Category Archives: Mont Blanc

TMB ziua 2, la poalele uriasilor

E ora 8 cand incepe sa se lumineze de ziua in camera de iarna a Refugiului Elisabeta. Afara o ceata laptoasa invalui refugiul, o ceata care se bate cap in cap cu prognoza de soare glorios pentru ziua de azi.

Ne apucam sa strangem sacii de dormit si sa indesam lucrurile in bagajele de bicicleta si incepem sa pregatim terciul de dimineata. Intre timp, ceata coboara putin sub refugiu si zarim la mai bine de 2000 de metri deasupra noastra culmile stancoase sau inzapezite ce tin de Grandes Jorasses si de Mont Dolent. E o priveliste ce merge numai bine cu clasica masa de dimineata, terciul cald cu fulgi de ovaz insotit de o mini cafea.

Legat de viata pe drum, inca imi vine un pic greu de crezut ca acum o luna de zile eram prin stepele nesfarsite ale Kyrgystanului, ca acum cateva zile pedalam speriati de ursi prin Calimani si acum pedalam in jurul Mont Blancului. Cu ocazia asta imi dau seama ca ar trebui sa ma apuc sa scriu cate ceva din fiecare din experientele astea, altfel parca simt ca le car in spate in rucsac si ca oricat de bine stai cu memoria, tot pierzi ceva din ele pe masura ce le tii prea mult in tolba.

Cand ne asezam in cele din urma pe saua bicicletei, ceata s-ar ridicat din nou,, iar noi coboram printr-o atmosfera bacoviana spre Val Ferret, loc in care in mod normal Tour de Mont Blanc urca din nou pe partea sudica a vaii. E un ocol pe care il faci doar pentru traseu si pentru priveliste, si pana la urma pentru asta suntem aici. Eu pariez in gand ca ceata se va ridica, Mihaela nu are chef sa faca nici un efort suplimentar astfel incat ne dam intalnire in Courmayeur la o pizza.

Pariul facut de mine pare pierzator in prima parte a ocolului. De la refugiul Bonatti incolo, in schimb, ceata se sparge in cateva minute, brusc si fara nici un avertisment, suficient incat sa iti cada putin fata atunci cand vezi ce se ascundea in spatele cetii.

E o zi perfecta de septembrie, cu un puf de zapada proaspata la peste 3000 de metri, fara nici un pic de vant si cu un cer ireal de albastru deasupra. Iar ghetarii si peretii Mont Blancului arata intr-un mare fel si iti atrag privirile din orice unghi.

E trecut de ora 12 atunci cand ajung in Courmayeur, Mihaela ma astepta la o pizza de la care aveam poate asteptari prea mari, facem cumparaturile la singurul supermarket deschis din zona si pornim din nou la deal spre Val Veny. De aici traseul nostru croseteaza din nou versantul din fata Mont Blancului, printre cabanute si partii de schi in prima parte, dupa care pe poteci pe curba de nivel. Poteca arata incredibil aici si am zabovi mult si bine la soare, in fata Innominatei pe unde pasii de cataratori ne-au purtat cu multi ani in urma.

Frigul in schimb ne face sa ne urnim din loc si sa coboram din nou in vale, in cautarea locului de bivuac din seara aceasta. Astazi nu am avem parte de o camera de iarna a unui refugiu ci de o cladire abandonata si usor lugubra, dar care e o pavaza cat se poate de buna pentru vantul de afara. Peste noapte, luna plina straluceste puternic printr-o fosta fereastra si ma trezeste cat sa ma intorc pe cealalta parte revenind la caldura sacului de dormit, simtind muschii obositi si imi dau seama ca a fost o zi plina. O zi buna de marcat in calendar, cum cred ca se vede si din poze.

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/6014650356

Ce priveliste poate sa te scoata mai bine din sacul de dormit.
Dupa doua ore de pedalat prin ceata, soarele iese si pe poteca noastra. Si odata cu el, Mont Blancul incepe sa ne fure ochii.
Trail-ul cu privelistea perfecta?
Nici nu stii daca sa te uiti in fata sau la poteca.
Inainte de prima coborare a zilei.
Probabil cea mai fotogenica cismea intalnita pana acum
Nici push-bike-ul nu pare greu cu asa munti peste drum
Punta Innominata, Mont Blanc si Aquille Noire.
Oprirea pentru pauza de masa.
Ultima raza de lumina, sau momentul in care trecem de la tricou si pantaloni scurti la toate hainele pe care le avem in rucsac.
Coborarea spre Val Veny si ea cu o poteca de toata frumusetea.
Sunt curios cat va ramane din ghetarii acestia in 10-20 de ani.
Din categoria lifestyle pics, adapostul nostru pentru seara aceasta, pe tarp dar feriti de micul uragan ce s-a pornit pe seara.

TMB, de la Champex-Lac la Grand Col Ferret

Drumetii care se mai incumeta inca pe potecile din Tour du Mont Blanc au coborat aproape toti spre cazarile din vale. Doar noi pedalam in continuare la deal, pe un drum cu peste 10% panta, insa perfect ciclabil chiar si cu bicicletele noastre incarcate. La umarul drept se ridica Mont Dolent si gandurile imi zboara inevitabil la o tentativa de ascensiune de prin 2008. Au trecut 13 ani de atunci si nimic nu pare ca s-a schimbat. Radu vine cu cele mai crete idei, eu gasesc motive nesfarsite de a-i tempera avantul.

Suntem pe Tour du Mont Blanc, cu MTB-urile. E prima zi. Inca nu ma intreb ce cautam noi aici, dar in felul meu pesimsit de a vedea lucrurile sunt convinsa ca o sa ma intreb in curand. Am pornit din apropiere de Champex Lac, cumva bucurosi ca o sa scapam pentru cateva zile de teroarea parcarilor si perfectiunea Elvetiei vorbitoare de limba germana. De altfel, cum am trecut in partea franceza au inceput sa mai apara gropile, iarba de pe marginea drumului nu mai era tunsa la linie etc, de ne-a venit si noua inima la loc.

