Un pic mai multe poze aici.
Jurnalul Mihaelei aici.
Ne trezim noaptea la 23:30, dupa 4 ore de somn intrerupte pe alocuri de mosulicii care au venit pe la 8-9 sa se se culce. Incercam si noi sa facem cat mai putin zgomot cand iesim afara, si incepem sa ne echipam dupa ce iesim pe platforma refugiului.
Nu suntem singura echipa care se pregateste de plecare la ora asta, si cel putin alte cateva echipe par sa fie gata de plecare. Incercam sa mancam ceva repede inainte de plecare, si plecam si noi la cateva minute dupa plecarea primei echipe.
E incredibil de cald afara, cel putin pentru inaltimea la care suntem, astfel incat putem sa mergem fara nici un fel de probleme doar cu o bluza de corp si o geaca de packlite pe noi. Atmosfera e complet nemiscata, contrastand parca cu agitatia care e pe ghetar in timpul zilei, cu gheata si pietrele care se prabusesc zgmotos din diferite locuri. Luna lumineaza ghetarul super ok, astfel incat cred ca am putea sa urcam fara frontale fara nici un fel de probleme. Cand ne uitam in spate vedem cum incep sa mai plece de la refugiu echipe, cred ca in total au fost cam 10-15 echipe care au plecat de la Gonella in seara respectiva, un numar destul de mare pentru partea italiana.
Una din cele mai mari dileme pe care le aveam despre ruta era ghetarul, care din mai multe descrieri intelesesem ca e destul de crevasat. De fapt problema e mai degraba nu dificultatea, pentru ca pana la urma e o poteca lipsita de o inclinatie prea mare, ci negociatul traseului printre crevase, chestia care noaptea pe intuneric in teren necunoscut poate sa fie destul de dificila. Din fericire scapam in parte de grija asta, deoarece sunt extrem de vizibile urmele celor care au urcat cu o zi inainte, astfel incat tot ce ne ramane de facut e sa bagam carbuni si sa calcam pe urmele inaintasilor, urmarind pe alocuri ocazionalele semne lasate pentru orientare.
Traseul e totusi destul de lung, pleci cu noapte in cap de la 3100 de metri, pentru a urca 1700m in 6-7 ore astfel incat sa ai timp sa faci o mare parte a coborarii fara a inainta foarte mult in zi. Senzatia principala, cel putin pe care am vazut-o si cu o zi inainte la urcare, e ca nu prea e bine sa fii in mijlocul zilei pe un ghetar, totul e mult mai fragil si mereu se mai pravaleste cate ceva in zona.
Revenind in schimb la urcare, urcam noi cu drag si spor, poate cu ceva mai mult spor decat ne asteptam, astfel incat in curand suntem in fruntea trenuletului, privind in spate la luminitele care isi croiesc drum pe ghetar. Cred ca mai bine de jumatate din echipe sunt formate din ghid + client, asa ca avem din nou ocazia sa analizam ca si acum 2 ani tipologia ghidului si a clientului. Sincer nu mi-ar place sa fiu in nici una dintre situatii, dar pana la urma fiecare face propriile alegeri, si nu vad nimic in neregula ca daca cineva care nu are partner sau experienta alege sa urce pe un traseu cu un ghid.
Asa ca mergem noi in fruntea trenuletului, pana la o prima crevasa mai mare peste care ghizii sau probabil cei de la refugiu pusesera o scara metalica, ancorata in fiecare parte a crevasei. Cum noi nu mai vazusem asa ceva pana acum, decat in poze/filmulete de prin Himalaya, stam si meditam la variantele de abordare. Parca in picioare nu prea ne vine sa trecem, asa ca solutia e clar in patru labe, dar pana stam noi sa ne hotaram suntem ajunsi de o echipa asa ca vedem live si confirmarea. Trebuie spus ca era o crevasa de o adancime considerabila, dar parca pe intuneric nu parea chiar asa de infricosatoare. Pe zi in schimb aveau sa se schimbe putin perspectivele.
In portiunea superioara a ghetarului crevasele se mai raresc, astfel incat ne relaxam si noi si facem o pauza de hidratare in care mancam si mancarea campionilor, adica biscuiti cu mere. In Italia una din chestiile care ne-au placut cel mai mult la capitolul mancare au fost biscuitii cu cereale, astfel incat nu aveam cum sa nu luam un pachet cu noi si pe Mont-Blanc.
