Category Archives: Neamtului

IMG_20170729_144840

Din Neamtului pana in Ciucas, in cautarea salbaticiei si necunoscutului

Nu toate zilele de vara sunt facute egal, sunt zile in care arsita soarelui invaluie totul intr-o pacla cetoasa, exista zile de vara in care nu esti niciodata prea departe de un nor intunecat din care tuna si fulgera dar sunt si putine zile de vara in care ai parte de un cer senin si nori valatuciti care iti dau impresia ca vezi lumea prin cele mai clare lentile de pe lumea asta.

Iar in momentul in care ai parte de o astfel de zi fix in timpul descoperirii unor locuri salbatice si oarecum indepartate, nu ai cum sa nu te simti norocos. In timp ce ma opresc la poze la coborarea de pe Varful Paltinului, din muntii Neamtului imi dau seama ca daca as deschide brusc ochii aici as putea sa fiu la fel de bine undeva in Mongolia caci in departare se vad doar plaiuri domoale, nori valatuciti si un cer incredibil de albastru, fara nici un fel de drum, fara nici un fel de localitate in departare.

Si in mod paradoxal pata asta alba unde nu ajung prea multi turisti e totusi in mod egal aproape de Brasov si mi se pare incredibil ca acum cateva ore eram in mijlocul unui Brasov ce se pregatea de weekend, cu turisti tragand trollere dupa ei spre centrul vechi si cu localnici in drum spre cumparaturi.

Dar iata ca sunt indeajuns cateva ore in saua bicicletei, o bucatica din Creasta Neamtului si un pic de coborare pentru a te afla “in mijlocul pustietatii”, cu destul de multe semne de intrebare legate de traseul ce urmeaza. Si astfel iti dai seama ca uneori aventura nu depinde neaparat de distanta si ca daca ai putina imaginatie si curaj poti gasi o farama de aventura aproape oriunde.

Coborarea de pe Paltinu si bucata din Grohotis ce a urmat intra perfect in categoria asta, sunt locuri prin care sunt curios daca si cand a mai ajuns cineva cu bicicleta. Coborari in cap, pante provocatoare, turma dupa turma, jnepeni, afine, matahale de caini de stana, singur, la kilometri buni de civilizatie. S-a simtit cam la fel de reala ca orice aventura, atat pe portiunile de coborare abrubta unde imi dadeam seama ca o cazatura intr-un loc in care semnalul e ca si inexistenta ar putea sa fie cat se poate de serioasa, la fel si in momentul in care faceam piruete cu bicicleta printre niste matahale de caini neascultatori de stana, dar poate mai ales atunci cand faceam carry bike printre tufe de jnepeni si de afine cautand o poteca pe vestita muchie Sloreu Marcusanu. Momentul a fost urmat de o intalnire cu un cioban ce parea sa aiba stana literalmente la capatul lumii si de la care am reusit sa aflu pe unde mergea poteca, poteca ce s-a dovedit a fi pana la urma surpinzator de prietenoasa pentru bicicleta. Cu ocazia asta cred ca marchez si un first descent caci sunt destul de convins ca nu a ajuns nimeni pana acum pe bicicleta pe acolo.

Mancarea se termina fix cand ajung inapoi la Babarunca si in DN1, e deja ora 6 si eu imi dau seama ca nu am timp sa ma tin de planul initial de traversare a Ciucasului. Incerc totusi o trecere spre Dalghiu prin Poiana Teslei, trecere care esuaeaza lamentabil dupa ce ma invart 20 de minute prin zona incercand sa gasesc crucea albastra. E deja ora 19:00, Ciucasul arata genial in lumina apusului si e timpul sa abandonez aici planurile de traversare.

Intoarcerea in Brasov e in schimb cat se poate de chinuitoare o zi intreaga de aventura a fost prea mult pentru cele cateva batoane pe care le-am luat dupa mine asa ca pe undeva prin Poiana Teslei am dat serios cu capul de zidul energetic, cu momente in care visam doar la cola si la ciocolata si in care orice efort era incredibil de greu. Noroc ca de aici pana in Brasov totul e la vale, inapoi spre orasul in care turistii si localnicii isi incheie activitatile obisnuite de sambata. Atat de aproape, si totusi atat de departe de experienta din timpul zilei.