Nici nu ne asternem bine la drum ca ne si oprim pe o banca pe malul lacului si presimt ca opririle dese vor fi al 3-lea membru al turei.
Multitudinea de semne si poteci ma debusoleaza si la inceput am reale probleme cu navigatia. Prima portiune dintre Champex Lac si La Fouly are de toate. Putin asfalt, cateva catune cu strazi inguste, drumuri, poteci la deal, poteci pe curba de nivel, poteci la vale, ceva push bike, cateva izvoare, toalete curate si locuri de popas.

Partea care conteaza a zilei incepe practic in La Fouly, unde se si termina asfaltul si de unde incepe ascensiunea spre Col du Grand Ferret, primul din nenumaratele pasuri pe care le vom urca si cobori in circuitul nostru. Statiunea pare parasita, cu varfuri de 3500 veghiind obloanele trase si casele cuprinse de liniste. In Alpi e deja extra sezon si asta e cel mai bun moment pentru Tour du Mont Blanc, daca nu vrei sa faci baie de multime pe poteci. De altfel, in sezon, nici nu are sens sa mergi pe aici cu bicicleta.

Singurul varf pe care il recunoastem fara ajutorul hartii e Mont Dolent si in directia noastra urca si drumul taiat in serpentine scurte ce ne ajuta sa castigam inca vreo 300 m altitudine. Prin tufele de pe margine gasesc o zmeura pe care o gust si constat ca e lipsita de gust, asa ca decid ca e mai eficient sa continui sa invart la pedale. Drumul se termina la un gîtes (un fel de cazare mai spartana) unde auzim un neaos “Marie, adu-mi si mie ……”. De acolo incepe poteca. O poteca ciclabila in proportie de 90% pentru Radu si vreo 75% pentru mine. Pe masura ce noi urcam, in jur se stinge lumina. Din ce in ce mai putine varfuri raman scaldate in soare, umbra isi croieste drum peste tot.

In mod neasteptat, in pas nu bate deloc vantul si se poate sta doar in bluza de corp. Sunt atatia munti de admirat in toate zarile… Si ultimile pale mov-rozalii ale apusului se sting la orizont. Dupa o scurta dezbatere hotaram sa coboram spre Refugiul Elena. Poteca nu este imposibila daca nu ar fi stabilizata la fiecare 50 de metri cu niste mici busteni sau si mai rau, cu niste dale de piatra inalte si ascutite, de numai snake bite vad in fata ochilor. Asa ca ajungem sa mergem mult pe langa bicicleta, la frontala. Jos, la refugiul de sub noi nu pare a fi nicio miscare. Nicio lumina, nicio tipenie. Afisul de pe usa ne confirma. Refugiul s-a inchis pe 16 septembrie, bivuacul de iarna e insa deschis.

Din varful patului, bagata in sacul de dormit, cu burta plina contemplu acest happy-end al unei zile altfel, caci da, nu ajungi in fiecare saptamana sa pedalezi pe poteci de la 2500 m, din Alpi si sa ai noroc cu extra sezonul, sa nu te ploua, sa nu trebuiasca sa faci bivuac si sa dormi cu toate hainele pe tine, sa ai butelia plina si sa gatesti cat iti trebuie si altele.

Text: Mihaela

Track si date aici: https://www.strava.com/activities/6002925149

Deloc matinali la plecarea in tura, ceasul sa fi fost trecut bine de pranz. Noroc ca vremea buna ne asigura ca o sa ne facem damblaua pana diseara.
Perfectiunea elvetiana sub tutela steagului cu insemne de vaca.
Champex Lac si in departare Grand Combin, un alt masiv pe care aveam sa il inconjuram in mai putin de o saptamana.
Blana la vale pe un trail surpinzator de frumos spre Val Ferret
Un alt trail, de data aceasta in urcare.
Ultima raza de lumina sub Mont-Dolent.
Cu astel de munti e usor sa gresesti drumul. Tocmai ce faceam cale intoarsa pentru a prinde poteca cea buna.
De Mont Dolent ne leaga amintiri de la prima tura din Alpi e acum multa vreme.
Urcarea spre Grand Col Ferret, surpinzator de ciclabila.
Binenteles orice urcare ciclabila are si exceptii.
Ultima raza de lumina peste Grand Combin.
Degrade
Liniste, fara vant, cald si complet pustiu. Ce poti sa-ti doresti mai mult de la o seara e septembrie?
Sfarsit de zi, inaine de una din coborarile tehnice ale traseului, pe intuneric, la frontala.
Coborarea cu pricina.


Mont Blanc

Bike.Climb.Bike ziua 20

Un pic mai multe poze aici.
Jurnalul Mihaelei aici.

Ne trezim noaptea la 23:30, dupa 4 ore de somn intrerupte pe alocuri de mosulicii care au venit pe la 8-9 sa se se culce. Incercam si noi sa facem cat mai putin zgomot cand iesim afara, si incepem sa ne echipam dupa ce iesim pe platforma refugiului.

Nu suntem singura echipa care se pregateste de plecare la ora asta, si cel putin alte cateva echipe par sa fie gata de plecare. Incercam sa mancam ceva repede inainte de plecare, si plecam si noi la cateva minute dupa plecarea primei echipe.