Urmeaza o ultima portiune mai abrupta, si o creasta pe care trebuie sa o urmam pana pe Dome de Gouter. Initial stancoasa, ulterior cu zapada, creasta are cateva portiuni in care e destul de expusa. Cel putin o portiune de zapada, pe care poteca nu cred ca avea mai mult de 30-40 de centimetri latime, cu posibilitati de alunecare si in stanga si in dreapta, mi s-a parut destul de intersanta. Sau de fapt la fel ca si crevasa mi s-au parut mult mai interesante la coborare pe lumina, decat acum noaptea in momentul in care nu vezi pana unde te-ai duce daca ai aluneca. Incet incet castigam altitudine, suntem deja pe la 4100 de metri si bateriile dau semne de golire rapida astfel incat facem o pauza de energizare in care folosim fiecare cate un activator si un gel, dupa care prindem aripi.
E interesant felul in care actioneaza cafeina asupra organismului uman, e intr-un fel singurul drog care chiar are efecte benefice asupra performantei care e si legal. S-au facut o groaza de studii pe tema asta, si la sporturile de andurata chiar iti da un imbunatatire de 5-10 %. Bine chestia cu legalitatea e putin discutabila, si la ultimele olimpiade cafeina in concetratii mai mari decat o anumita limita a trecut pe aceasi lista cu alte chestii care tin de doping. Bine, concentratia respectiva e obscen de mare, echivalentul a 8 cani de cafea baute astfel incat ma indoiesc ca cineva chiar poate sa o depaseasca. Partea interesanta e ca si eu si mike nu avem nici un fel de tangenta cu cafeaua in viata de zi cu zi, poate si din cauza asta un activator care are cam echivalentul unei casti mari de cafea are un efect atat de puternic.
Revending la povestea noastra, dupa mica pauza de energizare prindem la propriu aripi si parca ajungem intr-o clipita pe Dome de Gouter, de unde vedem pentru prima data partea superioara a Mont-Blanc-ului. Trebuie spus ca arata absolut genial privelistea de pe Dome de Gouter, pe undeva pe la 4:30 noaptea, cel putin mie mi s-a parut mai tare decat ce am vazut atunci cand s-a facut zi. Pe de o parte esti foarte sus, si fiind senin se vedeau orasele din toate vaile apropiate, incepand cu Chamonix-ul care parea sa fie la o aruncatura de bat. In acelasi timp si tot sirul de luminite ale celor care urcau pe ruta franceza arata incredibil de tare, chiar daca prevestea incolonarea in care vom intra si noi in curand.
Si trebuie spus ca daca a fost o zi aglomerata in partea italiana, acelasi lucru a fost adevarat si pentru partea franceza. Doar ca proportiile sunt complet diferite, si in dimineata respectiva au plecat de 10-20 de ori mai multi oameni de la Gouter decat de la Gonella. Intersectam si noi coloana si poteca aproape de Vallot, de unde mai avem doar 400m pana pe varf.
Sirul de frontale urcand spre Mont-Blanc
Primele de gene de lumina la Vallot.
Incepe sa rasara si soarele, si fiind pe partea vestica a muntelui vedem si umbra pe care o arunca Mont-Blanc-ul pana hat departe. In schimb e si foarte multa lume pe aici, urcand fie singuri, fie legati cate 5-6 in coarda, fie cu ghid, fie fara, unii care deja coborau, unii care abia mai reusau sa mai urce. Multa varietate, si fiecare incercand sa urce pe muntele lui.
Buna dimineata soare!
Umbra uriasului.
Urcusul pe muntele meu, sau al nostru a inceput in urma cu 19 zile, cand am plecat din Oradea. Si intr-un fel chiar sunt mandru, ca am ajuns de acolo, pana unde sunt acum doar prin forta picioarele mele. E una din chestiile care initial ti se pare extrem de lunga si de dificila, dar parca acum la 4600m, cu 200m inainte de varf nu mai pare chiar asa, si privind putin spate as fi tentat sa zic ca a fost chiar o nimica toata. E momentul in care stii ca aproape orice s-ar intampla tot ai putea sa ajungi pana pe varf, momentul in care ma gandesc la constatarea “Mult a fost, putin a ramas”.
Totusi ultimii 200m nu au trecut totusi chiar atat de repede precum ma asteptam, pe de alta parte din nou incepusera sa se termine bateriile, pe de alta parte totusi erau 4800m fara nici un fel de aclimatizare prealabila. Cu mai putin de 20 ore in urma plecasem de la camping, de la 1700m si acum eram 3000m mai sus, astfel incat nu puteam sa zicem ca ne simteam chiar fresh. Totusi mai tragem putin de noi, ca gandul ca de pe varf totul va fi la vale.