Raman in schimb planurile pentru a face traversarea cu adevarat epica si de a adauga la lista muntilor Ciucasul si Siriul, poate intr-o alta zi lunga de vara. Si in mod sigur cu mult mai multa mancare dupa mine….

Track si date aici:

https://www.strava.com/activities/1107605179

Deasupra Brasovului, spre Valea Azugii cu un incredibil vant din spate.

Deasupra Brasovului, spre Valea Azugii cu un incredibil vant din spate.

Urcand cu spor pasul Azuga.

Urcand cu spor pasul Azuga.

Piatra Mare dintr-un unghi inedit, din care chiar se vad pietrele din apropierea varfului.

Piatra Mare dintr-un unghi inedit, din care chiar se vad pietrele din apropierea varfului.

In ultimul plan din dreapta se vede Ciucasul, loc in care sa ajung pana seara. In rest pante inierbate numai bune de a scoate suflul din orice ciclist.

In ultimul plan din dreapta se vede Ciucasul, loc in care sa ajung pana seara. In rest pante inierbate numai bune de a scoate suflul din orice ciclist.

Bucegiul si norii purtati de vantul cat se poate de hain.

Bucegiul si norii purtati de vantul cat se poate de hain.

Ridge riding.

Ridge riding.

Plaiuri, plaiuri si iari plaiuri. In departare muntii Grohotis.

Plaiuri, plaiuri si iari plaiuri. In departare muntii Grohotis.

Unghiul pantei si Ciucasul in departare.

Unghiul pantei si Ciucasul in departare.

Sus pe munte s-au facut afinele, si zmeura asa ca in orice tura e acum inainte ar trebui luate in calcul si pauze destul de lungi de cules fructe de padure.

Sus pe munte s-au facut afinele, si zmeura asa ca in orice tura e acum inainte ar trebui luate in calcul si pauze destul de lungi de cules fructe de padure.

Jnepening. Trebuie spus ca nu e absolut nici o placere sa cari bicicleta in spate printre jnepeni intepaciosi. Pe undeva pe Sloreu Marcusanu, in cautarea potecii spre Babarunca.

Jnepening. Trebuie spus ca nu e absolut nici o placere sa cari bicicleta in spate printre jnepeni intepaciosi. Pe undeva pe Sloreu Marcusanu, in cautarea potecii spre Babarunca.

Ciucasul vazut un pic mai de aproape.

Ciucasul vazut un pic mai de aproape.

Pauza de masa, din pacate fara nici un fel de mancare ramasa in traista.

Pauza de masa, din pacate fara nici un fel de mancare ramasa in traista.

Ciucasul atins doar tangential, din Poiana Teslei. Ramane in plan pentru tura urmatoare...

Ciucasul atins doar tangential, din Poiana Teslei. Ramane in plan pentru tura urmatoare…

Clabucetul Azugii

Clabucetul Azugii

Pe masura ce au trecut anii punctele albe de pe harta muntilor din Romania incep treptat treptat sa dispara pentru noi. Chestia asta e cu atat mai adevarata pentru muntii care sunt relativ aproape de Bucuresti, astfel incat gasirea unei turecare sa mearga printr-un loc prin care n-am mai fost nu e deloc usoara.

Totusi de multe ori locurile pe unde n-ai mai fost sunt de foarte multe ori chiar sub nasul tau, cum e si Clabucetul Azugii, unul din varfuletele de pe care ai probabil cea mai buna priveliste cu Neamtului, Baiului si Piatra Mare. Intr-un fel ideea turei mi-a venit din curiozitatea de a vedea si ziua cum arata locurile prin care am mers in urma cu cateva luni noaptea, cand am facut trecerea din Cheia spre Azuga. In momentul respectiv mi s-au parut interminabil de lungi Muntii Neamtului, si eram curios cum arata varfurile si varfuletele peste care am trecut. Pe langa asta tura parea sa fie destul de usoara pentru genunchiul si glezna mea care sunt inca oarecum in pioneze.