E incredibil de cald afara, cel putin pentru inaltimea la care suntem, astfel incat putem sa mergem fara nici un fel de probleme doar cu o bluza de corp si o geaca de packlite pe noi. Atmosfera e complet nemiscata, contrastand parca cu agitatia care e pe ghetar in timpul zilei, cu gheata si pietrele care se prabusesc zgmotos din diferite locuri. Luna lumineaza ghetarul super ok, astfel incat cred ca am putea sa urcam fara frontale fara nici un fel de probleme. Cand ne uitam in spate vedem cum incep sa mai plece de la refugiu echipe, cred ca in total au fost cam 10-15 echipe care au plecat de la Gonella in seara respectiva, un numar destul de mare pentru partea italiana.

Una din cele mai mari dileme pe care le aveam despre ruta era ghetarul, care din mai multe descrieri intelesesem ca e destul de crevasat. De fapt problema e mai degraba nu dificultatea, pentru ca pana la urma e o poteca lipsita de o inclinatie prea mare, ci negociatul traseului printre crevase, chestia care noaptea pe intuneric in teren necunoscut poate sa fie destul de dificila. Din fericire scapam in parte de grija asta, deoarece sunt extrem de vizibile urmele celor care au urcat cu o zi inainte, astfel incat tot ce ne ramane de facut e sa bagam carbuni si sa calcam pe urmele inaintasilor, urmarind pe alocuri ocazionalele semne lasate pentru orientare.

Traseul e totusi destul de lung, pleci cu noapte in cap de la 3100 de metri, pentru a urca 1700m in 6-7 ore astfel incat sa ai timp sa faci o mare parte a coborarii fara a inainta foarte mult in zi. Senzatia principala, cel putin pe care am vazut-o si cu o zi inainte la urcare, e ca nu prea e bine sa fii in mijlocul zilei pe un ghetar, totul e mult mai fragil si mereu se mai pravaleste cate ceva in zona.

Revenind in schimb la urcare, urcam noi cu drag si spor, poate cu ceva mai mult spor decat ne asteptam, astfel incat in curand suntem in fruntea trenuletului, privind in spate la luminitele care isi croiesc drum pe ghetar. Cred ca mai bine de jumatate din echipe sunt formate din ghid + client, asa ca avem din nou ocazia sa analizam ca si acum 2 ani tipologia ghidului si a clientului. Sincer nu mi-ar place sa fiu in nici una dintre situatii, dar pana la urma fiecare face propriile alegeri, si nu vad nimic in neregula ca daca cineva care nu are partner sau experienta alege sa urce pe un traseu cu un ghid.

Asa ca mergem noi in fruntea trenuletului, pana la o prima crevasa mai mare peste care ghizii sau probabil cei de la refugiu pusesera o scara metalica, ancorata in fiecare parte a crevasei. Cum noi nu mai vazusem asa ceva pana acum, decat in poze/filmulete de prin Himalaya, stam si meditam la variantele de abordare. Parca in picioare nu prea ne vine sa trecem, asa ca solutia e clar in patru labe, dar pana stam noi sa ne hotaram suntem ajunsi de o echipa asa ca vedem live si confirmarea. Trebuie spus ca era o crevasa de o adancime considerabila, dar parca pe intuneric nu parea chiar asa de infricosatoare. Pe zi in schimb aveau sa se schimbe putin perspectivele.

In portiunea superioara a ghetarului crevasele se mai raresc, astfel incat ne relaxam si noi si facem o pauza de hidratare in care mancam si mancarea campionilor, adica biscuiti cu mere. In Italia una din chestiile care ne-au placut cel mai mult la capitolul mancare au fost biscuitii cu cereale, astfel incat nu aveam cum sa nu luam un pachet cu noi si pe Mont-Blanc.

Urmeaza o ultima portiune mai abrupta, si o creasta pe care trebuie sa o urmam pana pe Dome de Gouter. Initial stancoasa, ulterior cu zapada, creasta are cateva portiuni in care e destul de expusa. Cel putin o portiune de zapada, pe care poteca nu cred ca avea mai mult de 30-40 de centimetri latime, cu posibilitati de alunecare si in stanga si in dreapta, mi s-a parut destul de intersanta. Sau de fapt la fel ca si crevasa mi s-au parut mult mai interesante la coborare pe lumina, decat acum noaptea in momentul in care nu vezi pana unde te-ai duce daca ai aluneca. Incet incet castigam altitudine, suntem deja pe la 4100 de metri si bateriile dau semne de golire rapida astfel incat facem o pauza de energizare in care folosim fiecare cate un activator si un gel, dupa care prindem aripi.

E interesant felul in care actioneaza cafeina asupra organismului uman, e intr-un fel singurul drog care chiar are efecte benefice asupra performantei care e si legal. S-au facut o groaza de studii pe tema asta, si la sporturile de andurata chiar iti da un imbunatatire de 5-10 %. Bine chestia cu legalitatea e putin discutabila, si la ultimele olimpiade cafeina in concetratii mai mari decat o anumita limita a trecut pe aceasi lista cu alte chestii care tin de doping. Bine, concentratia respectiva e obscen de mare, echivalentul a 8 cani de cafea baute astfel incat ma indoiesc ca cineva chiar poate sa o depaseasca. Partea interesanta e ca si eu si mike nu avem nici un fel de tangenta cu cafeaua in viata de zi cu zi, poate si din cauza asta un activator care are cam echivalentul unei casti mari de cafea are un efect atat de puternic.

Revending la povestea noastra, dupa mica pauza de energizare prindem la propriu aripi si parca ajungem intr-o clipita pe Dome de Gouter, de unde vedem pentru prima data partea superioara a Mont-Blanc-ului. Trebuie spus ca arata absolut genial privelistea de pe Dome de Gouter, pe undeva pe la 4:30 noaptea, cel putin mie mi s-a parut mai tare decat ce am vazut atunci cand s-a facut zi. Pe de o parte esti foarte sus, si fiind senin se vedeau orasele din toate vaile apropiate, incepand cu Chamonix-ul care parea sa fie la o aruncatura de bat. In acelasi timp si tot sirul de luminite ale celor care urcau pe ruta franceza arata incredibil de tare, chiar daca prevestea incolonarea in care vom intra si noi in curand.

