antifoane care nu imi lipsesc din rucsac.
Daca stele cazatoare nu am vazut, macar ma mobilizez pentru rasarit. Cat asteptam sa se iteasca soarele, pun repede de o cafea si scot din bagaj resursele de dulciuri , cat sa ne incepem ziua cu dreptul, mai ales ca in fata ne sta o lunga coborare pana in Bran. Cum eu am facut traseul, am lasat pentru coborare varianta cea mai domoala- Clincea. Plec cu Suzi inainte si cum ne merg picioarele, asa ne merge si gura, si in 1h40 suntem la masini, gata sa ajungem la munca la timp, cu plinul de munte facut.
La plecare, intimidati putin de cei 1500 de metri de urcare.
Lumina faina deja la iesirea din padure.
Jocuri de nori si lumina atunci cand iesim din caldarea superioara.
Speram ca soarele sa mai iasa odata din spatele norilor in seara asta.
Norocul pare sa ne surada.
Pozitia perfecta pentru a poza in fata apusului.Ultima geana de lumina.Contre-Jour si culori Ajuns la refugiu, cu luminile din tara Barsei deja aprinse.Asteptand Perseidele. Trebuie sa mentionez ca nu trebuia asteptat prea mult pentru a vedea meteoritii. Iar unii dintre ei chiar ofereau un adevarat spectacol. Din pacate era mult complicat sa le si prinzi in memoria aparatului foto. O sa ramana totusi in memoria noastra.A doua zi, o dimineata calda, cafeaua de dimineata si prima geana de lumina.Tic-tac.Picture in pictureAproape ca la mare. Doar ai munti in loc de mare.