Stiu ca teoretic pentru ligamente cel mai bun remediu ar trebui sa fie repausul, sau macar o activitate fizica in care miscarile sa fie cat de cat controlate, dar parca perspectiva de a sta departe de munte mai multe weekend-uri nu e foarte roza. Astfel incat incerc un fel de recuperare activa, care sunt sigur ca o sa dureze mai mult decat varianta repausului, dar in care reusesc totusi sa mai fac cateva ture/plimbari la munte.

Revenind la ziua de sambata, plecam in formatie de 4 din Bucuresti, eu, Mike, Vali si Muha in ideea de a face o plimbare in zona Predeal/Susai/Clabucetul Azugii. In Predeal ajungem cam primii, cu ceva inainte de deschiderea telescaunului, in schimb pana reusim sa plecam efectiv se animeaza treaba si prin statiune. Totusi in comparatie cu weekend-urile aglomerate e destul de putina lume, poate si din cauza ca e destul de dimineata.

Urcam cu spor pe partial Cocosul pana in portiunea superioara, de unde cotim stanga pe o muchie prelungita pe care ajungem dupa cam o ora si jumatate de Susai, alt loc in care nu ajunsesem pana acum. Zona in schimb e chiar ok si de alergat si de bicicleta, si chiar mi-a placut muchia pe care merge traseul, muchie acoperita de o padure destul de deasa cea mai mare parte a timpului.

Urcand pe Cocosul, arata incredibil de bine partia dimineat.

Caldura mare.

La Susai reusim sa trezim toata populatia de “catei” din zona, care din punct de vedere al dimensiunilor doar catei nu sunt, dar care se dovedesc destul de prietenosi pana la urma. De aici luam ca azimut Clabucetul Azugii, un varfulet singuratic despadurit ce se gaseste intre Susai si Azuga.

Zapada e destul de mare, in schimb beneficiem de urmele unui snowmobil care mersese pe acelasi traseu cu cateva zile inainte, astfel incat inaintam cu destul de mult spor pe piei. Pe la jumatatea drumului vremea incepe sa se burzuluiasca putin, cu ceva nori si cu ceva vant, dar nimic ingrijorator in comparatie cu vijeliile din weekend-urile trecute.

Catre Susai.

Pe un picior pe care sigur ar fi foarte misto si la alergat/bicicleta.

Opera vantului, zis si sfarma lemne.

La urcare genunchiul si glezna s-au comportat destul de bine, problema e in schimb pe micile portiuni de coborare in care piciorul cu pricina e cam blegit, si cand glezna da semne de protest din cand in cand. De pe Clabucetul Azugii ne despartim, eu cobor pe piciorul Cenusaroaiei, in speranta de a ajunge la Garbova, si de aici la Predeal pentru a recupera masina. Mike, Vali si Muha coboara pe un alt picior care ar trebui sa ajunga ceva mai aproape de Azuga.Coborarea pe Cenusaroaia a mers cam in ritmul melcului turbat, nu din cauza ca nu era pretabil pentru ski, ci din cauza piciorului care incepea sa protesteze din ce in ce mai mult.Dar ca ski chiar e fain pe acolo, mai ales daca e zapada mare, e o coborare de 400-500m diferenta de nivel pe un picior destul de lat si cu o padure nu foarte deasa.

Aproape de Clabucetul Azugii.

In schimb odata ajuns in drumul care merge spre Azuga, nu prea am bunghit nici o poteca viabila care sa urce spre Garbova. Am avut o tentativa de a urca pe un fel de poteca, dar pana la urma poteca a cam disparut si neavand foarte multa dorinta de aventura in momentul respectiv m-am intors in drumul principal, in speranta de a gasi si alte poteci.