Si trebuie spus ca daca a fost o zi aglomerata in partea italiana, acelasi lucru a fost adevarat si pentru partea franceza. Doar ca proportiile sunt complet diferite, si in dimineata respectiva au plecat de 10-20 de ori mai multi oameni de la Gouter decat de la Gonella. Intersectam si noi coloana si poteca aproape de Vallot, de unde mai avem doar 400m pana pe varf.

Sirul de frontale urcand spre Mont-Blanc

Primele de gene de lumina la Vallot.

Incepe sa rasara si soarele, si fiind pe partea vestica a muntelui vedem si umbra pe care o arunca Mont-Blanc-ul pana hat departe. In schimb e si foarte multa lume pe aici, urcand fie singuri, fie legati cate 5-6 in coarda, fie cu ghid, fie fara, unii care deja coborau, unii care abia mai reusau sa mai urce. Multa varietate, si fiecare incercand sa urce pe muntele lui.

Buna dimineata soare!

Umbra uriasului.

Urcusul pe muntele meu, sau al nostru a inceput in urma cu 19 zile, cand am plecat din Oradea. Si intr-un fel chiar sunt mandru, ca am ajuns de acolo, pana unde sunt acum doar prin forta picioarele mele. E una din chestiile care initial ti se pare extrem de lunga si de dificila, dar parca acum la 4600m, cu 200m inainte de varf nu mai pare chiar asa, si privind putin spate as fi tentat sa zic ca a fost chiar o nimica toata. E momentul in care stii ca aproape orice s-ar intampla tot ai putea sa ajungi pana pe varf, momentul in care ma gandesc la constatarea “Mult a fost, putin a ramas”.

Totusi ultimii 200m nu au trecut totusi chiar atat de repede precum ma asteptam, pe de alta parte din nou incepusera sa se termine bateriile, pe de alta parte totusi erau 4800m fara nici un fel de aclimatizare prealabila. Cu mai putin de 20 ore in urma plecasem de la camping, de la 1700m si acum eram 3000m mai sus, astfel incat nu puteam sa zicem ca ne simteam chiar fresh. Totusi mai tragem putin de noi, ca gandul ca de pe varf totul va fi la vale.

Trebuie spus totusi ca ce vezi de pe un varf inalt chiar merita, iar rasaritul pe care l-am prins in ziua respectiva foarte aproape de varf chiar a fost foarte misto. E foarte interesanta senzatia de curbare a orizontului pe care o ai in momentul in care urci peste 3000m, si chiar vezi pana hat-departe, mai ales intr-o zi senina cum am prins atunci.

Moment de respiro.

Varful.

Sus pe varf in schimb prindem aglomeratie destul de mare, astfel inca nu cred ca zabovim mai mult de 10-15 minute, cand sa punem polarul pe noi si cat sa ne mai tragem putin sufletul. Suntem amandoi un pic cam dezorientati (a se citi ametiti), astfel incat dupa un splatski de varf rapid o luam la vale, pentru a face o pauza mai lunga in zona refugiului Vallot. La coborare binenteles ne simtitm din ce in ce mai bine cu fiecare metru coborat, mai ales cand stim ca de aici pana la refugiu nu e decat de coborat.

Splatski-ul nostru de varf.

De la refugiu parasim autostrada, si revenim pe linistita parte italiana, doar noi si inca o echipa coborand pe acelasi traseu. In schimb pe ziua portiunea expusa cu creasta de dinainte de coborarea de pe ghetar a fost mult mai interesanta. Poate si oboseala, poate si faptul ca zapada era considerabil mai moale si nu iti dadea aceasi incredere ne-a facut sa avem ceva emotii si sa mergem incet pe acolo, inclusiv cu cateva momente in care am folosit coarda pentru cateva asigurari mai mult sau mai putin derizorii. Bem si ultimele guri de lichid pe care le avem la noi, cu putin inainte de a cobora spre ghetar.

Aici in schimb intram intr-un adevarat cuptor, ceasul cred ca e deja 10 si soarele a incins in ultimul hal caldarea in care e ghetarul. In interval de 5 minute incepem sa transpiram si sa ne deshidratam in ultimul hal, mai mai ca ne venea sa trecem la pantaloni scurti si la tricoul la cat de cald putea sa fie. Pana acum mai adiase cat de cat vantul dar acum nu e nici urma de cel mai mic firicel de vant, astfel incat in scurt timp incepem sa suferim si de sete, fara nici un pic de apa ramasa la noi.

Ne tragem si noi sufletul ceva mai jos de varf.

Furnicute pe zapada.

Pe crestulita de fata.

Caldura mara, mon cher!

Crevasa traversata in stil himalayan in Alpi.

Ne mai intalnim cu inca doi baieti care ne prind din urma la coborare, singura echipa care mai coborase pe partea italiana in aceasi zi, si ne miscam si noi la vale atrasi de mirajul refugiului si al apei cu care ne vom indestula acolo. Doar ca refugiul se vede foarte clar si din varful ghetarului, si desi pare la o aruncatura de bat ai de mers cam o ora si jumatate / doua pana la el, asa ca ramanem doar cu mirajul in timpul respectiv.