Trebuie spus totusi ca ce vezi de pe un varf inalt chiar merita, iar rasaritul pe care l-am prins in ziua respectiva foarte aproape de varf chiar a fost foarte misto. E foarte interesanta senzatia de curbare a orizontului pe care o ai in momentul in care urci peste 3000m, si chiar vezi pana hat-departe, mai ales intr-o zi senina cum am prins atunci.
Moment de respiro.
Varful.
Sus pe varf in schimb prindem aglomeratie destul de mare, astfel inca nu cred ca zabovim mai mult de 10-15 minute, cand sa punem polarul pe noi si cat sa ne mai tragem putin sufletul. Suntem amandoi un pic cam dezorientati (a se citi ametiti), astfel incat dupa un splatski de varf rapid o luam la vale, pentru a face o pauza mai lunga in zona refugiului Vallot. La coborare binenteles ne simtitm din ce in ce mai bine cu fiecare metru coborat, mai ales cand stim ca de aici pana la refugiu nu e decat de coborat.
Splatski-ul nostru de varf.
De la refugiu parasim autostrada, si revenim pe linistita parte italiana, doar noi si inca o echipa coborand pe acelasi traseu. In schimb pe ziua portiunea expusa cu creasta de dinainte de coborarea de pe ghetar a fost mult mai interesanta. Poate si oboseala, poate si faptul ca zapada era considerabil mai moale si nu iti dadea aceasi incredere ne-a facut sa avem ceva emotii si sa mergem incet pe acolo, inclusiv cu cateva momente in care am folosit coarda pentru cateva asigurari mai mult sau mai putin derizorii. Bem si ultimele guri de lichid pe care le avem la noi, cu putin inainte de a cobora spre ghetar.
Aici in schimb intram intr-un adevarat cuptor, ceasul cred ca e deja 10 si soarele a incins in ultimul hal caldarea in care e ghetarul. In interval de 5 minute incepem sa transpiram si sa ne deshidratam in ultimul hal, mai mai ca ne venea sa trecem la pantaloni scurti si la tricoul la cat de cald putea sa fie. Pana acum mai adiase cat de cat vantul dar acum nu e nici urma de cel mai mic firicel de vant, astfel incat in scurt timp incepem sa suferim si de sete, fara nici un pic de apa ramasa la noi.
Ne tragem si noi sufletul ceva mai jos de varf.
Furnicute pe zapada.
Pe crestulita de fata.
Caldura mara, mon cher!
Crevasa traversata in stil himalayan in Alpi.
Ne mai intalnim cu inca doi baieti care ne prind din urma la coborare, singura echipa care mai coborase pe partea italiana in aceasi zi, si ne miscam si noi la vale atrasi de mirajul refugiului si al apei cu care ne vom indestula acolo. Doar ca refugiul se vede foarte clar si din varful ghetarului, si desi pare la o aruncatura de bat ai de mers cam o ora si jumatate / doua pana la el, asa ca ramanem doar cu mirajul in timpul respectiv.
Trebuie spus ca daca Mihaela se descurca mai ok in lipsa de apa, pentru mine cel putin apa e critica, mai ales atunci ca e vorba si de ceva efort. In general, cam la orice activitate transpir mult spre foarte mult, si in consecinta am nevoie de la fel de multa apa, iar atunci cand aceasta lipseste lucrurile incep sa se miste foarte repede din ce in ce mai greu si cu din ce in ce mai mult chin. In general am grija sa nu ajung in situatia respectiva, si mi s-a intamplat de putine ori, dar in momentul respectiv pe ghetar chiar abia ma taram la coborare, si o aveam in fata pe Mike care era mult mai ok si care se grabea sa ajunga la refugiu pentru a rezolva problema apei.
Sontac, sontac inaintam in schimb pe ghetar, trecem din nou de scara metalica, care din nou a parut mult mai interesanta pe zi, si ajungem in cele din urma la refugiu pe la 1 si jumatate. Nu pot sa va spun cat de buna a putut sa fie apa de acolo. De fapt sunt absolut convins ca bautura cea mai buna de pe lumea asta e apa, si totul depinde de momentul in care ajungi sa o bei. Nu cred ca exista nici un fel de alta bautura care sa cada la fel de bine atunci cand esti rupt de sete.