In schimb in decursul escapadei respectiva am avut parte de o intalnire interesanta cu un pui de speriat de caprioara, care in schimb din cauza zapezii mari nu prea reusea sa se departeze foarte repede de poteca pe care mergeam eu. Daca va intrebati ce fac caprioarele in conditii de zapada mare, puteti urmari filmuletul de mai jos pentru a vedea ca situatia nu e prea roz nici pentru ele. Filmuletul e facut cu un compact fara zoom, iar saracul pui de caprioara era cam la 5-10 metri de poteca pe care mergeam eu.

Odata ajuns in drum in schimb nu dau de nici o alta poteca evidenta spre Garbova, astfel incam continui pe drum pana in Azuga, unde mai am chiar timp si de o mica urcare pe partie inainte de ajunge Mike, Vali si Muha. Aparent piciorul pe care au coborat ei, chiar daca i-a scos mai aproape de Azuga, nu era deloc pretabil pentru schi, astfel incat au trebuit sa-si ia schiurile in carca la un moment dat. Tura s-a incheiat cu recuperarea masinii din Predeal prin intermediul unui taxi, cu o masa copioasa in Sinaia si cu obisnuitul drum spre Bucuresti.

Inchizand partia in Azuga

Una peste alta tura a fost chiar faina, iar daca nimerea si poteca spre Garbova ar fi iesit un circuit chiar misto care cred ca e foarte fain de facut si la alergat si pe bicla. Asta e, poate urmatoarea data. Acum urmeaza urmatorul pas in recuperarea activa, respectiv maratonul de la Roma, care va fi primul maraton pe care imi propun sa-l fac oarecum la pas pentru a nu busi nimic in plus. Si chiar e un maraton la care ai la ce sa te uiti pe traseu….

Neamtului

Mica aventura de toamna, traversarea Cheia-Azuga

Link aproximativ catre traseu.

Sambata am fost cu Mike intr-o tura foarte faina de alergat in muntii Tataru, dar o las pe ea sa povesteasca cum a fost. Dupa ce sambata spre duminica am petrecut pana noaptea tarziu, profitand de schimbarea orei, duminica dimineata aveam din nou chef de alergat, pe cat posibil tot prin locuri prin care nu mai ajunsesem pana atunci.

Pana la urma a iesit una din cele mai frumoase si aventuroase ture din toamna asta, in primul weekend de toamna adevarata pe care il astept de ceva vreme. Cu cerul senin de un albastru ireal, cu toata padurea aprinsa si cu soare cald si placut la care poti sa lancezesti in voie.

Plec destul de tarziu din Cheia, pe la 10:30, incepand sa urc prin padure spre creasta muntilor Grohotis. Imi place foarte mult urcusul prin padurea de fac de langa Cheia, padurea arata genial, si eu incerc sa tin o muchie care se incapataneaza sa mearga spre nord-vest desi eu ar trebui sa merg spre vest. Muchia e pe alocuri foarte domoala, aparand din loc in loc urmele unui vechi forestier stingher. Dimineata e superba, cu acelasi soare cald si cu toate culorile aprinse de lumina potrivita. Sincer nu mi-as dori sa fiu in nici un alt loc in dimineata asta.

Intr-o duminica de octombrie

Ce loc mai frumos de alergat.

Cam asa trebuie sa arate o dimineata de toamna

Odata ajuns in creasta vine si momentul hotararii, am de ales intre o tura normala si domestica, cu trecere prin Ciucas si Zaganu si coborat inapoi in Cheia, sau varianta mult mai aventuroasa a iesirii in Valea Prahovei. Mereu am avut o fascinatie cu zona dintre Ciucas si Bucegi, e intinsa si destul de salbatica, fara marcaje turistice, fara localitati si cu foarte putine drumuri forestiere. Nu cred ca exista marcaje turistice, si sunt curios daca exista si vreo harta valabila pentru zona respectiva. Totusi din creasta Grohotisului in seninul diminetii Baiului si releul de la Costila par atat de aproape, incat hotararea e ca si luata.