Trebuie spus ca daca Mihaela se descurca mai ok in lipsa de apa, pentru mine cel putin apa e critica, mai ales atunci ca e vorba si de ceva efort. In general, cam la orice activitate transpir mult spre foarte mult, si in consecinta am nevoie de la fel de multa apa, iar atunci cand aceasta lipseste lucrurile incep sa se miste foarte repede din ce in ce mai greu si cu din ce in ce mai mult chin. In general am grija sa nu ajung in situatia respectiva, si mi s-a intamplat de putine ori, dar in momentul respectiv pe ghetar chiar abia ma taram la coborare, si o aveam in fata pe Mike care era mult mai ok si care se grabea sa ajunga la refugiu pentru a rezolva problema apei.

Sontac, sontac inaintam in schimb pe ghetar, trecem din nou de scara metalica, care din nou a parut mult mai interesanta pe zi, si ajungem in cele din urma la refugiu pe la 1 si jumatate. Nu pot sa va spun cat de buna a putut sa fie apa de acolo. De fapt sunt absolut convins ca bautura cea mai buna de pe lumea asta e apa, si totul depinde de momentul in care ajungi sa o bei. Nu cred ca exista nici un fel de alta bautura care sa cada la fel de bine atunci cand esti rupt de sete.

Inca un pic pana la Gonella.

La refugiu luam o pauza mai lunga, ne delectam si cu o cutie de pepsi (pe principiul dupa apa si otrava), si incercam sa aflam daca poate urca un curier maine pentru a trimite echipamentul de catarat inapoi spre tara. Maine e vineri si daca nu reusim maine ne mai pasc inca 4 zile petrecute in zona pentru ca urmeaza un weekend prelungit in Italia. Din pacate e prea tarziu pentru a rezolva problema cu curierul maine astfel incat trebuie sa coboram in aceasi seara pana in camping pentru ca maine sa facem un drum pana in Aosta pentru a lasa coletul.

Mike e putin demoralizata de gandul inca unei coborari de 6-7 ore pana la camping, dar nu prea avem de ales astfel incat in curand ne pornim din nou la drum, la inceput pe via feratta si dupa aia pe morena ghetarului. Daca la urcare a parut lunga la coborare a parut absolut interminabila, mai ales din cauza ca tot iti dadea impresia ca ajungi la capatul ei, numai pentru a descoperi cocotat pe alti bolovani ca mai ai o groaza de mers. Oboseala incepe sa ne ajunga destul de serios pe amandoi din urma. Au fost cumulate cam 36 de ore de mers/traseu, cu 4 ore oarecum dormite la refugiu inainte refugiului de pe varf, iar pe mine cel putin m-a terminat in ultimul hal ghetarul si deshidratarea de pe el.

Sub lumina placuta a dupa-mesei, printre pereti de stanca.

Totusi era frumos in seara respectiva pe morena ghetarului odata cu lasarea crepusculului. Erau si scurte momente de odihna, cand asezat pe un bolovan puteai sa urmaresti nori dantelati luminati de lumina apusului. Iar morena chiar e impresionanta si mareata.

Dansul norilor.

Trecem si de morena odata cu venirea noptii si incepem sa tropaim pe drumul care coboara spre camping, unde binenteles am ratat cu 1 ora ultimul autobuz astfel incat mai avem inca doua ore de tropait pe el la vale pana in camping. Si fiind si fundatura, traficul e cel putin redus astfel incat nu prea avem nici un fel de sanse la ocazie.

Trebuie spus ca nu sunt foarte multe momente pana atunci cand am fost la fel de obosit ca si in orele respective. In general atunci cand sunt foarte obosit pot sa adorm instant, de genul pus fundul pe asfalt, 2 scunde de admirat miile de stele si trecut instant in lumea viselor. Tinand cont ca era si destul de cald era foarte tentant sa tragi un pui de somn in mijlocul drumului, noroc cu mike si cu gandul ca somnul va fi mai dulce in camping in sacul de dormit.

Kilometru dupa kilometru, cu mintea mereu pregatita sa traga pe dreapta si cu o imaginatie hiperactiva, pana la urma trece si drumul pana in camping unde ajungem la 12 noaptea. Aici binenteles ca nu mai vedeam decat somnul la care visam de ore bune, astfel incat la 15 minute dupa ce ajungem, dupa ce dam jos de pe noi suprapantalonii si gecile trecem in taramul viselor.

Cam asa se incheie povestea noastra cu urcatul Mont Blancului, si a calatoriei din Romania pana la poalele lui. A fost idee care ne-a venit acum 3 ani de zile, in drum spre o intalnire Carpati din Ciucas, si pe care suntem chiar multumiti ca am reusit sa o ducem la bun sfarsit. Din pacate intoarcerea in Romania nu am avut cum sa o facem in totalitate pe bicicleta, din motive de concediu limitat, dar au urmat 7 zile foarte faine de biciclit pe malul Innului si a Dunarii, pe care le voi povesti in postarile urmatoare.

Privind in spate, pot zice din nou ca sunt multumit si putin mandru ca am reusit sa ajung din Romania pana pe varful Mont Blancului, doar prin forta picioarelor mele, si ca in continuare imi place sa cred ca nimic nu e imposibil, si tot ce conteaza e sa vrei sa faci chestia respectiva, si sa-ti pui mintea cu ea, si de foarte multe ori atunci cand te apuci de ea pare mult mai usoara decat ti-ai imaginat la inceput. Si e incredibil cat de bine pot sa cada la momentul potrivit o gura de apa, sau cat de bine poate sa fie sa te intinzi in sacul de dormit si sa dormi dupa o zi lunga.

Gonella

Bike.Climb.Bike ziua 19

Jurnalul Mihaelei aici.

Un pic mai multe poze aici.

Astazi e ziua in care vom urca pana la refugiu. Refugiul Gonella a fost in reparatii ultimii 4 ani, si anul acesta e primul sezon in care s-a deschis, astfel incat ne asteptam sa fie cat de cat aglomerat.