Inca un pic pana la Gonella.
La refugiu luam o pauza mai lunga, ne delectam si cu o cutie de pepsi (pe principiul dupa apa si otrava), si incercam sa aflam daca poate urca un curier maine pentru a trimite echipamentul de catarat inapoi spre tara. Maine e vineri si daca nu reusim maine ne mai pasc inca 4 zile petrecute in zona pentru ca urmeaza un weekend prelungit in Italia. Din pacate e prea tarziu pentru a rezolva problema cu curierul maine astfel incat trebuie sa coboram in aceasi seara pana in camping pentru ca maine sa facem un drum pana in Aosta pentru a lasa coletul.
Mike e putin demoralizata de gandul inca unei coborari de 6-7 ore pana la camping, dar nu prea avem de ales astfel incat in curand ne pornim din nou la drum, la inceput pe via feratta si dupa aia pe morena ghetarului. Daca la urcare a parut lunga la coborare a parut absolut interminabila, mai ales din cauza ca tot iti dadea impresia ca ajungi la capatul ei, numai pentru a descoperi cocotat pe alti bolovani ca mai ai o groaza de mers. Oboseala incepe sa ne ajunga destul de serios pe amandoi din urma. Au fost cumulate cam 36 de ore de mers/traseu, cu 4 ore oarecum dormite la refugiu inainte refugiului de pe varf, iar pe mine cel putin m-a terminat in ultimul hal ghetarul si deshidratarea de pe el.
Sub lumina placuta a dupa-mesei, printre pereti de stanca.
Totusi era frumos in seara respectiva pe morena ghetarului odata cu lasarea crepusculului. Erau si scurte momente de odihna, cand asezat pe un bolovan puteai sa urmaresti nori dantelati luminati de lumina apusului. Iar morena chiar e impresionanta si mareata.
Dansul norilor.
Trecem si de morena odata cu venirea noptii si incepem sa tropaim pe drumul care coboara spre camping, unde binenteles am ratat cu 1 ora ultimul autobuz astfel incat mai avem inca doua ore de tropait pe el la vale pana in camping. Si fiind si fundatura, traficul e cel putin redus astfel incat nu prea avem nici un fel de sanse la ocazie.
Trebuie spus ca nu sunt foarte multe momente pana atunci cand am fost la fel de obosit ca si in orele respective. In general atunci cand sunt foarte obosit pot sa adorm instant, de genul pus fundul pe asfalt, 2 scunde de admirat miile de stele si trecut instant in lumea viselor. Tinand cont ca era si destul de cald era foarte tentant sa tragi un pui de somn in mijlocul drumului, noroc cu mike si cu gandul ca somnul va fi mai dulce in camping in sacul de dormit.
Kilometru dupa kilometru, cu mintea mereu pregatita sa traga pe dreapta si cu o imaginatie hiperactiva, pana la urma trece si drumul pana in camping unde ajungem la 12 noaptea. Aici binenteles ca nu mai vedeam decat somnul la care visam de ore bune, astfel incat la 15 minute dupa ce ajungem, dupa ce dam jos de pe noi suprapantalonii si gecile trecem in taramul viselor.
Cam asa se incheie povestea noastra cu urcatul Mont Blancului, si a calatoriei din Romania pana la poalele lui. A fost idee care ne-a venit acum 3 ani de zile, in drum spre o intalnire Carpati din Ciucas, si pe care suntem chiar multumiti ca am reusit sa o ducem la bun sfarsit. Din pacate intoarcerea in Romania nu am avut cum sa o facem in totalitate pe bicicleta, din motive de concediu limitat, dar au urmat 7 zile foarte faine de biciclit pe malul Innului si a Dunarii, pe care le voi povesti in postarile urmatoare.
Privind in spate, pot zice din nou ca sunt multumit si putin mandru ca am reusit sa ajung din Romania pana pe varful Mont Blancului, doar prin forta picioarelor mele, si ca in continuare imi place sa cred ca nimic nu e imposibil, si tot ce conteaza e sa vrei sa faci chestia respectiva, si sa-ti pui mintea cu ea, si de foarte multe ori atunci cand te apuci de ea pare mult mai usoara decat ti-ai imaginat la inceput. Si e incredibil cat de bine pot sa cada la momentul potrivit o gura de apa, sau cat de bine poate sa fie sa te intinzi in sacul de dormit si sa dormi dupa o zi lunga.
Leave a Reply