Go West!

Ciucas-ul dintr-o perspectiva putin diferita.

Si incep sa tin Vestul, nu chiar direct ci incercand sa prind muchii care sa nu ma faca sa urc si sa cobor prea mult. Prima coborare, pe o muchie din grohotis marcheaza si inceputul aventurii, respectiv incep sa strang kilograme de ace de jnepeni in ciorapi si-n incaltaminte. E un soi de jnepeni pitic, care aparent toamna trec printr-un fel de naparlire. Aventura continua cand intru din nou in padure, de data aceasta pe versantul vestic al Grohotisului.

Salbaticie mare si pe aici, pierd orice tentativa de poteca si pana la urma cobor de-a dreptul pe versantul impadurit in speranta de a da de un fir de apa sau de un alt forestier. Tot pe aici imi dau seama ca padurea tanara de brad e putin cam misterioasa pentur mine, mai ales in perioada asta cand zona luminoasa de foioase contrasteaza cu intunericul complet din padurea de brad. Ajung pana la urma la un parau, in aceasi salbaticie completa, urmez paraul pana la un rau mai mare care vine la pachet cu un forestier.

Dau si de un canton forestier, unde un padurar de treaba ma lamureste cam pe unde ar trebui sa o iau. Cand ii explic unde vreau sa ajung imi explica ca n-am nici o sansa sa ajung astazi, dar pana la urma ce stie el, e doar un padurar care stie foarte bine zona pe cand eu sunt un trail-runner neinfricat imbracat in colanti. Mi se cam aprinde un beculet cand dupa o prima serie de indicatii pe care o retin partial, imi spune ca dupa ce ajung la niste stalpii de inalta tensiune mai am de mers cam cat am mers din Cheia pana aici. Dar doar n-o fi sa ma intorc acum, dupa 3 ore de traseu si cu inca 4 ore de lumina, dar imi dau seama ca trebuie totusi sa ma grabesc putin.

Din nou prin padure pe o muchie, tinand Vestul. Reusesc sa sperii si 4 ciute, dupa care dupa inca o jumatate de ora dau de alte 3. Sunt acum undeva intre Grohotis si Neamtului, prin niste muntii care nu stiu nici acum ce denumire poarta. Intr-un fel numele sunt date de oameni, iar ca unii ii zic intr-un fel si altii in alt fel are prea putina importanta. Muntii respectivi au fost acolo cu mult inainte de a-i vedea ochi de om, si intr-un fel cand mergi intr-un loc nou muntii respectivi ti se intiparesc in minte si cu si fara nume.

Locurile sunt foarte frumoase si salbatice, cele 3 ciute de care ziceam mai inainte le intalnesc intr-un fel de poiana inconjurata din toate partile de padure, si locul chiar arata foarte fain si izolat. In schimb ce parea ca un lung plai ce duce spre Neamtului e de fapt un lung plai cu o groaza de urcare si de coborare. Si dau din nou de jnepenii pitici, dar tinand cont ca deja m-am consolat cu acele de brad din incaltaminte nu prea ma mai afecteaza. Zona e foarte faina si pentru ca esti foarte departe si de orice civilizatie, cam de pe aici iti trebuie cam o 6-8 ore de mers in ritm normal pentru a ajunge in cea mai apropiata localitate, si nu vezi in jur decat munti si dealuri domoale.

Incepand sa ma indepartez de Ciucas.

Ajung pana la urma fata in fata si cu varful din Neamtului pe care il vazusem la inceputul zilei, balauresc putin prinzand muchia nepotrivita, ma intorc si pana la urma nimersc si muchia care ma duce spre stalpii de inalta tensiune de care povestise padurarul. Aici dau din nou si de apa, si incep urcusul spre Neamtului odata cu ultimele raze de soare. Ciucasul se vede undeva mult in spate, si urcand simt un pic de mandrie ca la inceputul zilei am plecat de la poalele ultimului munte care se vede in zare. Intr-un fel si asta imi place la alergat, faptul ca poti sa ajungi intr-o zi pana hat-departe, la muntele de la linia orizontului.