Totusi dimineata cand am vorbit cu Matteo de la camping pentru a da un telefon la refugiu pentru a ne rezerva si noua doua locuri si aflam ca nu mai e nici un loc ni se cam inneaca corabiile. Ne perpelim putin prin camping, ne gandim daca sa urcam cu cortul dupa noi, dar din descrierile lui Matteo nu prea sunt multe locuri de pus cortul in zona asa cam pana la urma renuntam. Pana la urma intelegem oarecum din spusele lui Matteo ca si daca nu avem rezervare, cabanierul tot va trebui sa faca ceva cu noi in seara respectiva. Doar sa nu-i spunem ca am dat telefon inainte petru rezervare, si sa ne luam si sacii de dormit dupa noi.

Alpinist gata de plecare in tura, observati cutia de carton din stanga de care trebuia sa avem grija pentru a avea in ce sa punem echipamentul la intoarcere.

Initial un drumeag, in spate se vede Aquilles de Glaciers

Si in stanga silueta lui Piramides Calcaire

Astfel incat reconfiguram bagajele pentru a lua dupa noi si sacii de dormit si saltelutele, si plecam intr-un tarziu pe la 10 din camping, eu pe jos prin poieni si Mihaela cu autobusul, si ne reunim in locul in care se termina drumul de sosea si incepe urcusul spre Lac de Miaje. Desi e mijlocul saptamanii, e incredibil cat de multi turisti sunt in zona, de toate felurile si de toate varstele.

Incet, incet incepem si noi sa castigam altitudine, parasind in curand poteca foarte aglomerata si urcam spre marginea morenei ghetarului. Zona aceasata e denumita Mica Himalaye, totul fiind la o scara foarte mare. Un ghetar mare, care si-a sapat o vale extrem de adanca fata de peretii ce o strajuiesc, si in spate cu aproape 3000m deasupra ta Mont-Blanc-ul inzapezit.

Mica Himalaie

Si noi trebuie sa ajungem acolo sus.

Nu suntem totusi singuri pe ghetar, ca doar trebuia sa ajunga la refugiu si cei care isi rezervasera locurile constiincios inaintea noastra, astfel incat pe lunga morena tot ne intersectam cu doua grupuri, din care unul era format din batranei aflati aproape toti la varsta a 3-a. Dupa echipament nu prea cred ca au de gand sa urce a doua zi, dar tot mi se pare foarte tare ca la varsta lor sa faci o plimbare pana la un refugiu la 3300m si sa petreci o noapte acolo.

Ziua e superba, fara nici un nor pe cer, si noi inaintam pe morena accidentata a ghetarului cautand momaile care indica drumul. E mult spus poteca, pentru ca pana la urma poti sa o iei aproape pe oriunde, dar totusi e mai usor sa o iei prin locurile indicate de momai. Si orele trec, si noi tot pe morena suntem, si eu incep un pic sa ma indoiesc de cat de realist e indicatorul de 5 ore pe care il vazusem la inceputul drumului. Pana la urma parasim si morena, pentru a serpui pe o poteca care urca pe o muchie inierbata, alternand cu momente de via-feratta echipate cu franghii groase. Pana la urma ajungem la refugiu pe la 5, unde ne anuntam prezenta cabanierului, care pana la urma zice ca o sa ne descurce cumva doar sa mai asteptam sa termine cu masa de seara.

Alpinista arsa de soare cu un ghetar ce se dezintegra sub ochii nostrii in spate.

Sesiune foto pe platforma refugiului.

Ne mai invartim putin prin zona, pregatim si masa de seara, ochim si un loc posibil intr-un fel de bivuac de langa refugiu, cerem permisiunea sa ne asezam acolo si dupa un pic de amenajari interioare pentru a ne face loc, si dupa 15e pentru amandoi intram fericiti in sacii de dormit pe la 7, cu ceasul pus sa sune peste 4h30, adica la 11 noaptea. Eu sunt sincer destul de linistit pentru ziua de maine, mai ales dupa ce cabanierul a zis ca e un mic bulevard pana sus la cata lume urcase in ziua de dinainte, si avand in vedere cati voiau sa urce si in ziua urmatoare, Mike in schimb nu e chiar asa de relaxata. Om vedea in 4 ore mai exact cum va fi.

Ce ma surprinde in schimb e cat de cald poate sa fie, cred ca noaptea respectiva la 3300m temperatura nu a coborat sub 5 grade.

Punta Innominata

Punta Innominata

Punta Innominata, un nume atat de frumos si atat de misterios pentru un mic varf de 3860m ce strajuieste Mont Blanc de Courmayeur. “Varful fara Nume”, un varf anonim situat in cea mai spectaculoasa parte a Mont Blancului, acolo unde se desfasoara unele din cele mai renumite si redutabile trasee care urca pe Mont Blanc. Caci tot timpul cat esti ruta in dreapta ta se intinde Integrala Peuterey, despartita de creasta Puntei Innominata prin framantatul ghetar Freney. In dreapta se desfasoara cu o uniformitate desavarsita creasta Brouillard despartita de ghetarul Brouillard, ceva mai domol decat framantatul Freney.

Iar in fata, in fata se inalta Mont Blanc de Courmayeur, o imensa catedrala de granit rosiatic brazadata de culoare de gheata si zapada. Pilastri imensi se inalta spre cer, printre care si Pilastro Centrale, ruta celebra unde s-a desfasurat o adevarata drama in anii 60 la una din tentativele de deschidere a rutei, ruta Innominata serpuieste si ea in peretele masiv, o continuare mult mai serioasa a crestei Innominata.