Nori fotogenici de toamna.

Privind spre Piatra Mare.

Pe un alt forestier imbietor

De la linia orizontului am pleca de dimineata.

Ajung si in Neamtului, dupa inca o urcare destul de serioasa. Alt masiv in care n-am fost niciodata, si ajungand pe varf imi dau seama ca planul pe care mi-l facusem nu prea se potriveste cu realitatea. Ma asteptam sa ies pe un varf mai din sudul Neamtului, si ca de aici trecerea in Baiului si coborarea in Azuga sa fie o simpla formaliate. In schimb odata ajuns pe varf, imi dau seama ca sunt pe cel mai nordic varf inalt din Neamtului, si ca mai e o paine de mancat pana in Azuga. Ciudat e ca nu se vede nici un orasel, nici Azuga, nici Predeal-ul, si odata cu lasarea intunericului muchiile devin mai greu de dibuit.

Tin creasta, si sudul, pret de cateva varfulete, tot urcand si coborand cate 100 de metri, pana cand se vede in cele din urma si un oras de la poalele Bucegiului. Initial zic ca e Busteni-ul, dar dupa ceva timp imi seama ca nu prea are cum, si hotarasc ca trebuie sa fie Azuga. E deja noapte si destul de bezna, luna fiind aproape in cea mai scazuta faza. E tentant sa o iau direct spre Azuga, dar parca nu ma prea incanta balauritul prin padure noaptea pana la primul forestier. Chiar nu-mi place noaptea prin padure, poate si din cauza ca am o imaginatie destul de bogata.

Asa ca planul e sa merg in continuare pe creasta, urmand sa fac trecerea spre Baiului si sa cobora in Azuga pe la partia de schi. Intr-un fel chiar imi place pe aici nopatea, singur la cuca-macai. Bine pe aici nu mai e chiar la cuca-macai, ca se vedea Azuga in departare, dar noaptea contribuia putin la factor. Si chiar e incredibil de senin, si din cand in cand se vad si stele cazatoare. Doar Azuga nu se apropie de nici o culoare, creasta mergand oarecum spre sud, dinstanta spre Azuga ramanand constanta.

La un moment dat se produce si inevitabilul si reusesc sa pierd creasta. O intrebare destul de buna e cum poti sa pierzi creasta cand esti pe ea. Problema e ca de pe varfuri nu mai distingi muchiile care sunt mai jos de tine, atfel incat muchia care face trecerea cu Baiului era complet invizibila pentru mine in momentul respectiv. Mai sting din cand in cand frontala pentru orientare, fara prea mult success, astfel incat pana la urma ma horasc sa fac ce trebuia sa fac de la inceput, sa o iau dea dreptul spre Azuga.

Ajung si pe la o stana unde ma speriu de singurul locatar, o vulpe care se sperie si ea la randul ei de mine, dupa care continuam fiecare pe calea noastra. Partea buna e ca e ca dau de un forestier discred care pleaca de la stana, astfel inca nu e rost nici de balaureala prin padure noaptea, ci doar de un lung forestier pana in Azuga, unde ajung la 9 si 30, la fix pentru a renunta la orice speranta de a prinde vre-un tren spre Bucuresti. Din pacate prin Azuga e cam pustiu, si abia cand ajung in DN1 opreste un taxi care ma duce pana in gara din Busteni, unde dupa ce iau bilete pentru trenul de ora 6 de luni dimineata imi gasesc si o super cazare cu pat matrimonial cu 40 de lei.

Una peste alta imi place ca din cand in cand sa fac ture si singur, doar cu gandurile mele. Si e un sentiment placut atunci cand esti la cucurigu, in mijlocul pustietatii, un fel de combinatie intre increderea in tine si un sentiment impacare cu locurile si muntii in care esti. Poate pana la urma e si putina inconstienta in ecuatie, dar fara putina inconstienta nu exista aventura.