E grandios, e suficient pentru a te lasa fara cuvinte, e suficent sa permita sufletului sa ti se inalte in timp ce pasesti intr-un echilibru instabil pe creasta mai mult sau mai inzapezita. E pur, in jurul tau vezi numai elemente primordiale, viata lipseste aproape cu desavarsire, e numai stanca, zapada si gheata. Nu ai ca si la noi chiar si in marii pereti brane de iarba sau copacei, aici nu e nimic care sa-ti aminteasca de caldura vietii, nu ai fluturi de stanca sau vrabii care se te insoteasca pe traseu. Doar in departare, undeva jos se vad urmele vietii si ale civilizatiei, Courmayeur-ul, Val Veny si refugiul de la Monzino undeva intr-un plan mai apropiat.

Sunt multe de zis, pentru mine a fost cea mai frumoasa tura la munte pe care am facut-o pana acum, a fost suficient pentru a-ti imprima in minte imaginea atator trasee celebre, indeajuns pentru a te face sa te gandesti: “Poate odata, cand voi fi mai experimentat….”.

Iar acum sa incepem cu povestirea:

Am plecat de la camping spre Monzino destul de tarziu dupamasa, vremea eram cam instabila, chiar ne oprim la un moment dat sub un bolovan si asteptam ploaia sa inceapa. Dar ploaia nu mai incepe asa ca o luam din loc, numai pentru ca dupa o jumatate de ora, cand ne aflam in mijlocul unei intinderi imense de bolovani/grohotis fara posibilitati de adapostire sa inceapa ploaia, manata de un vant destul de turbat care aducea norii dinspre Piramydes Calcaires. Spre disperarea mea ma apuc sa-mi iau suprapantalonii pe mine in timp ce ploaie, si echipati pornim mai departe spre inceputul portiunii de via ferrata. Mike e oarecum mai consolata cu ploaia, in schimb eu sunt destul de revoltat pe faptul ca ma ploua si ca e vreme urata.

In drum spre Monzino.

Intre timp ploaia se opreste, chiar apare si soarele asa ca ne izbim din nou de problema supraincalzirii. Privelistile sunt superbe, in fata se vede Aquilles Noire de Peuterey cu Mont Rouge de Peuterey iesind din ceata, un mare ce se inalta 1200 din saua ce desparte bazinul Freney de bazinul in care e refugiul Borreli. Traseul inainteaza pe o via ferrata recent amenajata, alterneaza portiuni de poteca cu portini mai lungi de via ferata astfel incat traseul se pastreaza totusi intresand si din punct de vedere al expunerii.

Aquille Noire de Peuterey.

Closeup.

Courmayerul e undeva jos in valea din imagine.

Aproape de apus.


Dupa ce se termina ultima portiune de via ferata urmeaza un ultim urcus de 30 de minute si ajungem in cele din urma la refugiul Monzino. Aici lume relativ putina, inca 6 persoane in afara de noi care vor sa mearga si ei a doua zi pe Punta Innominata, erau 2 grupuri, 1 ghid cu 3 persoana si inca 1 ghid cu o persoana. Ne luam in primire paturile, suntem trecuti in registrul refugiului, aflam cu dezamagire ca refugiul are regim de refugiu privat astfel incat cardurile de reciprocitate nu se aplica. Gatim aceleasi paste cu ketchup si salam (sfat, daca ajungeti in Italia sa nu incercati salamuri dubioase de-ale lor cum am incercat noi, mergeti pe clasicele salamuri uscate care sa arate la fel ca la noi), facem ceva poze si ne ducem la culcare.

Noaptea a trecut greu, patul in care dormeam era intr-o usoara panta si din nou era un nene care sforaia asa ca din atipit in atipit a venit dimineata. Trezirea am dat-o pentru 04:30 si de plecat am plecat la 05:10, dupa primul grup de 2 persoane. Nu avea sens sa plecam mai de dimineata deoarece ruta nu implica o apropiere lunga pe ghetar, iar practic cand ajungi din nou pe ghetarul Brouillard oricum prinzi zapada dubioasa. Inaintam pe poteca spre micul ghetar de sul Col de Punta Innominata si in 30 de minute ajungem la ghetar, aici pauza de echipare si pornim in sus pe ghetar. Ghetarul e intrerupt la moment dat de un prag de stanca unde intalnim si primul spit, depasim pragul si intram din nou pe o limba de zapada ce se termina intr-un horn. Continuam inca aproximativ 75m pe horn, intalnim din loc in loc asigurari si puncte de rapel si ajungem in cele din urma in Col Innominata. Practic de aici pleaca creasta sud-estica.

Creasta Brouillard.

Iesirea de pe ghetar.

Mike jos undeva in Col de Innominata.

In spate Aquille Noire de Peuterey si les Dames Angles.

De aici incepe distractia, o lungime de coarda mai verticala unde pun ceva mobile, urmata de o bucata in care am mers in tandem. Dupa aceasta un horn destul de friabil ce ne scoate intr-o creasta mai domoala. Urcam pe aceasta creasta castigand repede inaltime, pana ce creasta se ingusteaza si capata un caracter mai ascutit. Din loc in loc praguri de stanca ne obliga la o catarare fara dificultati tehnice prea mari. Mergem ba in tandem la distanta de 3-4 m unul de altul, sau in portiunile mai expuse merg filat de Mike, mai pun un friend, mai un anou.

O portiune ceva mai expusa.

Mai e mult pana departe?

Mike e obosita, i se pare greu, ajunge mai de fiecare data cand o filez langa mine gafaind. E greu dar in acelasi timp in momentul in care ma uit in jur imi dau seama ca se merita, ca ar merita un efort si de zece ori mai mare sa vezi cea ce vezi acolo, sa simti cea ce simti acolo. Pentru Mike deocamdata e mai greu, sunt lucruri care tin de motivatie si de felul in care vede fiecare muntele. Cu toate acestea vine dupa mine, desi pentru ea bucuria de a fi acolo a disparut de mult si totul se transforma treptat intr-un chin intr-o lupta care nu te lasa sa te bucuri de ceea ce faci.

A urmat un jandarm care a implicat un traverseul destul de expus pe cateva riglete de calcar partial acoperite de zapada, din nou anouri si mobile, regrupez si o aduc pe Mike langa mine. Imi amintesc si acum comentariul lui Mike in timp ce facea traverseul “Te omor daca scapam de aici!”, cand era la jumatatea traverseul si trebuia sa faca un pas mai intins, cuvinte zise undeva intre limita dintre ras si plans.

Ocolirea prin stanga a jandarmului.

On the traverse.

In spatele nostru ghidul si-a coborat clientul salam pana pe un culoar cu zapada si l-a filat pana a ajuns in saua de langa noi, dupa care a traversat si el jandarmul. I-am facut cateva poze cel putin interesante in timp ce facea asta, si pe mine m-a facut sa-mi regandesc viziunea asupra ghizilor din alpi putin.

Salam.

O abordare mai interesanta.

Bis.


Mike intr-un moment de relaxare.

Mont Blanc de Courmayeur.

De aici pare sa mai fie putin pana pe varf dar dupa 10 minute ne dam seama ca varful pe care am ajuns e decat un varf mai mic dinainte varfului propriuzis. In fata varful era atacat de catre echipa din fata noastra, dar de el ne despartea o sa innzapezita urmata de o portiune cu cateva dale de stanca destul de spalate acoperite partial de ceva zapada. In dreapta creasta se prabuseste cu o portiune surplombata pe o lungime de mai bine de 100m spre ghetarul Freney, accentuand seriozitatea situatiei. Pentru Mike a fost momentul psihologic al turei, de aici bucuria a disparut complet si a venit dupa mine mai mult ca un robotel, mai mult pentru ca parea sa mai fie putin si nu mai era cale de intoarcere.

The summit proper, insirati pe crestulita era echipa de dinaintea noastra

Au urmat doua traverseuri expuse pe zapada dubioasa, si urcusul final pana pe varf, doua lungimi pe zapada inghetata si stanca. Aici ne grabim sa vedem unde sunt punctele de rapel, nu avem nici timp, nici dispozita de a lua o mica pauza si de a ne bucura de cea ce vedem in jur. Imi pare rau, as vrea sa mai stau, macar 20 de minute dar lacrimile persoane iubite nu-mi dau pace si imi dau seama ca eu sunt vinovat pentru ele. E greu sa te bucuri de ceva in momentul in care persoana de langa tine e la limita posibilitatilor sale si se chinuie, as vrea sa pot sa-i deschi ochii si ca macar pentru cateva secunde sa ignore totul, sa ignore toate portiunile expuse pe care le-am parcurs toata ruta, tot efortul, si sa-si deschida sufletul. Dar nu pot face asta, sunt anumite lucruri care ne sunt in putere si anumite lucruri care nu tin de noi.

E ciudat cand stai sa te gandesti felul in care oamenii privesc aceleasi lucruri in mod diferit. O priveliste asupra Mont Blancului nu este radical diferita pentru cei care urca la Punta Hellbronner cu telecabina sau pentru cei care urca pe Aquilles Noire de Peuterey cu TD+. Diferenta o face perceptia fiecaruia, iar experienta devine mai valoroasa pentru noi atunci cand nu sunt 300 de oameni pe un varf ci esti numai tu si persoana iubita, devine mai valoroasa atunci cand nu e usor si cand trebuie sa muncesti, mental si fizic pentru a face traseul respectiv, devine mai valoroasa prin frumusetea rutei poate. Sunt multi factori de luat in calcul, iar fiecare din noi ii considera in mod diferit, frumusetea e in ochiul celui care priveste pana la urma.

De pe punta Innominata au urmat 3 rapeluri pana in saua inzapezita ce desparte Punta Innominata de Point Eccles si o lunga retragere pe ghetar. Noroc ca am avut urme, dar si asa a fost o retragere lunga. Eram amandoi destul de obositi, pe Mike nu am mai vazut-o niciodata mai obosita pana acum, oricum ne consolasem ca vom ramane si noaptea urmatoare la Monzino asa ca nici nu ne-am grabit prea tare. De pe varf am plecat cam pe la 14:00 si inapoi la Monzino am ajuns tarziu, aproape de lasarea noptii. A urmat un somn adanc si o masa de dimineata frugala, cu ultimele ramasite a mancarii pe care o planuisem pentru 2 zile si nu pentru 3, si coborarea pana in camping unde am ajuns a doua zi pe la 14:00.

Unul din traverseele pe zapada inghetata.

Pe varf.

Ultimul rapel.

Inceputul unei lungi retrageri pe ghetar.

Pointe Ecless.

Umbra.

Coborarea printre crevase, in spate Mont Blancul cu un nor lenticular.

Aproape de sfarsitul zilei.

Inca putin pana la Monzino.

Odihna.

Coborarea spre camping.

Pe curand?

Sfarsit de tura.

Dar a fost frumos, a fost intr-un fel cireasa de pe tort a intregii noastre excursii din Alpi, dar in acelasi timp a fost si ultima tura la inaltime pe care am facut-o in cele doua saptamani. Ca dificultate a fost cam un AD/III, sau cel putin asa ni s-a parut noua in comparatie cu un alt PD pe care l-am incercat si care a fost floare la ureche. Dar a fost una peste alta o aventura intr-un teren necunoscut, in care am avut de trecut obstacole pe care nu eram siguri cum le vom trece, in care am folosit cam toate cunostintele pe care le aveam, de la tehnica de coltari la asigurari mobile, rapel si oprirea in piolet. O tura complexa din toate punctele de vedere, cum sunt de altfel toate ture alpine adevarate.